Legea 10/2001. Decizia nr. 256/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 256/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 75219/3/2011
DOSAR NR._
(2424/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.256
Ședința publică de la 19.02.2014
Curtea constituită din:
P. - I. A. H. P.
JUDECATOR - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr.602 din 21.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. M. N. și cu intimații-pârâți S. R. PRIN C. CENTRALĂ DE STABILRE A DESPĂGUBIRILOR și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și al intimatului-pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în baza delegației pe care o depune la dosar, avocat Toia P., în calitate de reprezentant al intimatului-reclamant I. M. N., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/17.02.2014, eliberată de Baroul București – Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, lipsind intimații-pârâți S. R. PRIN C. CENTRALĂ DE STABILRE A DESPĂGUBIRILOR și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că intimata-pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 14.02.2014, respectiv 18.02.2014, întâmpinare.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și întemeiat în drept pe dispoz.art.304 pct.9 din codul de procedură civilă și incidența legii noi în speță, în sensul constatării calității de persoană îndreptățită a intimatului-reclamant la măsuri compensatorii prin puncte potrivit dispozițiilor Legii nr.165/2013 și de asemenea, incidența OUG nr.81/2007 în ceea ce privește controlul de legalitate al prefectului, urmând a se cenzura excepția de prematuritate a cererii.
Referitor la motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, de asemenea, urmează a fi cenzurat de instanță.
Avocatul intimatului-reclamant, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că toate motivele de recurs sunt neîntemeiate.
Referitor la motivul de recurs privind excepția prematurității solicită respingerea ca neîntemeiată, apreciind că în cauză condițiile de admisibilitate a acțiunii sunt analizate în raport de dispozițiile legale în vigoare la momentul formulării acțiunii și că legea nouă nu retroactivează.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor Legii nr.165/2013 referitor la măsurile compensatorii aceasta este dispoziția legală, având în vedere faptul că la momentul când s-a soluționat cererea de către instanța de fond nu era în vigoare această lege.
Măsura privind transmiterea dosarului la C. Centrală, în prezent atribuțiile acesteia fiind preluate de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor conform Legii nr.165/2013 solicită a fi menținută și a se respinge motivele de recurs, apreciind că atâta timp cât notificarea este soluționată sub toate aspectele de către instanță se impune trimiterea dosarului la C. Națională.
De asemenea, nu poate fi primit nici motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, nefiind motive de diminuare, apreciind că nu sunt aplicabile prevederile art.274 din Codul de procedură civilă.
Concluzionând, solicită respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.1012/18.02.2014 și a convenției nr.416/23.06.2011, pe care le depune la dosar.
Depune la dosar și concluzii scrise.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.602/21.03.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului transmis de M. București, ca prematur formulat, a admis în parte acțiunea formulată de formulată de reclamantul I. M. N. în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar G., P. G. al Municipiului București și S. R. prin C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, a constatat că reclamantul I. M. N. are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6 compus din teren în suprafață de 210,10 m.p. și construcțiile aflate pe teren în suprafață utilă de 147,5 m.p., despăgubiri ce se acordă în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a obligat pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 3036/10.10.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6 compus din teren în suprafață de 210,10 m.p. și construcțiile aflate pe teren în suprafață utilă de 147,5 m.p. către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea în solidar a pârâților M. București și P. G. al Municipiului București la repararea prejudiciului material ca neîntemeiat și a obligat pârâtul la 400 lei cheltuieli de judecată către reclamant reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut că prin Notificarea înregistrată la B. A. P. sub nr. 3036/10.10.2001 (fila 10) și transmisă Primăriei Municipiului București, reclamantul I. M. N. a solicitat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 210,10 mp.
Tribunalul a avut în vedere că potrivit dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța este competentă să soluționeze acțiunea persoanei îndreptățite, în ipoteza refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Așa fiind, față de împrejurarea că notificarea adresată de reclamantul I. M. N. unității deținătoare nu a fost soluționată până la data formulării prezentei acțiuni, notificarea nefiind soluționată nici în prezent, tribunalul a apreciat că această atitudine a pârâtului echivalează cu un refuz al soluționării notificării, iar față de dispozițiile deciziei anterior evocată obligatorie pentru instanțe conform art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă, a reținut că are competența soluționării acțiunii persoanei îndreptățite.
Potrivit situației juridice comunicată de Primăria Municipiului București – Serviciul Evidența Proprietății (fila 27) că imobilul situat în București, ., sector 6 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 79/16.03.983, fiind preluat de la numiții I. N. P. și I. M. N., astfel cum rezultă și din anexa acestui act normativ (fila 25), unde la poziția 81 figurează persoanele menționate, cu teren în suprafață de 210 m.p. și o construcție în suprafață utilă de 147,51 m.p.
Așa fiind, tribunalul a constatat că imobilul situat în București, ., sector 6 a făcut obiect al Decretului Consiliului de Stat nr.7/1983, astfel că s-a apreciat că preluarea acestuia în proprietatea statului s-a realizat abuziv, conform art. 2 alin. 1 litera i) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Sub aspectul calității de persoană îndreptățită tribunalul a avut în vedere următoarele:
Prin actul de vânzare - cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov –Secția notariat sub nr._/19.11.1942 (fila 12), cumpărătorii I. N.P. și I. N.N. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în București, ., fost . C., ..n., 201.10 m.p. și o locuință alcătuită din două camere, antreu, marchiză și bucătărie, construită din paiantă.
Ca urmare a decesului celor doi cumpărători, masa succesorală rămasă de pe urma acestora a revenit reclamantului Ioenscu M. N., așa cum rezultă din cuprinsul certificatelor de moștenitor aflate la filele 34-35.
Coroborând cele mai sus reținute cu mențiunile rezultate din actul de preluare în proprietatea statului a imobilului în litigiu și cu cele cuprinse în istoricul proprietății și făcând aplicația art. 23.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevăd că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi avute în vedere orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol) tribunalul a apreciat că reclamantul I. M. N. a justificat calitatea sa de persoană îndreptățită.
Sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, tribunalul a reținut că suprafața terenului ce a aparținut fostei proprietăți, preluată de stat, era de 210,10 m.p. față de mențiunile actului de proprietate, fiind astfel răsturnată prezumția simplă dedusă din prevederile art. 24 ale aceluiași act normativ, în care se indica suprafața de 210 m.p..
În ceea ce privește modalitatea de restituire, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 conform cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, precum și disp. art. 7 alin. 1 care stabilește că de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Așa fiind, din cuprinsul notei de reconstituire întocmită de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală (fila 118) tribunalul a constatat că în prezent construcțiile situate la fosta adresă din București, ., sector 6 au fost demolate iar terenul a fost supus sistematizării, acesta fiind în prezent, afectat de . spații verzi și alee de circulație auto.
Față de împrejurarea că în raport de situația de fapt reținută, în sensul că terenul ce aparținut fostei proprietăți din București, A. nr. 36, sector 6 a fost supus sistematizării în timp ce construcțiile au fost demolate, tribunalul a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, astfel că în conformitate art.7 alin. 2 și art. 10 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, notificatorul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren și construcție, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirii să fie avute în vedere sumele încasate de reclamant și autoarea sa cu acest titlu (fila 28).
Constatând că în cauză nu mai subzistă nici un motiv legal care să justifice tergiversarea procedurii administrative, reținând și dispozițiile art.26 din Legea nr.10/2001, în lumina deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și dispozițiilor art. 6, paragraful l din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, tribunalul a obligat pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 3036/10.10.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6 compus din teren în suprafață de 210,10 m.p. și construcțiile aflate pe teren în suprafață utilă de 147,5 m.p. către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare, în solidar a pârâților M. București și P. G. la plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1831 și art. 1385 Cod civil, tribunalul a reținut că nu sunt întrunite în cauză elementele răspunderii civile delictuale pentru a se angaja răspunderea persoanelor chemate în judecată.
Astfel, în privința prejudiciului, tribunalul a constatat că acesta nu este cert și actual, ci unul eventual, întrucât cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanților se va stabili în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În același timp, tribunalul a reținut că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamanților, care au stat în pasivitate și nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Ca urmare, tribunalul a constatat că la data la care reclamantul apreciază că ar fi trebuit soluționată notificarea, 23.02.2009, acesta avea posibilitatea acționării unității deținătoare în instanță pentru a obține o hotărâre care să îi constate calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, or prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată abia la data de 05.12.2011.
Față de aceste considerente, reținând că una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, și anume existența unui prejudiciu cert, nu este îndeplinită în cauză, tribunalul a apreciat că nu se justifică obligarea pârâților la plata sumei pretinse de reclamant cu titlu de despăgubiri, astfel că a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Întrucât în ședința publică de la data de 05.09.2012 (fila 185) tribunalul a admis excepția prematurității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului transmis de M. București, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca prematur formulat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M. București prin P. G., criticând-o ca nelegală, prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, pentru următoarele motive:
- invocă excepția de prematuritate a cererii față de . Legii nr. 165/2013 potrivit art.33 alin.1.
Constată ca pentru soluționarea notificării s-a instituit un nou termen in sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din Legea nr.10/2001 mai mult prin art.32.1 din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere in procedura administrativă de 90 zile in care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
În consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire in natură sau prin echivalent a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in România respectiv Legea nr.165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult, prin dispoziția art.4 din Legea nr.165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate si depuse in termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării in vigoare a prezentei legi, cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate in temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată in cauza M. A. împotriva României, la data intrării in vigoare a prezentei legi.
Astfel, recurentul – pârât apreciază că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii in soluționarea notificărilor nu s-a născut.
- potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii in condițiile acestei legi, conform art. 1 alin.1 și alin.2, art.4, art.16 si art.50 din Legea nr.165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, in sensul art.1 alin.2, respectarea prin puncte pentru imobilul in litigiu.
- instanța obligă instituția recurentă la transmiterea dosarului direct către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, M. București are obligația să înainteze dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Art.16 din titlul VI prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar potrivit dispozițiilor art.16 alin.2 ind.1 din OUG nr.81/2007 instituția recurentă înaintează întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, in vederea întocmirii ordinului de legalitate.
- în temeiul art.274 Cod de procedură civilă instanța a obligat recurentul - pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 lei, deși în opinia sa, această instituție nu datorează aceste cheltuieli.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.2 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi fondat recursul pentru următoarele considerente:
Excepția prematurității contestației invocate de recurent prin primul motiv de recurs este neîntemeiată întrucât prin cererea de chemare în judecată de la data de 05.12.2011, reclamantul a solicitat - față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificării nr.3036/10.10.2001, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001- aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și analiza în fond a cererii de restituire formulate de acesta conform Legii nr. 10/2001. Trebuie observat că acest din urmă act normativ era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că Legea nr. 165/2013 a întrat în vigoare la data de 20.05.2013.
Prin urmare, este incontestabil că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond și a interpretării obligatorii date art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv a art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța supremă, dreptul reclamantului de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea adresată pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
S-a stabilit astfel că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
Astfel, la data formulării cererii, Legea nr. 10/2001 stabilea un termenul de 6o de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Or, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea formulată de reclamant nu a fost soluționată de către pârâtă, deși trecuse un interval de timp de circa nouă ani. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
De asemenea, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu conține norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
În plus, termenul stabilit prin Legea nr. 165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 21.03.2013.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie regula potrivit cu care actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de S. R. în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
Curtea găsește fondat cel de al doilea motiv de recurs invocat de recurent legat de incidența în cauză a Legii nr.165/2013.
Astfel, reținând că Legea nr.165/2013 a intrat în vigoare la data de 20.05.2013 și că de la această dată, potrivit art.4, dispozițiile legii sunt obligatorii și acțiunilor în curs de judecată (mai puțin dispozițiile art.33, așa cum s-a argumentat mai sus), Curtea constată că de la data intrării în vigoare a acestei legi persoanele îndreptățite pot primi numai măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.
Ca atare, pentru imobilul în litigiu, intimatul – reclamant este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent ce se acordă prin compensare cu puncte conform art.21 alin.6 din Legea nr.165/2013.
Nu este fondat motivul de recurs prin care se solicită trimiterea dosarului la Prefectură pentru efectuarea controlului de legalitate al Prefectului.
Curtea apreciază că acest control de legalitate este obligatoriu atunci când notificarea persoanei îndreptățite a fost soluționată de către Primăria Municipiului București prin emiterea unei dispoziții.
Atunci când Primăria Municipiului București nu-și îndeplinește obligația legală iar notificarea este soluționată pe fond de către instanțele de judecată printr-o hotărâre judecătorească nu se impune înaintarea acestei hotărâri pentru controlul de legalitate al Prefectului.
A statua altfel, ar însemna ca o hotărâre judecătorească să fie supusă controlului de legalitate în fața unui organ al administrației de stat (și nu organelor judecătorești superioare cum prevede Constituția) ceea ce ar echivala cu o imixtiune nepermisă de Constituție a puterii executive asupra puterii judecătorești.
Nu este fondat nici ultimul motiv de recurs vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul – pârât nu și-a îndeplinit obligația legală de a emite dispoziția de soluționare a notificării dând naștere prezentului proces în care a căzut în pretenții.
Ca atare, în mod legal, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art.274 Cod de procedură civilă și a obligat pârâtul la 400 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu avocat.
Față de aceste considerente, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința în sensul că despăgubirile ce vor fi acordate se vor acorda în condițiile Legi nr.165/2013 și va menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin P. G., împotriva sentinței civile nr.602 din 21.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. M. N. și cu intimații-pârâți S. R. prin C. CENTRALĂ DE STABILRE A DESPĂGUBIRILOR și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Modifică în parte sentința în sensul că despăgubirile ce vor fi acordate se vor acorda în condițiile Legi nr.165/2013.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I.-A. H.-P. E. V. A.-D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tehdact.R.L.
2 ex./27.06.2014
TB-S.5 – E.P.-J.
| ← Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 1368/2014. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 655/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
