Pretenţii. Decizia nr. 17/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 17/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-01-2014 în dosarul nr. 24813/3/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.17 R
Ședința publică de la 07.01.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – F. C.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. Z.
GREFIER – S. V.
………………..
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă K. E., împotriva sentinței civile nr. 723/10.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că recurenta reclamantă K. E. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Parchetului arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat. Să se constate că măsura administrativă nu intră sub obiectul Legii nr. 221/2009.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 27.06.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, reclamanta K. E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare a sa la muncă forțată în URSS din ianuarie 1945 până la 08.12.1949, și să fie obligat pârâtul la acordarea unei despăgubiri în sumă de 10.000 euro pentru prejudiciul material suferit ca urmare a acestei măsuri.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost deportată la muncă forțată în lagăr în URSS pe motive etnice, fiind de etnie germană.
Susține reclamanta că această măsură a avut caracter politic și cade sub incidența Legii nr. 221/2009.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 3-6 din Legea nr. 221/2009.
În susținerea cererii, scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 și a timbrului judiciar, potrivit art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995, au fost depuse la dosar înscrisuri.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a depus întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.723/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă s-a respins cererea formulată de reclamanta K. E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului,tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, se reține că reclamanta invocă faptul că a fost supusă unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva acesteia s-a luat măsura deportării în fosta URSS, în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1949.
Tribunalul a reținut că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, dacă faptele s-au petrecut în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009). În cauză, măsura administrativă a deportării invocată de reclamantă s-a petrecut în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1949.
Cu privire la caracterul politic al acestei măsuri, tribunalul observă că nu se regăsește printre cele enumerate de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, de drept calificată ca având acest caracter politic.
În același timp, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 15/12.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 837/12.12.2012, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, s-a statuat că deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
A apreciat instanța supremă că atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta.
Totodată, Înalta Curte a statuat că „așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.”
Față de aceste considerente, tribunalul a constatat că, întrucât măsura deportării în URSS nu constituie măsură administrativă în sensul Legii nr. 221/2009, nu este întemeiată nici solicitarea reclamantei de acordare a daunelor materiale și morale pentru prejudiciul suferit prin deportarea sa.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru următoarele motive :
Instanța a reținut în mod greșit că petenta ar fi suferit o măsură fără caracter politic,aceasta datorându-se - cum a constatat IClC în decizia Nr. 12 pronunțată în dosarul 14/2011, la care instanța de fond a făcut referire - numai apartenenței victimei la minoritatea germană.
Nu este de conceput că un organ de jurisdicție a României moderne din anul 2012 să justifice o masură cruntă de urmărire, de deportare la muncă forțată pe baza apartenenței la o minoritate etnică, efectuată în mod evident cu concursul organelor MAI și locale ale propriului stat, ca măsură fără motive politice, invocând în rezultat o vină colectivă a unei minorități etnice la un război, la care a participat România. O asemenea asumarea unei vine colective este o încălcare cruntă și dea dreptul rușinoasă a principiilor umanității și a drepturilor omului.
Deportarea la această măsură colectivă a fost executată de organele de interne ale României, de la domiciliul petentului, localitate care se află până în ziua actuală pe teritoriul României și nicidecum în URSS. În Ianuarie 1945 România nu s-a aflat nicidecum în război cu URSS, iar localitatea, de unde a fost deportat petentul de organele propriului stat nu a fost sub nici o ocupare care ar fi putut duce la un fel de prizonierat cauzat de război, a unei persoane civile de cetățenie română, care NU A PARTICIPAT LA NICI UN RAZBOI.
Persoana urmărită a fost deportată la muncă forțată în URSS împreuna cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, cu concursul organelor MAI a României. Această masură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu in sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_/3/2010, sau în Hotărârea civila 992/2011 din 26. mai 2011 in dosarul_/3/2011, în care in cazuri exact similare a fost recunoscuta ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului roman comunist conform legii 221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român,care conform interpretării teleologice a legii 221/2009 cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr.P. G. în martie 1945.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politica, îndreptata pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne Nr._ din 3.1.1945, și a emis la data de 29.3.1945 Ordinul Circular Nr._ a Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligați să întocmească tabele nominale de urmărire iar acele victime care până la acea data încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internați și forțați la munci în batalioane noi, în domeniul căi ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca " întoarcere frauduloasă", care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (re internarea) și "deferirea către justiție spre strângere" (a se vedea în mod exemplar raportul inspectoratului regional de siguranță Timișoara nr._ S din data de 16.3.1948). Condițiile de urmărire sunt reflectate până în această perioadă în toate județele țării, a se vedea de exemplu rapoartele inspectoratului de siguranță Sibiu nr. 8539 S din 19.10.1946 și nr._ S din 21.7.1948.
Este deci evident că urmărirea începută cu câteva săptămâni înaintea instaurării oficiale a guvernului a fost continuată activ (a se vedea ordinul din data de 29.3.1945 etc). și după această dată, cea ce aduce această urmărire cel puțin din data de instaurare a guvernului în mod evident sub incidența legii invocate.
Chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv rară interpretarea ei teleologică, care se impune (a se vedea motivare a celor două hotărâri citate), ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege. Cu acest aspect instanța nu s-a preocupat ci nici un gând. Chiar după această dată statul român poartă în continuare răspunderea pentru proprii cetățeni, ținuți în mod activ până la sfârșitul anilor 1950 în deportarea întreprinsă de propriile organe de stat. Trebuie văzut și faptul că decretul_ prevede expresis verbis aplicabilitatea si pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944-martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în legea 221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât curtea constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop identic.
Măsurile cu caracter represiv nu au început numai exact în data numirii guvernului, ci conform constatări lor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe siteul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23. August 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și recurentul, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române si deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS. Pentru amănunte a se vedea raportul final, pag. 158 și. urm., și suplimentar motivele relatate corect în sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_, la a care fac referire în amănunt.
Modul de abordare a temei și de a trata pe acest grup de cetățeni urmăriți în procedurile actuale este de-a dreptul insultător pentru victimele supraviețuitoare ale acestei măsuri administrative colective îndreptate de statul român împotriva propriilor cetățeni din motive legate strict de apartenență etnică și continuată activ până la sfârșitul anilor 1950.
S-a menționat că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform Art. 5 alin 1 lit. b a legii_, chiar dacă nu se aplică Art. 5 A. 1 lit. a pe baza deciziei a curții constituționale 1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut recurentul a avut o pierdere in avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungata. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbarea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. În această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparați a și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a. ci litera b.
Recurentul până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare măsurii abuzive suferite din partea statului roman comunist, deoarece art. 12 din decretul lege 118/1990 exclude pe re curentul din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din decretul - lege 118/1990 și art. 5 din legea_.
Se mai susține că discriminarea la care a fost suspusă este interzisă prin constituție, din două puncte de vedere.
1)Este discriminare nejustificată, dacă cei deportați în ianuarie sau februarie 1945 sunt excluși din aplicarea legii 221/2009, iar cei deportați - pe baza aceleași decizii ale autorităților statului R. de abia după data - cu totul întâmplătoare și aleatorie în acest context și pentru aceasta măsură de urmărire - de 6.3.1945 sunt vizați de legea respectivă. Există persoane din aceași localitate, chiar din aceleași familii de germani din România, care unele au fost luate in februarie 1945, iar ceilalți de aceeași agenți ale jandarmeriei Române, dar prin simplă întâmplare cu câteva zile mai târziu, deci după data de 6.03.1945. Stabilirea unei diferențe în aceste categorii de victime este cu totul arbitrară, aleatorie și constituie prin aceasta o încălcare ale Constituției României.
2)Este discriminare nejustificată față de cei deportați, care au reușit să păstreze cetățenia română și prin consecință sunt incluși în sistemul de reabilitare prin DL 118/1990, iar victimele aceleași măsuri care au pierdut cetățenia între timp - de exemplu prin renunțarea forțată în timpul Ceaușist - sunt privați de aceste drepturi în totalitate, excluzându - le și din aplicarea legii 221/2009.
Alături de Art. 5 a legii 221/2009 invocă și toate celelalte norme, care depășesc norma evocată și care prin decizia curții constituționale 1358 și 1360 din 21.10.2010 a pierdut efectul juridic conform Art.147 a constituției, prin simpla inactivitate a legiuitorului R. în perioada de 45 zile, prevăzută de constituție. Această inactivitate legislativă nu poate fi reproșată părții.
Mai mult, judecătorul de drept comun în acest caz este obligat din oficiu să verifice, care alte norme fac admisibile cererea depusă.
Constituția României prevede în Art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ca acestea vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar - conf.alin.2 - dacă există neconcordanțe între tratatele ( ... ) internaționale și legile interne, se aplică cele mai favorabile. Cum este de reținut însăși din decizia 1360/21.10.2010 rămâne instanței de drept comun competența, ca din oficiu (și mai ales la cererea părții) să rezolve conflictele între dreptul intern și cel comun internațional.
S-a invocat respectarea Art.7, 8, 9, 10,28 a Declarației Universale ale Drepturilor Omului, după care ori ce persoană are dreptul la protecție împotriva discriminării are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale este protejată împotriva arestării și deținerii - în special la muncă forțată prin deportare - în mod arbitrar
Partea reclamantă a fost lezată în exact aceste drepturi prin privare de libertate și deportare de la domiciliu.
S-a invocat în mod expres Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care a fost ratificat de România prin decretul 212/31.10 .1974, și conform căreia ori ce persoană care a fost supusă unei privări de libertate din partea unui stat are dreptul la o despăgubire (Art. 9 punctul 5).
Prin jurisprudența continuă CEDO a reținut în mod constant că în cazul de violare a art. 5 paragraf 1 al Convenției referitoare la privarea nelegală de libertate sunt întemeiate cererile de despăgubire bănească pentru prejudiciul moral si fizic suferit, așa că abrogarea normei interne nu poate lipsi cererea de despăgubire de efectele juridice urmărite. Solicităm deci admiterea cererii cum a fost formulată, iar numai în cazul intenției de respingere o sesizare a jurisdicției comunitare conf. Art. 267 din Tratatul de funcționare UE.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea constată că recursul este nefondat având în vedere cele ce succed :
Potrivit deciziei în interesul legii nr 15/2012, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Această decizie este obligatorie, potrivit art. 330 ind.7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Astfel cum rezultă din însuși titlul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, precum și din prevederile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1) ale legii menționate, acest act normativ are ca obiect de reglementare doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative pronunțate/dispuse după data de 6 martie 1945, până la data de 22 decembrie 1989.
Întrucât cele două măsuri analizate au fost luate anterior datei de 6 martie 1945, s-a considerat că ele nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare a acestei legi, chiar dacă au continuat și după instaurarea regimului totalitar comunist.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, s-a concluzionat că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării/prizonieratului s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia. Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități.
Astfel, s-a reținut că măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944-6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie-noiembrie 1944 și până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă. Contribuția statului român la punerea în aplicare a măsurii deportării a constat în identificarea etnicilor germani în localitățile ori reședințele de domiciliu. Ordinul de deportare sovietic a avut în vedere toți bărbații cu vârste între 17-45 ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani.
De asemenea, s-a reținut că și prizonieratul în fosta U.R.S.S. a fost rezultatul unor acțiuni militare, în contextul istoric al participării României la cel de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au stabilit reparații pentru persoanele ce au fost supuse acestor măsuri abuzive.
Astfel, prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, s-a reglementat acordarea unor drepturi pentru persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, persoanele constituite în prizonieri de partea sovietică după această dată ori care, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost menținute în captivitate după încheierea armistițiului.
În același sens, prin Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetățenii români care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit persecuții din motive etnice.
Aceste categorii de persoane nu se regăsesc în textul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fapt ce s-a considerat că denotă intenția legiuitorului de a reglementa măsuri reparatorii exclusiv pentru consecințele represive dispuse de regimul politic imediat după data de 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, motiv pentru care, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste situații nu pot intra în sfera de reglementare a acestei legi.
Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit. Cu titlu de exemplu menționăm Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.
Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Distinct de cele reținute în deciziile menționate mai sus, Curtea a reținut că tatăl autorului excepției a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, republicat. Stabilirea altor măsuri reparatorii pentru aceste persoane, care practic ar trebui să le completeze pe cele acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, ține de libera apreciere a legiuitorului. În aceste condiții, a fost înlăturată critica privind încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Prin Decizia nr. 1.354/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
În cuprinsul acestei decizii s-a reținut că statul român a acordat o . drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Prin Legea nr. 221/2009 s-a reglementat acordarea despăgubirilor morale victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit, dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor de către instanțele de judecată, că reparația obținută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă, precum și în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunțate.
Prin Decizia nr. 839/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011, s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și ale art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind reținute argumente similare.
De asemenea, prezintă relevanță, din perspectiva examinată, Decizia nr. 402 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și ale art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea a constatat că autorii excepției sunt nemulțumiți de faptul că Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se referă doar la perioada "6 martie 1945-22 decembrie 1989" și exclude din categoria persoanelor îndreptățite de a beneficia de dispozițiile acestei legi cu caracter reparatoriu pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, deși calitatea de persoane persecutate politic, condamnate, deportate, internate în lagăre de muncă sau în colonii le-a fost recunoscută prin prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Curtea a observat că prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.
De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar (ad similis, a se vedea Decizia nr. 422 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 27 mai 2010).
Instanța de contencios constituțional a reținut că momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional.
Așadar, s-a considerat neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma "referitoare la perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989", regăsită în cuprinsul Legii nr. 221/2009, ar crea o situație discriminatorie, întrucât le exclude din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de despăgubirile conferite prin legile speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, legiuitorul fiind îndreptățit ca pentru situații deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat, după cum s-a arătat, că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, unor situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit. (A se vedea și Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.)
În același sens este de reținut și Decizia nr. 376 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iulie 2011, asupra respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. (4) alin. (1) și (2), art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Privit si din perspectiva CEDO, s- a evidențiat că, pe baza art. 18 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33). În același timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, . nr. 22, pag. 30, paragraful 72, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, . nr. 87, pag. 13, paragraful 34).
Curtea Europeană a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit: "o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă și rezonabilă», adică dacă nu urmărește un «raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat»" (Hotărârea din 28 mai 1985, . nr. 94, paragraful 72). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, . nr. 87, paragraful 40).
Pentru considerentele arătate în baza art 312 c pr civ Curtea a respins recursul na nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă K. E., împotriva sentinței civile nr. 723/10.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă,în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 7 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. C. D. L. M. D. Z.
GREFIER
S. V.
RED.FC
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
20.01.2014
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Anulare act. Decizia nr. 334/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
