Legea 10/2001. Decizia nr. 1136/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1136/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 4935/3/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1136R
Ședința publică de la 23 iunie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI
JUDECĂTOR - I. P.
JUDECĂTOR - B. A. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți M. M. D. M. și P. A. S. împotriva sentinței civile nr. 2098/16.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ 2010*, în contradictoriu cu intimata pârâtă RA ADMINISTRAȚIA P. PROTOCOLULUI DE STAT, având ca obiect: Legea nr. 10/2001, anulare act, alte cereri.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții reclamanți reprezentați de avocat I. G. cu împuternicire avocațială la dosar și intimata pârâtă reprezentată de consilier juridic A. F. cu delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recurenții reclamanți au depus la dosar concluzii scrise, prin serviciul registratură, la data de 11.06.2014.
Reprezentantul recurenților reclamanți depune la dosar extrase de carte funciară emise la data de 11.06.2014 și arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurenților reclamanți având cuvântul în susținerea recursului arată că instanța nu a respectat indicațiile deciziei de casare privind identificarea bunului, regimul juridic și valoarea acestuia, iar prin hotărârea pronunțată a desființat și puterea de lucru judecat al deciziilor prin care s-a dispus compensarea cu alt teren, respectiv sentința civilă nr. 174/2010 și sentința civilă nr. 1446/2012.
În susținerea motivelor de recurs arată că prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 26.09.2013 instanța a pus în vedere intimatei să depună lista actualizată cu terenurile disponibile ce puteau fi date în compensare, până la termenul de judecată din data de 29.11.13, însă pârâta a refuzat să se conformeze acestor dispoziții. Prin aceeași încheiere de ședință, instanța a stabilit că Lg. 165/2013 nu reatroactivează în raport de împrejurarea că actul normativ a intrat în vigoare la o lună după rămânerea irevocabilă a sentinței.
Arată că la termenul din data de 29.11.2013 recurenții au solicitat instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 174 Cod pr. Civilă și precizează că a pregătit situația juridică a două terenuri, din lista de 10 terenuri scoase la vânzare de RA APPS, care puteau fi acordate în compensare, însă instanța nu s-a pronunțat pe acest aspect și a trecut la judecarea cauzei, astfel că a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că a acordat despăgubiri.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, și obligarea intimatei să restituie în natură, prin compensare a terenurilor din . V. și din . echivalente cu terenul deținut de către recurenți, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatei pârâte solicită respingerea recursului conform motivele dezvoltate în întâmpinarea formulată și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea principală înregistrată la data de 20.02.2012 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamantele P. A. S. și M. M. D. M., în contradictoriu cu pârâta R.A. Administrația P. Protocolului de Stat, au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 15/08.02.2012 emisă de pârâtă, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei și obligarea pârâtei la acordarea de teren în compensare din lista terenurilor disponibile prevăzute în anexele nr. 2 și 3 ale OUG nr. 101/2011, potrivit obligațiilor stabilite prin sentința civilă nr. 174/03.02.2011, irevocabilă, a Tribunalului București.
În motivarea cererii lor, reclamantele au arătat că pârâta chemată în judecată a încălcat dispozițiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, precum și dispozițiile sentinței civile nr. 174/03.02.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, prin care pârâta a fost obligată să emită o decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, constând în compensarea cu un alt teren sau constând în despăgubire pentru suprafața de 479,60 mp, situată în București, .. 5-13, imposibil de restituit în natură.
Reclamantele au arătat că după numeroase demersuri și cu întârziere de aproape o jumătate de an, prin adresa nr._/07.11.2011, pârâta le-a comunicat că în ședința Consiliului de Administrație din 13.10.2011 s-a aprobat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și le-a solicitat să își exprime în scris opțiunea privind locația cu care ar urma să se facă o posibilă compensare, după ce vor consulta lista cu bunurile disponibile afișată la poarta instituției.
Au susținut că nici după comunicarea acestei adrese pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile, că, de fapt, prin organele sale de conducere nu își îndeplinește obligația de a afișa și de a reactualiza lunar lista bunurilor disponibile care ar putea fi acordate în compensare și că, de la 12.07.2010, tabelul cu imobilele disponibile nu a mai fost actualizat, astfel că nu ar exprima realitatea celor susținute de către pârâtă prin adresa menționată.
În lipsa unor tabele actualizate, reclamantele au susținut că nu au putut să își exprime o opțiune reală, exprimându-și opțiunea pentru suprafața de 116 mp liberă de construcții și situată pe vechiul amplasament pe care l-au deținu acestea, considerând că această suprafață ar putea fi compensată cu o diferență de 363 mp, de pe terenul învecinat și nerevendicat sau de pe o altă parcelă delimitată de . Floreasca, Calea Floreasca sau ., S. Sporturilor Floreasca.
În esență, reclamantele au menționat că și-au exprimat opțiuni pentru terenuri care sunt libere, care sunt prevăzute în Anexele O.U.G. nr. 101/25.11.2011, privind reglementarea condițiilor pentru vânzarea imobilelor proprietatea privată a statului, aflate în administrarea R.A. Administrația P. Protocolului de Stat, însă, în mod samavolnic și arbitrar, prin decizia nr. 15/08.02.2012, Directorul general al acestei instituții a hotărât acordarea unor despăgubiri prin echivalent.
Totodată, reclamantele au afirmat că în acest fel au fost încălcate atât obligațiile trasate prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, cât și dispozițiile art. 26 alin. 1 și art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care prevăd ca ordine de prioritate imperativă, acordarea unor imobile în compensare, și numai dacă acest lucru nu este posibil, acordarea unor măsuri reparatorii echivalente.
Tocmai pentru a nu-și îndeplini această obligație, instituția pârâtă a încălcat și dispozițiile art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia are obligația să afișeze lunar tabelul bunurilor sau serviciilor care pot fi oferite în compensare. În condițiile în care nu se îndeplinește această obligație, reclamantele au considerat că au fost puse în imposibilitatea de a exprima vreo opțiune de compensare concretă, în timp ce, prin adoptarea O.U.G. nr. 101/25.11.2011 au luat cunoștință despre zecile de terenuri disponibile, aflate în administrarea R.A. Administrația P. Protocolului de Stat și propuse pentru vânzare, exprimându-și opțiunea de a primi terenuri din anexele acestui act normativ, prin cererile înregistrate sub nr. 1220 din 12.12.2011 și nr._ din 13.12.2011.
În drept, reclamantele au indicat art. 1 alin. 5, art. 10 alin. 2, art. 26 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În dovedire, reclamantele au indicat proba cu înscrisurile anexate cererii lor principale, filele 8-35 dosar I ciclu procesual.
În cauză, a fost administrată proba cu înscrisurile depuse de ambele părți la dosar, printre care: Decizia nr. 15/08.02.2012 emisă de R.A.APPS, sentința civilă nr. 174/03.02.2011 irevocabilă a Tribunalului București, lista nr. 272/12.07.2010 emisă de RA – APPS, O.U.G. nr. 101/25.11.2011, înscrisurile ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 15/08.02.2012.
Prin sentința civilă nr. 1446/05.07.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, prima instanță a admis cererea principală a reclamantelor împotriva pârâtei RA APPS, a anulat decizia nr. 15/08.02.2012 emisă de pârâta RA APPS, a obligat pârâta să le restituie reclamantelor, în natură prin compensare, terenul de 562,04 mp situat în București .-4 tronson 1, . 2, sectorul 1, identificat la poziția 122/218 în Anexa nr. 3 la OUG nr. 101/25.11.2011 și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut că prin sentința civilă nr. 174/03.02.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ pârâta a fost obligată să emită, în favoarea reclamantelor, o decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, constând în compensarea cu un alt teren, sau constând în despăgubire pentru suprafața de 479,60 mp, situată în București, .. 5-13, imposibil de restituit în natură; că instanța judecătorească, potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 a stabilit ordinea de prioritate, respectiv acordarea unui teren în compensare și numai în măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, a stabilit acordarea unor despăgubiri echivalente privind suprafața de 479,60 mp; că în îndeplinirea acestei obligații, trasată prin hotărâre judecătorească, pârâta R.A. Administrația P. Protocolului de Stat, potrivit art. 1 alin 5 din Legea nr. 10/2001 avea obligația, prin conducătorul său, să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice, calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o; că din anexele O.U.G. nr. 101/25.11.2011 rezultă că o . imobile aflate în proprietatea publică a Statului, au fost trecute în domeniul privat în vederea vânzării prin R.A. Administrația P. Protocolului de Stat, astfel că există în mod real posibilitatea compensării cu astfel de bunuri a foștilor proprietari deposedați în mod abuziv de imobilele lor; că în mod nelegal și netemeinic, prin Decizia nr. 15/08.02.2012 Directorul General al R.A. Administrația P. Protocolului de Stat a hotărât ca reclamantele să primească despăgubiri prin echivalent, fiind încălcate atât dispozițiile legale prevăzute de art. 1 alin. 5 și art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, cât și dispozițiile trasate prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, motive pentru care a fost admisă cererea principală a reclamantelor după identificarea în Anexele O.U.G. nr. 101/25.11.2011 a unei suprafețe echivalente terenului preluat de la reclamante situat pe .. 5-13, București, respectiv terenul cu suprafața de 562,04 mp, situat în București, .-4, tronson I, . II, sectorul 1, identificat la poziția nr. 122/218 în Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 101/25.11.2011.
Prin decizia civilă nr. 716/18.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, instanța de recurs a admis recursurile formulate de recurentele-reclamante P. A. S. și M. M. D. M. și de recurenta-pârâtă RA APPS împotriva sentinței civile nr. 1446/05.07.2012 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă; a casat sentința recurată în parte și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii având ca obiect acordarea de teren în compensare, menținând restul dispozițiilor sentinței referitoare la anularea Deciziei nr. 15/08.02.2012 și la cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele:
(…) În consecință, Curtea apreciază că în mod corect, instanța de fond a apreciat că reclamantele sunt îndreptățite la a primi, pentru imobilul de care au fost private abuziv de către stat, fie bunuri în compensare fie despăgubiri, în conformitate cu prevederile legii speciale.
De altfel, deși se invocă faptul că nu există vreo dispoziție din Legea nr. 10/2001, prin care să se stabilească ca și modalitate de stabilire a măsurilor reparatorii, acordarea de bunuri în compensare, Curtea apreciază că sub acest aspect nu pot fi ignorate prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care: „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
(…) Pe de altă parte, potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a acorda persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
În raport de această prevedere legală, cu caracter special, nu poate fi primită critica recurentei în sensul că Legea nr. 10/2001 nu ar stabili o ordine de prioritate în stabilirea naturii măsurilor reparatorii care se impun a fi acordate persoanelor îndreptățite, norma impunându-se a fi interpretată în sensul că în măsura în care cel îndreptățit, optează pentru o anumită formă de reparație, posibilă din perspectiva actului normativ de reparație, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a acorda, cu prioritate, forma de reparație cerută. Într-o astfel de situație – a opțiunii celui îndreptățit la măsuri reparatorii pentru modalitatea compensării cu alte bunuri – numai în cazul în care, se face dovada că entitatea notificată nu deține bunuri care pot fi acordate în compensare sau a existenței unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opțiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare, bunuri aflate la dispoziția entității investite cu soluționarea notificării și disponibile în sensul legii speciale de reparație, aceasta are posibilitatea de a propune măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Curtea reține, totodată, că entitățile investite cu soluționarea notificărilor, au obligația de a îndeplini în mod transparent cerința dispusă prin alin. 5 al art. 1din Legea nr. 10/2001 republicată, anume afișarea lunară, obligatorie, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente la loc vizibil, a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile ce pot fi acordate în compensare.
Norma menționată nu are un caracter de recomandare pentru unitatea deținătoare, ci constituie o obligație a entității investite cu soluționarea notificării, instituită în scopul protejării dreptului persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii. Altfel spus, oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială, acordarea acestei măsuri nefiind lăsată de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării ci este supusă cenzurii instanței competente să soluționeze contestația formulată pe cel interesat împotriva dispoziției prin care se respinge cererea de acordare de bunuri în compensare.
(…) Cu toate acestea, fiind sesizată cu o contestație formulată împotriva deciziei nr. 15/2012 emisă de pârâtă, contestație în cadrul căreia reclamantele au înțeles să critice modalitatea de despăgubire aleasă de pârâta, invocând neactualizarea listei la care face referire art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 și deținerea de către aceasta de bunuri disponibile similare ca și locație, destinație economică și valoare cu cel preluat abuziv, neincluse în mod abuziv în această listă, Curtea reține că instanța de fond avea obligația de a analiza în concret aceste susțineri, prin raportare la bunurile indicate de reclamante în cererile adresate pârâtei și de a administra toate probele necesare pentru a stabili dacă pârâta deține astfel de bunuri care pot fi acordate în compensare și, totodată, să se stabilească care este regimul lor juridic actual, precum și împrejurările pentru care acestea nu au fost înscrise în tabelul întocmit de pârâtă conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în contextul în care reclamantele au invocat că pârâta deține alte bunuri potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 le pot fi acordate în compensare și au identificat astfel de bunuri, făcând trimitere și la prevederile OUG nr. 101/2011, care stabilește posibilitatea pârâtei de a înstrăina prin vânzare, anumite bunuri, era în sarcina instanței de a analiza, în concret, cu referire la bunurile indicate în cererile reclamantelor și la care acestea fac trimitere în cererea introductivă prin care a fost stabilit cadrul procesual, dacă opțiunea persoanelor acestora are sau nu acoperire faptică.
Mai mult, în cauză, deși instanța de fond a dispus acordarea către reclamante în compensare a terenului în suprafața de 562 mp, situată în București .-4, tronson I, . II, sectorul 1, această soluție nu a fost motivată, după cum în cuprinsul hotărârii nu se regăsește nici un argument, care să fi fost avut în vedere de către instanța de fond la alegerea acestui teren acordat în compensare și care să justifice soluția adoptată, în raport cu celelalte imobile indicate de reclamante.
Câtă vreme, în privința acestor chestiuni litigioase de fond esențiale, cu care fusese legal investită, instanța de fond s-a limitat, în soluționarea cauzei, exclusiv la o statuare sumară și lipsită de substanță, motivarea sentinței recurate nu poate fi apreciată decât ca necorespunzătoare din perspectiva exigențelor impuse de art. 261 din Codul de procedură civilă, care consacră imperativ obligația instanței de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părților, prin raționamente logice și făcând referire la împrejurările de fapt și de drept și la probatoriile care au fundamentat concluziile expuse în considerente.
(…) În rejudecare, se va avea în vedere că reclamantele și-au exprimat prin cererea introductivă, opțiunea de a le fi atribuite în compensare mai multe bunuri, astfel că se va proceda cu prioritate la analiza susținerilor acestora relative la neincluderea acestor bunuri în mod abuziv în lista întocmită de pârâta, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, prin verificarea situației juridice a bunurilor individualizate și a faptului dacă acestea sunt disponibile, în sensul legii speciale de reparație.
De asemenea, se va avea în vedere faptul că acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alte bunuri în echivalent semnifică, în cazul unui teren imposibil de restituit în natură, punerea la dispoziție a unui bun de valoare egală, susceptibil a înlocui pierderea materială suferită, egalitatea valorică fiind, prin definiție, de esența unei acțiuni de compensare.
Așa fiind, în ipoteza compensării, se impune a se determina în cursul judecății valoarea bunurilor supuse acestei operațiuni, în vederea stabilirii echilibrului valoric necesar, astfel că în rejudecare se impune efectuarea și a unei expertize care să identifice acele imobilele care pot face obiect al compensării și să se stabilească dacă valoarea imobilelor aflate la dispoziția pârâtei și care pot face obiect al compensării, sunt de natură să satisfacă, prin compensare, pierderea imobilului preluat de la antecesorii reclamantelor, care nu mai poate fi retrocedat.
Instanța de fond va proceda la identificarea cu claritate a bunului pe care îl va atribui în compensare reclamantelor, cu respectarea cerințelor mai sus arătate, anume va statua cu privire la regimul său juridic actual și va arăta explicit considerentele de fapt și de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric, că se impune a fi atribuit reclamantelor în compensarea celui preluat de stat și care nu mai poate fi retrocedat în natură.
Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă la data de 21.05.2013 sub nr._, cu prim termen stabilit după repartizarea aleatorie la data de 26.09.2013.
În rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 2098 din 16.12.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a obligat pârâta RA APPS să propună acordarea în favoarea reclamantelor de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România.
Pentru a hotărî astfel, analizând înscrisurile probatorii prin prisma dispozițiilor legale în vigoare incidente și a prevederilor art. 315 alin. 1 și 4 Cod procedură civilă, în rejudecare, tribunalul a reținut cele ce urmează:
În primul rând, tribunalul a reținut că soluția instanței de recurs, Curtea de Apel București, pronunțată la data de 18.04.2013, a fost una de casare parțială a sentinței civile nr. 1446/05.07.2012 a Tribunalului București din dosarul nr._ cu consecința trimiterii spre rejudecarea cererii reclamantelor având ca obiect acordarea de teren în compensare. Prin urmare, în ceea ce privește soluția procesuală din primul ciclu procesual relativ la admiterea contestației reclamantelor și anularea Deciziei nr. 15/08.02.2012 emisă de pârâta RA APPS aceasta a intrat în puterea lucrului judecat pentru părțile prezentului litigiu și nu a reprezentat așadar obiect al analizei instanței de rejudecare, analiză care s-a centrat exclusiv pe pretenția reclamantelor de acordare a unui imobil teren în compensare pentru imobilul preluat abuziv și imposibil de restituit în natură din București .. 5-13, sector 1.
Astfel cum a reținut și Curtea de Apel București, tot în puterea lucrului judecat au intrat și chestiunile dezlegate prin sentința civilă nr. 174/03.02.2011 irevocabilă a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă prin care s-a recunoscut calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, .. 5-13, sector, în suprafață de 479,60 mp, imposibil de restituit în natură, pârâta RA APPS fiind obligată la a emite dispoziție cu decizie de propunere de acordare de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alt teren sau constând în despăgubire, pentru acest imobil.
Concluzia juridică este așadar, aceea că în mod irevocabil s-a statuat și cu efectele lucrului judecat faptul că reclamantele sunt îndreptățite la a primi, pentru imobilul de care au fost private abuziv de către stat, fie bunuri în compensare, fie despăgubiri, în conformitate cu prevederile legii speciale de reparație.
Tribunalul a reținut că la data de 20.05.2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege neavută în vedere la pronunțarea deciziei de casare de către Curtea de Apel București, legea nefiind în vigoare la data de 18.04.2013. Tribunalul a apreciat că apariția și . acestei noi legi atenuează efectele deciziei de casare amintite, efecte reglementate de art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, fiind vorba de o lege nouă de imediată aplicare și neavută în vedere de Curtea de Apel București la pronunțarea deciziei de casare.
Cât privește dispozițiile acestui nou act normativ, art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevede că dispozițiile acesteia se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României.
Totodată, art. 1 alin. 2 din aceeași lege stabilește clar și neechivoc că în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III al legii. Și art. 16 din aceeași lege stabilește că cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. 6 și 7 din lege.
În ceea ce privește domeniul de reglementare al acestui nou act normativ, tribunalul a opinat în același sens cu considerentele Curții Constituționale expuse în decizia nr. 232/2013, asupra existenței unor reglementari normative paralele, respectiv corelarea dispozițiilor normative deja existente (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 etc.) cu cele nou intrate în vigoare din Legea nr. 165/2013. De altfel, aceasta a fost și intenția legiuitorului, transpusă în mod direct și explicit în conținutul actului normativ, respectiv dispozițiile art. 3 din Legea nr. 165/2013.
Față de aceste prevederi legale nou intrate în vigoare, tribunalul a avut în vedere pe de o parte că acestea se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor (cum este cazul litigiului de față întemeiat pe prevederile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001), așa cum clar indică art. 4 din Legea nr. 165/2013, indiferent de stadiul procesual al acestora, legea nefăcând nici o distincție în acest sens; or, unde legiuitorul nu distinge, nu va distinge nici interpretul. Prin urmare, Legea nr. 165/2013 este incidentă și în litigiul de față promovat pe tărâmul fixat de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, fiind așadar, o cauză în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de fostul regim comunist.
Prin urmare, concluzia care s-a impus, la momentul pronunțării sentinței, a fost aceea că în privința reclamantelor singura măsură reparatorie prin echivalent de care acestea pot beneficia este aceea a punctelor în condițiile Legii speciale nr. 165/2013, noua lege nemaireglementând măsura alternativă de acordare în compensare a unor alte bunuri sau servicii aflate la dispoziția unității deținătoare.
Cât privește respectarea prevederilor art. 315 alin. 4 Cod procedură civilă și respectarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 174/03.02.2011 irevocabilă a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, tribunalul a reținut, pe de o parte, că rejudecarea cauzei a urmat și ca o consecință a admiterii căii de atac a părții adverse, respectiv a recursului declarat de pârâta RAAPPS împotriva sentinței civile nr. 1446/05.07.2012 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, așadar nefiind incidentă ipoteza neagravării situației în propria cale de atac, iar, pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 174/03.02.2011, anterior indicată, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamantele urmează a fi beneficiarele unei decizii emisă de pârâta RAAPPS prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alt teren sau constând în despăgubire. Or, noua procedură prin puncte din Legea nr. 165/2013 a înlocuit procedura acordării despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, fiind similară în conținut, cu particularitatea participării la licitația de imobile din Fondul Național – art. 27-31 din Legea nr. 165/2013.
Nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere că noua Lege nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitorul român ca urmare și în cadrul procedurii Hotărârii pilot din cauza M. A. și alții contra României.
Recunoscând că în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză, Curtea a reiterat obligativitatea existenței, în favoarea autoritățile naționale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. A mai observat că motivațiile de ordin faptic invocate de autoritățile române, fără a fi de neglijat, totuși „nu au fost în mod suficient însoțite de măsuri legislative și administrative capabile să ofere tuturor părților interesate în procesul de restituire o soluție coerentă, previzibilă și proporțională cu scopurile de interes public urmărite”. În lumina acestor principii, în temeiul procedurii hotărârii pilot, Curtea a dispus suspendarea, pe o perioada de 18 luni, a analizei tuturor cauzelor rezultate din aceeași problematică generală.
Cu privire la aplicarea procedurii pilot în privința României Curtea a reținut:
“210. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 46, înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive pronunțate de Curte în litigiile în care ele sunt parte, Comitetul Miniștrilor fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. De aici rezultă, în special, că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligația juridică nu numai de a le plăti părților interesate sumele alocate ca reparație echitabilă prevăzută de art. 41, dar și să aleagă, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale, ce trebuie integrate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a-i înlătura pe cât posibil consecințele.
211. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniștrilor, să aleagă mijloacele prin care să îndeplinească obligația sa juridică în privința art. 46 din Convenție, în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții (Scozzari și Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 și 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit [MC], nr. 28.957/95, § 120, CEDO 2002-VI, Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23.032/02, § 94, CEDO 2005-X, și S. și Marper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 30.562/04 și 30.566/04, § 134, 4 decembrie 2008).
216. Curtea constată că din cauzele de față rezultă că ineficiența mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară largă în România. Această situație persistă în ciuda adoptării hotărârilor V., Faimblat și Katz, menționate mai sus, în care Curtea i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire.
217. După adoptarea acestor hotărâri, numărul constatărilor de încălcare a Convenției din acest punct de vedere a crescut neîncetat și pe rolul Curții se află alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da naștere pe viitor unor noi hotărâri care constată încălcarea Convenției. Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce privește răspunderea statului față de Convenție din cauza unei situații trecute sau actuale, ci și o amenințare pentru eficiența viitoare a dispozitivului de control implementat de Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), menționată mai sus, §§ 129-130, și Yuriy Nikolayevich I., menționată mai sus, § 86].
228. Având în vedere acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor V., Faimblat și Katz, Curtea apreciază că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.
229. În ceea ce privește măsurile destinate garantării eficienței mecanismului stabilit prin Convenție, Curtea atrage atenția asupra Rezoluției Res(2004)3 și a Recomandării R.(2004)6 ale Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 (paragrafele 81-83 de mai sus).
230. Deși, în principiu, nu îi revine Curții să definească remediile adecvate pentru ca statul pârât să se poată achita de obligațiile sale decurgând din art. 46 din Convenție, pentru a acorda sprijinul pe care îl solicită statul pârât, ea trebuie să sugereze, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a pune capăt situației structurale constatate.
231. Așa cum a arătat deja Curtea în Hotărârea V. menționată mai sus, statul pârât trebuie, înainte de toate, să înlăture orice obstacol din calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situația considerată de Curte a fi contrară Convenției, așa cum este cazul reclamantelor, sau, în caz contrar, să ofere un remediu adecvat (a se vedea, mutatis mutandis, Yuriy Nikolayevich I., menționată mai sus, § 94).
232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor, ținând cont de principiile enunțate în jurisprudența Curții cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 162-177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză (V., menționată mai sus, § 83).
233. Punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne. Prin urmare, Curtea apreciază că statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare (paragrafele 169-177 de mai sus).
235. În același timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici și de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenție și de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursă de inspirație pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski și Wolkenberg, menționate mai sus). Astfel, refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.
236. Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.”
Concluzia pe care tribunalul a dedus-o din considerentele Hotărârii pilot din cauza M. A. contra României, este aceea că legiuitorul român, căruia i se recunoaște o largă marjă de apreciere în adoptarea măsurilor legislative interne pentru respectarea art. 46 din Convenție, conformându-se obligației juridice de a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a-i înlătura pe cât posibil consecințele, a adoptat Legea de față nr. 165/2013. Prin această lege au fost introduse noi termene în procedura administrativă, nu doar în fața unităților învestite cu soluționarea notificării, dar și cât privește procedura administrativă de la nivelul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au fost reglementate, de asemenea în cadrul unor termene, căile de control judecătoresc asupra deciziilor pronunțate în procedura administrativă și asupra nerespectării obligațiilor de către unitățile implicate în această procedură în cadrul unor termene imperative nou stabilite, a fost introdus un nou sistem de măsuri compensatorii sub formă de puncte, etc.
Toate aceste măsuri legislative cuprinse în noua Lege nr. 165/2013 au fost luate de Statul Român, sub controlul Comitetului Miniștrilor, urmând a fi aplicabile tuturor notificărilor nesoluționate până la apariția legii, tuturor cauzelor de pe rolul instanțelor indiferent de stadiul procesual, tuturor dosarelor înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, tuturor cauzelor de pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, suspendate în baza Hotărârii pilot M. A..
Prin urmare, față de considerentele mai sus expuse și având în vedere dispozițiile art. 50 lit. a) din Legea nr. 165/2013, tribunalul a obligat pârâta RA APPS să propună acordarea în favoarea reclamantelor de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs reclamantele M. M. D. M. și P. A. S., care o apreciază nelegală pentru următoarele motive:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 (1) din codul de procedură civilă 1865.
Plin decizia civilă nr. 716/18 aprilie 2013, Curtea de Apel București a casat în parte sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare cu indicația de "a se avea în vedere că reclamantele și-au exprimat prin cererea introductivă opțiunea de a le fi atribuite în compensare mai multe bunuri, astfel că se va proceda cu prioritate la analiza susținerilor acestora relative la neincluderea acestor bunuri în mod abuziv în lista întocmită de pârâtă, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, prin verificarea situației juridice a bunurilor individualizate și a faptului dacă acestea sunt disponibile, în sensul legii speciale de reparație".
Prin aceeași hotărâre, a fost menținută dispoziția sentinței civile nr. 1446 din 5 iulie 2012 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă privind anularea deciziei nr. 15/08.02.2012 emisa de RA Administrația P. Protocolului de Stat (prin care pârâta, în mod samavolnic, acordă direct despăgubiri bănești în locul terenului în compensare, contrar obligațiilor prevăzute în dispozitivul sentinței civile nr. 174/03.02.2011 dată de Tribunalul București și a ordinei de prioritate a măsurilor reparatorii imperativ prevăzute în Legea nr. 10/2001), pe acest aspect hotărârea instanței de fond intrând sub puterea de lucru judecat.
Așadar, după casare, instanța de fond a fost investită numai cu rejudecarea capătului de cerere privind acordarea unui teren în compensare din cele indicate de reclamante ca fiind disponibile, lista acestora fiind preluată din anexele la OUG nr. 101/2011privind reglementarea condițiilor pentru vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea RA APPS și a imobilelor aflate în proprietatea RA APPS.
La primul termen de judecată din 26 Septembrie 2013, tribunalul a respins cererea RA APPS de a se înlătura dispozițiile instanței de casare privind obligarea pârâtei să restituie reclamantelor în natură prin compensare terenul în suprafața de 562,04 mp, sub pretextul că, după ce hotărârea a rămas irevocabilă pe aspectul anularii deciziei de acordare a despăgubirilor bănești în locul compensării cu alt teren disponibil (potrivit dispozițiilor sentinței civile nr. 174/03.02.2011 a Tribunalului București), a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 care prevede că singura măsura reparatorie prin echivalent este compensarea prin puncte.
Evident, judecătorul fondului, în motivarea respingerii acestei solicitări a pârâtei, a arătat că Legea nr. 165/2013 nu retroactivează, deoarece în prezenta cauza, notificarea a fost soluționată prin emiterea unei decizii ce a fost contestată în instanță, dispozițiile Legii nr. 165/2013 fiind avute în vedere de instanța în ceea ce privește măsurile reparatorii numai dacă din probatoriul administrat se va ajunge la concluzia că terenul este imposibil de restituit în natură prin compensarea cu alte imobile.
În acest scop, în dispozitivul încheierii din 26.09.2013, tribunalul a pus în vedere pârâtei ca până la primul termen să depună lista terenurilor disponibile la nivelul regiei, valoarea contabilă reactualizată și valoarea de circulație, iar reclamantelor, să formuleze în scris, exact terenurile vizate ca disponibile la acest moment.
La termenul de judecată din 28.11.2013, arată recurentele-reclamante, s-a constatat că pârâta RA APPS a refuzat să se conformeze dispozițiilor tribunalului de a prezenta lista terenurilor disponibile, inclusiv a celor scoase la vânzare prin OUG nr. 101/2011 ca nemaifiind necesare desfășurării activității, fapt pentru care, ele au depus un set de înscrisuri privind terenurile disponibile ce puteau fi acordate în compensare, pe care le-au preluat din anexele la OUG nr. 101/2011, situația juridică a terenurilor solicitate de ele, recurentele-reclamante în compensare și valoarea acestora din grilele notariale cu valorile orientative ale terenurilor și construcțiilor.
Arată că, deși au învederat instanței că pârâta nu s-a conformat dispozițiilor instanței și au cerut să se facă aplicarea art. 174 Cod procedură civilă, tribunalul nu s-a pronunțat pe această cerere și a trecut la judecata în fond.
Contrar dispozițiilor instanței de casare și probelor pe care le-au depus la dosar (extrase CF și valorile orientative din grilele notariale cu privire la terenurile libere din București, Sector 1, .. 12 A și .. 3, scoase la vânzare prin OUG nr. 101/2011), care dovedeau existența în patrimoniul sau administrarea pârâtei a unui mare număr de terenuri disponibile care puteau fi oferite în compensare potrivit o obligațiilor instituite prin sentința civilă nr. 174/03.02.2011 a Tribunalului București, instanța de fond – fără să revină motivat asupra celor dispuse prin încheierea din 26.09.2013 prin care stabilise că Legea nr. 165/2013 nu retroactivează, a hotărât ca pârâta să acorde despăgubiri bănești potrivit Legii nr. 165/2013 în condițiile în care ele, reclamantele făcuseră dovada că restituirea în natură a terenului prin compensare este posibilă.
Cea mai gravă încălcare a legii Ia pronunțarea hotărârii atacate o constituie nesocotirea puterii de lucru judecat a sentințelor civile nr. 174/03.02.2011 și nr. 1446/05.07.2012 date de Tribunalul București.
Recurentele-reclamante arată că, în considerentele hotărârii atacate tribunalul reține, parțial corect, că sentințele civile nr. 174/03.02.2011 și nr. 1446/05.07.2012 ale Tribunalului București au intrat sub puterea lucrului judecarea privire la dreptul lor de a beneficia de masuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau prin despăgubiri, în conformitate cu prevederile legii speciale de reparație, pe care a evitat să o precizeze.
Apreciază că era deosebit de important ca instanța să precizeze care este legea aplicabilă în speță deoarece, daca este vorba de Legea nr. 10/2001, sub imperiul căreia au fost pronunțate cele două hotărâri și hotărârea instanței de casare, acordarea de despăgubiri este exclusă pentru următoarele motive:
Prin sentința civilă nr. 174/03.02.201, Tribunalul București – Secția a III- a Civilă a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alt teren sau constând în despăgubiri.
Problema despăgubirilor nu poate fi luată în discuție decât după ce s-a dovedit că deținătorul imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură nu mai are alte bunuri care pot fi oferite în compensare, pentru care persoanele îndreptățite ar putea opta.
Având în vedere ca Legea nr. 10/2001 a stabilit imperativ ordinea de preferința la acordarea măsurilor reparatorii, la rejudecarea cauzei tribunalul a reținut în mod greșit ca prin sentința irevocabilă sus indicată, instanța a lăsat la alegerea entității deținătoare a bunului imposibil de restituit în natură, măsura reparatorie ce poate fi acordată persoanelor îndreptățite.
În realitate, câtă vreme și la această dată există în administrarea sau patrimoniul pârâtei zeci de bunuri disponibile care pot fi oferite în compensare pentru terenului reclamantelor care nu poate fi restituit în natură, acordarea de despăgubiri bănești este exclusă deoarece se încalcă ordinea de prioritate a măsurilor reparatorii prevăzute în legea specială.
În acest sens dispune și sentința civilă nr. 1446/05.07.2012, rămasă irevocabilă în ceea ce privește respingerea deciziei pârâtei de a acorda despăgubiri în locul compensării cu alt teren.
În nesocotirea puterii lucrului judecat a celor două hotărâri în ceea ce privește obligația pârâtei de a propune acordarea de bunuri în compensare, tribunalul a invocat art. 4 din Legea nr. 165/2013, omițând faptul că cererile reclamantelor au fost soluționate anterior intrării în vigoare a noii legi, faza procesuală în care ne aflam vizând doar procedura de punere în executare a sentinței civile nr. 174/2011 a Tribunalului București prin compensarea cu alt teren.
Susținerile judecătorului fondului potrivit cărora reglementările normative paralele (reale, de altfel,) fac ca legea aplicabilă să fie noua Lege specială nr. 165/2013, nu pot fi primite în cazul hotărârilor intrate sub puterea lucrului judecat decât dacă se acceptă că o nouă hotărâre pronunțată după . unei noi legi, poate desființa toate hotărârile irevocabile care vizează situații juridice asemănătoare născute sub legea veche.
Rejudecarea cauzei s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilității, respectiv a componentei privind dreptul reclamantului de a fixa în cererea de chemare în judecată limitele și obiectul acțiunii.
După cum se poate constata, în dispozitivul hotărârii atacate, judecătorul fondului a evitat să se pronunțe pe capătul de cerere privind obligarea pârâtei la acordarea de teren în compensare, hotărând direct acordarea de despăgubiri bănești, fără ca reclamantele să fi formulat vreun astfel de capăt de cerere; așa se explică faptul că din dispozitivul hotărârii nu se poate afla dacă cererea reclamantelor a fost admisă sau respinsă.
Deoarece dispozitivul excede petitului cererii introductive, hotărârea atacată este nelegală și pentru motivul că instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut și nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut.
Judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 15 (2) din Constituția României și art. 1 din Codul civil din 1864.
Recurentele-reclamante arată că, examinând considerentele hotărârii atacate, se poate constata că la rejudecarea fondului instanța a aplicat noua Lege nr. 165/2013, la o situație juridică născută și soluționată sub Legea nr. 10/2001 prin sentința civilă nr. 174/03.02.2011, irevocabilă, și sentința civilă nr. 1446/05.07.2012, irevocabilă referitor la anularea deciziei de acordare de despăgubiri bănești în locul compensării cu alte bunuri, ambele pronunțate de Tribunalul București.
Fiind investită cu rejudecarea cauzei numai cu privire la cererea lor de a li se atribui în compensare mai multe bunuri, pe care pârâta a refuzat în mod abuziv să le includă în lista bunurilor disponibile care trebuia întocmită în fiecare lună potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul avea obligația să se supună dispozițiilor hotărârii de casare privind identificarea cu claritate a bunului pe care îl va atribui în compensare reclamantelor, prin verificarea situației juridice a bunurilor individualizate și a faptului dacă acestea sunt disponibile, în sensul legii speciale de reparații".
Este lesne de observat că în hotărârea de casare nu s-a făcut trimitere la legea aplicabilă în speță ci doar la unele verificări pe care instanța avea obligația să le facă în scopul atribuirii directe de teren în compensare pentru punerea în executare a celor două hotărâri judecătorești intrate sub puterea lucrului judecat.
Chiar dacă acceptăm că Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare o lună mai târziu după ce hotărârea de anulare a deciziei prin care se acordau despăgubiri bănești în locul compensării cu alte bunuri, a rămas irevocabilă, aceasta nu își găsea aplicabilitatea în speță decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii civile și a ordinei de drept.
Recurentele-reclamante învederează că, este adevărat că prevederile acestei legi, făcută în grabă, este confuză, contradictorie și într-un limbaj juridic penibil, însă, aceste grave lacune nu permit aplicarea sa retroactivă la acte sau fapte juridice născute sub alte reglementări.
Dovada adevărului celor afirmate mai sus este Legea nr. 368/2013 prin care legiuitorul a simțit nevoia să modifice și să completeze Legea nr. 165/2013, îndeosebi art. 1 alin. (2) prin care se restabilește ordinea de preferință la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent: în primul rând, compensarea cu alte bunuri și în subsidiar, acordarea de puncte.
Hotărârea dată în rejudecare privind obligarea pârâtei să propună acordarea de despăgubiri bănești, desființează în fapt autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1446/05.07.2012 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, care exclude acordarea de despăgubiri în locul compensării cu alt teren.
Recurentele-reclamante susțin că tribunalul nu a luat în discuție și nu s-a pronunțat cu privire la probele pe care reclamantele le-au administrat în dovedirea existentei unor terenuri disponibile aflate în administrarea sau proprietatea pârâtei, care pot fi oferite în compensare.
Față de motivele arătate, solicită: admiterea recursului și casarea hotărârii atacate iar, pe fondul cauzei: să se constate că pârâta, în mod abuziv și nejustificat, refuză să se conformeze dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care o obligă să afișeze lunar tabelul cu bunurile disponibile care pot fi acordate în compensare pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, singura listă cu bunuri disponibile fiind afișată în urmă cu peste trei ani, la data de 17.07.2010 (fila 15 dosar fond).
Solicită să constate că în administrarea sau patrimoniul pârâtei există peste 700 de bunuri disponibile, fapt dovedit cu OUG nr. 101/2011, prin care au fost scoase la vânzare imobilele care nu mai sunt necesare desfășurării activității regiei autonome, pe care pârâta refuză în continuare să le afișeze în tabelul lunar al bunurilor disponibile.
De asemenea, recurentele-reclamante solicită să se constate că pârâta, în scopul obstrucționării actului de justiție, a refuzat să depună la dosar înscrisurile a căror înfățișare a fost ordonată de tribunal, motiv pentru care solicită aplicarea dispozițiilor art. 174 Cod procedură civilă și să se hotărască doar în baza probelor existente la dosar sau depuse de ele.
În aplicarea dispozițiilor art. 26 (1) și art. 11 (8) din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 1 pct. 1 din Legea nr. 368/2013 și pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 174/03.02.2011 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, să fie obligată pârâta să restituie în natură prin compensare terenul disponibil aflat în proprietatea sa în suprafață de 629 mp, situat în București, Sector 1, .. 12 A, intabulat în CF nr._ a Municipiului București – Sector 1 scos la vânzare prin OUG nr. 101/2011 – Anexa 3 nr. crt. 183, cu o valoare orientativă stabilită plin grilele notariale de 437.784 euro, precum și terenul disponibil în suprafață de 1.161 mp, situat în București, Sector 1, .-81, cu o valoare de 33.810 euro (150.455 lei conform valorii din evidența contabilă a pârâtei), în schimbul terenului ce a aparținut reclamantelor, situat în București, .. 5-13, cu o valoare orientativă de 476.722 euro.
În cazul în care, până la judecarea recursului, pârâta va înstrăina terenurile solicitate în compensare pentru a paraliza punerea în executare a hotărârilor judecătorești, solicită să se dispună anularea oricărui act de înstrăinare și repunerea părților în situația anterioară cu privire la cele două terenuri arătate mai sus, concomitent cu indisponibilizarea, până la acordarea unui alt teren în compensare, a tuturor terenurilor indicate de reclamante în lista depusă la dosar și obligarea pârâtei RA APPS la plata tuturor cheltuielilor de judecată în sumă totală de 4.790 lei, conform chitanțelor depuse la dosar.
În drept, au invocat dispozițiile art. 299, art. 312 (2), (4), (6) și (7) Cod procedură civilă, art. 1 (5), art. 11 (8), art. 26 (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1 pct. 1 din Legea nr. 368/2013.
Intimata RA Administrația P. Protocolului de Stat a formulat întâmpinare prin care, în esență, a solicitat, respingerea recursului ca nefondat.
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri.
La dosarul cauzei s-au depus, în copie, ca înscrisuri noi, extrase de carte funciară ale imobilelor din .. 12A și .. 3.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Astfel, prin decizia nr. 210/08.04.2014 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial al României la data de 05.06.2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a II-a raportate la cele ale art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013, sunt neconstituționale.
Curtea constată că prin decizia recurată, pronunțată în perioada de activitate a prevederilor a căror neconstituționalitate s-a reținut prin decizia menționată mai sus a Curții Constituționale, respectiv la data de 16.12.2013, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 4 teza a II-a raportate la cele ale art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013.
Curtea Constituțională a reținut în considerentele obligatorii pentru instanțe ale deciziei nr. 210/2014 împrejurarea că, la momentul adoptării Legii nr. 165/2013, legiuitorul a omis măsura reparatorie prevăzută expres de Legea nr. 10/2001, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită sau deținătorul imobilului cu acordul persoanei îndreptățite și că remedierea omisiunii legislative realizată prin adoptarea Legii nr. 368/2013 a intrat în vigoare abia la 24.12.2013. S-a mai reținut în considerentele deciziei că în intervalul de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, respectiv în intervalul 20.05.2013 și până la . Legii nr. 368/2013, respectiv la 24.12.2013, măsurile reparatorii prin compensarea bunului preluat abuziv cu alte bunuri oferite în echivalent au fost înlăturate prin norma juridică arbitrară și imprevizibilă, care a generat instabilitatea raporturilor juridice reglementate de Legea nr. 165/2013, norme lipsite de coerență și de previzibilitate ce au afectat în mod grav principiul securității raporturilor juridice, expresie a principiilor constituționale privind supremația Constituției și a legilor.
Instanța de control judiciar constată că mai sus menționatele considerente sunt pe deplin aplicabile în cauză, fiind fondate criticile formulate de către recurente prin motivele 1, 2 și 3 de recurs.
În acest sens, Curtea reține că, obligând prin sentința civilă recurată ca intimata RA Administrația P. Protocolului de Stat (RA APPS) să propună acordarea de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, tribunalul a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1446/05.07.2012 pronunțată de Tribunalul București în primul ciclu procesual, care a fost casată în parte prin decizia civilă nr. 716/18.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă precum și pe cea a sentinței civile nr. 174/03.02.2011 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sentință în a cărei executare a fost emisă decizia RA APPS nr.15/08.02.2012 cu a cărei contestație a fost investit tribunalul în prezenta cauză.
Prin sentința civilă nr. 174/03.02.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, prin care pârâta fusese obligată să emită în favoarea recurentelor-reclamante o decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii constând în compensarea cu un alt teren sau constând în despăgubiri pentru suprafața de 479,6 mp imposibil de restituit în natură, situată în București, .. 5-13, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că ordinea de prioritate în care se cuvine a se acorda măsuri compensatorii recurentelor-reclamante instanța este aceea a acordării în compensare a unui teren și doar în măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, se pot acorda despăgubiri echivalente pentru imobilul preluat în proprietatea statului.
Totodată, după cum corect susțin recurentele, prin sentința civilă nr. 1446/2012 casată doar parțial în faza recursului, s-a reținut că decizia nr. 15/08.02.2012 emisă de intimată este nelegală deoarece încalcă atât dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. 5 și art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, cât și dispozițiile sentinței civile nr. 174/2011 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, hotărâre definitivă și irevocabilă.
Curtea mai reține că prin sentința recurată, după cum fondat susțin și recurentele, făcându-se aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013, în detrimentul celor dispuse de către instanța de control judiciar au fost încălcate și prevederile art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care, prin considerentele deciziei de casare, instanța de recurs statuase în sensul că prevederile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul în care persoana îndreptățită optează pentru o anume formă de reparație, aceasta este îndrituită a obține obligarea entității investite de a acorda cu prioritate forma de reparație cerută și doar în situație unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opțiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare sau când se face dovada că entitatea notificată nu deține bunuri care pot fi acordate în compensare, aceasta din urmă poate propune măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor.
Mai mult, instanța de recurs a stabilit pentru instanța de rejudecare obligația de a analiza solicitările formulate de recurentele-reclamante prin raportare la bunurile indicate de acestea și de a administra toate probele necesare pentru a stabili dacă intimata deține asemenea bunuri ce pot fi acordate în compensare și a stabili care este regimul lor actual. Instanța de casare a dispus ca instanța de rejudecare să analizeze bunurile indicate în cererile reclamantelor și dacă opțiunea acestora are sau nu acoperire faptică, să analizeze dacă bunurile solicitate de reclamante au fost omise în mod abuziv din lista întocmită de pârâtă, să determine valoarea bunurilor ce pot fi oferite în compensare în vederea stabilirii echilibrului valoric necesar, sens în care să efectueze o expertiză care să identifice imobilele ce pot face obiect al compensării și să stabilească dacă valoarea imobilelor aflate la dispoziția pârâtei sunt de natură să satisfacă pierderea imobilului preluat de la antecesorii reclamantelor care nu mai poate fi retrocedat, și să statueze regimul juridic actual al bunului ce va fi oferit în compensare.
Curtea constată că, ignorând dezlegarea dată problemei de drept în discuție și probele a căror necesitate a fost stabilită de instanța de casare, tribunalul, după cum cu temei susțin și recurentele, în ciuda faptului că la termenul de judecată din 26.09.2013 fuseseră încuviințate probele dispuse de către instanța de casare, la termenul când s-a pronunțat hotărârea a revenit asupra necesității administrării lor și a acordat părților cuvântul pe fondul cauzei, pronunțându-se în mod exclusiv asupra aplicabilității prevederilor art. 4 teza a II-a raportat la art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, acordând recurentelor-reclamante măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești.
Prin urmare, făcând aplicarea prevederilor legale menționate aflate în vigoare în perioada pronunțării hotărârii, tribunalul a încălcat atât prevederile art. 315 alin. 1 Cod de procedură civilă, cât și puterea de lucru judecat a celor două sentințe civile menționate mai sus.
Nu sunt însă fondate susținerile recurentelor formulate prin motivele 3 și 4 de recurs deoarece soluționarea fondului pretențiilor recurentelor-reclamante urmează a se face în raport de probele ce urmează a se administra, sens în care acordarea măsurii reparatorii urmează a se avea în vedere cu prioritate însă numai în măsura în care aceasta dacă intimata deține asemenea bunuri ce pot fi acordate în compensare, dacă acestea asigură echilibrul valoric necesar, sens în care se poate aprecia că s-ar impune admiterea a capătului de cerere principal, sau a celui alternativ, referitor la despăgubiri, și urmându-se a se respecta limitelor stabilite prin decizia de casare și nu doar în raport de capătul principal de cerere după cum pretind recurentele.
Este de prisos a se analiza susținerea recurentelor formulată prin cel de-al cincilea motiv de recurs potrivit căreia, tribunalul, făcând aplicarea prevederilor menționate mai sus ar fi încălcat principiul neretroactivității legii, deoarece dispozițiile menționate mai sus au fost constatate ca nefiind constituționale.
În ceea ce privește solicitările recurentelor formulate prin motivele de recurs de a se face aplicarea prevederilor art. 174 Cod de procedură civilă, de a i se acorda în compensare terenul situat în .. 12A și terenul din .-81 și de anulare a oricărui act de înstrăinare în situația în care pârâta înstrăinează terenurile solicitate în compensare până la judecarea recursului, aceste susțineri urmează a se vedea în vedere la analiza fondului cauzei, deoarece analiza acestor susțineri și probe în recurs ar echivala cu o antepronunțare asupra fondului cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 Cod de procedură civilă, reținând că tribunalul a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și este necesară administrarea de probe noi, Curtea va admite recursul, va casa sentința și va reține cauza spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți M. M. D. M. și P. A. S. împotriva sentinței civile nr. 2098/16.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ 2010*, în contradictoriu cu intimata-pârâtă RA Administrația P. Protocolului de Stat.
Casează sentința și reține cauza spre rejudecare.
Termen fond 13.10.2014.
Se citează părțile.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. B. I. P. B. A. S.
GREFIER,
V. Ș.
Red. BAS
Tehnored. BAS/PS 2 ex.
02.10.2014
Jud. fond:L. I. G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1488/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1666/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
