Pretenţii. Decizia nr. 1111/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1111/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-06-2014 în dosarul nr. 49043/3/2011
Dosar nr._ 72011
(801/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1111
Ședința publică de la 30 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DANIELA ADRIANA BÎNĂ
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public- P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant M. I., precum și de recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 21 din 09.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat D. V., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant M. I., lipsind recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin registratura instanței, a unei întâmpinări formulate de recurentul-reclamant M. I. la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Apărătorul recurentului-reclamant M. I. arată că, deși, prin citație se menționează că i-au fost comunicate motivele de recurs formulate de partea adversă, acestea nu au fost atașate citației.
Curtea verificând dovezile de la dosar, constată că din procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare și citativul întocmit în cauză rezultă că motivele de recurs i-au fost comunicate recurentului-reclamant.
Apărătorul recurentului –reclamant învederează că a luat cunoștință de cuprinsul motivelor de recurs de la dosar și nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.
Apărătorul recurentului –reclamant învederează că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică sub aspectul constatării ( în baza probatoriului administrat în cauză) a caracterului politic al condamnării reclamantului prin sentința penală nr.130/1959 a Tribunalul M. C. pentru infracțiunea prevăzută de art.209 din vechiul Cod penal.
Caracterul de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii primei instanțe, este dat de respingerea celui de-al doilea petit din cererea de chemare în judecată cu privire la pretinderea de daune civile pe motiv că, reclamantul a indicat în considerentele cererii precizatoare prevederile Noului Cod civil, care au intrat în vigoare după data formulării cererii introductive în fața instanței, dar care erau și sunt în vigoare la data formulării cererii precizatoare și până în prezent.
În aceste condiții, sentința civilă pronunțată de Tribunalul București, contravine Convenției în condițiile în care încalcă dreptul reclamantului de a obține despăgubiri civile în temeiul art.998 și 999 din Codul civil 1865 pentru condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentința penală. În cauză operează dispozițiile legii speciale, în speță art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03._89, astfel cum a fost modificată prin art. XIII din Legea nr.202/2010. Constatarea caracterului politic a condamnării dispusă prin sentința penală însoțită de refuzul instanței de a acorda reclamantului daune civile constituie o încălcare a art.5 pct.1 și 5 și art.6 pct.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamantului îi este refuzat dreptul legitim de a pretinde reparații pentru condamnarea politică.
În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul admiterii și celui de-al doilea petit din cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de daune civile pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea cu caracter politic.
Cu privire la recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită a fi respins, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca neîntemeiat și, a arătat că, cererea de recurs este inadmisibilă întrucât prin hotărârea primei instanțe se constată caracterul politic dar nu se acordă daune morale.
Sub aspectul lipsei de interes a arătat prin întâmpinarea depusă la dosar că nu poate fi reținută această excepție deoarece dispozițiile Decretului - Lege nr.118/1990 prevede dreptul de acordare de pensie, însă reclamantul nu a solicitat să se acorde pensie sau să se considere vechime în muncă măsura condamnării. Apreciază că are interes în formularea unei cereri, întrucât prin hotărârea judecătorului se constată că această condamnare are caracter politic și fără o hotărâre a instanței nu poate să declare în fața autorităților sau a instituțiilor statului că aceea condamnare are caracter politic. Urmare a acestei condamnări a solicitat și daune iar dispozițiile Decretului - Lege nr.118/1990 nu intervin în speță întrucât prevede dreptul la pensie.
La solicitarea instanței, unde se regăsește motivul invocat cu privire la vătămarea dreptului întrucât nu s-a pus în discuție și sub aspectul inadmisibilității recursului formulat de pârât, apărătorul recurentului-reclamant învederează că, a apreciat că este inadmisibil în condițiile, în care, se solicită instanței să ia act de dispozițiile Decretului – Lege nr.118/1990 din moment ce acestea nu au aplicabilitate în cauză; a făcut referire la aceste aspecte prin motivele de recurs de la pagina 3 din dosar.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.
În ceea ce privește critica referitoare la respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, din perspectiva Deciziilor nr.1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, care au apreciat că temeiul juridic al Legii nr.221/2009 de acordare a daunelor morale nu mai subzistă.
Apreciază legală și motivarea instanței în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile Noului cod civil față de data introducerii acțiunii, care, deși a fost precizată ulterior sub aspectul constatării caracterului politic, nu s-a precizat și nu s-a modificat temeiul juridic al acțiunii.
Cu privire la recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită a fi admis, având în vedere că s-a solicitat constatarea caracterului politic pentru o infracțiune prevăzută de art.209 din vechiul Cod penal, aceasta fiind oricum prevăzută de Legea nr.221/2009. Sub acest aspect, acțiunea este lipsită de interes cu privire la acest capăt de cerere.
În replică, apărătorul recurentului-reclamant învederează că, a invocat în motivarea în drept a cererii, dispozițiile Codului civil, dar nu cele referitoare la Legea nr.221/2009 sub aspectul daunelor civile; a invocat dispozițiile art.5 pct.1 și 5 și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care permite solicitarea de despăgubiri.
Solicită amânarea pronunțării pentru a depune note scrise.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 iunie 2011 astfel cum a fost precizată la 31.10.2013, reclamantul M. I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al condamnării dispuse prin decizia penală nr. 130/1959a Tribunalului M. C., la pedeapsa de 4 ani cu executare pentru fapta prevăzută de art. 209 Cod penal din 1936 și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit urmare al detenției politice în perioada 04.09.1959 – 03.09.1963, precum și pentru tratamentul discriminatoriu la care a fost supus după executarea pedepsei.
Prin sentința civilă nr.21 din 09.01.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantului, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 130/1959 a Tribunalului M. C. pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 Cod penal vechi și a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de acordare a despăgubirilor morale cât și de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a statua astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În raport de conținutul sentinței penale de condamnare nr.130/1959 pronunțată de Tribunalul M. C., fapta pentru care reclamantul a fost condamnat (uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 Cod penal) se încadrează în prevederile art. 2 din Legea nr. 221/2009 constituind o condamnare cu caracter politic.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor pentru prejudiciul moral suferit, s-a constatat că prin prisma dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 acesta este neîntemeiat întrucât aceste prevederi au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, iar prevederile noului cod civil invocate de reclamant nu își găsesc aplicarea în speță, cererea reclamantului fiind introdusă anterior intrării în vigoare a noului cod civil.
Constatând că în privința pârâtului nu sunt incidente prevederile art.274 C.pr.civ. sub aspectul culpei procesuale, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin recursul formulat împotriva hotărârii mai sus menționată, reclamantul a susținut că sentința contravine dispozițiilor art.5 pct.1 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care încalcă dreptul reclamantului de a obține despăgubiri civile pentru condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentința penală nr.130/1959 a Tribunalului M. C..
Daunele morale sunt justificate și, prin acordarea lor, se tinde la compensația materială a unei persoane ale cărei posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptei săvârșită cu vinovăție de către inculpat (cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, Decizia nr.1657/24.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă).
Hotărâre de primă instanță este contrară prevederilor exprese ale Legii nr.221/2009, care la art.5 alin.1 prevede dreptul legitim al reclamantului de a pretinde daune civile. D. recunoașterea caracterului politic al condamnării urmată de refuzul de a-i fi acordate reclamantului reparații atrag caracterul de proces formal, hotărârea încălcând și dreptul intern și Convenția (cauza D. împotriva României).
La rândul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin recursul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din Codul de procedură civilă, a invocat excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere prin care reclamantul solicită caracterul politic al măsurii dispusă față de acesta și a arătat că însăși Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr.1358/2010 existența unor reglementări paralele în materia dedusă judecății, respectiv Decretul Lege nr.118/1990, O.U.G. nr.214/1999, Legea nr.221/2009.
Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, recurentul – reclamant a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a solicitat să se constate vechimea în muncă sau să-i fie indemnizată pensia, ci acordarea daunelor civile în condițiile Legii nr.221/2009.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs mai sus enunțate, Curtea reține următoarele:
Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este admisibil potrivit cu dispozițiile art.282 – 299 din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr.202/2010.
Pe de altă parte, având în vedere dispozițiile art.2 din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că acest recurs este întemeiat.
Astfel, excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii condamnării reclamantului este întemeiată, interesul în promovarea acestui petit raportându-se chiar și la momentul formulării căii de atac. Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr.130/1959 pronunțată de Tribunalul M. C. respectiv uneltirea contra ordinii sociale prevăzută de dispozițiile art.209 din Codul penal, se încadrează în prevederile dispozițiilor art.2 din Legea nr.221/2009, astfel că în condițiile în care este definită de drept ca fiind o condamnare cu caracter politic, reclamantul nu mai justifică interesul în a solicita instanței să constate acest aspect.
Aceasta cu atât mai mult cu cât cererea de acordare a despăgubirilor morale fundamentată pe această condamnare cu caracter politic nu mai poate fi primită prin prisma deciziei Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010.
Instanța de fond s-a raportat în soluționarea cererii privind despăgubirile morale, în mod corect, la normele în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv la dispozițiile Legii nr.71/2011 care cuprind normele tranzitorii în privința aplicării legii civile noi, precum și la temeiul juridic indicat de reclamant, prin cererea precizatoare formulată la data de 31.10.2013.
Cererea reclamantului a fost corect soluționată de tribunal prin raportare la normele legale incidente în materia dedusă judecății, norme invocate de reclamant în susținerea pretențiilor sale, și care au suferit însă modificări în urma exercitării controlului de constituționalitate finalizat prin pronunțarea Deciziei nr.1354/21.10.2010, cât și a controlului de nelegalitate înfăptuit prin Decizia nr.12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite.
Efectele deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare.
Prin deciziile nr.1.358 din 21 octombrie 2010 și nr.1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, "conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanțele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă". Este vorba așadar de un control a posteriori de constituționalitate realizat de instanța de contencios constituțional.
Potrivit art.147 alin.(1) din Constituție, "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin.(4) al aceluiași articol, "deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Aceleași prevederi se regăsesc în textul art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Față de această reglementare, constituțională și, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale - deși nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuși, emitentul actului, ci organul jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate, consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție.
Din motive de securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba așadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art.147 alin.(1) din Constituția României] actului declarat neconstituțional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție constituțională, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de putere de lucru judecat.
Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Or, o consecvență de interpretare impune mutatis mutandis același raționament și aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
Respectarea dreptului la un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului
Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).
Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art.312 din Codul de procedură civilă; Curtea va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului și va admite recursul Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice sub aspectul excepției de ordine publică invocat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul – reclamant M. I. împotriva sentinței civile nr.21 din 09.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Admite recursul formulat de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în parte sentința în sensul că respinge capătul de cerere privind constatarea caracterului politic, ca lipsit de interes.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.M.
Tehnored.C:S.
Ex.2/09.07.2014
T.B.secția a III-a Civilă – M.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 205/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 369/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
