Pretenţii. Decizia nr. 31/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 31/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2014 în dosarul nr. 64177/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 31A
Ședința publică de la 27 ianuarie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - ION POPA
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți P. S., P. S. C. și P. M. V. domiciliați în București, .. 46, sector 2 împotriva sentinței civile nr. 2107/20.11.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în Splaiul independenței nr. 291-293, sector 6, S. R. PRIN PREȘEDINTELE SENATULUI, C. DEPUTAȚILOR PRIN PREȘEDINTE cu sediul în ., sector 4 și G. R. PRIN SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, cu sediul în București, Piața Victoriei nr.1, sector 1, având ca obiect: pretenții – despăgubiri bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanții reclamanți P. S. C. personal și asistat de avocat P. A. cu împuternicire avocațială la dosar, P. S. și P. M. V. reprezentați de același avocat, lipsind intimații pârâți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că intimații pârâți S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Deputaților prin Președinte și G. R. prin Secretariatul General al Guvernului au formulat întâmpinări și le-au depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 15.01.2014 și 22.01.2014.
Curtea comunică reprezentantului apelanților reclamanți întâmpinările formulate.
Reprezentantul apelanților reclamanți arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinărilor și arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul apelanților reclamanți, având cuvântul în susținerea apelului, arată că în mod greșit instanța a reținut excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților.
În susținerea motivelor de apel arată că acțiunea a fost formulată pe dreptul comun, în baza art. 480 din Codul civil, și subsidiar art. 998 din Codul civil, și nu are legătură cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Precizează că Legea nr. 10/2001 prevede că, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, se acordă despăgubiri în echivalent, fără a se individualiza în mod concret ce reprezintă echivalentul și fără să se obțină despăgubiri concrete, reale și executabile.
Arată că Legea nr. 165/2013 nu este de natură a reprezenta o despăgubire reală și este în contradicție cu Constituția R., astfel că acțiunea este admisibilă.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților invocată prin întâmpinări arată că aceștia nu și-au respectat obligațiile prevăzute în Statutul de funcționare, iar instanța trebuia să stabilească raportul de cauzalitate dintre activitatea acestora și prejudiciul suferit de către apelanți prin neintrarea în posesia imobilului sau a contravalorii acestuia.
Arată că S. R. și C. Deputaților reprezintă puterea legislativă, iar prin actele normative adoptate au permis vânzarea bunurilor altor persoane.
G. R. reprezintă puterea executivă care, deși, a înființat Fondul „Proprietatea” a pus în vânzare acțiunile acestuia înainte de a despăgubi proprietarii imobilelor și a devenit un fond cu capital privat înainte de a intra pe B. de Valori. Arată că valoarea Fondului Proprietatea era echivalentă cu însumarea tuturor sumelor echivalente ce urmau a fi date foștilor proprietari.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este administratorul Bugetului R., ordonator de credite, respectiv instituția care trebuie să achite despăgubirile.
Cu privire la M. București prin Primarul General arată că, deși apelanții formulaseră cerere de restituire a imobilului, a vândut imobilul.
Dezvoltă oral motivele de apel și solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, și pe fond admiterea acțiunii, urmând să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 30.09.2011, reclamanții P. Ș. A. și P. S. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiu București prin P. General, solicitând obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 3, sector 2, sau contravaloarea acestuia.
În drept, reclamanții au invocat art. 480, art. 998 din Codul civil, art. 1 din primul protocol adițional la CEDO.
La data de 05.06.2012, reclamantele P. Ș. A. și P. S. au solicitat introducerea în cauză a pârâților S. R. prin Președintele Senatului, C. Deputaților prin Președinte și G. R. prin Secretarul General și obligarea acestor pârâți, în solidar cu ceilalți pârâți, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primarul General, la restituirea imobilului în litigiu sau plata contravalorii acestui imobil.
Față de faptul că la data de 11.04.2012 a intervenit decesul reclamantei P. Ș. A., fiind emis certificatul de calitate de moștenitor nr. 30/02.05.2012, au fost introduși în cauză în această calitate, P. S. C. și P. M.-V..
Prin sentința civilă nr. 2107/20.11.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S. R. prin Președintele Senatului, C. Deputaților prin Președinte și G. R. prin Secretariatul General al Guvernului, a respins acțiunea formulată de reclamanții P. M.-V. și P. S.-C. (moștenitori ai defunctei P. Ș. A.) și P. S., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul principal de cerere având ca obiect revendicare și a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu aceștia, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității capătului subsidiar de cerere având ca obiect despăgubiri, formulat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților pe capătul de cerere având ca obiect revendicare în sensul de restituire a bunului, tribunalul a reținut că bunul imobil revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâților, ci în proprietatea unor persoane fizice – cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât, neavând posesia bunului, pârâții nu pot avea calitatea procesuală activă în privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea, respectiv restituirea imobilului din litigiu.
În ceea ce privește capătul subsidiar al obligării pârâților la plata contravalorii imobilului, respectiv despăgubiri bănești în temeiul art. 998 din Codul civil și art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, Tribunalul a apreciat că o astfel de acțiune este inadmisibilă atât în ceea ce privește M. București prin Primar General cât și S. român.
Tribunalul a considerat că acțiunea este inadmisibilă față de M. București prin Primar General însă o asemenea soluție, care presupune închiderea căii acțiunii în revendicare de drept comun pentru contravaloarea imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după . acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Astfel, celui interesat îi este asigurat accesul la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al articolului 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea că asigurarea acestui principiu nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile. Faptul că acest act normativ prevede o anumită procedură nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, conform art. 26, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Tribunalul a constatat că reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, notificări înregistrate sub nr. 2598/2001 și 5747/2001 și au fost emise mai multe dispoziții de M. București prin Primar General. Astfel, prin Dispoziția nr. 9725/28.02.2008 a fost restituit în natură imobilul situat în București, .. 3 sector 2 compus din construcție tip B (cu excepția apartamentului nr. 1 corp B, restituit notificatorilor conform Deciziei civile nr. 1183 R/16.06.2006 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă și apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995) și terenul în suprafață de 321,07 mp din totalul de 478 mp cu obligația respectării dreptului de acces pentru ceilalți proprietari. Prin Dispoziția nr. 9726/28.02.2008 au fost respinse aceste notificări cu privire la apartamentele înstrăinate și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la aceste apartamente și pentru terenul în suprafață de 156,93 mp.
Această din urmă dispoziție a fost a fost modificată în parte, urmare a sentinței civile nr. 1409/06.10.2008 a Tribunalului București, Secția a III a Civilă, în sensul propunerii de măsuri reparatorii în echivalent și pentru garajul vândut, imposibil de restituit.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii în despăgubiri în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a considerat că, a susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită și previzibilă iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri, cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO. Tribunalul a avut în vedere cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia în interesul legii nr. 27/2011.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții solicitând admiterea apelului, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimaților pârâți și trimiterea cauzei la Tribunalul București pentru judecarea fondului.
În motivarea apelului, reclamanții au arătat că, deși au formulat cereri și pe Legea nr. 112/1995 și pe Legea nr. 10/2001, până în prezent, deși sunt unici proprietari legali, nu au fost despăgubiți în niciun fel pentru imobilul preluat abuziv. Nerestituirea în natură a imobilului sau în echivalent bănesc se datorează în exclusivitate pârâților, care, fiecare, prin faptele sale și-au încălcat statutul de înființare a instituției respective și atribuțiunile de serviciu.
Apelanții au considerat că în mod greșit prin sentința civilă atacată s-a reținut că acțiunea introductivă de instanță este inadmisibilă în baza deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie care susține că revendicarea unui imobil preluat abuziv nu se poate face decât pe calea Legii nr. 10/2001, situație față de care pârâții nu au calitate procesuală pasivă, deoarece acțiunea de față este o acțiune de drept comun.
Apelanții au arătat că Decizia nr. 27/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite potrivit Constituției R. are caracterul unei legi ordinare. Venind în concurs cu o lege organică care este Constituția R., care consacră dreptul la proprietatea privată, cu codul civil care prevede că dreptul de proprietate privată este veșnic și nu poate fi luat din mâinile proprietarului de drept decât cu dreaptă și prealabilă despăgubire, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 17, care garantează dreptul la proprietatea privată, Decizia nr. 27/2011 nu poate fi aplicată, deoarece este inferioară și trebuie să se supună, mai ales, Convențiilor internaționale și Tratatelor internaționale încheiate de România, acestea din urmă având în mod obligatoriu prioritate, așa cum prevede art. 148 alin. 2 din Constituția R.. Apelanții au considerat că Decizia nr. 27/2011 pe care se întemeiază sentința civilă apelată vine în contradicție cu însăși conținutul și esența art. 1 din Primul Protocol Adițional C.E.D.O.
Apelanții au considerat că Decizia nr. 27/2011 nu poate fi primită din punct de vedere legal, este inaplicabilă, de vreme ce închide accesul la justiție al reclamanților pe dreptul comun.
Apelanții au arătat că Legea nr. 165/17.06.2013 de modificare a Legii nr. 247/2005, Cap. VII, nu este de natură a reprezenta o despăgubire reală, în sensul celor arătate mai sus și ce țin de esența dreptului de proprietate, deoarece acordarea unor puncte folosibile fracționat începând cu anul 2017 numai în licitațiile organizate de stat pentru bunurile proprietate privată, nu reprezintă o reparație legală și corectă.
Intimatul G. R. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și să se dispună scoaterea Guvernului din cauză, respectiv, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea reține următoarele:
În cauză, prima instanță a fost învestită cu o acțiune directă, îndreptată împotriva Statului român, Municipiului București prin Primarul General, Senatului R., Camerei Deputaților și Guvernului R., întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 998 din Codul civil și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În ceea ce privește calitatea procesuală în acțiunea în revendicare, Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins această acțiune pentru lipsa calității procesuale active a pârâților S. R., C. Deputaților și G. R., aceștia neavând, în nici un moment, posesia bunului revendicat, aspect necontestat în cauză.
În ceea ce privește solicitarea de restituire în natură a imobilului întemeiată pe prevederile art. 480 din Codul civil, îndreptată împotriva celorlalți pârâți, Curtea constată că este aplicabil raționamentul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.
În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În consecință, Curtea va verifica în ce măsură reclamanții pot invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția R., dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În ceea ce privește existența în favoarea reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
De asemenea, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, astfel cum s-a arătat mai sus, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.
Totuși, constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A., însă ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.
Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Astfel, verificarea întrunirii condițiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii și stabilirea felului acestor măsuri se realizează de instanța de judecată în faza jurisdicțională reglementată de Legea nr. 10/2001.
În cauză, reclamanții au uzat de aceste mijloace procedurale, au formulat notificările înregistrate sub nr. 5747/2001 și 2598/2001, acestea fiind soluționate prin Dispoziția nr. 9725/28.02.2008 prin care a fost restituit în natură imobilul situat în București, .. 3 sector 2 compus din construcție tip B (cu excepția apartamentului nr. 1 corp B, restituit notificatorilor conform Deciziei civile nr. 1183 R/16.06.2006 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă și apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995) și terenul în suprafață de 321,07 mp din totalul de 478 mp cu obligația respectării dreptului de acces pentru ceilalți proprietari. Prin Dispoziția nr. 9726/28.02.2008 au fost respinse notificările cu privire la restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la aceste apartamente și pentru terenul în suprafață de 156,93 mp, teren aflat sub construcție. Prin Dispoziția nr._/4.08.2010 a fost modificată această din urmă dispoziție, luându-se act de sentința civilă nr. 1409/06.10.2008 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, în sensul propunerii de măsuri reparatorii în echivalent și pentru garajul vândut, imposibil de restituit.
Astfel, o parte din imobilul în litigiu a fost restituit în natură apelanților reclamanți, iar pentru cealaltă parte au fost acordate despăgubiri, situație în care Curtea constată că atât autoritățile administrative au recunoscut, în procedura legii speciale, acest drept al reclamanților. În consecință, aceștia au un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, articol care însă nu a fost încălcat în cauză, din moment ce reclamanții și-au realizat dreptul, în natură și în despăgubiri, or numai privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În consecință, Curtea constată că demersul judiciar al reclamanților se situează în timp după . legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, iar în cauză măsurile reparatorii au fost deja acordate în procedura menționată.
Cât privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, Înalta Curte de Casație și justiție a stabilit că acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, concluzia fiind în sensul inexistenței posibilității persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Înalta Curte a constatat că, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Înalta Curte a constatat că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. În prezent această procedură este reglementată de Legea nr. 165/2013.
Înalta Curte a subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva R. (paragraful 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Înalta Curte a constatat că nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva R., din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Înalta Curte a constatat că mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva R., presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.
Toate argumentele expuse mai sus se impun în prezenta cauză, având în vederea obligativitatea deciziilor pronunțate în recursul în interesul legii.
Raționamentul expus este identic și în ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu M. București prin Primarul General, S. R., C. Deputaților și G. R., precum și în cazul invocării răspunderii civile delictuale a tuturor pârâților, întrucât analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 27/2011, pronunțată în recursul în interesul legii.
În consecință, concluzia care rezultă din raționamentul expus mai sus este aceea a inexistenței posibilității persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Susținerea apelanților reclamanți în sensul că Decizia în recursul în interesul legii menționată mai sus nu ar trebui aplicată în cauză, fiind contrară Convențiilor internaționale și Tratatelor internaționale încheiate de România nu poate fi reținută. Astfel, Convenția nu poate asigura o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Astfel, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva R., care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.
Reținând că motivele de apel invocate de apelanții reclamanți nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanții reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2107/20.11.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, cu înlocuirea considerentelor referitoare la calitatea procesuală a pârâților în acțiunea în despăgubiri cu motivarea expusă mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanții reclamanți P. S., P. S. C. și P. M. V. domiciliați în București, .. 46, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 2107/20.11.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5, M. București prin Primarul General cu sediul în Splaiul independenței nr. 291-293, sector 6, S. R. prin Președintele Senatului, C. Deputaților prin Președinte, cu sediul în ., sector 4 și G. R. prin Secretariatul General al Guvernului, cu sediul în București, Piața Victoriei nr.1, sector 1.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. P. D. F. B.
GREFIER
V. Ș.
Red. DFB Tehnored. TI 10 ex 14.02.2014 Jud. fond S. P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 933/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 2/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
