Legea 10/2001. Decizia nr. 1033/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1033/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-06-2014 în dosarul nr. 539/3/2012
Dosar nr._
(186/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1033
Ședința publică din 18.06.2014
Curtea constituită din:
Președinte - R. M. G.
Judecător - T. A. D.
Judecător - H.-P. I.-A.
Grefier - I. N. - C.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții-reclamanți P. O. . SA, și de recurenții-pârâți M. București prin Primar G. și S. R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, împotriva sentinței civile nr.746 din 03.04.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu P. G. al M. București.
Cauza are ca obiect: acțiune civilă în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Toia P., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant P. O., în baza împuternicirii avocațiale nr._/02.04.2014 emisă de Baroul București, aflată la fila 27 dosar, consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București prin Primar G. și al intimatului-pârât P. G. al M. București, în baza delegației ce o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a precizărilor solicitate la termenul anterior, în sensul că înțeleg să-și însușească recursul promovat de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, precum și apărările formulate de aceasta.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-reclamant P. O., prin avocat, solicită admiterea recursului formulat împotriva sentinței civile nr.746 pronunțată de Tribunalul București, modificarea în parte a sentinței recurate, sub aspectul obligării Municipiului București la transmiterea dosarului către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor fără efectuarea controlului de legalitate. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 400 lei, sens în care depune chitanța nr.1090/16.04.2014.
În privința recursului promovat de pârâtul M. București prin Primar G. apreciază întemeiată doar critica privind obligarea instituției de a emite dispoziția în sensul art.1 și 2 din Legea 165/2013, compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu. Iar în ce privește recursul promovat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.
Reprezentantul recurentului-pârât M. București prin Primar G., având cuvântul asupra cererii sale de recurs, solicită admiterea acesteia, modificarea în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul București, în sensul de a se dispune obligarea instituției la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri compensatorii prin puncte potrivit Legii nr.165/2013 și cenzurarea criticilor privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Solicită respingerea recursului promovat de reclamantul P. O., ca nefondat, și admiterea recursului formulat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 09.01.2012, reclamanți P. O. și . SA, au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI prin P. G., P. G. și S. R. prin COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR (CCSD), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea pe fond, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, notificarea transmisă prin B. I. R.” sub nr. 1298/08.08.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 5, compus din 339 mp teren și 148,73 mp construcție demolată compusă din trei corpuri de clădire, în sensul de a dispune restituirea în natură sau echivalent valoric a imobilului, în funcție de standardele internaționale de evaluare; obligarea pârâtului M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr. 1298/08.08.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea pârâtului S. R. prin COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București prin P. G. și obligarea pârâtului Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 1298/08.08.2001 înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, reclamantul a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul, situat în București, ., sector 5, imobil preluat în mod abuziv.
Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1934 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, autorii reclamantului Avasiloei I. și Avasiloei M., au dobândit terenul în suprafață de 339 mp, situat la momentul dobândirii în București, . reclamantului au construit pe acest teren trei corpuri de clădire cu pivniță și parter.
Din certificatul de moștenitor nr. 1529/1982 rezultă că adresa poștală a imobilului a suferit modificări, la data preluării, respectiv 1987, adresa poștală fiind ..
Așa cum rezultă din procesul verbal de impunere nr. 9340/1952, imobilul a fost înregistrat cu rol fiscal începând cu data de 12.02.1952.
Preluarea abuzivă a imobilului s-a făcut de la reclamantul, în baza Decretului nr. 51/1987 în Anexa la decret, poziția 268/253 fiind menționat imobilul compus din teren în suprafață de 323 mp și construcție în suprafață utilă de 148,73 mp.
Pentru imobil s-au acordat despăgubiri în valoare de 80.000 ROL, numai pentru construcție, astfel cum rezultă din declarația autentificată sub nr. 1130/2008 la Biroul Notarilor Publici Asociați R. C. și B. H..
De asemenea, s-a precizat că suprafața de 16 mp din terenul situat în București, ., sector 5 reprezentând diferența dintre suprafața de 339 mp ce a fost dobândită de autorii reclamantului Avasiloei I. și Avasiloei M., în baza actului vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1934 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, și suprafața de 323 mp ce a fost preluată de stat în baza Decretului nr. 51/1987, a intrat în proprietatea statului fără titlu și fără a se încasa despăgubiri, fapt confirmat și prin declarația autentificată sub nr. 2589/2011 la Biroul N. Public F. M. și Asociații.
În anul 1982 a decedat autorul reclamantului, Avasiloei I., moștenitori ai acestuia fiind Avasiloei M., în calitate de soție supraviețuitoare, și reclamantul, în calitate de nepot de fiică, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1529/1982.
În anul 1986 a decedat și autoarea sa, Avasiloei M., unic moștenitor al acesteia fiind reclamantul, în calitate de nepot de fiică, conform certificatului de moștenitor nr. 996/1986.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2587/2011 la BNP F. M. și Asociații, P. O., a cesionat subscrisei . SA cota parte de 25% din drepturile sale decurgând din calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că subsemnații ne justificăm calitatea procesuală activă, având un interes în obținerea unei hotărâri judecătorești, substituindu-mă în drepturile acestuia. Contractul de cesiune a fost comunicat instituției abilitate cu soluționarea notificării nr. 1298/08.08.2001, respectiv Primăriei Municipiului București la data de 05.12.2011.
Prin urmare în baza contractul de cesiune autentificat sub nr. 2587/2011, la BNP F. M. și Asociații, cota parte de 25% din imobilul notificat i se cuvin în calitate de persoana îndreptățită, reclamanta . SA, justificând astfel calitatea procesuală activă.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 01.08.2008 a depus la dosar toate documentele pe care le-am anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care am făcut dovada: calității autorilor mei de proprietari ai imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare și a declarației că nu mai are alte acte de depus, respectiv 01.10.2008. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să mă fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a alte probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.
Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 01.08.2008 nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă)1. Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
M. București încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 C.proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție”, și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să reîntoarcă în faza aceleiași proceduri care i-a trimis în fața instanței judecătorești.
Acest punct de vedere l-a exprimat ÎCCJ- Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin 3 din Legea 10/2001.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, art. 21 și art. 22 cap. V titlul VII din Legea 247/2005.
Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. în absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Cu privire la competența instanței civile cu privire la un capăt de cerere care are natură cont s-a arătat că instanța civilă este competentă conform art. 17 din C.proc.civ. deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogarea legală de competență, în cazul nostru instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 C.proc.civ.)
Argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD, evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură: controlul de legalitate exercitat de către un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv; nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat; omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurii administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii securității juridice.
Reclamantul are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire m natură. Or, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta ne-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului lor. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD. Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art. 6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamanților din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 4 excepția prematurității capătului 3 de cerere.
În motivare, s-a arătat referitor la excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului București cu privire la căpătui 3 de cerere formulat de reclamanți, că solicitarea reclamanților din capătul 3 de cerere nu are corespondent în dispozițiile legii speciale, după cum la acest moment, aceștia nu au demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a se putea prevala de aceasta, procedură ulterioara celei ce intră în competențele instanței civile, potrivit Legii nr. 10/2001, și a pretinde a priori sancționarea acesteia.
Examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competențele instanței de contencios administrativ, anume, a Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 – art. 19 și art. 20).
Solicitarea reclamanților de obligare directă a entității investite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie sa fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acțiunii), astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.
Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne și a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Prin Titlul VII, intitulat „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire, fiind stabilită și instanța competentă a soluționa contestațiile împotriva deciziilor adoptate de către această comisie.
Potrivit art. 20 alin. 1 Cap. VI Titlul VII din actul normativ amintit „competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul”.
În același context, menționăm și prevederile art. 3 pct. 1 din Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrative privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
Potrivit art. 13 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organ de specialitate a administrației publice centrale.
Potrivit art. 13 alin. 5 din H.G nr. 34/2009 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.
Având în vedere cele menționate mai sus, apreciem că cererile având ca obiect obligarea Comisiei Centrale la stabilirea cuantumului sunt de competența Curții de Apel, urmând a fi soluționate potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, act normativ la care face referire art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la lipsa calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2, și 4 formulate de reclamanți, pârâta a precizat că în speța dedusă judecății, reclamanții au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, o notificare prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 5.
Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, nu a soluționat printr-o dispoziție motivată notificarea reclamantei în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat prin notificare, sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu. Odată cu emiterea deciziei/dispoziției de către unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se încheie.
Prin urmare, competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Procedura administrativă speciala de acordare a despăgubirilor, care se finalizează cu emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire nu se poate declanșa în lipsa transmiterii de către entitatea învestită cu soluționarea notificării a dosarului de despăgubire, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Totodată, procedura administrativă prevăzută Titlul VII din Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării, etapa evaluării, etapă în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlul în condițiile prevăzute de pct.26 din O.U.G nr.81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr.247/2005, Capitolul V1, Secțiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.
În cauza dedusă judecății, procedura administrativă la care a făcut referire mai sus nu a fost declanșată, în sensul că, dosarul reclamanților nu a fost transmis și înregistrat la Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe cale de consecință, parcurgerea etapelor enunțate mai sus implică soluționarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr.10/2001 de către entitatea învestită cu soluționarea notificării/unitatea deținătoare, iar ulterior finalizării procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.
În speță, în lipsa dosarului de despăgubire nu se poate declanșa și urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr.247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite decizia conținând titlul de despăgubire.
Cu privire la constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, s-a precizat că numai în cadrul procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 se stabilește calitatea persoanelor îndreptățite precum și dreptul la măsuri reparatorii numai de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de către unitatea deținătoare a imobilului notificat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiindu-i stabilite atribuții în acest sens.
Cu privire la măsurile reparatorii ce se stabilesc, potrivit Legii nr. 10/2001, s-a învederat că potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, republicată, prin Titlurile I și VII ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, potrivit art. 1, alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, subliniem faptul că acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării.
În cazul de față procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții de către Primăria Municipiului București.
Astfel, că pentru a fi urmată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dosarul de despăgubire cuprinzând întreaga documentație ce a stat la baza adoptării dispoziției emise trebuie înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Referitor la excepția prematurității cu privire la capătul 3 de cerere formulat de reclamanți, pârâta a precizat că în cuprinsul art. 13 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente se arată că „Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă (...), se constituie (...) Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri, necesare aplicării prezentei legi”.
În acest context, Legea nr. 247/2005, în cuprinsul Titlului I, modifică și completează Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în cuprinsul Titlului VII, reglementează Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Totodată, în cuprinsul art. 1 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se arată că „prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001...”.
Prin urmare, acesta este cadrul normativ în virtutea căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor își exercită atribuțiile mai-sus amintite.
Această din urmă procedură administrativă (cea prevăzută la Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005) vizează analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de . Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.
Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii: cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind ca efectele O.U.G. nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioada de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită optează pentru încasarea unei sume în numerar, în aceasta limită.
Procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate. însă nu înainte de transmiterea acestora, însoțite fiind de întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VIL
Procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 C.proc.civ., Legii nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007.
Prin încheierea de la termenul din data de 3.10.2012, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea capătului 3 din cererea de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale pasive a CCSD pe capetele 1, 2 și 4 de cerere, excepția prematurității capătului 3 de cerere și excepția inadmisibilității cererii de stabilire a valorii de circulație a terenurilor, ca neîntemeiate, pentru motivele indicate în încheierea de ședință de la acel termen.
Prin sentința civilă nr.746/03.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri stabilite în condițiile prevederilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, ., sector 5, compus din 323 mp teren și 148,73 mp construcție demolata compusa din trei corpuri de clădire, a obligat pârâtul M. București să predea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe bază de proces-verbal de predare-primire, dispoziția vizând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul menționat anterior, precum și întreaga documentație aferentă acesteia, cu respectarea dispozițiilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a respins cererea reclamantului de transmitere directă a dosarului administrativ către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fără exercitarea controlului de legalitate, ca neîntemeiată, a obligat pârâtul S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să înregistreze dosarul transmis de M. București, menționat anterior, cu respectarea dispozițiilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și a obligat pârâtul M. București la plata către reclamanții persoane fizice a sumei de 750 lei, iar către reclamanta . SA a sumei de 1250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A reținut tribunalul că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nr.1298/2001 transmisă prin B. I. R., reclamantul din prezenta cauza, P. O., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 5, compus din 339 mp teren și trei corpuri de clădire, preluat în mod abuziv de către stat. S-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren având în vedere ca pe terenul expropriat se afla construcții edilitare, și a atașat notificării un set de acte, acestea fiind transmise Primăriei București unde au fost înregistrate făcând obiectul dosarului nr._, nesoluționat până în prezent.
În ceea ce privește dovada calității reclamanților de persoane îndrepățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că imobilul din București, .. Dornească nr. 50), compus din teren cu suprafața de 339 mp, a fost dobândit de M. I. A. V. (care potrivit declarației de notorietate de la fila 39 a dosarului este una și aceeași persoană cu A. M.) și I. A. V. (care potrivit declarației de notorietate de la fila 37 a dosarului este una și aceeași persoană cu A. I.), prin actul vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov Secția Notariat, sub nr._/01.02.1974, aceștia înregistrându-se în evidențele fiscale, astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal de la fila 301 de la dosarul cauzei.
În anul 1982, a decedat autorul reclamantului, A. I., moștenitori ai acestuia fiind A. M., în calitate de soție supraviețuitoare, și reclamantul, în calitate de nepot de fiică predecedată, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1529/1982 (fila 188).
În anul 1986 a decedat și autoarea sa, A. M., unic moștenitor al acesteia fiind reclamantul, în calitate de nepot de fiică, conform certificatului de moștenitor nr. 996/1986 (fila 219).
Reclamantul a stăpânit acest imobil, până în anul 1987, când a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 51/1987.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2587/2011 la BNP F. M. și Asociații, P. O., a cesionat reclamantei . SA cota parte de 25% din drepturile sale decurgând din calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, pentru imobilul din București, ., sector 5, obiect al Notificării nr. 1298/08.08.2001.
În privința modalității de preluare a bunului imobil în proprietatea statului, tribunalul a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin expropriere, în temeiul Decretului nr. 51/1987, pentru care s-au acordat despăgubiri în valoare de 80.000 ROL, ce le-au fost acordate notificatorilor, așa cum rezultă din declarația autentificată sub nr. 1130/2008 la BNPA R. C. și B. H.. În anexa acestui Decret, la Anexa 268/353 (fila 30), figurează că s-a preluat terenul în suprafață de 323 mp, și construcția în suprafață de 148,73 mp de la reclamantul P. O., în calitate de moștenitor al defunctei A. M..
Din cele expuse, instanța a constatat că reclamanții au făcut atât dovada formulării în termen a notificării, dovada calității acestora de persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001, precum și a preluării abuzive a imobilului, în sensul art. 2 din lege.
Pentru soluționarea notificării, este necesară identificarea bunului ce face obiectul notificării.
Din adresa întocmită de Serviciul Urbanism din cadrul Direcției Urbanism și Amenajarea Teritoriului (fila 118) rezultă că terenul situat în București, ., sector 5 este situat într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic, fiind inclus în incinta împrejmuită, parțial construită deținută de Stația de pompare „13 Septembrie” – G. Nord. Tribunalul retine ca aceleași au fost și concluziile expertului judiciar desemnat în cauza pentru efectuarea expertizei topografice. De asemenea, potrivit adresei emise de S.C. Apa N. București S.A., terenul se află în zona de protecție sanitară stabilită prin HG 930/2005.
Având în vedere raportul de expertiza topografica efectuat în cauză, Tribunalul a reținut că suprafața reconstituită a imobilului este de 323 mp (alcătuit din două loturi de teren în suprafață de 295 mp și 28 mp), ca atare aceasta va fi suprafața avuta în vedere de către instanță, și nu suprafața din actul de proprietate al imobilului (339 mp), întrucât această valoare a fost stabilita pe calea unei expertize judiciare față de care părțile nu au avut obiecțiuni.
Potrivit art. 7 alin.1 din Legea nr.10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Art. 11 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că „Imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.”.
Art. 11 alin.4 din lege prevede că „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.
Prin urmare, terenul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură exproprierea ocupând funcțional întregul teren. Tribunalul a observat de altfel că prin notificarea formulată, tocmai acestea sunt și pretențiile notificatorilor.
Potrivit disp. art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În conformitate cu disp. art. 25.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a facut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Tribunalul a constatat că dosarul administrativ este complet, astfel încât notificarea poate fi soluționată.
Prin Decizia nr. XX/19.03.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a reținut că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Ca atare, tribunalul, competent să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării acesteia, a apreciat că reclamanții au făcut dovada calității de persoană îndreptățită, a preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului aflat sub incidența Legii nr.10/2001, precum și a imposibilității de restituire în natură a imobilului notificat.
În conformitate cu art. 26 alin. 1 din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Pentru considerentele menționate anterior, tribunalul a admis în parte cererea principală și a obligat pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri stabilite în condițiile prevederilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobil.
Potrivit disp. art. 16 alin. 2 ind. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
Ca atare, tribunalul a respins cererea reclamantului de transmitere directă a dosarului administrativ către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fără exercitarea controlului de legalitate, ca neîntemeiată și obliga pârâtul M. București să predea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe bază de proces-verbal de predare-primire, dispoziția vizând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul menționat anterior, precum și întreaga documentație aferentă acesteia, cu respectarea dispozițiilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a obligat pârâtul S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să înregistreze dosarul transmis de M. București, menționat anterior, cu respectarea dispozițiilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, având în vedere soluția pronunțată în prezenta cauză, Tribunalul a obligat reclamanții persoane fizice a sumei de 750 lei reprezentând onorariu de avocat, iar către reclamanta . SA a sumei de 1.250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs reclamanții P. O. și . SA și pârâții M. București prin P. G. și S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenții – reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în parte, în sensul obligării Municipiului București să transmită dosarul către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, fără control de legalitate efectuat de către Prefect, acesta fiind efectuat de către instanță și obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Referitor la capătul de cerere privind cererea de transmitere a dosarului administrativ către CCSD, fără control de legalitate, recurenții – reclamanți solicită să se observe că hotărârea este nelegală și netemeinică, în condițiile art. 304 pct. 6-9 Cod procedură civilă, pronunțându-se pe o cerere cu care instanța nu a fost învestită și interpretând greșit disp. art. 16 alin 2 ind. 1 Titlul VII al Legii nr.247/2005.
Astfel, alineatul 3 al dispozitivului sentinței civile a cărui lămurire se solicită prin prezenta cerere, cuprinde obligația Municipiului București, să predea pe bază de proces - verbal către Secretariatul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, dosarul administrativ care cuprinde dispoziția cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, iar în alin. 4 al acestui dispozitiv se prevede respingerea cererii de transmitere a dosarului administrativ către aceeași instituție, fără control de legalitate.
Aceste dispoziții se exclud una pe alta, deoarece dacă acțiunea de transmitere a dosarului către Secretariatul CCSD, pe bază de proces - verbal este admisă, atunci este evident că nu mai poate fi respinsă aceeași acțiune, precizându-se că trebuie efectuat controlul de legalitate.
Pe de altă parte, dacă se admite faptul că trebuie efectuat totuși un control de legalitate de către Prefect, atunci este evident că M. București nu mai poate fi obligat să predea dosarul administrativ către Secretariatul CCSD, fiindcă dosarul nu se mai întoarce Ia M. București, transmiterea dosarului efectuându-se în acest caz de către Prefect, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin 2 ind. 1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, citat de altfel în considerentele sentinței, din care rezultă că dosarele administrative vor fi transmise de către Prefect către Secretariatul CCSD.
Astfel, fiind admis capătul de cerere prin care S. R. prin CCSD, a fost obligat să înregistreze dosarul transmis de către M. București, este evident că procedura de urmat este transmiterea dosarului către Secretariatul CCSD, de către Pârâtul Municipiului București, iar CCSD, să fie obligată să înregistreze dosarul astfel transmis, este fără control de legalitate, înscriindu-se în limitele învestirii instanței.
Alineatul 4 al dispozitivului sentinței, nu se înscrie în limitele învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată, astfel că instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, acest alineat ar fi putut constitui un considerent în motivarea soluției pentru capetele de cerere cu care a fost învestită instanța.
Insă în mod incorect instanța de fond a considerat că este existentă necesitatea efectuării controlului de legalitate de către Prefect, câtă vreme, instanța a verificat îndeplinirea tuturor condițiilor de admitere a cererii de restituire în echivalent a imobilului care face obiectul notificării, putând înlătura de la aplicare dispozițiile legii speciale, respectiv dispozițiile art. 16 alin 2 ind. 1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, conform Deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În consecință, recurenții – reclamanți solicită admiterea recursului împotriva sentinței pronunțate în cauză, să se dispună modificarea în parte a acesteia, sub aspectul obligării Municipiului București, la transmiterea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără efectuarea controlului de legalitate.
Recurenta – pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor consideră, în temeiul art. 299 și următoarele, art. 304 pct. 3 și 3041 Cod de procedură civilă, sentința civilă nr. 746/2013 pronunțată de către Tribunalul București, ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:
1. Instanța de fond, în mod greșit, a obligat Comisia Centrală la înregistrarea dosarului transmis de M. București, cu motivația că se urmează succesiunea etapelor obținerii despăgubirilor.
Față de considerentele reținute de Tribunalul București, prin sentința recurată, recurenta menționează că în speță, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost finalizată, întrucât notificarea reclamanților, nu a fost soluționată printr-o dispoziție motivată, care să fie emisă de entitatea notificată, respectiv Primăria Municipiului București.
În primul rând, este netemeinică solicitarea recurenților reclamanți de a fi obligat Municipiului București să transmită dosarul administrativ direct către CCSD.
În acest sens, recurenta – pârâtă are în vedere faptul că trimiterea dosarelor de despăgubire trebuie făcută cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora dispozițiile emise de către unitatea deținătoare și întreaga documentație aferentă acestora se transmit către prefect, pentru centralizare și exercitarea controlului de legalitate.
Chiar dacă Municipiului București are obligația de a emite dispoziția conform prezentei hotărâri, nu poate fi eludat controlul de legalitate efectuat de prefect, care va viza modalitatea efectivă de întocmire a dispoziției de către P. G. al Municipiului București.
Dispozițiile legale anterior citate prevăd atât faptul că entitatea notificată are obligația legală de a emite o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 precum și faptul că dosarele de despăgubire aferente dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie să fie centralizate la Prefecturi unde se va acorda avizul de legalitate privind dispozițiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Învederează instanței faptul că în practica judiciară s-a conturat opinia constantă în sensul respectării etapelor administrative prevăzute în mod expres de lege, „neexistând nici un motiv pentru care condiția avizului de legalitate să nu fie respectată în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005".
Față de dispozițiile legale incidente, instanța de fond a instituit în sarcina Comisiei Centrale obligația de a înregistra dosarul aferent unei dispoziții, în condițiile în care, la momentul pronunțării sentinței, o astfel de dispoziție nu există. De altfel, prin aceeași sentință, Tribunalul București obligă pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților.
Recurenta – pârâtă nu înțelege cum va putea Comisia Centrală să își îndeplinească obligația instituită, în condițiile în care pârâtul M. București nu a emis o dispoziție în temeiul Legii nr.10/2001, existând posibilitatea ca emiterea unei astfel de dispoziții să dureze, fără a adaugă și procedura de emitere a avizului de legalitate de către Instituția Prefectului M. București.
După cum este cunoscut, obligații instituite prin hotărâri judecătorești sunt de imediată executare, în caz de neîndeplinirea acestora, fiind reglementată o procedură de executare silită.
Or, în speță, Comisia Centrală se află în situația de a fi executată silită, în cazul în care pârâtul M. București nu își îndeplinește obligațiile legale, care coincid cu cele stabilite prin sentința recurată.
Apreciază recurenta – pârâtă că instanța de fond nu a înțeles interdependența dintre obligațiile ce revin Comisiei Centrale, și cele ale entității învestite cu soluționarea notificării, în speță Primăria Municipiului București.
Astfel, Comisia Centrală nu poate proceda la înregistrarea dosarului privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților, atât timp cât Primăria Municipiului București nu transmite Secretariatului Comisiei Centrale dosarul aferent notificării formulate de reclamanți, care să conțină, în special, dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că pârâtul M. București nu și-a îndeplinit obligații rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, deși au trecut 12 ani de la formularea notificărilor de către reclamanți, nu poate justifica instituirea în sarcina Comisei Centrale a unei obligații imposibil de executat, în situația de fapt existentă în prezenta cauză.
De asemenea, făptul că Tribunalul București a obligat Comisia Centrală la înregistrarea dosarului reclamanților, chiar în lipsa unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii, denotă un exces de zel din partea instanței de fond, care nu poate fi calificat decât ca fiind o critică adusă variantei găsite de legiuitor pentru despăgubirea celor ale căror imobile au fost preluate abuziv.
Or, instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale, ne referim aici la Titlului VII din Legea nr.247/2005, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.
De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv".(A se vedea cauza Broniowski contra Poloniei)
2. Menționează recurenta - pârâtă că la momentul promovării prezentei cauze erau în vigoare dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Așa cum am arătat mai sus, art. 16 alin. 21 Titlul VII din Legea nr.247/2005, prevedea ca „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."
Menționează faptul că, în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, a fost publicată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
Potrivit acestui act normativ, se înființează Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor
Conform art. 16 din Legea nr.165/2013 cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin.(6) și (7).
Totodată, recurenta - pârâtă precizează că potrivit noilor dispoziții legale în vigoare - art. 21 alin.3 din Legea nr. 165/2013 "Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect."
În cazul de față dosarul de despăgubire al reclamanților nu a fost soluționat de primărie prin emiterea unei dispoziții așa cum prevede procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, republicată.
Pentru toate aceste considerente, recurenta – pârâtă solicită admiterea prezentului recurs, așa cum a fost formulat, și să se dispună modificarea sentinței recurate în sensul respingerii petitului privind înregistrarea de către Comisia Centrală a dosarului de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamanților, ca fiind prematur formulat.
În drept: Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, art. 299 din Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 165/2013.
Recurentul – pârât M. București prin P. G. consideră că în mod greșit instanța a admis în parte acțiunea reclamanților.
În motivarea cererii, s-a arătat de reclamantul sus-menționat că a formulat notificarea nr. 1298/2001 și transmisă instituției recurente – pârâte prin intermediul executorului judecătoresc și înregistrată la M. București prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu compus din teren în suprafață de 339 m.p. și construcție în suprafață de 148,73 mp.
Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare rezultă că imobilul situat în București, ., sector 5, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.51/1987, poz.268/253, cu plata de despăgubiri.
Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului a rezultat că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură și urmează să se emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr.247/2005.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legii.
Conform art.1 alin.1și alin.2, art.4, art.16 și art.50 din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză, recurentul – pârât consideră că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamantul având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
În cazul în care va fi respinsă motivarea Municipiului București, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art.274 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Având în vedere cele de mai sus, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Recurenta – pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, raportat la modificarea noului cadru legal privind restituirea proprietăților, prin care a învederat că potrivit Legii nr. 165/2013 se înființează Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Conform art. 17 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 165/2013, la care s-a făcut referire mai sus, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.
Mai mult, în prezenta cauză devin incidente prevederile noului act normativ, având în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora dispozițiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În cazul de față reclamanții au solicitat obligarea Municipiului București prin P. G. să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr. 1298/08.08.2001. Așa cum s-a precizat și pe fondul cauzei CCSD nu are atribuții în cadrul procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, învederează instanței că potrivit noilor dispoziții legale în vigoare - art. 21 din Legea nr. 165/2013 dosarele de despăgubire se înaintează mai întâi prefecturilor în vederea acordării avizului de legalitate, după care vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Naționale.
Ulterior înaintării dosarului de despăgubire, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va emite o decizie de validare/invalidare în termen de 60 de luni de la data înregistrării dosarului de despăgubire în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Până atunci, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și implicit Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligații legale sau convenționale. Or, cum nu există vreo obligație în acest sens în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța nu poate obliga o parte la o prestație imposibil de adus la îndeplinire.
Față de această situație, recurenta – pârâtă susține apărările formulate de recurentul-pârât M. București în cuprinsul recursului în ceea ce privește obligarea Municipiului București să transmită dosarul aferent notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, apărări formulate potrivit art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, învederează instanțe că în cauză sunt aplicabile și prevederile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora „în situația în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. 6".
Cu privire la solicitarea de plată a cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă solicită respingerea lor ca neîntemeiate, având în vedere aspectele prezentate în cuprinsul acestei întâmpinări.
Pentru toate considerentele arătate în prezenta întâmpinare solicită respingerea recursului formulat de recurenții reclamanți P. O. și S.C. R. G. INVEST S.A. împotriva sentinței civile nr. 746/2013 pronunțată de Tribunalul București, ca neîntemeiat.
În drept, s-au invocat dispozițiileLegii nr. 10/2001, republicată, Legea nr, 247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G. nr. 81/2007, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, art. 308 alin.2 raportat la dispozițiile art.115-118 din Codul de procedură civilă.
La solicitarea instanție de recurs, Comisia Națioonală pentru Compensarea Imobilelor a comunicat că își însușește recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile invocate, Curtea reține următoarele:
În ce privește recursul declarat de recurenții reclamanți, trebuie observat că principala critică adusă hotărârii pronunțate de tribunal vizează măsura de înaintare a dosarului administrativ și a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată notificarea anterior transmiterii către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la prefect în vederea exercitării controlului de legalitate, aspect referitor la care, Curtea consideră că susținerile recurentului sunt fondate.
Sub un prim aspect, trebuie să se constate că în raport de modificările legislative intervenite pe parcursul judecății, anume adoptarea Legii nr. 165/2013, transformări de natură instituțională au avut loc și cât privește entitățile cu atribuții în stabilirea despăgubirilor acordate ca măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat, una dintre acestea fiind încetarea activității Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, concomitent cu înființarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, ca autoritate competentă în domeniul stabilirii și acordării acestor despăgubiri.
Cât privește etapa din procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 165/2013 ce interesează în cauză, referitoare la obținerea avizului de legalitate de către prefect, aceasta își găsește reglementare în art. 21 din legea 165/2013 care prevăd că, în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege. Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.
Curtea constată că în cauza de față, dispoziția ce va fi emisă de autoritatea administrației publice locale nu reprezintă rezultatul unei analize proprii a acestei autorități ca urmare a parcurgerii și finalizării procedurii administrative stabilite de lege, caz în care se justifică pe deplin supunerea acestui act controlului de legalitate din partea prefectului, în temeiul dispozițiilor din legea specială (Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013) care nu sunt decât o reflectare a normelor generale de drept administrativ ce instituie controlul de tutelă administrativă a prefectului. Or, în condițiile în care dispoziția primarului urmează a fi emisă exclusiv ca urmare a statuărilor instanței de judecată, care decide în urma administrării de probe asupra temeiniciei pretențiilor celui ce pretinde dreptul la măsuri reparatorii, un control din partea prefectului ar viza practic hotărârea judecătorească prin care s-a reținut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri și imposibilitatea restituirii în natură, aceasta neputând fi cenzurată pe calea avizului de legalitate al prefectului, ci exclusiv în căile de atac prevăzute de lege.
Așa fiind, apreciind în plus că o măsură de natura celei solicitate de recurentul reclamant de înaintare a dosarului administrativ direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor corespunde și rațiunii legii de a accelera procedura administrativă, Curtea constată critica fondată.
Trebuie observat, de asemenea, că susținerea potrivit cu care instanța de fond a dispus măsuri contradictorii, cu referire la dispoziția de obligare a pîrîtului municipiul București să transmită CCSD dosarul administrativ, iar a comisiei să îl înregistreze, este nefondată. Instanța a adoptat soluția menționată ca urmare a soluționării tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită, dispunând însă ca această înregistrare să se facă ulterior efectuării controlului de către prefect a dispoziției emise.
Cât privește recursul declarat de pârâtul M. București, Curtea observă că acesta vizează pe de o parte modalitatea de stabilire și de plată a despăgubirilor, care urmează a se face potrivit dispozițiilor Legii nr. 165/2013, prin compensare prin puncte, în raport de dispozițiile art. 4 din actul normativ menționat, iar pe de ală parte, dispoziția privind obligarea sa la cheltuieli de judecată, susținându-se aplicarea greșită a prevederilor art. 274 C.pr.civ.
În ce privește primul aspect, susținerile recurentului pârât sunt întemeiate. Astfel, potrivit art. 4 din acest act normativ, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor...
Așa fiind, Curtea constată că sunt aplicabile prezentei cauze, precum și modului în care decizia obținută în soluționarea notificării poate fi valorificată, prevederile Legii nr. 165/2013, instanțele fiind ținute la aplicarea dispozițiilor legale, câtă vreme acestea sunt în vigoare și nu s-a constatat că sunt neconstituționale în ce privește aspectul în discuție, prin pronunțarea în acest sens a unei decizii de către Curtea Constituțională.
De asemenea, trebuie observat că nu este incident un motiv de nelegalitate cât privește hotărârea pronunțată de instanța de fond, decurgând din aplicarea greșită a legii, câtă vreme prevederile Legii nr. 165/2013 nu erau în vigoare la data pronunțării hotărârii, însă dată fiind opțiunea pe care legiuitorul a adoptat-o în ce privește aplicarea imediată a prevederilor actului normativ menționat, Curtea va da eficiență acestora, neputând să le ignore pentru motivele arătate.
Critica privind cheltuielile de judecată este, însă, nefondată. Astfel, câtă vreme s-a constatat că reclamanții au efectuat în cadrul primei etape a procesului, pentru a-și dovedi pretențiile, cheltuieli constând în onorariu de expertiză și onorariu de avocat, iar aceste pretenții au fost considerat întemeiate și admise, s-a apreciat corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C.pr.civ, culpa procesuală ce stă la baza reglementării acestei obligații de plată fiind dovedită și constând în chiar pierderea procesului prin admiterea cererii reclamanților.
Totodată, cât privește cuantumul onorariului de avocat, singurul cu privire la care instanța avea posibilitatea de a aprecia sub aspectul întinderii acestuia, Curtea consideră că susținerile recurentului pârât nu sunt întemeiate, suma solicitată cu acest titlu nefiind excesivă și având corespondent în munca depusă de avocat în proces, chiar dacă nu se poate reține o complexitate deosebită a cauzei.
În ce privește recursul declarat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Curtea constată nefondată critica formulată, vizând dispoziția de obligare la înregistrarea dosarului administrativ. Așa cum s-a arătat și anterior, instanța nu a făcut decât să soluționaze toate capetele de cerere cu care a fost învestită, fiind evident că executarea obligației stabilite în sarcina comisiei nu se putea face în lipsa transmiterii dosarului de către una din instituțiile implicate în procedura soluționării (de către prefect potrivit soluției adoptate de prima instanță, ori de M. București conform prezentei hotărâri).
În consecință, ținând seama de cele expuse, Curtea constată că recursul recurenților reclamanți, dar și al recurentului pârât M. București sunt fondate, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și 2 C.pr.civ., le va admite și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va admite cererea reclamanților și sub aspectul obligării pârâtului M. București să înainteze dosarul administrativ și prezenta hotărâre către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, dispunând totodată ca măsurile reparatorii să fie acordate potrivit Legii nr. 165/2013, prin compensare prin puncte. Recursul declarat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va fi respins ca nefondat.
În temeiul prevederilor art. 274 C.pr.civ., Curtea va dispune obligarea recurentului pârât la plata către recurenții reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat în suma de 400 de lei, ținând seama de culpa procesuală a acestuia, rezultată din respingere pretenției de modificare a sentinței recurate în ce privește cheltuileile de judecată. Admiterea recursului declarat de recurentul M. București sub aspectul incidenței Legii nr. 165/2013 nu echivalează cu o reținere a culpei procesuale a părții adverse, câtă vreme soluția a fost determinată de schimbarea dispozițiilor legale aplicabile intervenită în timpul judecății și de voința legiuitorului ca noile dispoziții legale să fie de incidente și proceselor în curs de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții – reclamanți P. O. și . SA și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin P. G., împotriva sentinței civile nr.746/03.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul – pârât S. R. prin COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și intimatul – pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că obligă pârâtul la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii constând în compensarea prin puncte în condițiile Legii nr.165/2013.
Admite cererea reclamantului de transmitere directă a dosarului administrativ și a prezentei hotărâri către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de S. R. prin COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva aceleiași sentințe.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă recurentul – pârât M. București la 400 lei, cheltuieli de judecată către recurenții – reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREIFER
N. C. I.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./23.06.2014
TB-S.4 – E.A.
| ← Succesiune. Decizia nr. 864/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 893/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
