Legea 10/2001. Decizia nr. 369/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 369/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 18521/3/2013
Dosar nr._
(852/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 369-A
Ședința publică de la 22.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant, B. Ș., împotriva sentinței civile nr.211/18.02.2014, pronunțată de Tribunalul București-Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât, M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, Toia P., în calitate de reprezentant al apelantului-reclamant, B. Ș., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, eliberată de Baroul București, lipsind intimatul-pârât, M. București prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocatul apelantului-reclamant, învederează că nu are cereri prealabile de formulat în cauză.
Curtea ia act de această precizare, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apelul declarat.
Având cuvântul, avocatul apelantului reclamant, solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În cauză, dreptul de proprietate al reclamantului este dovedit cu certificatele de moștenitor; actul sub semnătură privată, din care rezultă că autorii săi au achitat prețul terenului; dovada înscrierii autorilor în evidențele fiscale, precum și dovada preluării abuzive, conform Decretului nr. 340/1973, poziția nr. 73.
La toate aceste dovezi se adaugă faptul că la momentul preluării, imobilul a fost evaluat, încheindu-se un proces verbal de stabilire a unor despăgubiri pentru autorii reclamantului, dar care nu au fost încasate și care au fost prescrise în timp, fiind considerați adevărații proprietari.
Consideră că instanța fondului nu a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție de proprietate în persoana individualizată în actul normativ de preluare.
Astfel, Legea nr. 10/2001 instituie măsuri de reparație, pentru imobilele preluate abuziv, către foștii deținători, reglementând o repunere a părților în situația anterioară actului de preluare abuzivă.
Solicită și cheltuieli de judecată și depune o hotărâre drept practică judiciară.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr.211/18.02.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantul B. Ș., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut prin notificarea nr. 1910/2001 transmisă prin executor judecătoresc, reclamantul B. Ș. a solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilul (teren și construcție) situat în București, ., (actual ., în suprafață totală de 310 mp, preluat în mod abuziv de către stat.
Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București și a fost transmisă spre competentă soluționare Primăriei Municipiului București unde s-a constituit dosarul nr._.
Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că d-na I. B. a achitat d-nei N. D., suma de 6200 lei reprezentând prețul întreg cu care cea din urmă se obliga să vândă un teren viran în suprafață de 310 mp situat în București .. raionul N. B., încheindu-se în acest fel o chitanță autentificată sub nr. 8162/06.12.1956.
În respectivul act, care reprezintă din punct de vedere juridic, o promisiune de vânzare – cumpărare, se menționează că respectiva chitanță nu ține loc de act de vânzare cumpărare, nu poate fi transcris și nu atribuie beneficiarilor nici stăpânirea de drept nici stăpânirea de fapt a terenului arătat.
Acest act a fost depus în copie și nu poartă semnăturile părților.
Potrivit istoricului de rol fiscal transmis de DITL, în anii 1958 și 1960 apare ca titular de rol, conform declarației și procesului verbal de impunere nr._/19.12.1960, cu teren în suprafață de 310 mp și construcție din cărămidă, B. M..
P. Decretul nr.340/13.06.1973, poziția 73 din anexa la decret, imobilul din ., compus din teren în suprafață de 292 mp și construcție în suprafață de 69 mp. este expropriat de la ”deținătorul terenului”, respectiv B. M. și B. I..
Potrivit relațiilor transmise de către Primăria Municipiului București, coroborate cu raportul de expertiză efectuat în cauză, imobilul este în întregime afectat de traseul arterei de circulație . verzi, trotuare) și posibil rețele subterane de utilități.
Din relațiile transmise de către CGMB și AFI, rezultă că pentru acest imobil a fost calculată o despăgubire de 730 lei sumă care nu a fost ridicată, considerată prescrisă și virată la bugetul statului cu dispoziția de plată nr. 1561/06.12.1976.
A reținut tribunalul că de pe urma defuncților B. M. (decedat în anul 1986) și B. I., decedată în anul 1998, au rămas ca moștenitori B. S., N. E. și B. M. A. (situație ce rezultă din CM nr. 849/06.09.1994 și CM nr. 40/26.03.2004).
Tribunalul a reținut că, pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului, reclamantul se prevalează de o promisiune de vânzare - cumpărare.
P. urmare, înțelegerea părților de la acel moment nu are efecte translative ale dreptului de proprietate, iar înscrisul invocat de reclamant nu are valoarea unui titlu de proprietate și nu poate produce efecte translative ale dreptului de proprietate asupra terenului din patrimoniul promitentului vânzător în patrimoniul autorului recurentului.
Norma de aplicare a art.23 din H.G. nr.250/2007 explică înțelesul dat, potrivit acestei legi, noțiunii de "acte doveditoare" ale dreptului de proprietate, înțelegându-se prin aceasta potrivit art.23.1. lit.a), orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică.
Or, cum s-a arătat, înscrisul prezentat de reclamant nu se înscrie în ipoteza acestei norme tocmai întrucât el nu a avut aptitudinea transferului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantului.
Norma art.23.1 lit.a din H.G. nr.250/2007 exemplifică tipurile de "orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică", menționând: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr.221/1950, privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea.
Si in privința construcției, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în decretul de expropriere menționându-se astfel cum s-a reținut mai sus ca autorii reclamantului este deținător, iar nu proprietar.
P. urmare, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că este persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 astfel încât, a respins cererea acestuia, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul B. Ș., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv greșit instanța fondului a respins cererea deoarece chitanța autentificată încheiată de autorii săi reprezintă un act juridic translativ de proprietate în sensul Legii nr.10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, astfel că cererea sa urmează a fi admisă.
Verificând legalitatea sentinței apelate, Curtea a constatat că apelul este fondat și în baza art.480 alin.2 Cod de procedură civilă l-a admis, a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a admis contestația în parte, a obligat pe pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție de acordare măsuri compensatorii prin puncte conform Legii nr.165/2013, în favoarea contestatorului B. Ș., pentru imobilul situat în București, fostă . (actuală ., compus din teren în suprafață de 292 mp și construcția de pe teren (demolată) în suprafață de 69 mp, a respins cererea de restituire în natură a imobilului, ca neîntemeiată și a respins cererea de înaintare a dosarului aferent notificării, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă astfel că o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, translativ sau declarativ, și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Legiuitorul, ținând seama de contextul socio-istoric al perioadei incidente actului normativ arătat, a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite prin art. 24, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.
Așadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisul depus de contestator reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege și dacă funcția de natură juridică a înscrisului exhibat și a mențiunilor din decretul de expropriere, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a și art. 24 din lege au fost corect aplicate de instanță.
P. Decretul nr.340/13.06.1973, poziția 73 din anexa la decret, imobilul din ., compus din teren în suprafață de 292 mp și construcție în suprafață de 69 mp a fost expropriat, la fila 115 fiind depusă adresa nr._/2006 a AFI, în care autorii apelantului B. M. și I. sunt menționați ca proprietari.
Este adevărat că regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa - numita prezumție de proprietate care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în „actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării".
Coroborând această prezumție de proprietate cu înscrisul sub semnătură privată întocmit la 06.11.1956 și autentificat la 06.12.1956, aflat la fila 20 din dosarul de fond, care nu valorează în sine, titlu translativ de proprietate, rezultă că s-a făcut dovada dreptului de proprietate și astfel, a îndreptățirii apelantului la acordarea de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013.
Cererea inițială a apelantului cuprinde solicitarea acestuia ca imobilul să fie restituit în natură, cerere respinsă de instanță, deoarece din expertiza aflată la fila 175 din dosarul de fond rezultă că terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare și nu există o suprafață de teren liberă care să poată fi restituită în natură.
Instanța a respins capătul de cerere privitor la obligarea Municipiului București să transmită direct dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece în cauză instanța a soluționat pe fond notificarea și prin prezenta hotărâre Curtea a dispus obligarea unității deținătoare la emiterea unei dispoziții administrative în baza acestei hotărâri. Așa fiind nu este vorba doar de o hotărâre judecătorească, ci și de o dispoziție ce urmează a fi emisă de unitatea administrativă.
Articolul 16 alin.21 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 prevede că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Potrivit acestui text de lege, Primarul Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci trebuie să înainteze dispoziția către Prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie.
Norma mai sus menționată face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța fondului nu trebuia să distingă.
Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.
Din interpretarea Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, rezultă că procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
Rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. 1 al art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și, mai mult, etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente, întrucât dacă ar stabili alte procedee și căi în locul celor stabilite de legiuitor judecătorul și-ar aroga, practic, o funcție normativă.
Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Centralizarea de care textul de lege sus-enunțat vorbește are în intenția legiuitorului un anume scop, de a asigura eficiența dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.
Existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea. De altfel, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Transmiterea dosarului prefectului pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul nereglementând o astfel de situație. Ca urmare, trebuia avut în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă și la împrejurarea în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are, fără îndoială, obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.
Curtea constată că și după . Legii nr.165/2013 care aduce modificarea Legii nr.10/2001 se menține procedura verificării legalității de către prefect în cazul emiterii dispoziției cu propunere de acordare măsuri compensatorii exprimate în puncte (art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013), dispoziții emise de autoritățile publice locale urmând a fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins capătul de cerere privitor la înaintarea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul-reclamant B. Ș., CNP_, cu domiciliul ales la . SA, în București, .-138, corp B, parter, sector 5, împotriva sentinței civile nr.211/18.02.2014, pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Schimbă în tot sentința apelată și, pe fond:
Admite contestația în parte.
Obligă pe pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție de acordare măsuri compensatorii prin puncte conform Legii nr.165/2013, în favoarea contestatorului B. Ș., pentru imobilul situat în București, fostă . (actuală ., compus din teren în suprafață de 292 mp și construcția de pe teren (demolată) în suprafață de 69 mp.
Respinge cererea de restituire în natură a imobilului, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de înaintare a dosarului aferent notificării, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată.
Obligă pe pârât la plata sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată (onorariu expertiză) către reclamant.
Obligă pe intimat la plata sumei de 700 lei cheltuieli de judecată către apelant (onorariu avocat în apel).
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
4 ex./01.10.2014
TB-S.3 – E.M.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1111/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 247/2014. Curtea de... → |
|---|
