Legea 10/2001. Decizia nr. 361/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 361/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 3894/3/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 361R
Ședința publică de la data de 19.02.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - B. A. C.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1531/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă R. I. A. A., cauza având ca obiect „Legea nr.10/2001, alte cereri”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata-reclamantă R. I. A. A. reprezentată de avocat N. B. M. în baza împuternicirii avocațiale .. PH nr._/07.01.2013, lipsind recurentul-pârât M. București prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul-pârât a solicitat prin motivele de recurs judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta intimatei-reclamante învederează că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimata-reclamantă R. I. A. A. prin avocat solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală, întrucât recursul se bazează pe excepția prematurității cererii în baza Legii nr.165/2003, în condițiile în care la momentul introducerii acțiunii a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamanții N. P. și R. I.-A.-A. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să emită dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în M. București, . nr. 6, etaj 5, apt. 11, sector 4 precum și asupra cotei de 20 părți indivize din terenul situat la aceeași adresă în suprafață de 1.600 mp., sector 4; în subsidiar, în măsura în care terenul sus menționat corespunzător suprafeței de teren de 320 mp. aferent cotei de 20 părți indivize din 1.600 mp. este liber, aceștia au solicitat să fie obligat pârâtul să-l restituie, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că sunt moștenitori ai legatarei N. M. de pe urma defunctului P. M., acesta fiind proprietarul apartamentului menționat, dobândit prin construire, pe un teren cumpărat de către autor și soția sa, în baza contractului de vânzare cumpărare nr._/1935.
Apartamentul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, preluare abuzivă conform Legii nr. 10/2001, iar în prezent este proprietatea numitei S. F., ca urmare a vânzării către aceasta conform Legii nr. 112/1995.
Notificarea, deși depusă în termenul legal, nu a fost soluționată de către pârât.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 1531/12.09.2013 Tribunalul București Secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul M. București prin Primarul General la emiterea în favoarea reclamantei a unei dispoziții de acordare măsuri compensatorii pentru apartamentul ce a purtat nr.18, garsonieră situată în imobilul din . nr.6, . București și cota de 20 părți indivize din terenul de 346 mp situat la aceeași adresă pe care se află amplasat imobilul construcție.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în imobilul din . nr.6, se află garsoniera dobândită prin construire de către P. P. și soția acestuia, care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
În prezent, garsoniera este deținută de către o terță persoană, prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, nefiind posibilă restituirea sa în natură, motiv pentru care, chiar reclamanții au solicitat ca în baza legii speciale, să li se acorde despăgubiri.
În ceea ce privește suprafața de teren aferentă imobilului, Tribunalul a reținut că prin expertiza efectuată în cauză, pe baza actelor de proprietate s-a stabilit că are o suprafață de 342 mp., autorii reclamanților dobândind doar o cotă parte din acesta, așa cum rezultă din contractul depus la dosar, respectiv 20 părți din 1.600 părți indivize din terenul situat în . nr. 6, etaj 5, apt. 11, sector 4, nefiind deci vorba, de o suprafață de 1.600 mp.
Expertul a mai identificat o porțiune de aproximativ 69 mp. ca fiind liberă având destinația de bun aflat în folosința deținătorilor apartamentelor din imobil, cu privire la care tribunalul a reținut că nu poate face obiectul vreunei restituiri în natură.
Împotriva sentinței civile nr. 1531/2013 a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, în motivarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate:
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, astfel că unitatea deținătoare era singura entitate abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
De asemenea, recurentul arată că, potrivit legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din legea 247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată sa emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi conform art. l alin. 1 și alin. 2, art.4, art. 16 și art. 50 din Legea nr. 165/2013, M. București urmând a fi obligat să emită dispoziția, în sensul art. 1, alin. 2, privind acordarea de puncte pentru imobilul în litigiu.
Potrivit art. 4 din legea nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi se aplică și cererilor formulate și depuse în termen legal la entitățile investite de lege nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
De asemenea, recurentul pârât invocă excepția de prematuritate a cererii, față de . Legii nr. 165/2013, arătând că prin dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit legii 10/2011 republicată cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, în termen de 12 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; în termen de 24 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5000 de cereri; în termen de 36 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri; termene care curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Recurentul pârât precizează că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art. 25 alin.1 din legea nr.10/2001; iar prin art. 32 alin.1 din legea 165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 90 zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
Recurentul pârât apreciază că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
În consecință, recurentul pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câștigat cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, investite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, principiul neretroactivității fiind prevăzut în mod expres prin dispozițiile art. 6 alin. 1 din Noul Cod Civil.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prima critică, prin care recurentul-pârât susține că, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, era singura entitate abilitată de legiuitor să emită o dispoziție sau decizie motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau prin restituire în natură, cu privire la notificarea formulată de reclamant, Curtea constată că este nefondată.
Astfel, prin dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, legiuitorul a stabilit un termen de 60 de zile, după expirarea căruia unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra notificării formulate de reclamantă.
Potrivit acestor dispoziții legale, termenul în care recurentul-pârât, în calitate de entitate investită cu soluționarea notificării, avea obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii intimatei-reclamante la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege putea fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunica notificatoarei, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, în cauză, recurentul nu a făcut dovada că se află în situația acestei ipoteze de prorogare voluntară a termenului de soluționare a notificării, în sensul de a comunica notificatoarei R. I. A. A., înăuntrul termenului de 60 de zile începând cu data înregistrării notificării nr. 1369/6.08.2001, faptul că trebuie să completeze documentația depusă odată cu notificarea cu anumite probatorii.
Prin urmare, Curtea consideră că recurentul-pârât este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării a deschis reclamantei accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.
Până la data introducerii acțiunii notificarea nr. 1369/2001 formulată de reclamantă nu a fost soluționată de pârât timp de 13 ani de la momentul înregistrării sale, aspect necontestat de pârât prin motivele de recurs, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 astfel cum au fost interpretate de instanța supremă prin decizia în interesul legii nr. XX/2007, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond notificarea.
În ceea ce privește critica potrivit căreia recurentul-pârât nu mai poate fi obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, față de . Legii nr. 165/2013; Curtea constată că este vădit nefondată, având în vedere că tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 și art. 50 din Legea nr. 165/2013 și a constatat că pârâtul M. București are obligația de emite dispoziție motivată prin care să propună reclamantei măsuri compensatorii.
Prin cea de-a treia critică, pârâtul invocă excepția de prematuritate a acțiunii, arătând că potrivit art. 33 din Legea nr. 165/2013 entitățile investite de lege cu soluționarea notificărilor au obligația de a le soluționa în termenele prevăzute la alin. 1, termene care încep să curgă de la data de 1.01.2014, potrivit alin. 2; așa încât consideră recurentul-pârât că dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificării nu s-a născut.
Curtea va respinge critica ca nefondată, arătând că, una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile este aceea ca reclamantul să pretindă protecția unui drept subiectiv civil sau a unei situații juridice ocrotite de lege, drept care trebuie să fie actual, în sensul de a nu fi supus unui termen sau condiții suspensive, să fie corespunzător unei obligații exigibile.
Sancțiunea pentru lipsa condiției ca dreptul să fie actual este prematuritatea, care este o excepție de fond – pentru că este în legătură cu o condiție de exercițiu a acțiunii; peremptorie – pentru că tinde la respingerea acțiunii și absolută – pentru că normele care reglementează condițiile de exercițiu ale acțiunii au caracter imperativ.
Curtea constată că excepția de prematuritate invocată de recurentul-pârât prin motivele de recurs este nefondată, întrucât termenele reglementate de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu sunt termene suspensive, care să afecteze dreptul la acțiune al reclamantei; și nici nu au natura juridică a unor termene prohibitive, dilatorii, înăuntrul cărora legea să interzică introducerea cererii de chemare în judecată.
Termenele avute în vedere de art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu sunt termene procedurale, înăuntrul cărora trebuie îndeplinit sau, după caz, este oprit să se săvârșească un act de procedură (în speță, introducerea cererii de chemare în judecată), ci sunt termene administrative, înăuntrul cărora entitatea investită cu soluționarea unei notificări este obligată să o soluționeze în faza administrativă.
Prin urmare, față de natura juridică a termenelor reglementate de art. 33 din Legea nr. 165/2013 - de termene administrative, iar nu de termene de procedură, prohibitive - Curtea constată că sancțiunea pentru nerespectarea termenelor de soluționare a notificărilor de către entitatea investită nu este aceea a prematurității cererii de chemare în judecată, așa cum susține recurentul-pârât, ci constă în aplicarea entității investite cu soluționarea notificării a unor sancțiuni contravenționale, în conformitate cu dispozițiile art. 36 lit. h) din lege.
În ceea ce privește invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 488 din Noul Cod de procedură civilă care a intrat în vigoare în data de 15 februarie 2013, Curtea arată că nu sunt incidente procesului de față, promovat pe rolul instanței în data de 8.02.2012, față de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 134/2010, potrivit cărora „dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .” și ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora „dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .”.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile invocate, subsumate cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1531/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă R. I. A. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 19.02.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. Steluța F. PavelBrătuian A. C.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
2 ex./13.03.2014
Jud. fond – Ș. Ț.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 200/2014. Curtea de Apel... | Expropriere. Decizia nr. 58/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
