Legea 10/2001. Decizia nr. 1504/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1504/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-10-2014 în dosarul nr. 25564/3/2012

Dosar nr._

(1521/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1504

Ședința publică de la 16.10.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă N. E. – decedată pe parcursul procesului și continuat de moștenitorii N. G., HOFFMAN N. M. și N. A. N., de către recurenta pârâtă C. NAȚIONALĂ P. COMPENSAREA IMOBILELOR, de recurenta pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și de către recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr. 728 din 10.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât P. G. S. O..

P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin P. G., respectiv al intimatului pârât P. G. S. O., conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenta pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și recurenta pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 14.10.2014, a unei întâmpinări formulate de către recurenta pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor la motivele de recurs formulate de partea adversă.

Se prezintă avocatul Toia P. care învederează faptul că recurenta reclamantă N. E. a decedat la data de 10 iunie 2013, iar în urma dezbaterii succesiunii acestei defuncte și potrivit certificatului de moștenitor nr. 18 din 17 martie 2014, s-a constatat că moștenitori ai defunctei sunt numiții N. G., Hoffman N. M. și N. A. N..

Depune la dosar, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, certificatul de moștenitor nr. 18 din data de 17 martie 2014, procură specială autentificată sub nr.2239/29.08.2014, prin care numiții Hoffman M. N. și N. A.-N. l-au împuternicit pe numitul N. G., să desfășoare operațiuni și să încheie acte juridice referitoare la imobilul în litigiu.

De asemenea, depune la dosar împuternicirea avocațială . nr._/2014, eliberată de Baroul București, prin care a fost împuternicit de către N. G. să reprezinte interesele în prezenta cauză.

În raport de înscrisurile astăzi la dosar, solicită a se dispune introducerea în cauză a numiților N. G., Hoffman N. M. și N. A. N., în calitate de moștenitori ai defunctei recurente N. E..

Reprezentantul recurentului pârât M. București apreciază că se impune introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei N. E., având în vedere certificatul de moștenitor astăzi depus la dosarul cauzei.

După deliberare, în temeiul dispozițiilor art. 243 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea dispune introducerea în cauză a numiților N. G., Hoffman N. M. și N. A. N., în calitate de moștenitori ai defunctei recurente N. E..

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii pe fond a cererii privind acordarea în întregime a cheltuielilor de judecată efectuate, reprezentând onorariu de expert în cuantum de 800 lei.

Consideră că instanța de judecată în mod nelegal, cu aplicarea greșită a legii, a redus onorariul de expert în cuantum de 800 lei, chiar dacă acțiunea a fost admisă în parte. Pe de altă parte, urmează a se avea în vedere că onorariul de expert privește capătul principal de cerere și care a fost admis în contradictoriu cu doi dintre pârâți, respectiv cu M. București prin P. G. și A. pentru Administrarea Activelor Statului.

Apreciază că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 276 din codul de procedură civilă, menționate în mod eronat de către instanța de fond pentru că nu a operat o compensare, întrucât pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Reprezentantul recurentului pârât M. București arată că în ceea ce privește recursul părții reclamante, pune concluzii de respingere ca nefondat.

În ceea ce privește recursul instituției pe care o reprezintă, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul reținerii incidenței legii noi în speță și a înlăturării obligației privind înaintarea dosarului administrativ la C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Cu privire la criticile ce vizează cheltuielile de judecată, urmează a fi cenzurate, având în vedere că privesc onorariul de expert.

Referitor la recursul declarat de către A. pentru Administrarea Activelor Statului, pune concluzii de admitere

În ceea ce privește recursul declarat de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor solicită respingerea acestuia ca lipsit de interes, având în vedere faptul că acțiunea a fost admisă în parte, doar în contradictoriu cu M. București și A. pentru Administrarea Activelor Statului.

În situația în care instanța apreciază că această entitate justifică un interes, pune concluzii de admitere și a acestui recurs.

Avocatul recurenților reclamanți având cuvântul pe recursul Municipiului București, pune concluzii de respingere. Solicită a se avea în vedere că, în speță, dosarul administrativ aferent notificării nr._/2001 este complet din anul 2008, motiv pentru care această entitate era obligată să soluționeze notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu a făcut. Astfel, rezultă că în mod legal instanța de fond a soluționat notificarea pronunțând o hotărâre prin care a stabilit dreptul reclamantei la măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013, motiv pentru care nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să mai efectueze controlul de legalitate.

În speță, fiind incidente dispozițiile Legii nr. 165/2013, apreciază că în mod corect s-a dispus înaintarea dosarului administrativ aferent notificării Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea stabilirii valorii în echivalent a imobilului în litigiu.

De asemenea, solicită respingerea ca nefondat și a recursului formulat de către A. pentru Administrarea Activelor Statului. Apreciază că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, în ceea ce privește terenul și care se regăsește în patrimoniul unei societăți comerciale privatizată de către această instituție. Urmează a se avea în vedere că la dosar există probe în acest sens, inclusiv cu privire la identificarea terenului în patrimoniul .>

Referitor la critica ce vizează obligarea Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu cu recurentul pârât M. București, la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului ca urmare a refuzului de soluționare a notificării, solicită a se observa că această critică este total neîntemeiată, întrucât prin hotărârea recurată niciunul dintre cei doi pârâți nu au fost obligați la despăgubiri, ambele entități fiind obligate să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru teren și construcție.

De asemenea, apreciază că motivul de recurs ce vizează cheltuielile de judecată este nefondat, având în vedere că partea adversă a căzut în pretenții.

În ceea ce privește recursul declarat de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicită respingerea ca lipsit de interes, având în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat în contradictoriu cu această entitate, dar are în vedere și faptul că în dosarul din care s-a disjuns cauza ce formează obiectul cauzei de față s-a pronunțat sentința civilă nr. 1310 din 19.06.2012, prin care a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere prin care autoarea recurenților a solicitat obligarea Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin P. G. și S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la plata de despăgubiri, în echivalent pentru imobilul solicitat prin notificare, hotărâre care nu a fost atacată.

Solicită obligarea recurentei A. pentru Administrarea Activelor Statului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 1199 din 14.10.2014, pe care o depune la dosar, însoțită de concluzii scrise.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanțe la data de 15.04.2011, sub nr._/3/2011, reclamanta N. E., prin mandatar N. G., a solicitat ca în contradictoriu cu parații A. pentru Valorificarea Activelor Statului, M. București, reprezentat prin primarul general și S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice:sa se constate ca are calitatea de persoana îndreptățita la acordarea de masuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea de piața, stabilite potrivit standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul (teren și construcție) situat în București, ., sector 6;sa fie obligat paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piața a imobilului;obligarea paraților la plata cheltuielilor de judecata.

În subsidiar, daca se apreciază că este obligatorie procedura reglementata de disp. Legii nr. 247/2005, reclamanta a solicitat:obligarea paratei A. pentru Valorificarea Activelor Statului la emiterea deciziei cu propunerea acordării acestor masuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafața de 228 mp, situat în București, ., sector 6;obligarea paratului M. București la emiterea dispoziției cu propunerea acordării de masuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolata în suprafața utila de 51.25 mp din București, ., sector 6;obligarea paratului M. București sa transmită dosarul de notificare direct la C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanța de judecata, prin hotărâre judecătoreasca.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 4916/17.10.2001, transmisa prin executorul judecătoresc S. și N. a solicitat masuri reparatorii pentru casa demolata și terenul situat în București, ., sector 6, imobil preluat în mod abuziv de stat. Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București cu nr._/18.10.2001 și apoi a fost transmisă la Primăria Municipiului București unde s-a constituit dosarul nr._. Acest dosar a fost transmis spre soluționare către A. la data de 19.11.2009, fără a exista o dispoziție de declinare și fără ca Primăria Municipiului București să se fi pronunțat asupra măsurilor reparatorii datorate pentru casa demolata.

Reclamanta, împreună cu soțul său N. P., au devenit proprietari ai terenului în suprafața de 228 mp și ai casei din paianta cu doua camere și antreu, din ., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4080/18.06.1951 la Tribunalul de Stat și și-au exercitat dreptul de proprietate pana în anul 1986, dată la care casa a fost demolata, iar terenul a intrat în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 133/1986.

Menționează că a primit despăgubiri in suma de_ lei si că deși, conform certificatul de moștenitor nr. 3 din 13.01.1998, defunctul N. P. are ca moștenitori pe N. E., N. M. și N. G., doar reclamanta a formulat notificare pentru imobilul menționat anterior, astfel că în virtutea dreptului de acrescământ statuat prin art. 4 alin.4 din Legea nr. 10/2001, este singura persoana îndreptățita la despăgubiri.

Apreciază că paratele au încălcat obligația instituita prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de acordare a despăgubirilor în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare..

În drept au fost invocate disp. Legii nr. 10/2001, art. 998, 999, art. 1073-1075 C.civ., decizia nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie și Justitie, decizia nr. XX a Inaltei Curti de Casatie și Justitie, art. 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art.25, art. 6 din CEDO, hotararea pilot a CEDO în cauza A. contra României.

La data de 10.01.2012, reclamanta a formulat cerere precizatoare și completatoare prin care a arătat ca înțelege să cheme în judecata, în calitate de parat, alături de M. București și pe primarul general S. O. și S. R. prin C. Centrala de Stabilire a Despăgubirilor, solicitând: soluționarea pe fond a notificării, în sensul de a se dispune acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6; obligarea paratului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piața a imobilului; obligarea paratului M. București în solidar cu primarul general și cu A. pentru Valorificarea Activelor Statului la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul cert și actual creat din cauza refuzului nejustificat de a soluționa notificarea și care se compune din: a) prejudiciul efectiv reprezentat de diferența intre valoarea de piața a imobilului la data la care trebuia soluționata notificarea nr. 4916/17.10.2001, respectiv 12.01.2009 și valoarea de piața actuala la momentul soluționării; b) câștigul nerealizat constând în dobânda legala, aplicata la suma menționata la pct. a, calculata de la momentul soluționării prezentei cereri și pana la data plații prejudiciului efectiv; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, pentru ipoteza respingerii capătului 2 de cerere, reclamanta a solicitat :obligarea paraților M. București și A. sa transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării, însoțit de hotărârea judecătoreasca ce se va pronunța în prezenta cauza ( controlul de legalitate efectuat de instanța fiind superior celui efectuat de prefect); obligarea paratului S. R. prin C. Centrala de Stabilire a Despăgubirilor sa înregistreze dosarul transmis de parati iar la punctul 3.b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legala aplicata la suma menționata la pct. 3 a), calculata de la data formulării cererii și pana la momentul transmiterii dosarului către CCSD, suma ce va fi calculata în momentul punerii în executare a titlului executoriu.

Paratul S. R. reprezentat prin C. Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat: excepția necompetentei materiale a Tribunalului București cu privire la capatul 6 de cerere formulat de reclamanta, avand în vedere ca examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de C. Centrala de Stabilire a Despagubirilor, apreciind că in acest caz, competenta revine Curtii de Apel – sectia de contencios administrativ în a cărei raza teritoriala domiciliază reclamantul

De asemenea, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1,2,3,4 și 5 formulate de reclamanta întrucat potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, unitatea detinatoare a bunului imobil notificat, sau entitatea investita cu soluționarea notificării, dupa caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție motivata prin care soluționează notificarea formulata în temeiul acestui act normativ.

S-a mai invocat excepția prematuritatii cu privire la capătul 6 de cerere intricat procedura administrativa prevăzuta de cap. V Titlul VII din Legea nr.247/2005 vizează analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natura și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de masuri reparatorii în echivalent, emise înainte de . Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisa ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv excepția inadmisibilității cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor având în vedere ca, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate sau alte imobile a căror restituire în natura nu este posibila, este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Parata A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii deoarece nu s-a finalizat procedura administrativa.

Prin sentința civila nr.1310/19.06.2010, pronunțata de Tribunalul București, sectia a V-a civila, a fost admisa excepția inadmisibilității și a fost respins capătul de cerere privind obligarea ului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibil și au fost disjunse celelalte capete de cerere, formându-se dosarul de fata.

În cauză au fost administrate, la solicitarea reclamantei, probele cu înscrisuri și expertiza tehnica topografica (raportul de expertiza întocmit de expertul tehnic Alnitei M. fiind depus la filele 230-246).

Prin sentința civilă nr.728/10.04.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea formulata de reclamantă; a constatat ca reclamanta este persoana îndreptățită la acordarea de masuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul-construcție, situat în București, ., sector 6, în prezent demolata, având suprafața utila de 90.40 mp, cu caracteristicile tehnice și constructive indicate în fisa tehnica a imobilului aflata la filele 139-140 din dosar; a constatat ca reclamanta este persoana îndreptățită la acordarea de masuri reparatorii în echivalent în condițiile legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafața de 215.80 mp, situat în București, ., sector 6, identificat prin raportul de expertiza tehnica topografica întocmit de expertul tehnic Alnitei M., imposibil de restituit în natura; despăgubirile vor fi stabilite la valoarea de circulație a imobilului, compus din teren și construcție, mai puțin suma de_ rol, actualizata; a obligat pârâții sa transmită direct către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării și a obligat pârâții la plata către intimata a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

P. a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 17.10.2001, reclamanta N. E. a formulat în baza Legii nr. 10/2001, prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești S. și N., notificarea nr. 4916/2001, înregistrata la Primăria Municipiului București sub nr._/2001, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafața de 228 mp și construcție demolata.

Imobilul notificat ( teren în suprafața de 228 mp și construcție) s-a aflat în proprietatea reclamantei și a soțului sau, N. P. ( cunoscut și sub numele de N. P., așa cum rezulta din declarația autentificata sub nr._/01.09.1986 de notariatul de Stat Local al Sectorului VI București, data de S. G. și Cocerhan A.), fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4080/18.06.1951, de Tribunalul Ilfov- Secția Notariat.

Potrivit adresei nr. 188-8-788/08.07.2008, emisa de Primăria Sectorului 6 București - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, N. E. și N. P. au fost înscriși ca titulari de rol fiscal al imobilului din ., începând cu anul 1952 și pana în anul 1986, când rolul fiscal a fost impus ca urmare a demolării imobilului.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 133/16.04.1989, în a cărui anexa, la poziția nr. 24 sunt înscriși N. E. și N. P., cu teren în suprafața de 216 mp și construcții cu suprafața construita de 112.23 mp.

Faptul ca imobilul a devenit proprietate de stat prin aplicarea Decretului nr. 133/1989, este confirmat și de Primăria Municipiului Bucuresti- Directia Evidenta Imobiliara și Cadastrala, prin adresa nr._/_/09.07.2008, precum și de . adresa nr. 1158/28.07.2008.

N. P. a decedat la data de 15.07.1997, lăsându-i ca moștenitori legali pe soția sa, N. E. și pe fii, N. M. și N. G., conform certificatului de moștenitor nr. 3/13.01.1998, eliberat de BNP A. Surbaru C..

În temeiul disp. art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, unitatea destinatoare este obligata sa se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivata, asupra cererii de restituire în natura, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Calitatea paratei A. pentru Administrarea Activelor Statului de entitate investita cu soluționarea notificării este stabilita de disp. art. 29 alin.1 și 3 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate integral sau . nu permite aplicare art. 21 din lege, masurile reparatorii se propun de către instituția publica implicata în privatizare.

Astfel, prin raportul de expertiza tehnica topografica întocmit de expertul tehnic Alnitei M., s-a arătat ca terenul fostului imobil din ., avea suprafața de 215.80 mp, și ca, în prezent, este afectat în integralitate de o hala industriala a .>

De asemenea, în nota de reconstituire nr. 501/2009, întocmita de Primăria Municipiului Bucuresti- Serviciul Cadastru, se precizează ca suprafața imobilului notificat este afectata în totalitate de o constructie hala de prelucrări titanzirconiu situata în incinta împrejmuita a . care a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1157, de către Ministerul Industriilor.

Având în vedere și ca din relațiile comunicate de Oficiul N. al Registrului Comerțului și de parata A.A.A.S. rezulta ca . privatizata integral, instanța a constatat că, în baza dispozițiilor legale menționate mai sus, AAAS avea obligația soluționării notificării formulata de reclamanta N. E. pentru terenul din ..

Totodată, paratul M. București trebuia sa soluționeze, conform art. 32 alin.1 din Legea nr. 10/2001, notificarea privind construcția demolată.

Întrucât paratele nu au făcut dovada soluționării notificării pana în prezent, instanța, având în vedere și decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, a apreciat că se impune a proceda la analiza cerințelor impuse de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.

În acest sens, instanța a reținut ca în temeiul art. 2 alin.1 lit. h din Legea nr. 10/2001, sunt imobile preluate abuziv „ oice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin.1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completarile ulterioare”.

În cauză, s-a apreciat că imobilul din ., a trecut în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului nr. 133/1989, privind aprobarea notei de comanda și a masurilor de realizare a obiectivului de investitii „ Sectia de producție pentru prelucrarea titanului, zirconiului și a aliajelor acestora, inclusiv utilități și deserviri, de la Institutul de Cercetări Metalurgice Bucuresti.

Reținând ca N. M. și N. G. nu au formulat notificare, dar și disp. art. 4 alin.4 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzuta la cap. III profita ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, instanța a constatat ca reclamanta N. E. are calitatea de persoana îndreptățita la acordarea de masuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește masurile reparatorii ce pot fi acordate,s-a constatat incidenta art. 11 alin.3 și 7 și art. 29 alin.1 din Legea nr. 10/2001.

În raport de prevederea înscrisă în art. 16 alin.2 Titlul VII, capitolul V din Legea nr. 247/2005, s-a apreciat că în ipoteza soluționării notificării pe fond de către instanța judecătoreasca, conform disp. art. 26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, controlul administrativ de legalitate efectuat de prefect nu se mai impune, întrucât acesta nu poate avea ca obiect o hotărâre judecătoreasca ( împotriva căreia pot fi exercitate numai căile de atac prevăzute de lege). Ca atare, instanța a admis și capătul de cerere accesoriu și a dispus obligarea paraților sa înainteze dosarul administrativ direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În temeiul art. 276 C.pr. civ., având în vedere ca cererea a fost admisa în parte, instanța a obligat pe pârăți la plata parțiala a cheltuielilor de judecata efectuate de reclamanta, reprezentând onorariul aferent expertizei topografice (parțial).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 20.01.2014, reclamanta N. E. a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr.728/10.04.2013, pronunțata de Tribunalul București, secția a V-a civila, în dosarul nr._, în sensul de a fi obligat paratul M. București și la plata cheltuielilor de judecata reprezentând onorariu avocat.

În motivare, reclamanta a arătat ca, din eroare, instanța a omis sa se pronunțe asupra capătului accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecata, reprezentând onorariu avocat dovedit cu chitanțele nr. 9/07.04.2011 și nr. 362/26.03.2013.

În drept au fost invocate disp. art. 281 ind.1 și art. 281 ind.2 C.pr. civ.

Prin cererea depusa la data de 19.02.2014, reclamanta a precizat sa înțelege să solicite obligarea ambilor pârâti, M. București și A. pentru Valorificarea Activelor Statului la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr.249/25.02.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulata de reclamanta N. E. și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr.778/10.04.2008, pronunțate de Tribunalul București, sectia a V-a civila, în dosarul nr._, în sensul obligării paraților M. București și A. pentru Valorificarea Activelor Statului la plata către reclamanta N. E. și a sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

P. a hotărî astfel, instanța s-a raportat la sentința civila nr.728/10.04.2013,, reținând totodată, că deși, prin cererea de chemare în judecata, reclamanta N. E. a solicitat obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea cauzei, inclusiv a onorariului avocațial, a omis sa se pronunțe prin dispozitivul sentinței civile mai sus arătate asupra acestei cereri.

Având în vedere dispozițiile 274 C.pr. civ. și, ținând cont și de faptul ca pârâții A. pentru Administrarea Activelor Satului și M. București sunt în culpa procesuala, instanța a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr.728/10.04.2013, în sensul ca a obligat pe pârâți la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariul apărătorului ales, parțial, în raport de pretențiile admite, conform art.276 C.pr.civ. (chitanțele nr.9/07.04.2011 și nr.362/26.03.2013 ).

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta N. E. și pârâții M. București prin P. G., A. P. Administrarea Activelor Statului, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta reclamantă N. E. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii judecătorești atacate în sensul admiterii pe fond a cererii de acordare în întregime a cheltuielilor de judecată efectuate, reprezentate de onorariul de expert topo în cuantum de 800 lei.

În motivare această recurentă susține că în mod eronat, cu aplicarea greșită a legii, instanța a redus onorariul de expert în cuantum de 800 lei conform Ordinului de plata nr.480 emis la 06.11.2013 și executat la 07.11.2013, la suma de 500 lei,argumentând pe ideea că cererea de chemare în judecată nu a fost admisă decât în parte.

Potrivit art.274 alin.3 C.proc.civ, instanța de judecată este îndrituită să micșoreze onorariile avocaților, neexistând însă temei legal pentru micșorarea onorariului de expert.

Instanța își întemeiază soluția de reducere pe art.276 C.proc.civ., dispoziție care însă dă posibilitatea instanței de a compensa cheltuielile efectuate de părți, instanța urmând a le compensa în măsura în care acestea sunt solicitate (principiul disponibilității) și dovedite, în cauză M. București nu a solicitat și nu a făcut dovada efectuării nici unei cheltuieli de judecată, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile compensării ce poate avea doar între 2 datorii certe, lichide și exigibile. Or, compensarea este altceva decât reducerea onorariului.

Nu în ultimul rând, cererea principală prin care reclamanta a solicitat soluționarea notificării nr.4916/17.10.2001 prin acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din terenul în suprafață de 228 mp și construcția în suprafață utilă de 51,25 mp, a fost admisă în întregime, ca și capetele de cerere 4 și 5, din acțiunea precizată și completată.

Instanța a înțeles să respingă capetele 2, 3 și 6 din acțiunea precizată și completată, cereri accesorii care nu priveau soluționarea pe fond a notificării.

În cauză, expertiza topografică pentru care s-a achitat onorariul de expert de 800 lei a fost efectuată în dovedirea primului capăt de cerere care privea exclusiv soluționarea notificării nr.4916/17.10.2001, soluționare cu privire la care instanța de judecată a apreciat că pârâtul M. București era în întârziere, astfel că acțiunea judecătorească a fost determinată de refuzul de soluționare al acestuia. Prin urmare, de vreme ce pentru a soluționa notificarea și deci a identifica imobilul pentru care a solicitat măsuri reparatorii, a fost nevoie de efectuarea expertizei, această cheltuială a fost generată exclusiv de culpa pârâtului.

Dacă pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația la termen, reclamanta nu ar mai fi efectuat această cheltuială. Această probă a fost administrată exclusiv pe primul capăt de cerere, iar existența ei nu influențează în nici un fel soluționarea celorlalte capete de cerere, pentru a justifica reducerea onorariului expertului, raportat la admiterea în parte a acțiunii.

Prin urmare, recurenta reclamantă apreciază că această reducere este făcută cu aplicarea greșită a legii și, în consecință, solicită admiterea recursului și pe fond admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Recurentul pârât M. București prin P. G. solicită admiterea recursului și modificarea sentințe civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Invocând dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ., recurentul pârât susține că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea, greșită a legii.

Arată că potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, termenul de 60 zile în care unitatea deținătoare este obligata sa emită dispoziție, începe să curgă de la data depunerii notificării sau de la data depunerii întregului set de acte doveditoare prevăzute de art.22 din lege.

Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligata sa se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivata,asupra cererii de restituire în natura sau de acordare de masuri reparatorii.

Arată că potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea 247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi, conform art.1 alin și al.2, art.4, art.16 și art.50 din legea 165/2013.M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul, art.1, alin.2, care stabilește compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.

M. București are obligația să înainteze dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Art.16 din titlul VI prevede, în mod expres, faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către C. Naționala pentru compensarea imobilelor, iar potrivit dispozițiilor art.16 alin.2 ind.1 din OUG nr.81/2007 recurentul pârât înaintează întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii ordinului de legalitate.

Mai arată că instanța a obligat recurentul pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei, deși, în opinia sa, nu datorează aceste cheltuieli.

Consideră că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art.274 alin.1 Cod de procedură civilă.

Recurenta pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului – A.A.A.S. solicită, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii în contradictoriu cu aceasta, apreciind că hotărârea instanței de fond a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr.10/2001, republicată.

Precizează că nu a emis decizie motivată până la acest moment datorită faptului că reclamanta nu a depus suficiente documente pentru completarea dosarului administrativ format în baza notificării depuse în baza Legii nr.10/2001.

În raport de caracterul imperativ și prioritar al normelor ce reglementează procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001/R pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordarea de măsuri reparatorii, apreciază că nu s-a dovedit că reclamanta a urmat procedura administrativă obligatorie legală.Așa cum se poate constata, prin Legea nr.10/2001 sunt instituite 2 etape succesive, din care prima procedura administrativă, care este obligatorie (art.1, art.21 alin.1 și 5, art.47 alin.2 și art.48), iar a doua facultativă, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi speciale.

În condițiile Legii nr. 10/2001 republicată, prin prevederile art.29 și urm. se reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate integral de AAAS.În acest sens, notificarea se comunică instituției publice implicată în privatizare, numai conform art.29 alin. 3 din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În raport de prevederile ce reglementează și instituie procedura administrativa obligatorie, în procesul de soluționare a notificării depuse, AAAS apreciază că față de dispozițiile art.23 din lege, nu a fost dovedită calitatea de persoană îndreptățită conform Legii nr.10/2001.Astfel, dosarul administrativ aferent notificării privind despăgubirile pentru acest imobil nu a fost completat cu toate actele doveditoare, în forma prevăzută de lege, respectiv în original sau în copii legalizate, în condițiile art.23 și urm. din Legea nr. 10/2001/R.AAAS și-a respectat toate obligațiile legale și a depus toate diligentele în limitele legii în vederea informării, clarificării și soluționării notificării depuse în temeiul Legii nr.10/2001.Cu toate demersurile legale făcute de AAAS, nu au fost depuse în completarea dosarului administrativ aferent notificării, toate actele doveditoare pentru dovedirea calității de persoana îndreptățită în condițiile Legii nr. 10/2001, republicata în forma prevăzuta de lege, respectiv în original sau în copii legalizate.

Față de aceste dispoziții legale, AAAS susține că instanța poate analiza cererea privind despăgubirile, numai în măsura în care se emitea această decizie sau dispoziție motivată prin finalizarea procedurii administrative în condițiile art.29 din lege de către AAAS și această decizie să poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art.26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În raport de considerentele expuse și prevederile ce reglementează și instituie procedura administrativa obligatorie, AAAS apreciază că stabilirea calității de persoană îndreptățită privind măsurile reparatorii în echivalent/despăgubiri, în mod direct de către instanța de judecata, fără finalizarea acestei proceduri administrative de către AAAS este nelegală.

În consecință, recurenta pârâtă reiterează și solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii față de AAAS ca fondată, fiind încălcate dispozițiile art.29 din Legea nr.10/2001/R, deoarece nu a fost analizată notificarea și finalizată procedura administrativă de către aceasta.

Pe fondul cauzei, solicită instanței să constate că acțiunea este neîntemeiată și nelegală și solicită respingerea acesteia față de AAAS.

În condițiile Legii nr.10/2001 republicată, AAAS are obligații legale numai în condițiile art.29 din Legea nr.10/2001, republicată, respectiv numai pentru imobilele care se află evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral, cu respectarea dispozițiilor legale de către AAAS.

AAAS a fost notificata în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001/R și din actele și probele dosarului nu s-a dovedit, în raport de caracterul imperativ și prioritar al normelor ce reglementează procedura prevăzută de art.29 din lege pentru acordarea de măsuri reparatorii, că a fost urmată această procedură și reclamantul a făcut dovada drepturilor sale legale, conform art. 23 din Legea nr.10/2001, republicată.

Pe acest aspect, recurenta pârâtă învederează instanței că reclamantul nu a depus la dosarul de notificare toate actele doveditoare, în forma prevăzută de lege, respectiv în original sau în copii legalizate, în vederea soluționării și se afla în curs de soluționare procedura administrativă în temeiul Legii nr.10/2001/R.

Apreciază că este încă în termenul legal de analiza a notificării și este necesară efectuarea demersurilor necesare de către reclamant pentru completarea dosarului administrativ și probarea pretențiilor sale, conform Legii nr.10/2001/R.

Față de cele arătate, competența instanței poate interveni numai în măsura în care se emitea această decizie sau dispoziție motivată de către AAAS, prin finalizarea procedurii administrative și această decizie să poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art.26 (3) din Legea nr. 10/200/R.

Față de aceste dispoziții legale, este obligatoriu să se emită această decizie sau dispoziție motivată prin finalizarea procedurii administrative în condițiile art.29 din lege și această decizie să poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art.26 (3) din Legea nr.10/2001, republicată.

Cu privire la solicitarea reclamantului de obligare AAAS, în solidar cu M. București și P. G. la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului creat, recurenta învederează că AAAS nu poate fi obligată la plata de despăgubiri, întrucât Legea nr.10/2001 este o lege specială și nu prevede nici o sancțiune pentru întârziere sau refuzul persoanei juridice notificate de a răspunde la notificarea ce i s-a adresat. Practica instanței supreme este constantă în acest sens, dispozițiile art.1073, 1075 din Codul Civil nefiind incidente în cazul de față.

Consideră că dispozițiile art.1075 Codul civil"orice obligație de a face sau de a nu face se schimba în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului", nu își găsesc aplicabilitatea în speță întrucât vizează obligația care are ca obiect plata unei sume de bani și nu obligația de a face (emitere decizie).

De asemenea, obligarea AAAS de a plăti despăgubiri este nejustificată, atâta timp cât AAAS a solicitat reclamantului, aspect pe care acesta nu l-a negat, completarea dosarului administrativ constituit la sediul recurentei în vederea soluționării acestuia. Solicită să se constate culpa exclusivă a reclamantei care nu a făcut demersurile legale pentru completarea dosarului administrativ al AAAS cu toate actele doveditoare solicitate și ca AAAS este de buna credința în privința executării obligației de a emite decizie motivata, dar după depunerea tuturor actelor doveditoare în condițiile legii.

Prin urmare nu se poate reține culpa AAAS, pentru nesoluționarea notificării și nici nu s-a făcut dovada prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și culpa AAAS în îndeplinirea obligației.

P. aceste considerente, solicită să se constate faptul că cererea reclamantei de obligare la plata de despăgubiri este neîntemeiată și solicită respingerea acesteia.

Recurenta pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicită, prin recursul declarat, modificarea hotărârii recurate, în sensul transmiterii dosarului administrativ numai după exercitarea controlului de legalitate de către Instituția Prefectului.

Arată că potrivit Legii nr. 10/2001 competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 și prin urmare nu este justificata calitatea sa procesuală pasivă în cauză.

Subliniază, totodată, faptul că procedura administrativă specială de acordare a despăgubirilor, care se finalizează cu emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire nu se poate declanșa în lipsa transmiterii de către entitatea învestită cu soluționarea notificării a dosarului de despăgubire, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Menționează că potrivit Legii nr. 165/2013, a fost înființată C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.În acest context, procedurile de transmitere la Secretariatul Comisiei Naționale adosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Apreciază că cererea reclamantei este prematur formulată, în raport de prevederile Legii nr. 165/2013.

Totodată precizează faptul că potrivit noilor dispoziții legale în vigoare - art. 21 din Legea 165/2013 dosarele de despăgubire se înaintează mai întâi prefecturilor în vederea acordării avizului de legalitate, după care vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Naționale. Ulterior înaintării dosarului de despăgubire, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor va emite o decizie de validare/invalidare în termen de 60 de luni de la data înregistrării dosarului de despăgubire în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Până atunci C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și implicit C. Națională pentru Compensarea Imobilelor nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligații legale sau convenționale. Or, cum nu există vreo obligație în acest sens în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța nu poate obliga o parte la o prestație imposibil de adus la îndeplinire.

Apreciază că se impune admiterea excepției inadmisibilității solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor, arătând că potrivit Titlului VII al Legii nr.247/2005, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

După . acestui act normativ (Legea nr.247/2005), contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr.247/2005. Pretențiile de restituire în echivalent, respectiv stabilirea contravalorii acestora se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005 (deci existența și întinderea drepturilor la restituire este cea recunoscută în procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001). Prin adoptarea Legii nr.247/2005 a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ (Titlul VII din Legea nr.247/2005).

De asemenea invocă prevederile art.17, alin.1, lit.a din Legea nr.165/2013, potrivit cu care noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

Pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare la recursurile formulate de M. București prin P. G., A. pentru Administrarea Activelor Statului și N. E., solicitând respingerea acestora.

Ținând seama de faptul că acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, în sarcina C.C.S.D., instanța neinstituind vreo obligație, precum și de faptul că recursurile formulate nu o vizează pe intimata pârâtă, aceasta solicită scoaterea sa din prezenta cauză.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Examinând sentința recurată și ansamblul probelor administrate în cauză în raport de motivele de recurs invocate și de dispozițiile legale incidente, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul declarat de pârât este fondat.

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalul București – 15.04.2011- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Curtea va analiza cu prioritate, în aplicarea art. 316 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 137 din Codul de procedură civilă, excepția lipsei de interes a acestei recurente în formularea recursului.

Curtea reține că prin sentința civilă care face obiectul controlului în recurs, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtii AAAS și M. București, constatându-se calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, în echivalent, pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 215,80 mp și construcție demolată în suprafață de 90,40 mp..

Prin această hotărâre s-a dispus, totodată, obligarea pârâților anterior menționați la a înainta dosarul administrativ vizând notificarea reclamantei către C. Centrală pentru Restituirea Proprietăților și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.

După cum lesne se poate constata, recurenta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a fost obligată la executarea niciunei măsuri prin dispozitivul acestei decizii.

Curtea constată, așadar, că dispozitivul sentinței de fond nu-i este defavorabil acestei părți care a apelat la calea de atac a recursului, acțiunea fiind respinsă față de această parte. Mai mult, nici considerentele nu-i sunt împotrivă, acestea fiind în convergență cu dispozitivul.

Așa cum rezultă din reglementarea actuală a recursului, pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac nu este suficient ca cel care uzează de această posibilitate să aibă calitatea de parte, fiind necesar ca acesta să justifice și interesul de a ataca hotărârea. Prin urmare, are legitimare procesuală activă numai partea care a pierdut procesul, deoarece cel care a câștigat în fața primei instanțe, nu are interes, neputând demonstra drepturile care i-au fost lezate.

Or, în cazul de față, recurenta nu a indicat nicio situație care ar putea interveni în mod favorabil, în ceea ce o privește, prin admiterea recursului său.

Așa fiind, Curtea reține că această excepție este fondată, prin raportare la dispozitivul sentinței civile recurate, din care rezultă că acțiunea reclamantei a fost doar în parte apreciată ca fiind fondată, iar în sarcina acestui recurent nu s-a stabilit nicio obligație.

Ca urmare, atâta vreme cât recurenta nu justifică un interes direct care să justifice promovarea căii de atac a recursului, ca urmare a încercării de către aceasta a unei vătămări sau înregistrării unui prejudiciului prin pronunțarea unei soluții de respingere a acțiunii față de această parte, soluție, de altfel, convergentă cu apărările sale formulate prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, Curtea, în aplicarea art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmează a respinge recursul declarat de către această parte ca lipsit de interes.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă.

Astfel, prin sentința civilă nr. 728/2013, instanța de fond a procedat, urmare a aplicării deciziei în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, la soluționarea pe fond a notificării formulate de reclamantă conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a constatat ca reclamanta este persoana îndreptățită la acordarea de masuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul-construcție, situat în București, ., sector 6, în prezent demolata, având suprafața utila de 90.40 mp, cu caracteristicile tehnice și constructive indicate în fisa tehnica a imobilului aflata la filele 139-140 din dosar; a constatat ca reclamanta este persoana îndreptățită la acordarea de masuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafața de 215.80 mp, situat în București, ., sector 6, identificat prin raportul de expertiza tehnica topografica întocmit de expertul tehnic A. M., imposibil de restituit în natura; despăgubirile vor fi stabilite la valoarea de circulație a imobilului, compus din teren și construcție, mai puțin suma de_ rol, actualizata; a obligat pârâții să transmită direct către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării și a obligat pârâții la plata către intimata a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând parte din onorariul de expert în sumă de 800 lei, achitat în cauză de reclamantă.

În referire la criticile concrete deduse judecății sub acest aspect, Curtea constată că proba cu expertiza tehnică judiciară a fost administrată în dovedirea pretențiilor care au făcut obiect al cererii principale formulate de reclamantă, prin care aceasta a solicitat soluționarea notificării nr.4916/17.10.2001 și constatarea calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din terenul în suprafață de 228 mp și construcția în suprafață utilă de 51,25 mp.

Astfel, așa cum rezultă neîndoielnic din chiar cuprinsul încheierii din data de 06.11.2012, instanța de fond a stabilit ca obiective ale expertizei: identificarea imobilului ce face obiectul notificării formulate de reclamantă, în temeiul Legii nr. 10/2001 și a cărei soluționare s-a solicitat prin cererea principală, respectiv să se stabilească dacă imobilul este liber sau este afectat de elemente de sistematizare. Așadar, expertiza topografică pentru care s-a achitat onorariul de expert de 800 lei, a fost administrată exclusiv în vederea soluționării primului capăt de cerere care privea soluționarea notificării nr.4916/17.10.200, fără a se putea reține utilitatea acestei probe în raport de petitul respins prin sentința recurată și care viza modul de stabilire a despăgubirilor aferente imobilului notificat.

Or, prin sentința recurată pretențiile reclamantei vizând soluționarea în fond a notificării și stabilirea calității acesteia de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu ambii pârâți, au fost în întregime apreciate ca fiind fondate, reținându-se că aceștia nu au procedat la soluționarea notificării conform obligațiilor care le reveneau în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, nu s-ar putea reține că această probă nu ar fi fost necesară pentru soluționarea acestui petit, dar nici că, în raport de soluția adoptată în legătură cu această cerere, plata onorariului de expert nu ar fi fost generată exclusiv de culpa pârâților.

Este real că în raport de prevederile art. 276 din Codul de procedură civilă, în situația în care pretențiile fiecărei părți sunt admise în parte, instanța are a aprecia asupra măsurii în care fiecare parte poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Numai că, în cauză, în aplicarea judicioasă a acestei norme, instanța nu s-ar fi putut raporta în justificarea reducerii cheltuielilor de judecată decât la acele cheltuieli realizate în legătură cu acea parte din pretențiile reclamantei care au făcut obiect al analizei și care au fost apreciate ca nefondate, (așa cum, de altfel, a și procedat prin sentința nr. 249/25.02.2014, prin care cererea reclamantei vizând acordarea de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat a fost apreciata ca parțial întemeiată), culpa procesuală a reclamantei-singura situație de natură a determina reducerea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de expert- neputând fi reținută și pe cale de consecință, nici sancționată, decât în legătură cu acea parte a pretențiilor considerate nefondate.

Cum în cauză, s-a reținut că pârâții nu și-au executat obligațiile legale care le reveneau în legătură cu soluționarea notificării reclamantei ( constatare judicioasă așa cum se va argumenta în analiza recursurilor declarate de pârâții AAAS și municipiul București), ceea ce a determinat recurgerea acesteia din urmă la procedura judiciară, iar proba cu expertiză a fost administrată exclusiv în legătură cu pretențiile încuviințate reclamantei, prin hotărârea recurată, Curtea nu poate concluziona decât în sensul că, în mod nejustificat s-a dispus reducerea onorariului expertului, în cauză.

În considerarea celor anterior reliefate, reținând că în cauză, prevederile art. 276 din Codul de procedură civilă, au fost eronat aplicate în cauză, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, va admite recursul declarat de această recurentă și va dispune modificarea sentinței recurate în sensul că va dispune obligarea pârâților M. București și A.A.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul expertului.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât M. București.

Analizând din această perspectivă legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, Curtea reține că în cauză, obiectul acțiunii cu care a fost investită prima instanță este reprezentat de soluționarea pe fond a notificării adresate de reclamantă inițial Prefecturii Mun. București iar apoi transmisă recurenților pârâți, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, Curtea are în vedere faptul că, așa cum rezultă din situația de fapt a cauzei, necriticată în recurs, starea imobilului alcătuit din teren și construcție, la data preluării lui de către stat în temeiul Decretului nr. 133/1986, a suferit modificări, în prezent terenul fiind ocupat de o construcție industrială aparținând . existentă la acea data pe teren fiind demolată.

Curtea are în vedere, totodată, prevederile înscrise în art. 32 din Legea nr. 10/2001, norme care stabilesc, expres și neechivoc, competența acestui pârât.

Astfel, conform acestui text: „în situația imobilelor-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului București”.

Or, nu se poate face abstracție de împrejurarea că, deși acestui pârât îi revenea obligația de a proceda la soluționarea notificării pentru imobilul construcție demolată, acesta nu a emis, nici anterior formulării acțiunii de către reclamantă și nici în timpul procesului o dispoziție prin care să procedeze la soluționarea notificării potrivit competenței care îi revenea conform art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, Curtea retine că termenul prescris de lege pentru răspunsul unității deținătoare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, este de 6o de zile de la data înregistrării notificării, termen care deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigențelor unui termen rezonabil.

Curtea reține, totodată, faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanță - indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedura prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigențele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera și spiritul legii speciale obligă la celeritate (dat fiind și importanța actului juridic al reparațiunii).

Or, pentru ipoteza nesoluționării notificării, în contextul la care s-a făcut referire, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.

Astfel, prin decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, s-a stabilit că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Or, Curtea reține că până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petenților cu privire la măsurile reparatorii. Chiar dacă s-ar fi reținut o nedepunere culpabilă a actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare, o atare împrejurare nu îndreptățea recurentul să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 23. 1 și 23.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003, acesta avea obligația de a răspunde, chiar într-un sens defavorabil notificatorului, deoarece în acest mod solicitantului i se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea sa privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.

Faptul că în cauză, prima instanța a procedat la o analiza pe fond a pretențiilor deduse judecații, procedând la administrarea de probe, nu poate fi decât o dovadă în sensul că soluționarea pe fond a cererii formulate de reclamanți, este în deplină concordanță cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, neputând susține critica recurentului.

Pe de altă parte, Curtea reține că în urma adoptării Legii nr. 165/2013, potrivit art. 16: „Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7), iar potrivit art. 21 alin. 1 din actul normativ de referință: „În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 165/2013 sintagma: „despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma „măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România" .

Prin urmare, contrar susținerilor din recurs, chiar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 se soluționează prin emiterea unor dispoziții prin care, în măsura în care se constată că imobilul preluat abuziv nu poate fi restituit în natură, entitatea notificată are obligația de a propune măsuri reparatorii în echivalent, mai exact, măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România.

În ceea ce privește critica vizând natura măsurilor reparatorii la care este îndreptățită recurenta reclamantă, Curtea constată că la data de 19.05.2013 a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, act normativ care aduce modificări importante în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă.

Curtea reține că, potrivit art.4 teza a II-a din Legea nr.165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, dispozițiile prezentei legi se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor.

Așa fiind, Curtea constată că, este fondată susținerea recurentului pârât în sensul că prevederile Legii nr. 165/2013 sunt aplicabile prezentei cauze în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii la care este îndreptățită reclamanta.

De asemenea, deși trebuie precizat că nu este incident un motiv de nelegalitate cât privește hotărârea pronunțată de instanța de fond, decurgând din aplicarea greșită a legii - câtă vreme prevederile Legii nr. 165/2013 nu erau în vigoare la data pronunțării hotărârii- dată fiind opțiunea pe care legiuitorul a adoptat-o în ce privește aplicarea imediată a prevederilor actului normativ menționat (proceselor în curs de judecată), Curtea constată că are obligația de a da eficiență normelor înscrise în Legea nr. 165/2013.

În consecință, ținând seama de cele expuse, dar și de limitele stabilite prin cererile de recurs cu care a fost legal investită sub acest aspect, Curtea constată că recursul este fondat sub aspectul arătat, reclamanta având calitatea de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii, în condițiile prevăzute de Legea nr.165/2013.

În referire la critica vizând modul de soluționare a cererii reclamantei având ca obiect înaintarea dosarului administrativ către C. pentru stabilirea Despăgubirilor.

Critica este fondată.

Curtea reține, sub acest aspect, incidența la momentul pronunțării tribunalului a art. 16 alin. 2¹ din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.

Potrivit acestui text de lege care dispunea în mod clar și neechivoc, P. Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci trebuie să înainteze dispoziția către Prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie.

Într-adevăr, în cauză s-a pronunțat de către prima instanță o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat pe fond notificarea, însă, la fel de adevărat este și faptul că aceeași instanță a dispus obligarea unității deținătoare la emiterea unei alte dispoziții administrative în baza acestei hotărâri.

Or, textul de lege sus-enunțat făcea o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța de judecată nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.

Curtea reține, totodată, că atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cât și Curtea Europeană, prin jurisprudența sa obligatorie, lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Conform unei jurisprudenței CEDO constante, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.

În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Însă, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.

Or, Curtea constată că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 modificată prin Legea nr.165/2013.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cum existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, aceasta se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.

Mai mult, transmiterea dosarului prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul fiind conștient de acest aspect. Ca urmare, Curtea are în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă la situația în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.

Așa cum s-a arătat mai sus, ulterior soluționării cauzei prin sentința recurată, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.

Referitor la incidența acestui act normativ în cauza dedusă judecății, examinată exclusiv în limitele criticilor de recurs formulate, Curtea va avea în vedere normele imperative cuprinse în art. 4 din această lege.

Raportându-se la aceste norme legale, Curtea reține că, în conformitate cu art. 1 alin.2 din Legea nr. 165/2013: „ În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III” din lege.

De asemenea, potrivit art. 50 din aceeași lege: „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă” (lit.b), fiind abrogate totodată „articolele 13, 14, 14¹, 14², 15 literele a) - d) și f), articolele 16, 17, 18, 18¹, 18², 18³, 18⁴, 18⁵, 18⁶, 18⁷, 18⁸, 18⁹ și articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi” (lit.c).

În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, potrivit art. 17 alin.1 din noua lege, se constituie C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care „funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are, în principal, următoarele atribuții: a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii; b) dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor;…”.

Potrivit art. 21 din același act normativ: „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate (alin.1). In ceea ce privește dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, acestea „se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”.

Prin urmare, noul act normativ reglementează o procedură similară Legii nr. 247/2005, de înaintare a acestor dispoziții de soluționare a notificărilor către C. Națională și de înregistrare a acestora de către Comisie, numai după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.

Or, câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.

Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

Înregistrarea și centralizarea acestor dispoziții are drept scop asigurarea eficienței dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.

Admițându-se posibilitatea trimiterii directe a dispozițiilor emise în urma soluționării pe fond a notificării către Secretariatul Comisiei Naționale, pe lângă nesocotirea unei norme legale, s-ar ajunge și la o situație discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și reclamanți.

Tot astfel, înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile alt. 11 și 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art.13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor reclamanților, iar împrejurarea că recurenții invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului acestora la măsuri reparatorii, sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul autorităților centrale constituie în acest scop, în absența inițierii procedurii în baza normelor speciale mai sus arătate, excede cadrului procesual de față, și, în plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr. 10/2001.

Referitor la ultima critică, Curtea o apreciază ca nefondată.

Astfel, potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Potrivit prevederilor legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.

Cheltuielile de judecată sunt cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea acestora, sumele cheltuite pentru administrarea probelor – exempli gratia, onorarii experți, de asemenea, din onorariile avocaților sau cheltuielile făcute pentru deplasarea acestora.

Stabilirea cheltuielilor se face pe bază de acte justificative și după mai multe reguli, printre care și aceea conform căreia părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime, i se vor acorda integral cheltuielile făcute, cu excepția cazului prevăzut de art. 275 Cod de procedură civilă, conform căruia: „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

În speța dedusă judecății, Curtea constată că recurentul pârât nu se încadrează în situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 Cod de procedură civilă, având în vedere împrejurarea că în fața primei instanțe de judecată nu a recunoscut pretențiile reclamanților. Aceeași poziție calificată de nerecunoaștere, a acestei părți pârâte, se regăsește, de altfel, și în cuprinsul motivelor de recurs.

Așa fiind, întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, aceasta era îndreptățită, conform dispozițiilor legale citate la restituirea proporțională a sumelor avansate cu titlu de cheltuieli de judecată, în limitele în care s-a probat că acestea au fost necesare și utile pretențiilor admise.

În același timp, sumele solicitate de reclamantă în prima fază procesuală, cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinesc în opinia Curții, cerințele statuate în jurisprudență constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind probate, cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reale, au fost avansate în legătură cu prezenta cauză, derivă din exercitarea dreptului la apărare al intimatei reclamante, fiind deci necesare și au un cuantum, pe care îl apreciază ca fiind rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei.

P. toate considerentele anterior expuse, Curtea reține că obligarea recurentului pârât, de către instanța de fond, la plata parțială a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, raportându-se la soluția dată acțiunii, nu constituie o greșeală de judecată în sensul aplicării greșite a art. 274 din Codul de procedură civilă, motivul de recurs fiind nefondat.

În ceea ce privește recursul formulat de recurentul pârât AAAS.

În referire la critica vizând inadmisibilitatea acțiunii reclamantei întemeiată pe obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Critica este nefondată.

În acest sens, Curtea retine că prin decizia nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie, conform art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, s-a statuat că „lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului” instanța supremă reținând că: „În aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

Altfel spus, poate face obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile textului de lege în discuție și refuzul nejustificat al persoanei juridice de a răspunde la notificare, refuz care echivalează cu o respingere a cererii de a stabili măsuri reparatorii. În aceste condiții, este fără echivoc faptul că instanța supremă, nu a distins între situațiile în care entitatea investită cu soluționarea notificării a emis o decizie administrativă și cea în care refuză să restituie imobilul ce face obiectul notificării, nesoluționând notificarea, ci procedând la interpretarea art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, a constatat, că o atare cale de atac, permite reclamantului să conteste în instanță inclusiv refuzul de soluționare al notificării, solicitând o soluționare în fond a acesteia.

În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului de fond, notificarea formulată de reclamantă împreună cu dosarul administrativ constituit, în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost comunicat în copie, acestui recurent de către M. București la data de 19.11.2009. Pe de altă parte, așa cum rezultă din situația de fapt necontestată în recurs, imobilul teren ce face obiect al notificării reclamantei, preluat de stat în temeiul unui act normativ care a fost apreciat ca fiind unul abuziv - Decretul nr. 133/1986 - nu poate fi restituit în natură, aflându-se în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral, ceea ce atrage incidența art. 29 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Or, în acest caz, potrivit alin. 3 al art. 29 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător, recurenta fiind succesorul A. și a fostului FPS, așadar, subiectul de drept căruia îi revine în acest caz, obligația de a emite decizie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent ope legis, pentru imobilul teren.

Prin urmare, contrar susținerilor din recurs, faptul că recurentul a fost învestit, pe cale administrativă cu soluționarea notificării în speță, nu putea împiedica instanța investită cu acțiunea de fond având obiectul anterior reliefat să procedeze ea însăși la tranșarea raportului juridic litigios, în virtutea plenitudinii sale de competență și să stabilească subiectul de drept căruia îi revine în temeiul legii, obligația de a soluționa notificarea, neputându-se ignora nici faptul că în acest caz, recurenta acționează ca reprezentant al statului care, și-a asumat obligația de a soluționa într-un termen rezonabil astfel de cereri.

Contrar susținerilor din recurs, împrejurarea că Legea nr.10/2001 reglementează o procedură administrativă pentru soluționarea notificării, nu putea fi de natură a conduce la concluzia că cererea de chemare în judecată a recurentei este inadmisibilă, în raport de circumstanțele factuale specifice cauzei.

Nu poate fi primită nici susținerea din recurs în sensul că hotărârea instanței de fond ar fi lipsită de temei legal respectiv că nesoluționarea până la această dată a notificării în cauză, pe cale administrativă, nu ar putea fi imputată Autorității pentru Administrarea Activelor Statului.

Astfel, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu poate fi restrânsă doar la prerogativa formală de a dispune emiterea de către partea care stă în proces și care justifică legitimare procesuală pasivă, a unei alte decizii/dispoziții. De altfel, o atare soluție nu putea avea o altă consecință decât reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ceea ce este de natură a contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat și în analiza recursului declarat de recurentul M. București, până la expirarea termenului de 60 de zile de la data sesizării sale cu notificarea reclamantei, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petentei cu privire la măsurile reparatorii, or, în cauză doar la datele de 07.03.2011 și respectiv 18.04.2011, recurentul a formulat o atare solicitare către reclamantă. În plus, chiar dacă s-ar fi reținut o nedepunere culpabilă a actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare, o atare împrejurare nu îndreptățea recurentul să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 25.1 și 25.4 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, acesta avea obligația de a răspunde, chiar defavorabil notificatorului, cererea sa privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins impunându-se a fi soluționată într-un termen rezonabil iar nu amânata sine die.

Prin urmare vor fi înlăturate ca nefondate și susținerile referitoare la împrejurarea că instanța nu ar avea competenta de a analiza notificarea reclamantei decât după epuizarea procedurii administrative prin emiterea unei dispoziții de către AAAS.

În același timp, interpretând sistematic prevederea înscrisă în art. 23 din Legea nr. 10/2001, Curtea apreciază că această normă vizează procedura administrativă, permițând părților interesate să poată completa probatoriul anexat notificării, până la momentul adoptării unei soluții, prin emiterea unei dispoziții, dovadă fiind tocmai instituirea dispozițiilor înscrise în art. 26 din Legea nr. 10/2001, prevederi legale care vizează procedura judiciară ulterioară finalizării procedurii administrative.

Astfel, potrivit art. 26 alin.4 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea. De asemenea, entitatea care a emis dispoziția va decide, motivat, de la caz la caz, dacă va exercita căile de atac prevăzute de lege, în cazul soluțiilor date de instanțele de judecată.

Din interpretarea logică și rațională a acestui ultim text de lege, în considerarea și a interpretării obligatorii date acestei norme de către instanța supremă în cadrul deciziei în interesul legii nr. 20/2007, rezultă că în cadrul contestației formulate împotriva soluției adoptate prin dispoziția administrativă, sau a refuzului de soluționare, este posibilă administrarea de probatorii suplimentare, textul de lege făcând referire la probele de la dosar, or, este evident că nu poate fi vorba decât de probe depuse după soluționarea notificării de către unitatea deținătoare, întrucât dovezile administrate anterior se presupune că au fost avute deja în vedere. Așadar, în temeiul acestei prevederi legale, contrar susținerilor recurentului pârât, nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună o parte din probe direct în instanță.

Curtea are în vedere, pe de altă parte, faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanță - indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, trebuie să beneficieze de toate exigentele edictate de caracterul echitabil al procedurii. Or, din acest punct de vedere, exigențele dreptului de acces la un tribunal independent si imparțial, cu deplină jurisdicție, în fapt si în drept, recunoscut părților interesate, prin reglementarea căii de atac împotriva actului unității deținătoare, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să fie unul iluzoriu, pur formal, de vreme ce nu li i s-ar îngădui acestora să demonstreze temeinicia pretențiilor lor în lipsa posibilității acestora de a propune și administra probatorii.

De altfel, aceasta este chiar interpretarea care rezultă cu evidență din conținutul deciziei nr.XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, care a statuat după cum urmează: „…în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului. O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire”.

Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație civila, ai cărei beneficiari sunt persoanele îndreptățite la restituire - art.3 din lege, or, pentru a se putea da eficiența acțiunii legii de reparație civilă și exercițiului efectiv al atributelor dreptului de proprietate și protecției acestui exercițiu, nu s-ar putea aprecia că în cadrul procedurii judiciare ulterioare soluționării notificării de către autoritățile administrative, contestatorii, care exercita căile de atac împotriva unor astfel de dispoziții, ar fi decăzuți din dreptul de a administra probe suplimentare, o atare susținere fiind contrară atât obligațiilor care revin autorităților statului de a-si aduce contribuția la operațiunea de clarificare a situației juridice a imobilelor care constituie obiectul de reglementare al legii speciale cât și obligației instanței de judecată de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, cât și dreptului contestatorului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, deși recurentul susține că are obligații numai în temeiul art. 29 din Legea nr. 10/2001, Curtea retine că, în raport de situația de fapt stabilită în cauză de prima instanța și necontestată în recurs, nu se poate retine o aplicare eronata în cauza a acestor dispoziții legale.

Astfel, în mod judicios a reținut instanța de fond că terenul ce face obiect al notificării, este în prezent deținut de . privatizata integral, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în condiții de contradictorialitate. Or, într-o atare situație, prevederile înscrise în art. 29 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, stabilesc neechivoc competența de a propune măsuri reparatorii în echivalent în sarcina instituției publice care a efectuat privatizarea.

Cu toate acestea, Curtea nu poate face abstracție de împrejurarea că potrivit art.29 alin. 3 din Legea nr.10/2001, A. pentru Administrarea Activelor Statului propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, măsuri care nu pot fi decât cele prevăzute de legea specială.

Cum ulterior soluționării cauzei, a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, act normativ care, potrivit art.4 teza a II-a, se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, Curtea urmează a reține că măsurile reparatorii la care este îndreptățită reclamanta, pentru imobilul teren sunt măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013.

În referire la critica din recurs vizând obligarea recurentului pârât la despăgubiri.

Critica este lipsită de interes.

Astfel, prin încheierea de ședință din data de 29.01.2013, prima instanța, în temeiul art. 246 din Codul de procedură civilă a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii având ca obiect obligarea pârâtului municipiul București, în solidar cu P. Municipiului București și AAAS, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea. Tot astfel, în considerentele și dispozitivul sentinței civile recurate nu se regăsesc argumente sau o soluție concretă referitoare la acest petit, stare de fapt firească, în raport de actul de dispoziție realizat de reclamantă în primă fază procesual, act care de altfel, nici nu a fost contestat în recurs.

Or, este evident că această parte, ar fi avut interesul de a invoca o atare critică în calea de atac pendinte doar în situația în care cererea părții adverse, ar fi primit o soluție, în fond, defavorabilă pârâtului.

Cum una dintre condițiile de exercițiu ale oricărei acțiuni civile, inclusiv în ceea ce privește exercitarea căilor de atac, este reprezentată de interesul personal, născut, legitim și actual, pe care titularul cererii trebuie să îl justifice atunci când sesizează instanța de judecată, iar în cauză, recurentul nu a justificat în niciun fel vătămarea sa prin modul în care în primă instanța s-a procedat la soluționarea acestui petit- luându-se act de renunțarea reclamantei la judecată acestei cereri, acesta nu justifică un interes legitim în promovarea prezentei critici.

De asemenea, Curtea constată nefondată și critica referitoare la modul de soluționare a cererii reclamantei având ca obiect cheltuieli de judecată, apreciind că, în raport de aspectele anterior reliefate, în mod judicios s-a reținut în primă instanța culpa procesuală a acestui recurent, în cauză, fiind corect aplicate prevederile art. 274 coroborat cu art. 276 din Codul de procedură civilă.

Astfel, obligația concretă stabilită în sarcina uneia din părți - pe care textele de lege susmenționate o și identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții - reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.

Jurisprudența instanțelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanță de judecată.

În speța dedusă judecății, Curtea constată că recurentul pârât nu se încadrează în situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 Cod de procedură civilă, având în vedere împrejurarea că nici în fața primei instanțe de judecată și nici în recurs, nu a recunoscut pretențiile reclamantei.

Pe de altă parte, cererea reclamantei a fost admisă în parte, astfel că recurenta reclamanta era îndreptățită, conform dispozițiilor legale citate și datorită demersului judiciar realizat pentru prezervarea dreptului său stabilit prin legea specială de reparație, la recuperarea sumelor avansate cu titlu de cheltuielilor de judecată, în fond.

Trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în această materie, instanțele au o practică unitară în considerarea admisibilități unui astfel de demers judiciar. Or, din această perspectivă culpa pârâtului nu poate fi contestată, în condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor reclamanților, deși urmările demersului acestora erau previzibile.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursurile declarate de recurenții pârâți

M. București prin P. G. și recurenta pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului, va dispune modificarea în parte a sentinței recurată, în sensul că va constata că măsurile reparatorii la care este îndreptățită reclamanta sunt măsurile compensatorii care vor fi stabilite conform procedurii prevăzute de Legea nr.165/2013 și va înlătura obligarea pârâților la transmiterea dosarului aferent notificării direct către C.C.S.D.

Vor fi menține celelalte dispoziții ale sentinței.

În aplicarea art. 274 coroborat cu art. 276 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge cererea recurentei-reclamante privind obligarea A. pentru Administrarea Activelor Statului, la cheltuieli de judecată, ambele părți căzând în pretenții, în raport de soluțiile adoptate în recurs.

P. ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurenta reclamantă N. E., recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și recurenta pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, împotriva sentinței civile nr.728/10.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât P. G..

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:

Constată că măsurile reparatorii la care este îndreptățită reclamanta sunt măsurile compensatorii care vor fi stabilite conform procedurii prevăzute de Legea nr.165/2013.

Înlătură obligarea pârâților la transmiterea dosarului aferent notificării direct către C.C.S.D.

Obligă pârâții M. București și A.A.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul expertului.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge recursul declarat de recurenta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.N.C.I.), împotriva aceleiași sentințe, ca lipsit de interes.

Respinge cererea recurentei-reclamante privind obligarea A. pentru Administrarea Activelor Statului, la cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 16.10.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. D. M. I. M. A.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehdact.M.I/B.I

2 ex./14.11.2014

---------------------------------------

T.B-Secția a V-a – S.V.

← Conflict de competenţă. Sentința nr. 15/2014. Curtea de Apel...		Cereri. Decizia nr. 1302/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 933/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 31/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 2/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 15/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 1302/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 986/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 559/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 252/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI