Uzucapiune. Decizia nr. 1049/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1049/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-06-2014 în dosarul nr. 13715/302/2012
Dosar nr._
(736/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1049
Ședința publică de la 19.06.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 1108 A din 12.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. M. și S. I. și cu intimații pârâți PRIMĂRIA S. 5 BUCUREȘTI și S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentei pârâte Primăria M. București, conform delegației pe care o depune la dosar, intimatul reclamant S. M. personal și asistat de avocatul P. M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 8 din dosar, același avocat reprezentând în proces și interesule intimatului reclamant
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 2 iunie 2014, a unei întâmpinări formulate de către intimații reclamanți, act procedural comunicat și recurentei pârâte, potrivit dovezii de citare anexate la dosarul cauzei.
Se mai învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 06.06.2014, a taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 5 lei.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentei pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a deciziei instanței de apel, în sensul admiterii și a apelului Primăriei M. București, a schimbării hotărârii pronunțate de instanța de fond cu consecința respingerii acțiunii, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane juridice care nu are calitate procesuală pasivă, în subsidiar, ca neîntemeiată pentru neîntrunirea condițiilor cumulative prevăzute de dispozițiile referitoare la prescripția achizitivă de peste 30 de ani.
Urmează a se avea în vedere criticile expuse pe larg prin motivele de recurs.
Solicită obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Avocatul intimaților reclamanți S. M. și S. I. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, urmând a se avea în vedere apărările expuse pe larg prin întâmpinarea depusă la dosar, precum și întreg materialul probator administrat în cauză.
Solicită obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 422, pe care o depune la dosar.
Reprezentantul recurentei pârâte solicită aplicarea dispozițiilor art. 274 din codul de procedură civilă în ceea ce privește cheltuielile de judecată, în situația în care instanța va respinge recursul.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 12.06.2012 și înregistrată pe rolul Judecătoriei S. 5 București sub nr._ , reclamanții S. M. și S. I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA S. 5 BUCUREȘTI, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din terenul în suprafață de 210 mp. și a construcției ridicată pe acesta, casa în suprafață de 68,16 mp. și anexe în suprafață de 13,86 mp. - situat în București, ., sector 5, prin efectul uzucapiunii de peste 30 de ani.
In motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 25.08.1935, bunicii lor, L. I. și L. I., au achiziționat, printr-o chitanță sub semnătură privată, un imobil alcătuit din teren în suprafață de 210 mp. –. ., sector 5, pe care se afla o construcție.
Mai arată reclamanții că, în baza chitanței mai sus menționată, bunicii lor urmau să plătească suma menționată cu titlu de preț al vânzării în rate lunare, la data de 07.09.1941, imobilul fiind achitat integral.
Mai mult, învederează că, începând cu data de 01.10.1935, bunicii lor au fost trecuți în cartea de imobil cu calitatea de proprietari ai imobilului, aceștia urmând să suporte toate cheltuielile legate de întreținere, extindere, obligații cu titlu de plăți către stat.
În urma decesului lui L. I., au rămas ca moștenitori L. I., în calitate de soție supraviețuitoare și S. F., în calitate de fiică a acestuia.
La data de 31.05.1974 a decedat și L. I., iar în data de 01.12.1974 s-a emis certificatul de moștenitor 1875/1974 de notariatul de Stat al sectorului 6 București.
La data de 22.03.2009 a decedat și numita S. F., moștenitorii acesteia fiind reclamanții din prezenta cauză, în calitate de fii ai defunctei.
In dovedirea cererii, au solicitat administrarea probei cu înscrisuri și orice alte probe.
Cererea nu a fost întemeiată în drept.
Prin întâmpinarea formulată la data de 25.10.2012, Primăria sector 5 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând admiterea acesteia și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea excepției, pârâta a arătat că calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, reclamanții nefăcând dovada, conform art.112 pct.3 și 4 C.p.c., că pârâta ar avea această calitate,iar pe baza unor presupuneri nu se poate dovedi că terenul în litigiu se regăsește în patrimonial Primăriei sector 5.
Întrucât reclamanții nu au făcut dovada că au folosit și exercitat o posesie liniștită, continuă, utilă și netulburată asupra terenului, urmează a se avea în vedere prevederile Legii 215/2001, art.81 al.2 lit.f.
Pârâta și-a întemeiat cererea pe disp.art.115 C.p.c., art.1890, 492 C.civil, Legea 215/2001.
La termenul din 06.11.2012 reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că au înțeles să se judece și cu Primăria M. București și S. Român prin M.F.P.
La data de 28.12.2012 P.M.B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității sale de folosință, motivate de faptul că, potrivit art.20 și art.21 din Legea 215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și un patrimoniu propriu, însă Primăria nu are personalitate juridică, nici patrimoniu, ci constituie, potrivit art.77 din același act normative, o structură funcțională cu activitate permanentă, ce aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului.
Totodată, P.M.B. a considerat că nu are calitate procesuală pasivă nici dacă ar fi vorba de un bun fără stăpân sau de un bun provenind dintr-o succesiune vacantă.
Astfel, în ceea ce privește uzucapiunea, potrivit disp.art.646 C.civil, bunurile fără stăpân aparțin statului, acesta fiind o persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Aceeași excepție o invocă și în ceea ce privește accesiunea, motivat de faptul că nu este proprietarul terenului și nici al materialelor de construcție folosite pentru edificarea acesteia.
În drept, P.M.B. și-a întemeiat întâmpinarea pe disp.art.115-118 C.p.c.
Prin sentința civilă nr.5451/11.06.2013, Judecătoria Sector 5 București a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive ca neîntemeiate; a admis acțiunea precizată privind pe reclamanții S. M. și S. I., și pe pârâții Primăria S. 5 București, Primăria municipiului București și S. Român Ministerul Finanțelor, a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat în . sector 5 București în suprafață de 200 mp cu următoarele vecinătăți N - 9,75 m - .,05 m - I. G. din ., E - 21,23 m - Cusa A. din ., V - 21,37 m - R. V. din ., a constatat că reclamanții au dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul mai sus identificat, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiza tehnica construcții întocmit de expert Carbunescu C., a omologat rapoartele de expertiză efectuate în cauză de experții tehnici Carbunescu C. și A. I..
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 25.08.1935, bunicii reclamanților, L. I. și L. I., au achiziționat, printr-o chitanță sub semnătură privată, un imobil alcătuit din teren în suprafață de 210 mp. –. ., sector 5, pe care se afla o construcție. Prețul vânzării a fost achitat integral la data de 07.09.1941.
Începând cu data de 01.10.1935, bunicii reclamanților au fost trecuți în cartea de imobil având calitatea de proprietari ai imobilului, aceștia urmând să suporte toate cheltuielile legate de întreținere, extindere, obligații cu titlu de plăți către stat, aspect ce a rezultat din actele de la dosar.
S-a mai reținut că în urma decesului lui L. I., au rămas ca moștenitori L. I., în calitate de soție supraviețuitoare și S. F., în calitate de fiică a acestuia.
La data de 31.05.1974 a decedat și L. I., iar în data de 01.12.1974 s-a emis certificatul de moștenitor 1875/1974 de Notariatul de Stat al sectorului 6 București.
La data de 22.03.2009 a decedat și numita S. F., moștenitorii acesteia fiind reclamanții din prezenta cauză, în calitate de fii ai defunctei. S-a reținut astfel că este dovedită calitatea procesuală activă în speță.
Pe excepția lipsei calității procesual pasive s-a reținut că reclamanții au făcut demersurile necesare pentru identificarea eventuală a unui fost proprietar al acestui imobil, fila 81 și următoarele.
A apreciat că se justifica chemarea în judecată a tuturor celor 3 pârâți, Primăria sector 5, Municipiul București prin Primar General și Ministerul Finanțelor, în măsura în care oricare dintre aceștia în baza unor temeiuri distincte, fie că și administratori, conform Legii 215/2001 art. 81 alin. 2 lit. f, (căci neidentificarea unui proprietar persoană fizică, poate duce și la concluzia faptului că unitatea administrativ teritorială deține în patrimonial său privat acest teren), fie că și succesori, în cazul existenței unei moșteniri vacante în cele din urmă, așadar, oricare dintre aceștia ar putea pretinde la un moment dat drepturi asupra acestui imobil.
Pentru aceste motive instanța a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâților mai sus menționați, ca neîntemeiate.
S-a mai reținut că din actele depuse la dosar a rezultat că autorii reclamanților au posedat înainte de 1975 acest teren, au achitat impozitele, și au fost înscriși în cartea de imobil, fiind vorba astfel de o posesie publică și sub nume de proprietar.
Imobilul nu a făcut obiectul legilor speciale de restituire, și nu are alți proprietari înscriși în cartea funciară.
Martorii au confirmat că bunicii reclamanților și ulterior chiar aceștia au posedat acest teren, și casa, de peste 30 de ani. Este vorba despre un imobil împrejmuit, la care nu s-au modificat in timp limitele de hotar. Reclamanții au posedat sub nume de proprietar, și în mod continuu, în continuarea posesie părinților lor.
Din situația juridică a imobilului adresa PMB_/16.04.2013 a rezultat că reclamanta figurează ca și posesor de parcelă.
Însă, chiar și în cazul în care nu ar lua în considerație posesia autorilor reclamanților, s-a reținut din actele atașate la mapa imobilului fila 63 dosar, că încă din 1975 S. F. era înscrisă ca și posesoare de parcelă, și titular de rol fiscal. După decesul acesteia, reclamanții sunt cei care au rămas ca și succesori direcți ai acesteia conform certificatului de moștenitor 979/23.03.2009. Este evident că din 1975 până în prezent este vorba de o perioadă de peste 30 de ani.
În ceea ce privește prima condiție, posesia de 30 de ani, s-a mai reținut că este necesar ca stăpânirea în fapt a bunului în litigiu să fi fost exercitată în tot acest timp, fără întreruperi, aspect dovedit în speță.
Cu privire la cea de-a doua condiție, exercitarea unei posesii utile, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 1847 din Codul civil, care stabilesc calitățile posesiei pentru ca aceasta să aibă un caracter util, în vederea invocării prescripției achizitive, și anume: o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
În ceea ce privește caracterul continuu al posesiei exercitate, din probele administrate la analizarea primei condiții cu privire la termenul de 30 de ani, necesar pentru a prescrie, instanța a constatat îndeplinită această condiție, astfel încât nu va reitera argumentele precizate mai sus. De altfel, art. 1850 din Codul civil instituie o prezumție legală relativă de continuitate în sensul că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără, însă, ca aceasta să împiedice proba contrarie.
Referitor la exercitarea unei posesii în mod public și netulburată, instanța a avut în vedere declarațiile martorilor care au susținut exercitarea de către reclamanți a unei posesii pașnice, netulburată de nimeni, stăpânirea în fapt a acelui teren nefiind contestată de nicio persoană, împrejurare care se coroborează cu relațiile primite de la Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară, care constată că, pentru imobilul în speță nu s-a deschis cartea funciară, și de la Subcomisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 potrivit cărora pentru imobilul care face obiectul prezentei acțiuni nu figurează cereri de restituire, de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate și nici nu a fost emis vreun titlu de proprietate.
În privința exercitării posesiei sub nume de proprietar, s-a mai reținut că art. 1854 C.civ. instituie o prezumție simplă, potrivit cu care posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, căreia instanța îi dă eficiență în prezenta cauză și pe care o coroborează cu declarațiile martorilor care i-au considerat proprietari pe reclamanți, precum și cu atitudinea reclamanților de a se impune în calitate de proprietar prin deschiderea rolului fiscal și plata impozitelor aferente imobilului, astfel cum reiese din istoricul de rol fiscal.
D. fiind probatoriul mai sus analizat, instanța a constatat îndeplinită și cea de-a doua condiție necesară pentru a uzucapa, posesia utilă, cu calitățile sale inerente, reținând că reclamanții au întrunit în persoana lor atât elementul material, corpus, prin exercitarea de fapte de stăpânire materială asupra terenului, cât și elementul psihologic, animus, stăpânirea bunului fiind exercitată pentru sine, sub nume de proprietar, nefiind echivocă.
S-au constatat îndeplinite condițiile cumulative necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, instanța, în temeiul art. 1890 din Codul civil, raportat la art. 1846 și următoarele din Codul civil, a admis capătul de cerere având ca obiect uzucapiunea și să constate că reclamanții au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat în . sector 5 București în suprafață de 200 mp cu următoarele vecinătăți: N - 9,75 m - .,05 m - I. G. din ., E -2 1,23 m - Cusa A. din ., V - 21,37 m - R. V. din ..
Reclamanții au dobândit prin accesiune imobiliara dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul mai sus identificat, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiza tehnica construcții întocmit de expert Carbunescu C..
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâți S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și Primăria M. București, criticând soluția primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr. de dosar_ .
În dezvoltarea motivelor de apel apelantul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că, o cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive, are calitate procesuala pasiva numai proprietarul, de vreme ce uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății reprezintă sancțiunea îndreptata împotriva adevăratului proprietar care, prin pasivitate, s-a desesizat de bun, permițând ca acesta sa intre in posesia altei persoane.
In speța de față, reclamanții nu au făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu este S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nejustificând astfel calitatea procesuală pasivă a acestuia, cu atât mai mult cu cât uzucapiunea curge față de ultimul proprietar.
S-a invocat totodată art.26. (1) și art. 36. Din Legea 18/1991 și se mai arată că potrivit prevederilor art. 25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice: ,,S. este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
De asemenea potrivit dispozițiilor art.37 alin.1 din același act normativ menționat anterior: ,,S. nu răspunde pentru obligațiile organelor si celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor si organizațiilor economice de stat, precum si ale oricăror alte organizații socialiste de stat, daca ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.
S-a mai susținut cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției edificate pe teren, consideră, de asemenea, ca nu au calitate procesuala pasiva, având in vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991.
S-a apreciat ca o astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unității administrativ teritoriale pe raza căreia se afla construcția, care, prin reprezentanții săi, aplica sancțiuni contravenționale pentru efectuarea de lucrări de construcții fără autorizație de construire, iar o dată cu aplicarea amenzii contravenționale dispun si masuri de desființare a lucrărilor executate fără autorizație ori nerespectarea prevederilor acesteia, conform art. 28 alin. 1 din Legea nr. 50/1991.
De asemenea, potrivit art. 28 alin. 2 din același act normativ, decizia menținerii sau desființării construcțiilor realizate fără autorizație de construire se va lua de către autoritatea administrației publice competente.
In speța de față, calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este justificată, atât timp cât proprietarul terenului și al imobilului construit pe acesta dobândește, prin efectul accesiunii imobiliare și dreptul de proprietate asupra construcției edificată pe acesta.
Coroborând aceste texte de lege, recurenta a apreciat că în speța dedusă judecății, se află . excepție, in care interesele Statului R. nu sunt reprezentate in instanța de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativa-teritoriala in a cărei proprietate privata se afla imobilul in cauza.
In subsidiar, pe fondul cauzei, a apreciat ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 Cod civil.
In drept - art. 282 și urm. din Codul de procedură civilă;
În dezvoltarea motivelor de apel apelanta pârâtă Primăria M. București a invocate excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei M. București motivat de faptul că, potrivit art.20 și art.21 din Legea nr.215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și un patrimoniu propriu. Primăria însă nu are personalitate juridică, nici patrimoniu, ci constituie, potrivit art.77 din același act normativ, o structură funcțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local și dispozițiile Primarului.
În temeiul art.62 alin. 1 din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale Primarul reprezintă . în relațiile cu persoane fizice sau juridice din țara/și din străinătate, precum și în justiție.
S-a susținut că din aceste dispoziții legale enunțate se desprinde clar concluzia că Primăria M. București nu are personalitate juridică, și nu poate avea capacitate de folosință în cauzele deduse judecății, Primăria M. București fiind o simplă structură funcțională.
Recurenta a mai învederează că în mod greșit a apreciat instanța de fond că în cauză are calitate procesuală pasivă, atâta timp cât nu există la dosar nici o dovadă că Primăria M. București ar fi proprietarul terenului solicitat.
Deși a reținut faptul ca autorii reclamanților au achiziționat terenul printr-o chitanța de mana instanța a reținut calitatea procesuală a Primăriei M. București.
Atâta timp cât nu au fost făcute formalitățile de intrare în proprietatea statului a bunurilor în speță, nu se poate reține că Primăria M. București prin Primarul General ar fi proprietarul terenului reclamantei, atâta timp cât nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens. Mai mult decât atât calitatea procesual pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată în calitate de pârât și persoana obligată prin raportul juridic născut între părți, fondat pe un act sau fapt juridic.
În speță, această identitate nu există, statul nefiind parte în nici un act translativ de proprietate.
S-a mai susținut că prevederi Decretului nr. 111/14.07.1951 (care dispunea la art.l lit. c că intră în prevederile sale și bunurile ce provin din succesiuni vacante), H.G. nr.662/1991 (abrogată prin O.G. nr. 128/1998) și OG. nr.128/_ (abrogată prin O.G. nr. 14/2007), dispun faptul că proprietatea bunurilor ce provin din succesiuni vacante o are S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, și nu unitatea administrativ teritorială a locului unde se află bunul respectiv.
Chiar dacă este vorba despre un bun fără stăpân, potrivit art.646 cod civil Bunurile fără stăpân sunt ale Statului; conform art. 25 din Decretul nr.31/1954 S. este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
S-a mai susținut că potrivit art.4 din Legea nr.213/17.11.1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Din aceste dispoziții legale reiese în mod clar că nu există identitate între proprietatea privată a Statului și cea a unității administrativ teritoriale, motiv pentru care consideră că reclamanții în mod eronat a introdus acțiunea și în contradictoriu cu Municipiul București, nu numai în contradictoriu cu S. Român, prin reprezentanții săi legali.
Un argument în plus referitor la lipsa calității procesual pasive a apelantei pârâte este acela că, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii. în proprietatea privată a statului. în art. 1 alin. 1 se dispune că ""bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condițiile prezentei ordonanțe de către Ministerul Finanțelor Publice prin excepția lipsei calității procesuale pasive a M. București.
În mod greșit a apreciat instanța de fond că în cauză ar avea calitate procesuală pasivă, atâta timp cât nu există la dosar nici o dovadă ca Primăria M. București ar fi proprietarul terenului solicitat.
Deși a reținut faptul că autorii reclamanților au achiziționat terenul printr-o chitanța de mână, instanța a reținut calitatea procesuală a Primăriei M. București.
Atâta timp cât nu au fost făcute formalitățile de intrare în proprietatea statului a bunurilor in speță, nu se poate reține că Primăria M. București prin Primarul General ar fi proprietarul terenului reclamantei, atâta timp cât nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens. Mai mult decât atât calitatea procesual pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată în calitate de pârât și persoana obligată prin raportul juridic născut între părți, fondat pe un act sau fapt juridic.
În speță, această identitate nu există, statul nefiind parte în nici un act translativ de proprietate.
Prevederile Decretului nr.111/14.07.1951 care dispune la art.l lit. c că intră în prevederile sale și bunurile ce provin din succesiuni vacante, H.G. nr.662/1991 abrogată prin OG. nr. 128/1998 și OG. nr.128/_ abrogată prin O.G. nr. 14/2007, dispun faptul că proprietatea bunurilor ce provin din succesiuni vacante o are S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, și nu unitatea administrativ teritorială a locului unde se află bunul respectiv.
Consideră că Municipiul București beneficiază de legitimitate procesuală pasivă în cauză, în contextul în care nu poate fi reținuta nicio legătură juridică între acesta și terenul asupra căruia s-a edificat construcția, ar însemna practic să se admită că legea oferă două căi paralele de introducere a construcțiilor în circuitul civil, una impusă de legislația aplicabilă regimului juridic al realizării de construcții actualmente Legea nr. 50/1991 modificată și completată cu exigențele binecunoscute atât din punct de vedere tehnic - edilitar cât și pecuniar în care este implicată autoritatea publică autorizația reprezintă un act al autorității publice locale și cealaltă introducerea unei acțiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune în fața instanței în contradictoriu cu unitatea administrativă - teritorială sau cu structura funcțională cu activitatea permanentă prevăzută de art. 77 din Legea nr. 215/2001) în care singura verificare să fie cea legată de calitatea reclamantului de titular al dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului pe care este situată construcția. Este evident că o asemenea soluție nu poate fi primită, întrucât s-ar ajunge la soluții inechitabile, în plus creându-se riscul introducerii în circuitul civil a unor construcții deficită realizate din punct de vedere al amplasamentului, proiectării sau executării.
Prin decizia civilă nr. 1108 A din 12.11.2013 Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, a respins apelul, declarat de apelanta pârâtă Primăria M. București, împotriva sentinței civile nr. 5451/11.06.2013, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. M., S. I., și intimatul pârât Primăria S. 5 București, ca nefondat și a admis apelul declarat de apelantul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice.
A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.
Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul a constatat că doar apelul formulat de apelantul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor a fost fondat.
Astfel, tribunalul a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada constatării vacanței succesorale printr-un certificate de vacanță succesorală și nici nu s-a solicitat constatarea acesteia de către instanță.
În consecință, în lipsa unui astfel de capăt de cerere, în raport de care s-ar putea reține justificarea calității procesuale pasive a pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor și ținând cont de petitul acțiunii, calitatea procesuală pasive se justifică doar prin incidența dispozițiilor art.26 și art. 36 din Legea 18/1991.
Pe de altă parte apelul declarant de apelanta pârâtă Primăria M. București a fost nefondat.
Astfel în cea ce privește excepția lipsei capacității de exercițiu acesta este nefondată, având în vedere că, reclamanții, chemând în judecată Primăria M. București au avut în vedere unitatea teritorial administrative. De altfel și apelanta pârâtă folosește în mod obișnuit în documente oficiale denumirea de Primăria M. București.
În cea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive referitoare uzucapiunea tribunalul constată că este nefondată având în vedere că potrivit art.646 c.pr.civ. bunurile fără stăpân sunt de drept în proprietatea statului, iar conform art. 36 din Legea 18/1991 terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.
Potrivit art.26 alin.1 din Legea 18/1991 terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor.
De asemenea conform art.119 din Legea 215/2001 constituie patrimoniu al unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial.
În consecință, tribunalul a constatat că reclamanții au justificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată atât timp cât nu se dovedește că o altă persoană fizică sau juridică este adevăratul proprietar și ținând cont că terenul se găsește pe raza M. București
Tribunalul a reținut că și criticile aduse pe fond în ceea ce privește uzucapiunea sunt nefondate.
Astfel, faptul că înainte de 1990 nu exista distincția dintre proprietatea publică și cea privată a statului, nu însemnă în mod automat că proprietatea asupra terenul în discuție era inalienabilă și deci nu putea fi uzucapată, cursul prescripției nefiind întrerupt așa cum susține recurentul, având în vedere că, prin natura sau destinație sa, nu este vorba de un teren care să servească unui interes public și nici nu se încadra între bunurile din domeniul public, astfel cum sunt enumerate de dispozițiile art.475 - 478 c.civ.
De asemenea potrivit articolul 1844 c.civ. în vigoare și anterior anului 1990 se prevedea că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț.
Or, un astfel de teren putea fi și la momentul respectiv în proprietatea privată, concluzia instanței fiind aceea că nu s-a putut reține caracterul inalienabil al dreptului de proprietate asupra terenului în discuție.
Pe de altă parte prin decizia în interesul legii IV/2006 pronunțată de ICCJ, reținându-se că Legile 58/1974 și nr.59/1974 nu au întrerupt cursul prescripției, nu se face distincție după cum bunul ar în proprietatea statului sau a unor persoane particulare.
În ceea ce privește invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive referitoare la accesiune tribunalul a constatat că este nefondată având în vedere că singura persoană care poate contesta dreptul de proprietate asupra construcției este proprietarul terenului până la constatarea cu efect retroactiv a intervenirii prescripției achizitive. Or, apelantului i s-a reținut calitatea procesuală pasivă în ceea ce privește uzucapiunea, prin cele expuse mai sus.
În ceea ce privește problema unui eventual interes nelegitim izvorât din faptul că respectiva construcție ar fi fost construită fără autorizație este de reținut că sancțiunea aplicabilă nu este în sensul că cel care ar fi edificat nu ar fi proprietarul construcție, ci aplicarea unei amenzi contravenționale și eventual demolarea construcției, bineînțeles și prin raportare la instituția prescripției.
Or, constatarea dreptului de proprietate se raportează la momentul edificării, pe când eventuala pierdere a dreptului de proprietate în modalitatea arătată se raportează la momentul la care ar deveni irevocabilă hotărârea de demolare pronunțată în acest sens.
Având în vedere considerentele de mai sus, văzând și dispozițiile art.294 C.pr.civ. tribunalul a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă Primăria M. București, a admis apelul declarat de apelantul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 5451/11.06.2013, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. M., S. I. și intimatul pârât Primăria S. 3 București, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.
Totodată a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.
Împotriva acestei decizii, la data de 6.03.2014, a declarat recurs pârâta Primăria M. București, recurs ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 26.03.2014.
Prin motivele de recurs recurenta-pârâtă arată că decizia recurată este considerată ca nelegală și netemeinică, deoarece hotărârea a fost dată cu încălcare și greșita aplicare a disp.art.304 pct.9 C.pr.civ.
Consideră că în mod greșit instanța a respins apelul formulat de recurenta pârâtă ca nefondat, pentru următoarele considerente:
A - în ceea ce privește uzucapiunea:
Consideră că Municipiul București prin Primar General nu are calitate procesual pasivă întrucât din motivarea cererii de chemare în judecata nu reiese că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a fost (sau mai este încă) în proprietatea instituției pârâte.
Totodată, consideră că nu are calitate procesuală pasivă nici dacă ar fi vorba de un bun fără stăpân. Astfel, în ceea ce privește bunurile fără stăpân, potrivit art. 646 c.civ. „Bunurile fără stăpân sunt ale Statului”; conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 „S. este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.
Potrivit art.4 din Legea nr.213/17.11.1998 „Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale este alcătuit din bunurile aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ - teritoriale au drept de proprietate privată." Din aceste dispoziții legale reiese în mod clar că nu există identitate între proprietatea privată a Statului și cea a unității administrativ teritoriale, motiv pentru care consideră că reclamantul în mod eronat a introdus acțiunea în contradictoriu cu Primăria M. București și nu în contradictoriu cu S. Român, prin reprezentanții săi legali.
Un argument în plus referitor la lipsa calității procesual pasive a pârâtei este acela că, potrivit O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietara privată a statului, în art.1 alin.1 se dispune că ""Bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condițiile prezentei ordonanțe de către Ministerul Finanțelor Publice prin organele de valorificare abilitate".
Consideră recurenta - pârâtă că în speța de față nu sunt incidente nici prevederile Legii nr. 18/1991, pentru următoarele, considerente;
a – nu poate fi invocat art. 26 din legea nr. 18/1991 pentru a justifica Iegitimarea procesuală a M. București, întrucât acest text de lege are în vedere terenurile preluate anterior anului 1991 de către fostele CAP-uri, și care nu au putut fi restituite foștilor proprietari (fie că au fost membrii cooperatori, fie că au pierdut sau refuzat această calitate) datorită împrejurării că aceștia au decedat fără moștenitori, terenurile rămânând la dispoziția comisiilor locale de fond funciar, în speță însă, nu este vorba despre un astfel de teren preluat de CAP sau, eventual, de primărie anterior anului 1989.
b – în speță nu își are aplicarea nici a art. 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, potrivit căruia terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sun în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26, având în vedere faptul că reclamantul nu face dovada că terenul respectiv se află în administrarea M. București la data apariției Legii nr. 18/1991.
În cazul în care se va trece peste aceste excepții, pe fond recurenta - pârâtă solicită respingerea acțiunii a neîntemeiată pentru următoarele:
Uzucapiunea (sau prescripția achizitivă) este un mod originar de dobândire a proprietății, prin, care se constituie dreptul de proprietate in patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege. Pentru a-și produce efectele sunt necesare unele condiții; posesia, împlinirea, termenului, buna credinți justul titlu și mai ales existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). Într-adevăr, conform art. 1849 C.civ. „nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”
De la . Codului civil - în 1864 - practica instanțelor judecătorești și doctrina au fost constante în a aprecia că nu pot fi uzucapate în general bunurile inalienabile, deoarece imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității” (M. B. C.). În actualul sistem legislativ românesc sunt considerate inalienabile bunurile proprietate publică (art. 135 pct. 5 Constituție). Legea nr.213/1998 - privind proprietatea publică: și regimul acesteia consfințește cele tei caractere juridice specifice dreptului de proprietate publică inalienabilitate, imprescriptibilitate, insesizabilitate (art.11 alin. 1 Legea nr. 213/1998). Rezultă în mod clar că proprietatea publică nu poate fii sub nicio formă uzucapată.
Conform Constituției României din 1991 - proprietatea este publică sau privată (art.135 pct.2) legea fundamentală a țarii este primul act normativ care face diferențierea între domeniul public și privat al statului. Conform Legii nr. 18/1991: a fondului funciar terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publică sau privată. Domeniul public poate fi de interes național sau local.
Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, adică pot fi în ultimă instanță chiar uzucapate. Constituțiile anterioare anul 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului. Mai mult, această stare de fapt a fost consfințită și prin decizii ale Tribunalului Suprem chiar în legătură cu prescriptibilitatea - imprescriptibilitatea proprietății statului.
Având în vedere aceste considerente, opinează că termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă să curgă după anul 1991. În consecință în mod greșit s-a apreciat că uzucapiunea de 30 de ani a activat în cazul imobilului în cauză.
Astfel recurenta pârâtă opinează că în speță, se află într-un caz de întrerupere naturală a prescripției achizitive conform art. 1864 pct.2 C.civ, prescripția .... este întreruptă natural ..... când lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinației sale.
Până la apariția Legii nr. 15/1990, respectiv Legilor nr. 35/1990, nr. 18/1991, nr. 50/1991, nr. 58/1991 și nr. 31/1990 nu se făcea distincție cu privire la proprietatea statului, ca fiind publică sau privată. Dreptul de proprietate de stat era un drept absolut, exclusiv, în principiu inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Înseamnă că dreptul de proprietate, al statului nu se putea dobândi nici pe calea uzucapiunii, fapt care duce la concluzia că termenul de prescripție nu putea să curgă decât începând cu anul 1990.
De asemenea, consideră că în speță nu sunt aplicabile nici reglementările Deciziei nr.86/2007 dată în interesul legii de către Î.C.C.J., aceasta dispunând, din punctul de vedere al recurentei - pârâte că numai cu privire la terenurile ce, anterior și după . legii nr. 58 și nr. 59 din 1974 au fost în proprietate și (sau) posesia peroanelor fizice, deci nu cu privire la cele ce se aflau în proprietatea statului.
Față de cele arătate, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, astfel cum a fost motivat, modificarea deciziei civile recurată, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată,
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursul, ca nefondat, aceștia reiterând, în esență, pe această cale apărările invocate în fazele procesuale anterioare și solicitând menținerea deciziei date în apel, ale cărei considerente le invocă ca fiind legale și temeinice.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat.
Având în vedere dispozițiile art. 646 din Codul civil de la 1865, conform cărora bunurile fără stăpân sunt ale statului coroborate cu cele ale Legii nr. 18/1991 care prin art. 36 a prevăzut că terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, Curtea constată că în mod corect s-a reținut legitimarea procesuală a recurentului în raportul juridic dedus judecății, prin raportare la împrejurările de fapt stabilite privitoare la lipsa altor date legate de deținerea calității de proprietar asupra terenului posedat de către o altă persoană fizică ori persoană juridică – imobilul regăsindu-se astfel în patrimoniul M. București, așa cum este acesta definit de dispozițiile Legii nr. 215/2001 (art. 119).
În conformitate cu prevederile art. 645 din Codul civil de la 1865, proprietatea se poate dobândi și prin prescripția achizitivă, iar, conform art. 1845 din același act normativ, domeniul privat al statului este supus prescripției achizitive ca și domeniul privat al particularilor.
Curtea constată că și aceste prevederi legale au fost corect interpretate și aplicate în cauză dedusă judecății, corespunzător situației de fapt stabilite de ambele instanțe de fond.
Împrejurarea că proprietatea publică este inalienabilă si imprescriptibilă este lipsită de orice relevanță în speță, terenul în litigiu nefăcând obiectul dreptului de proprietate publică.
Este neîntemeiată și susținerea recurentului vizând întreruperea naturală a prescripției achizitive asupra imobilului în speță.
Potrivit art. 1864 pct. 2 din Codul civil, întreruperea naturală a prescripției achizitive operează "când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinației sale", adică atunci când este scos din circuitul civil, iar potrivit art. 1844 din Codul civil sunt scoase afară din comerț bunurile care, prin natura lor sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată.
În plus, cum corect s-a remarcat și în apel, prin . legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 prescripția achizitivă nu a fost întreruptă, iar terenurile nu au fost scoase din circuitul civil. În acest sens, prin decizia în interesul legii, nr. 4/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective”.
In consecință, constând că nu este incident în cauză motivul de modificare prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., în raport de culpa procesuală reținută în sarcina recurentului, îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți, reprezentând onorariul apărătorului ales, achitat în recurs conform chitanței doveditoare depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1108 A din 12.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. M. și S. I. și cu intimații-pârâți PRIMĂRIA S. 5 BUCUREȘTI și S. ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat..
Obligă recurentul la 2000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 19.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A.
N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red. M.
Tehnored. M./GIA
2 ex./10.07.2014
TB - S. a IV-a civ. - C.E.C.,C. A.
Judecătoria sect. 5 - C. S. D.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 329/2014. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 352/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
