Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 187/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 187/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-05-2014 în dosarul nr. 8537/3/2013
Dosar nr._
(605/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 187 A
Ședința publică de la 06.05.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – GEORGETA SÎRBU
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantul – reclamant P. Ș., împotriva sentinței civile nr. 2183 din data de 16.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – reparare prejudicii erori materiale.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul – reclamant P. Ș., personal și consilier juridic R. C., în calitate de reprezentant al intimatul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea procedează la legitimarea apelantului – reclamant, acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Apelantul – reclamant, personal, având cuvântul, solicită amânarea cauzei pentru lipsă apărare; depune certificatul de încadrare în grad de handicap înregistrat sub nr. 3297 din data de14.08.2013, eliberat de Municipiul București – Consiliul Local Sector 2.
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare a cererii de amânare.
Reprezentantul Ministerului P., având cuvântul, solicită respingerea cererii de amânare, având în vedere că apelul a fost declarat în luna februarie 2014, astfel că reclamantul a avut suficient timp să-și asigure apărarea juridică calificată.
Curtea, în urma deliberării, apreciază neîntemeiată cererea de amânare formulată de apelantul – reclamant, având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că acesta a exercitat calea de atac în luna februarie 2014, având astfel cunoștință de procedura declanșată în cauză și, pe de altă parte, de împrejurarea că citația pentru termenul de astăzi i-a fost comunicată la data de 17.04.2014, dată în raport de care avea posibilitatea de angajare a unui apărător.
Reprezentantul Ministerului P., având cuvântul, solicită instanței stabilirea căii de atac, întrucât partea reclamantă și-a intitulat calea de atac ca fiind recursul. În condițiile Noului Cod de procedură civilă, și raportat la dispozițiile art. 483 alin. 2 din acest cod, apreciază că apelul este calea legală de atac.
Apelantul – reclamant, personal, având cuvântul, precizează că apelul că apelul este calea de atac în cauza da față.
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, consideră că apelul este cale de atac legală.
Curtea ia act de precizarea apelantului, în raport de care nu se mai impune a se dispune sub aspectul recalificării căii de atac, completul de judecată fiind legal constituit.
Reprezentanții părților cât și reprezentantul Ministerului P., având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelantul – reclamant, P. Ș., personal, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, având în vedere că „este singurul polițist din România” judecat de o instanță militară după apariția Legii nr. 360, situație ce reprezintă o eroare judiciară.
În opinia sa, în raport de materialul probator administrat în cauză se poate constata eroarea judiciară. Timp de 12 ani de zile a fost judecat de o instanță necompetentă, motiv pentru care hotărârea penală pronunțată este lovită de nulitate, în temeiul dispozițiilor art. 197 alin.2 din Codul de procedură civilă; instanțele anterioare au dispus judecarea litigiului de către o instanță militară, însă și la momentul pronunțării sentinței penale nr. 156, în octombrie 2002, instanța militară nu era competentă.
Sub aspectul inadmisibilității acțiunii, astfel cum a fost reținută de prima instanță, consideră că prezenta acțiune este admisibilă.
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Susține că, modul în care a fost soluționată cauza, prin sentința penală de care apelantul – reclamant face vorbire, pronunțată de către Tribunalul M. Teritorial București, nu poate fi analizat de instanțele civile; sentința penală pronunțată de Tribunalul M. nu poate fi reformată decât pe calea exercitării căilor extraordinare de atac în condițiile prevăzute de lege privitoare la competența după materie și condiții de admisibilitate.
Reprezentantul M. P., având cuvântul, solicită respingerea apelului, apreciind că Tribunalul București în mod corect a soluționat acțiunea, având în vedere că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală. Față de reclamant nu s-a pronunțat o hotărâre de achitare referitoare la condamnarea definitivă de către o instanță penală, iar analizarea modului de soluționare a unei hotărâri penale excede competențelor instanței civile.
CURTEA ,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamantul P. Ș. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, solicitând să se constate caracterul abuziv al condamnării reclamantului prin sentința penală nr. 156/2002 a Tribunalului M. Teritorial București.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că hotărârea sa de condamnare conține grave erori de fapt, urmare a descoperirii unor fapte și împrejurări noi, necunoscute atunci instanței, și ascunse apărătorului pe care l-a avut în acel moment, fapt ce face ca hotărârea penală să fie lovită de nulitate și fiind necesară revizuirea prin prisma probelor.
Reclamantul a mai susținut că instanța militară nu era competentă să soluționeze cauza și că, între timp, a descoperit existența unor procese-verbale la care instanța nu a avut acces, considerate clasificate, procese-verbale din care rezultă că aceste înregistrări video și audio nu au fost aduse la cunoștința sa și nici a apărătorului ales.
Reclamantul a expus în cuprinsul cererii motivele pentru care, în opinia sa, probele administrate în procesul penal au fost insuficiente și greșit interpretate; totodată, a făcut aprecieri detaliate asupra fondului procesului penal.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C.p.p.
Pârâtul a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea în esență că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 504 C.p.p.
Prin sentința civilă nr.2183/16.12.2013, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul P. Ș., ca inadmisibilă.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut în esență că:
Potrivit art. 504 C.pr.penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Or, în speța dedusă judecății reclamantul a fost într-adevăr condamnat definitiv la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, cu suspendarea executării pedepsei, conform sentinței nr.156/2002 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, însă până în prezent reclamantul nu a făcut nici o dovadă că în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
În mod evident, în speța dedusă judecății nu a avut loc o rejudecare a cauzei în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, astfel cum reclamantul a precizat în mod expres, astfel încât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.504 Codul de procedură penală iar acțiunea este inadmisibilă.
Așadar, în lipsa unei hotărâri de achitare, acțiunea nu poate fi promovată, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art.504 Codul de procedură civilă.
Pentru considerentele expuse, s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Tribunalul a precizat că toate considerentele arătate de către reclamant prin acțiune se referă la critica sentinței penale pe fond, această instanță nu poate constata caracterul abuziv al unei condamnări definitive, nefiind, pe de o parte, întrunite condițiile prevăzute de art. 504 C.proc.pen., singurul text invocat de reclamant în susținerea acțiunii, iar, pe de altă parte, hotărârea penală menționată se bucură de autoritate de lucru judecat și nu poate fi modificată decât prin intermediul unor căi extraordinare de atac, pe care, de altfel, reclamantul le-a promovat (revizuire), dar au fost respinse.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul.
În motivare, apelantul reclamant arată că a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al acestei condamnări date în baza unei hotărâri lovite de nulitate, și veritabila denegare de dreptate la care a fost supus prin refuzul de a i se judeca revizuirea cauzei.
Dispozițiile Codului de procedură penală nu puteau fi invocate decât în parte, necerându-se despăgubiri materiale, rolul Statului R. fiind – în opinia apelantului - doar acela de comitent pentru fapta prepușilor săi, condamnarea sa fiind un rezultat al nerespectării legilor edictate chiar de către stat. Denegarea de dreptate,ca instituție de drept, nu are încă o rezolvare concretă pe plan procesual; în caz contrar, Tribunalul ar fi indicat el calea de urmat, sau ar fi recalificat obiectul cererii, care nu se lovea de puterea de lucru judecat a unor hotărâri anterioare. Petitul cererii era foarte clar, și anume o acțiune în constatare, prin care Tribunalul trebuia să se pronunțe asupra legalității unei soluții date contrar normelor de competență, „și chiar și în condiții de legală competența dacă ar fi fost, dată prin încălcarea principiului ce conferea dreptul la un tribunal imparțial”.
În parte, Tribunalul a sesizat aceste aspecte, dar judecata s-a oprit la admiterea unei excepții ce privește un articol în întregul său, în condițiile în care limitele judecății erau clar stabilite și cerute.
Precizează apelantul că nu se ține cont de faptul că: repetate cereri de revizuire au fost respinse fără a fi judecate, nu există în nici o hotărâre o pronunțare pe probe, nu există nici o pronunțare pe aspectul competenței instanței, ci, doar repetate refuzuri de a fi judecate aceste cereri, incluse în ceea ce Tribunalul definește a fi o procedură prealabilă prealabilă.
Astfel, invocă apelantul neaplicarea art. 2 din Legea de organizare a magistraturii, potrivit căruia, Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”, în condițiile în care, speța supusă judecății era, așa cum s-a declarat și în sala de ședință, atipică, impunând analizarea sa doar la motivele invocate, competența instanțeice a pronunțat hotărârea de condamnare și nepronunțarea asupra unor probeesențiale care impuneau efectuarea unor expertize.
Nu se poate vorbi de o respingere a unor repetate cereri de revizuire în condițiile în care singurele elemente comune ale acestor cereri sunt repetarea motivelor ce trebuiau analizate în judecata admisibilității cereri, și respingerea cererilor de către P. M., fără analizarea lor.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.488 pct.6 și 8 N.C.P.C.
În apel, a fost depus un înscris de către apelant.
Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 479 alin. 1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Pretenția dedusă judecății, în speță, a fost aceea de a se constata caracterul abuziv al condamnării reclamantului pentru o infracțiune de trafic de influență, condamnare dispusă anterior printr-o hotărâre penală a cărei temeinicie este contestată în prezentul cadru procesual.
Prima instanță a respins acțiunea astfel formulată de reclamantul apelant pentru considerentul inadmisibilității acesteia.
Pentru a reține inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantului, instanța a avut în vedere, pe de o parte, cadrul legal în care acesta a fost exercitat, și anume cel derivat din prevederile art. 504 C.pr.penală - invocate explicit de reclamant ca temei juridic al acțiunii -, iar pe de altă parte, solicitarea concret formulată prin petitul cererii de chemare în judecată.
Se cuvine a fi subliniat faptul că norma juridică ce a fost invocată de reclamant constituie o reglementare specială în materia răspunderii civile delictuale, reglementare care stabilește condițiile în care poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a statului pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept a unei persoane, sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.
D. fiind acest caracterul special al reglementării menționate, și împrejurarea că ea a fost explicit invocată de reclamant în conținutul cererii de chemare în judecată, Curtea constată că prima instanță era ținută, atât din perspectiva principiului disponibilității consacrat prin art.22 alin. 6 raportat la 9 alin. 2 din N.C.pr.civ., cât și din perspectiva imperativului impus de principiul general de drept specialia generalibus derogant, să analizeze respectiva cerere în raport de exigențele prevederilor art. 504 din C.pr.penală.
Susținerea apelantului în sensul că instanța de fond ar fi trebuit să indice calea de urmat, și/sau să procedeze la recalificarea acțiunii sale, este formulată cu neobservarea a rigorilor impuse de principiile de drept menționate anterior.
Pe de altă parte, Curtea constată că prima instanță a analizat cererea reclamantului și din perspectiva solicitării care se regăsește în petitul acțiunii, respectiv aceea de a se constata caracterul abuziv al hotărârii instanței penale prin care a fost condamnat în mod definitiv pentru săvârșirea unei fapte cu caracter penal.
În analiza realizată în aceste coordonate, s-a reținut în mod judicios faptul că nu pot fi analizate, în cadrul acțiunii pendinte, criticile aduse de reclamantul apelant hotărârii ce a fost pronunțată de instanța penală, această din urmă hotărâre bucurându-se de autoritate de lucru judecat.
Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 2 din Legea 303/2004, desființarea sau modificarea oricărei hotărâri judecătorești poate fi realizată numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate potrivit legii.
Or, căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele penale sunt, potrivit 27 și urm. din C.pr.pen., tot de competența instanțelor penale.
Conform art. 22 din C.pr.pen. (reglementarea în vigoare la data pronunțării sentinței apelate) „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.
În condițiile în care hotărârea (penală) căreia reclamantul i-a adus critici prin acțiunea pendinte este definitivă, aceasta are, potrivit normei juridice enunțate, autoritate de lucru judecat în speță.
În consecință, acțiunea de față, despre care apelantul reclamant afirmă că are valențele unei acțiuni în constatare, nu poate fi privită ca admisibilă atâta vreme cât, prin prevederile art. 22 din C.pr.pen., este în mod explicit oprită efectuarea, de către instanța civilă, a oricărei cercetări relativ la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Și aspectele referitoare la pretinsul refuz al instanțelor penale de a analiza cererile de revizuire formulate de apelant împotriva hotărârii penale de condamnare (a cărei autoritate de lucru judecat subzistă până la desființarea ei în condițiile legii procesual penale) se circumscriu acelorași rigori procedurale menționate în precedent, astfel că nu pot forma obiect al analizei instanței civile.
Constatând că, prin judecata realizată, prima instanță a efectuat o analiză relativă la aptitudinea acțiunii promovate de reclamant de a forma obiect al soluționării ei în coordonatele precizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar această analiză a condus la concluzia – justă - că acțiunea nu are o asemenea aptitudine, Curtea reține că nu poate fi privită ca fondată critica prin care apelantul susține că s-ar fi realizat o denegare de dreptate prin sentința apelată. A accepta ipoteza astfel avansată de apelant, ar însemna să se accepte faptul că instanțelor judecătorești le revine obligația de a cerceta fondul unor cereri pe care părțile înțeleg să le formuleze cu nesocotirea unor limite stabilite prin dispoziții procedurale imperative, dar și a prevederilor art. 126 alin. 2 din Constituție – conform cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de apelant sentinței atacate și, în consecință, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va dispune respingerea ca atare a apelului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant P. Ș., domiciliat în București, ., ., ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.2183/16.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 06.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehnored.B.I.
4 ex/
---------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – I.Târțău
| ← Pretenţii. Decizia nr. 109/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 205/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
