Legea 10/2001. Decizia nr. 1488/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Recurenții – reclamanți solicită admiterea recursului, în principal, casarea sentinței civile recurate, și în secundar modificarea acesteia în tot, iar pe cale de consecință admiterea cererii, astfel cum a fost formulată, anularea Deciziei nr. 147/25.07.2011 și obligarea intimatei-pârâte la restituirea în natură a imobilului, format din construcție și teren - proprietatea reclamanților, situat în București, .-3, sector 5.

Criticile aduse hotărârii pronunțate de Tribunalul București vizează considerentele care privesc atât calitatea de unitate deținătoare a intimatei - pârâte, cât și calitatea de persoane îndreptățite a recurenților - reclamanți cu privire la măsurile reparatorii instituite de Legea nr.10/2001, apreciind că prezentul recurs se circumscrie motivelor de recurs prevăzute atât de art. 304¹, cât și art. 304 pct. 5, 7 și 9 Cod procedură civilă, după cum urmează:

1. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond constată că imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 1580 mp situat în București, ., colț cu ., a fost dobândit de autorul reclamanților Ș. T. R. prin actul de vânzare - cumpărare nr._/1935. Ulterior imobilul a făcut obiectul unei preluări abuzive în temeiul Legii nr. 119/1948, însă a fost restituit prin procesul verbal din 20.09.1948, pentru ca în baza Decretului nr.92/1950 să fie din nou preluat de Statul român, autorul reclamanților figurând în anexele decretului la poziția 6749.

Totodată, instanța reține că „acest imobil" a intrat în patrimoniul C. SA, prin emiterea certificatului nr. 1298/1994, prin care a fost atestat dreptul de proprietate asupra terenului.

Continuând analizarea actelor depuse la dosar se reține că recurenții reclamanți au formulat mai multe notificări în baza Legii nr.10/2001. instanța de fond nefăcând o analiză a acestor notificări, dovadă în acest sens fiind faptul că instanța preia argumentele și pasaje întregi din întâmpinarea intimatei - pârâte, aflându-se astfel într-o gravă eroare cu privire la conținutul acestor notificări.

Astfel, față de notificarea nr. 2158/2001 se reține doar că aceasta a fost respinsă ca nedovedită prin Dispoziția nr. 3595/2004 și că nu a fost contestată, fără a argumenta în fapt și în drept care sunt motivele pentru care înlătură de la analiză obiectul notificării. Instanța nu acordă importanță că prin notificarea menționată se solicita comunicarea numelui și adresei unității deținătoare a imobilului situat în .-3 si totodată numele si adresa unității care a preluat bunurile și titlurile fostei Cooperative meșteșugărești de producție „Lemn și mobilă".

Recurenții – reclamanți constată că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 C.pr.civ., dat fiind faptul că antamează apărări ce nu au fost formulate de părți, procedând la încălcarea principiului disponibilității și al contradictorialității atunci când apreciază că o posibilă acțiune a reclamanților în contradictoriu cu Statul român ar fi discutabilă, dacă aceasta s-ar formula ulterior, în condițiile art. 28 din Legea nr.10/2001 întrucât notificarea nr. 2158/2001, înregistrată la Primăria Municipiului București a fost respinsă ca nedovedită, deoarece reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite în sensul arătat de Legea nr. 10/2001 și a dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Aceeași situație se regăsește și în analiza notificării nr. 2157/2001 depusă la A., cu privire la care instanța apreciază că s-ar fi solicitat „restituirea în natură" a aceluiași imobil ce face obiectul prezentei cauze. Or, dacă instanța de fond ar fi studiat temeinic actele depuse la dosar și și-ar fi exercitat cu adevărat rolul activ la care era îndrituită conform normelor procedurale prevăzute de art. 129 pct. 5 din Codul de.pr.civ., ar fi constatat prin propriile-i simțuri faptul că notificarea adresată A.-ului viza acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și mașinile fostei Cooperative de producție „Lemn și mobilă". Soluția pronunțată în dosarul nr._/3/2009 nu are, așadar, relevanță în prezenta cauză și situația nu poate fi asimilată celei de față.

Mai mult, cu încălcarea acelorași prevederi ale art.129 pct. 5 C.pr.civ., instanța de fond pronunță o hotărâre nelegală când apreciază că singurul aspect cu privire la care se poate reține puterea de lucru judecat ar fi faptul că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, prin raportare la două acțiuni care ar fi avut un astfel de petit și care au fost respinse de instanțe, motiv de recurs care se circumscrie punctului 7 al art. 304 din C.pr.civ. ca urmare a faptului că motivele sunt străine de natura acestei pricini.

Cele două litigii la care face referire instanța sunt reprezentate de cauza nr. 1509/2003, soluționată prin sentința civilă nr. 897/2003, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1092A/2004 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2277/2006, în care alte persoane decât recurenții din prezenta cauză solicitau restituirea unui imobil situat pe ., fosta .>nr. 56, evident alt imobil situat pe partea opusă a străzii pe care se află imobilul recurenților de la nr. 1-3.

Al doilea litigiu este reprezentat de cauza nr._/3/2007, promovată între aceleași părți ca în prezent, dar care are ca obiect revendicarea imobilului situat în .-3, nu 1-2, așa cum scrie instanța de fond, cauză care se află în prezent suspendată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție.

Făcând analiza deciziei civile nr. 684A/02.09.2011, instanța de fond ar fi trebuit să preia literalmente din considerentele acesteia următorul pasaj „cu privire la solicitarea intimaților - reclamanți de a constata nevalabilitatea titlului statului, instanța constată că nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci este o chestiune prejudicială, asupra căreia nu există nicio controversă, atâta timp cât însuși legiuitorul a stabilit în mod expres că preluările efectuate în temeiul Decretului nr.92/1050 sunt abuzive" - paragraful final pagina 15.

In mod evident, instanța de fond dă dovadă de superficialitate în analiza prezentei cauze și nu face decât să preia informațiile furnizate de intimată doar cu scop șicanator și de inducere în eroare a instanței.

2. In ceea ce privește temeinicia dispoziției contestate, sub aspectul calității intimatei de unitate deținătoare, tribunalul se află în continuare într-o gravă confuzie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr.10/2001, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Astfel, privatizarea societăților comerciale a început odată cu adoptarea Legii nr. 58/1991, care a stabilit cadrul juridic corespunzător transferului proprietății de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice, reglementând procedura privatizării societăților comerciale prin vânzarea de acțiuni sau de active.

Încă de la apariția acestei legi a fost sesizată necesitatea reglementării regimului juridic al bunurilor preluate în mod abuziv de stat și evidențiate în patrimoniul societăților comerciale supuse privatizării însă, datorită inexistenței unui cadru legislativ privind restituirea bunurilor preluate în mod abuziv, prin art. 77 al Legii nr. 58/ 1991 s-a stabilit doar că reparațiile pentru astfel de bunuri vor fi reglementate printr-o lege specială.

Prin O.U.G. nr. 88/1997 au fost abrogate prevederile actelor normative anterioare referitoare la privatizare, reglementându-se un cadru unitar de privatizare a societăților comerciale înființate prin reorganizarea fostelor unități economice de stat și a regiilor autonome de interes local sau naționale a societăților constituite de autoritățile administrației publice locale, precum și a celor rezultate din divizarea sau fuziunea tuturor tipurilor de societăți menționate La art. 2 lit. a - c din ordonanță.

Prin Legea nr. 99/1999, de modificare și completare a O.U.G. nr. 88/1997, au fost introduse în cuprinsul acestei ordonanțe primele reglementări vizând situația specială a unor imobile deținute de societățile comerciale care fac obiectul privatizării.

Astfel, sub un prim aspect, prin dispozițiile art. 321 alin.1 și 2 s-a stabilit că societățile comerciale care dețin terenuri necesare pentru desfășurarea activității lor în conformitate cu obiectul lor de activitate, dar al căror regim juridic nu a fost clarificat, se privatizează fără includerea în capitalul social a valorii acestor terenuri. Sub un al doilea aspect, prin reglementarea cuprinsă la art. 324 alin.1 și 2 s-a stabilit că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat prin plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzai prin restituirea în natură în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Totodată, prin dispozițiile art. 324 alin. 4 au fost exceptate de la posibilitatea restituirii în natura către foștii proprietari imobilele construcții și terenuri preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, în măsura în care acestea erau evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare și dacă, în absența lor, realizarea obiectului de activitate al societății este împiedicată în asemenea măsură încât, în ipoteza unei atare restituiri, societatea ar urma să fie supusă dizolvării sau lichidării. Pentru situațiile în care societățile comerciale au fost obligate prin hotărâre definitivă și irevocabilă la plata echivalentului bănesc al imobilelor, prin art. 324 alin. 5 s-a stabilit obligația instituțiilor implicate în privatizare de a achita direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

In contextul în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999, nu exista o reglementare specială privind condițiile și procedura restituirii imobilelor preluate abuziv de stat care aveau o altă destinație decât cea de locuință, retrocedarea unor astfel de imobile se putea realiza numai pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, în soluționarea căreia trebuiau însă avute în vedere, după modificarea O.U.G. nr. 88/1997 prin Legea nr. 99/1999, limitările prev. de art. 324 alin 4 privind imposibilitatea de restituire în natură a imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților privatizate sau în curs de privatizare în măsura în care acestea erau absolut necesare desfășurării obiectului de activitate al societății.

Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost instituit regimul reparatoriu special în privința imobilelor preluate abuziv de stat sub aspectul condițiilor, procedurii și modalităților de restituire a unor astfel de imobile, reglementându-se explicit și regimul juridic al bunurilor imobile care au format obiectul unor preluări abuzive și care sunt evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate.

Astfel, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în redactarea el inițială, pentru imobilele preluate cu titlu valabile, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționale pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Textul menționat viza, în principiu, ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil și aflate în patrimoniul societăților comerciale privatizate integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta întrucât în cazul societăților la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale avea calitatea de acționar sau asociat majoritar ori minoritar modalitatea de restituire era reglementată de dispozițiile art. 20 alin. 1 și 2 din aceeași lege. Aceste din urmă dispoziții stabilesc că, indiferent de modalitatea de preluare a imobilelor deținute de societăți comerciale (cu titlu, ;fără titlu sau fără titlu valabil), astfel de imobile pot fi restituite în natură în cazul în care statul sau autoritatea administrației publice centrale ori locale are calitatea de acționar sau asociat majoritar, precum și în cazul în care aceleași entități sunt acționare sau asociate minoritare, dar valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de ele este mai mare sau egală cu valoarea imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

Din interpretarea coroborată a disp. art. 27 alin. 1 si art. 20 alin.2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în ipoteza societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale are calitate de acționar minoritar, însă cota lor de participație este inferioară valorii bunului ce se cere a fi restituit, restituirea în natură era posibilă, în reglementarea inițială, numai în condițiile în care imobilele nu intrau sub incidența art. 27 alin. 1, respectiv dacă acestea nu au fost preluate cu titlu valabil.

Pe de altă parte, dat fiind faptul că textul art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială) se referea exclusiv la imobilele preluate cu titlu valabil, interpretarea per a contrario a acestei reglementări impune concluzia că imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil sunt supuse regimului general de restituire prevăzut de art. 9 și următoarele din Legea nr. 10/2001, fără a fi exclusă deci posibilitatea restituirii în natură în cazul în care aceste din urmă imobile (preluate tară titlu sau fără titlu valabil) sunt evidențiate în patrimoniul societăților privatizate.

De asemenea, în contextul în care reglementarea cuprinsă în art. 27 alin. 1 viza societățile comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, în ipoteza nerespectării normelor privind privatizarea societăților comerciale nu este incident regimul derogatoriu prevăzut de ari. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la modalitățile de restituire, pentru imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul societăților privatizate, dispozițiile inițiale ale art. 27 alin.1 permiteau doar acordarea măsurilor reparatorii limitativ enumerate de acest text de lege (compensarea cu alte bunuri sau servicii, acordarea de acțiuni la societăți tranzacționate pe piața de capital sau de titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare), fiind exclusă în cazul unor astfel de imobile atât posibilitatea restituirii în natură, cât și cea de acordare a despăgubirilor bănești.

In schimb, pentru imobilele preluate fără titlu ori fără titlu valabil, precum și pentru cele evidențiate în patrimoniul unor societăți nelegal privatizate, limitările prevăzute de art. 27 alin. 1 în privința modalităților de restituire nu mai erau aplicabile, fiind prin urmare posibilă atât restituirea în natură, cât și acordarea oricărora dintre măsurile reparatorii prevăzute de capitolele IV și V din lege.

Textul art. 27 alin.1 din Legea nr. 10/2001 în redactarea ei inițială, a suferit modificări de substanță în urma adoptării Legii nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. I, pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, alin.1 al art. 27 din Legea nr. 10/2001 se modifică și va avea următorul cuprins: „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. 1 și 2, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate".

De asemenea, prin art. I pct. 61 din titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost introdus, în cuprinsul art. 27, alin.1, conform căruia „dispozițiile alin.1 sunt aplicabile și în cazurile în care imobilele au fost înstrăinate". De menționat este faptul că după republicarea Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 27 din Legea nr. 10/2001 în redactarea inițială a devenit art. 29.

In noua reglementare, legea nu mai face distincție după cum imobilele evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate au fost preluate cu titlu valabil sau fără astfel de titlu și nici nu mai cuprinde diferențieri în privința modalităților de restituire prin echivalent, astfel că în cazul tuturor imobilelor aflate în patrimoniul societăților privatizate și a celor înstrăinate textul art. 29 permite doar acordarea despăgubirilor în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Textul art. 29 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată a fost supus în repetate rânduri controlului de constituționalitate pe calea excepției de neconstituționalitate. Prin decizia nr. 830/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I, pct. 60 din titlul l al Legii nr. 247/2005, constatând că prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin.1 din Legea nr. 10/2001 au fost încălcate dispozițiile art. 15 alin.2 și ale art. 16 din Constituția României. In motivarea acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut că prin dispoziția legală criticată a operat o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil dar că, nefiind instituit și un nou termen de depunere a notificărilor, legea nouă ar urma să se aplice și situațiilor juridice constituite anterior intrării sale în vigoare (care au luat naștere la data depunerii notificărilor), astfel încât s-ar aduce atingere principiului „tempus regit actum" și dispozițiilor cuprinse în art. 15 alin.2 din Constituție privind neretroactivitatea legii civile.

De asemenea, s-a reținut că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele ale căror imobile au fost preluate Iară titlu valabil, fiind evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, întrucât în reglementarea inițială aceste persoane erau îndreptățite la restituirea în natură, în timp ce în forma republicată a art. 29 alin.1 cei care nu au obținut anterior restituirea în natură nu mai pot beneficia decât de despăgubiri în echivalent.

Având în vedere faptul că, potrivit art. 31 alin.3 din Legea nr. 47/1992 republicată, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, iar pe durata acestui termen respectivele dispoziții sunt suspendate de drept, rezultă că norma de abrogare a sintagmei „preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 27 alin.1 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 29 după republicare) a devenit inaplicabilă la data de 24 iulie 2008.

Așa fiind, în prezent intră sub incidența art. 29 alin. 1 numai imobilele din patrimoniul societăților comerciale privatizate care au fost preluate cu titlu valabil și în cazul cărora măsurile reparatorii constau în despăgubiri acordate potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, în timp ce imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil rămân supuse dispozițiilor art. 9 și următoarele din Legea nr. 10/2001, putând fi restituite în natură sau în echivalent prin acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 (respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea investită cu soluționarea notificării și acceptate de persoana îndreptățită sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale).

Pornind de la aceste aspecte, instanța de fond pronunță o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 5 C.pr.civ., aceasta nestăruind prin mijloacele legale pentru a preveni greșelile privind aflarea adevărului, neaplicând corect prevederile care guvernează speța dedusă judecății și nesoluționând conflictul, intertemporal în privința reglementărilor succesive ce vizează restituirea imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, pentru a pronunța o hotărâre temeinică si legală.

Modificarea hotărârii nr. 363/2014 se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.- fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 29 alin.1 din Legea nr.10/2001, prin coroborare cu prevederile art. 330⁷ alin.4 C.pr.civ.

In legătură cu aplicarea în timp a dispozițiilor privind restituirea imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților privatizate în cauza prezintă importanță ipoteza imobilelor preluate de stat fără titlu sau fără titlu valabil, imobile care, în raport de redactarea inițială a art. 27 alin.1 din Legea nr. 10/2001, puteau fi restituite în natură dar care, potrivit art. 29 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, sunt exceptate de la o astfel de restituire în natură.

Pornind de la considerentele deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale privind domeniul temporal al celor două reglementări, în motivarea acestei decizii, s-a reținut în esență că raportul juridic privind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv s-a constituit în mod valabil la data depunerii notificării de către persoana îndreptățită, iar efectele acestuia sunt guvernate de principiul „tempus regit actum", fiind prin urmare aplicabile dispozițiile legale de la data depunerii notificării.

Este evident că, prin aplicarea raționamentului expus în decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, dat fiind domeniul limitat de aplicare al art. 29 alin.1 din Legea nr. 10/2001 republicată care, în urma deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, nu mai vizează decât imobilele preluate cu titlu valabil, este evident că în cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăților privatizate, dar care au fost preluate fără titlu valabil rămâne deschisă posibilitatea restituirii în natură în condițiile art. 9-11 din Legea nr. 10/2001, precum și posibilitatea acordării nu doar a despăgubirilor prevăzute de legea specială, ci și a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de unitatea notificată și acceptate de persoana îndreptățită, conform art. 11 alin. (8) din lege.

3. Cu privire la imobilul în cauză, recurenții – reclamanți susțin că se găsesc în continuare în prezența unei hotărâri nelegale, pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.pr.civ. deoarece, instanța nu motivează în fapt și în drept de ce au fost înlăturate sau de ce nu au fost avute în vedere la judecarea cauzei înscrisurile din care rezultă situația imobilului, faptul că nu au fost emise alte autorizații de construcție, că intimata nu deține astfel de autorizații deși pretinde că imobilul este construit recent, după preluarea în patrimoniu, înscrisuri care demonstrează fără putință de tăgadă că imobilul deținut de autorul acestora este cel care a intrat în patrimoniul intimatei, iar pe cale de consecință recurenții - reclamanți au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform normelor Legii nr.10/2001.

Astfel, potrivit Adresei nr._/3671/2006, emisă de PMB - Serviciul Nomenclatură Urbană, imobilul care în anul 1927 figura la nr. 64 pe . înscris în evidențe și cu nr. 1-3 pe . cu care figurează și în prezent și totodată se menționează că pentru amplasamentul în suprafață de 1567 mp intimata C. SA a depus documentație pentru obținerea titlului de proprietate conform prevederilor HGR nr.834/1991.

Prin Adresa nr._/_/2005, emisă de PMB - Serviciul Evidența Proprietății, imobilul situat în .-3. înscris cu teren în suprafață de 1570 mp și construcții corp A, cu trei nivele, în suprafață de 480 mp și corp B, cu un nivel, în suprafață de 301 mp, figurează înscris în anexa Decretului nr.92/1950 la poziția 6749, pe numele R. T. Ș. și care era la nivelul anului 1986 proprietate de stat, cu posesor de parcelă întreprinderea de încălțăminte C.. Ulterior, imobilul a făcut obiectul solicitării C. SA cu privire la avizarea documentației în vederea dobândirii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Totodată, au fost depuse înscrisuri care atestau autorizarea construcțiilor, a modificărilor alinierea stradală conform procesului verbal din 27.04.1937 și amenajarea trotuarului, branșamentele și racordurile imobilului cu instalațiile de apă și canal, taxa pentru diversele lucrări de arhitectură - dovadă ca construcțiile, au fost ridicate, taxa pentru construcția pivniței - dovadă că instanța de fond s-a limitat a prelua dinconcluziile raportului de expertiză, fără a corobora lucrarea cu înscrisurile depuse.

Astfel, instanța raportându-se la expertiza efectuată concluzionează în sensul că există diferențe între imobilul situat pe . și cel care ar fi aparținut autorului reclamanților, deși din relațiile obținute prin Adresa nr. 4599/_/2014 rezultă că pentru acest imobil nu au fost emise autorizații de construcție ulterior momentului naționalizării imobilului, în consecință că reclamanții nu au făcut dovada ca imobilul deținut anterior de autorul lor este cel care a intrat în patrimoniul C. SA, deși chiar la fila 6 din hotărâre constată că ,,acest imobil" a intrat în patrimoniul pârâtei, pronunțând astfel o hotărâre ce urmează a fi modificată prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ. întrucât cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește acest aspect.

Coroborând prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. și art. 261 pct. 5 C.pr.civ hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat înscrisurile încuviințate menționate anterior, motive ce constituie considerentele hotărârii, iar întocmirea lor reprezintă o garanție pentru reclamanți în fața arbitrariului, precum și mijlocul prin care se dă posibilitatea instanței de control judiciar de a verifica justețea soluției raportată la criticile formulate.

Trimiterea la concluziile raportului de expertiză însușite de instanța de fond și raportate la situația de fapt, nu pot constitui o motivare. Din considerentele sentinței civile nr. 363/2014 nu rezultă care este situația de fapt care să justifice de ce instanța consideră că reclamanții nu au făcut dovada identității dintre imobilul naționalizat de la autorul lor și cel pe care intimata îl are în patrimoniu.

Mai mult, cu privire la identitatea dintre imobilul naționalizat de la autorul recurenților - reclamanți și deținut în prezent de intimată, se pronunță și Curtea de Apel București prin decizia 684A/2011 când reține ca situație de fapt același lucru, că „acest imobil" a intrat în patrimoniul intimatei ulterior naționalizării prin Decretul nr.92/1950. Comparând cele două titluri de proprietate, în cauza nr._/3/2007, Curtea a constatat că poziția apelantei - pârâte este preferabilă deoarece aceasta poseda în fapt imobilul și invoca un titlu apreciat ca fiind valabil în temeiul căruia a dobândit dreptul actual, nicidecum că nu ar exista identitate între cele două imobile.

Nu în ultimul rând, instanța de fond omite a avea în vedere chiar și dispozițiile art. 24 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.247/2005, care statuează că în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, fiind presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Pentru toate aceste considerente, recurenții - reclamanți solicită admiterea recursului, în principal casarea sentinței civile recurate, și în secundar modificarea acesteia în tot, iar pe cale de consecință admiterea cererii astfel cum a fost formulată, anularea Deciziei nr. 147/25.07.2011 și obligarea intimatei - pârâte la restituirea în natură a imobilului, format din construcție și teren - proprietatea noastră, situat în București, .-3, sector 5.

Recurenta – pârâtă . recursul său, a solicitat, în temeiul art. 312 alin. 1, teza I C.proc.civ. 1865, modificarea, în parte, a sentinței recurate, în temeiul art. 312 alin. 2, teza I și alin. 3 teza I rap. la art. 304 pct. 9 teza a IlI-a C.proc.civ. 1865, în sensul obligării intimaților-reclamanți la plata sumei de 101.680 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată - constând în onorariu avocat, pentru următoarele motive:

Sentința recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, iar legea greșit aplicată este reprezentată de dispozițiile art. 274 C.proc.civ. 1865.

Astfel, instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.proc.civ. 1865, potrivit cărora „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Față de aceste dispoziții legale, prin respingerea contestației formulată de cătrereclamanții S. I. R., R. Ș. D. S. și R. V.M., ca neîntemeiată, se impunea ca instanța de fond să îi oblige pe aceștia să plăteascăintegral cheltuielile de judecată.

In cauza pendinte, cheltuielile efectuate de către recurenta-pârâtă C. S.A. au fost în valoare de 101.680 lei. Recurenta-pârâtă C. S.A. a făcut dovada cheltuielilor efectuate.

In ceea ce privește reducerea onorariului avocațial, se arată că este unul echitabil și din punct de vedere fiscal având în vedere că acesta, incluzând T.V.A. = 24%, C.A.S. = 31,28%, impozit pe venit = 16% și taxe barou = 10%, adică în total 81,28%, este stabilit conform activității profesionale a avocatului.

In altă ordine de idei, se arată că odată cu . Legii profesiei de avocat nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată, precum și a dispozițiilor art. 128 alin. 1 fraza II din Statutul acestei profesii ”Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a

profesiei de avocat sau de către avocați"- Este evident astfel că în lipsa vreunui tablou cu onorarii minimale în România, dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ. au devenit caduce iar judecătorii nu mai au „dreptul"- în realitate competența, nota ns., av. R.D. - de a mări sau micșora onorariile avocaților.

Se impune, totodată a se reține că onorariul avocațiala fost stabilit conform dispozițiilor art.127 din Statutul profesiei de avocat.

Apreciază recurenta că nu sunt aplicabile în cauză argumentele Curții Constituționale exprimate în unele decizii conform cărora:

a) „... prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca asta să-i fie opozabil. Or", opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil";

b) „... avocatul, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă, însă, potrivit textului constituțional al art. 45, orice activitate economică se desfășoară în condițiile legii In consecință. Curtea a constatat că legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale. în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat. O asemenea soluție legislativă nu numai că nu încalcă art. 45 din Constituție, dar este și expresia la nivelul legii a acestui text constituțional", având în vedere că:

Dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ. 1865 nu sunt nici constituționale și nici neconstituționale pentru bunul motiv că, în condiția inexistenței unui tablou al onorariilor minimale, ele au devenit caduce.

Activitatea avocațială nu este doar o activitate economică, ci este o activitate esențială în realizarea actului de justiție, avocatul fiind, alături de judecător și de părți, un participant fără de care dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituție, ar deveni lipsit de conținut.

Pentru situația în care instanța de recurs va trece peste aceste considerente, arată recurenta că se impune a se reține că, chiar și atunci când fac aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ. judecătorii trebuie să respecte toate principiile procesului civil, având în același timp obligația unei motivări temeinice atât în cazul admiterii, cât și în cazul respingerii solicitării de micșorare a onorariului de avocat.

Or, în cauza pendinte, motivarea instanței de judecată cu privire la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată se rezumă la afirmația: "având în vedere obiectul cauzei și complexitatea acesteia iar diferența are un caracter voluptuar (...) neavând un caracter necesar."

Pe de altă parte, instanțele de judecată trebuie să dea dovadă de foarte mare responsabilitate în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ. 1865. Exercitând, la cerere, această putere, instanțele trebuie să aibă cunoștință despre realitatea pieței avocaturii și despre onorariile practicate pe această piață.

Consideră recurenta - pârâtă ca și atunci când partea care a câștigat procesul a optat pentru a fi reprezentată de un avocat „foarte bine cotat", partea adversă fiind, evident, în culpă procesuală, cea dintâi are dreptul de a i se rambursa întregul onorariu plătit, în caz contrar, instanța ar ajunge ca indirect să dirijeze, să planifice o piață care se vrea a fi liberă [a se vedea si dispozițiile art. 133 alin.1 teza a II-a din Statutul profesiei de avocat]. Altfel spus, dacă instanțele ar uza neresponsabil de puterea conferită de art. 274 alin. (3) Cod de procedură civilă ori la avocați scumpi (se prezumă și buni) ar ajunge doar persoane înstărite (și ducând mai departe raționamentul, persoanele mai puțin înstărite nu vor putea beneficia de avocații dintre cei mai buni), ori părțile reprezentate de avocați scumpi nu vor avea niciodată parte de returnarea integrală a onorariului, acceptând acest risc.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată următoarele:

În ce privește recursul declarat de recurenții reclamanți, pe de o parte criticile acestora sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C.pr.civ., în ce privește modalitatea în care prima instanță a soluționat cauza, cu încălcarea principiilor contradictorialității și disponibilității și fără a supune analizei, în stabilirea situației de fapt, probele administrate în cauză. Pe de altă parte, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., se invocă de către recurenți aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții nelegale, cât privește temeinicia dispoziției contestate, sub aspectul calității pârâtei de unitate deținătoare.

Reține Curtea, sub un prim aspect, că încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, precum și a oricăror neregularități procedurale, cu excepția celor ce sunt expres reglementate la punctele 1-4 ale art. 304 C.pr.civ., drept motive de casare, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. pct. 5 C.pr.civ. În cauză, recurenții reclamanți susțin cu temei că prin dezlegări pe care le-a dat anumitor aspecte, prima instanță a încălcat limitele învestirii sale.

Astfel, trebuie observat că obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit decizia nr. 147/25.07.2011 emisă de pârâtă în soluționarea notificării ce i-a fost adresată în temeiul Legii nr. 10/2001, prima instanță analizând și soluțiile ce au fost pronunțate în legătură cu notificarea nr. 2158/2001, adresată Primăriei Municipiului București și cu notificarea nr. 2157/2001, ce ar fi fost adresată Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

O analiză a acestora nu poate fi considerată, automat, ca ducând la pronunțarea unei soluții cu depășirea limitelor învestirii, deci cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6 C.pr.civ., câtă vreme cele două notificări și efectele juridice ale soluțiilor pronunțate asupra lor au fost invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca susținând apărările acestei.

Însă, din cuprinsul hotărârii pronunțate, rezultă că raportarea primei instanțe la soluția pronunțată cât privește notificarea ce se susține că ar fi fost adresată A. s-a făcut pentru a concluziona asupra unei posibile acțiuni în justiție, viitoare, a reclamanților îndreptate împotriva statului, în temeiul art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, cu privire la care instanța a reținut că are un caracter discutabil, câtă vreme reclamanții au parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin soluționarea notificării nr. 2158/2001 și necontestarea dispoziției emise de primar.

Or, o astfel de concluzie depășește, în mod cert, cadrul procesual delimitat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în plus, nerezultând din raționamentul instanței, expus în considerentele hotărârii recurate, că era necesară în construcția acestuia, câtă vreme temeinicia deciziei contestate de reclamanți a fost reținută, pe de o parte, pe baza constatării caracterului legal al preluării imobilului de către stat, aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 inclusiv sub aspectul entității competente să soluționeze notificarea, iar pe de altă parte, pe baza nedovedirii de către reclamanți a identității dintre imobilul preluat de la autorul acestora și cel aflat în patrimoniul pârâtei .>

Cât privește critica vizând împrejurarea că în mod greșit prima instanță, reținând puterea de lucru judecat sub aspectul preluării imobilului cu un titlu valabil, a avut în vedere sentința civilă nr. 897/3.11.2003 pronunțată în dosarul nr. 1509/2003 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, definitivă prin decizia nr. 1092/2004 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2277/30.11.2006 a Curții de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, trebuie observat că aceasta poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ, însă nu pentru motivul arătat de recurenți.

Astfel, motivul de recurs ce vizează motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, este incident când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Or, așa cum s-a arătat, recurenții susțin că instanța s-a raportat greșit la litigiul soluționat prin hotărârile menționate, dat fiind că acesta a vizat un alt imobil decât cel care face obiectul notificării soluționate prin decizia contestată, în plus, trebuind să țină seama de ceea ce s-a constatat prin decizia civilă nr. 684/A//02.09.2011, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel București în acțiunea în revendicare promovată de reclamanți cu privire la același imobil, aspecte ce nu pot fi subsumate motivului privind motivarea hotărârii cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 C.pr.civ, ci intră în sfera celui vizând aplicarea legii.

Curtea constată, însă, că analizând apărarea pârâtei sub aspectul puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în cele două cauze, prima instanță a ajuns la concluzia că singurul aspect în privința căruia se poate reține existența puterii de lucru judecat este acela că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, câtă vreme acțiunile având un astfel de petit au fost respinse. Considerentele pe baza cărora tribunalul reține o astfel de concluzie este rezultatul unei motivări contradictorii, câtă vreme, sub aspectul puterii de lucru judecat, se apreciază anterior, cu privire la aceleași hotărâri că au fost pronunțate în cauze ce au avut un alt obiect și temei de drept decât cea cu care tribunalul a fost sesizat.

Mai mult, Curtea constată că prima instanță, tranșând totuși un aspect esențial pentru soluționarea cauzei, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, nu a stabilit cu certitudine dacă una dintre hotărârile în raport de care pârâta a invocat pe parcursul judecății, inclusiv prin concluziile scrise, existența puterii de lucru judecat a avut sau nu ca obiect imobilul ce se solicită restituit în prezenta cauză, aspect cu privire la care părțile au poziții divergente.

Astfel, cât privește sentința civilă nr. 897/3.11.2003 pronunțată în dosarul nr. 1509/2003 de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, definitivă prin decizia nr. 1092/2004 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2277/30.11.2006 a Curții de Apel București - Secția a III a Civilă, trebuie observat că în timp ce pârâta solicită a se reține că a privit același imobil și că hotărârile pronunțate în acea cauză au constatat nevalabilitatea titlului statului, reclamanții susțin că procesul în care au fost pronunțate hotărârile a avut ca obiect un imobil diferit.

În aceste condiții, Curtea apreciază că lămurirea acestui aspect este obligatorie, câtă vreme analiza și constatarea pe care instanțele de judecată le-au efectuat în cursul procesului finalizat cu pronunțarea hotărârilor menționate nu pot fi ignorate, dimpotrivă, în situația în care se constată că au vizat același imobil, fiind obligatorii și concluzia privind nevalabilitatea titlului statului impunându-se cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Astfel, hotărârea judecătorească produce, ca orice act jurisdicțional, efecte obligatorii pentru părțile care au participat la judecata finalizată prin pronunțarea hotărârii, efecte întemeiate pe principiul relativității, dar și efecte de opozabilitate față de terți.

Altfel spus și având în vedere dispozițiile art. 1200 pct. 4 C.civil, pentru părțile din proces statuările din hotărârile irevocabile au valoarea de prezumții legale cu caracter absolut. Pentru terți, persoane care nu au participat în proces, aceste statuări își produc de asemenea efecte, aceștia neputând ignora hotărârea, aceasta producându-se însă doar sub forma unei prezumții cu caracter relativ, câtă vreme terții nu au participat la dezbaterea finalizată cu pronunțarea hotărârii și deci nu și-au putut face propriile apărări. Ca atare, într-un proces ulterior, terțul are posibilitatea să răstoarne prezumția invocată de parte, prin administrarea de probe care să conducă la o situație diferită de cea reținută prin hotărâre, câtă vreme aceasta are doar caracterul unei prezumții relative.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile în ce privește soluționarea unei probleme juridice este necesară doar dovedirea identității între chestiunea soluționată irevocabil și cea dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Constată Curtea că în cuprinsul deciziei civile nr. 1092/25.05.2004 pronunțată în apel de Curtea de Apel București, instanța reține că imobilul situat în București, ., sector 5 a intrat în proprietatea statului inițial prin Legea nr. 119/1948, figurând la anexa nr. 8, poziția nr. 13 și ulterior și în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția nr.6749, preluat pe numele R. T. Ș.. Ca urmare a analizei actelor și modalității de preluare, instanța a constatat că preluarea imobilului de către stat este nelegală și, ca atare, nu are un caracter valabil, acțiunea în revendicare fiind însă respinsă ca efect al dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, dat fiind că nu s-a solicitat expres desființarea titlului de proprietate al pârâtei . de certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 1298/22.08.1994.

Așadar, este de observat similaritatea mai multor elemente privind imobilul, cum sunt actele și modalitatea de preluare, inclusiv poziția din anexa Decretului nr. 92/1950 sau titlul de proprietate invocat de pârâta . privește împrejurarea că în cuprinsul hotărârilor s-a menționat că adresa imobilului este ., Curtea observă că și în cuprinsul deciziei civile nr. 684A/02.09.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, este indicată adresa imobilului revendicat de reclamanții din prezenta cauză ca fiind .-2, iar nu .-3. Or, este cert că această din urmă hotărâre a fost pronunțată într-o pricină având ca obiect același imobil cu cel din prezenta cauză, aspect rezultând din cuprinsul hotărârii menționate și necontestat de niciuna dintre părți.

Mai mult, în situația în care se stabilește că hotărârile prin care s-a statuat irevocabil asupra nevalabilității titlului statului au vizat un alt imobil decât cel pentru care se solicită în prezenta cauză restituirea, Curtea constată că prima instanță era ținută să facă propria analiză asupra titlului cu care statul a preluat imobilul.

Aceasta, întrucât trebuie observat că decizia civilă nr. 684A/02.09.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă nu este una irevocabilă, bucurându-se deci de o putere de lucru judecat relativă, în plus, în considerentele acesteia instanța nu face o analiză efectivă asupra valabilității titlului statului, ci apreciază că o astfel de constatare este lipsită de interes din perspectiva dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 care menționează expres că preluările bunurilor realizate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt abuzive.

Reține Curtea, în ce privește necesitatea unei astfel de analize în cauză, răspunzând totodată criticii recurenților reclamanți sub acest aspect, că, potrivit art. 27 alin.1 din Legea nr.10/2001 (în redactarea de la data publicării) pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Dispoziția legală menționată nu era incidentă, ca urmare a interpretării per a contrario, în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă societățile deținătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu dispozițiile legale, situație în care, în acord cu regula restituirii în natură, conform art. 9 din Legea nr. 10/2001, se putea dispune o astfel de restituire.

Dispoziția art. 27 alin.1(devenit, după republicare, art.29) a fost modificată prin art. I pct.60 din titlul I al Legii nr.247/2001, legiuitorul suprimând distincția referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând că pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. 1-2, persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri în condițiile legii speciale, anume a Legii nr.247/2005.

Dispoziția art. I pct.60 din Titlul I al Legii nr.247/2005 a fost declarată a fi neconstituțională prin decizia nr.830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.559 din 24 iulie 2008.

În consecință, cererile de restituire referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziția art. I pct.60.

Așa fiind, învestite cu soluționarea unei cereri de restituire în natură a unor astfel de imobile, instanțele trebuie să verifice și să stabilească valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, câtă vreme în raport de această constatare urmează a se stabili natura măsurilor reparatorii ce pot fi acordate persoanei îndreptățite.

Față de toate acestea, Curtea constată că se impune ca aceste aspecte să fie lămurite, în vederea pronunțării unei hotărâri care să respecte dispozițiile art. 29 din Legea nr.10/2001, consideră că o astfel de analiză trebuie să se realizeze de către prima instanță.

Aceasta, întrucât, sub un prim aspect, așa cum s-a arătat, concluzia la care tribunalul a ajuns cât privește valabilitatea titlului statului nu a fost rezultatul unei analize proprii, rezultând în plus dintr-o motivare contradictorie.

În al doilea rând, Curtea nu poate proceda la analiza direct în recurs,a acestui aspect, întrucât în acest caz părțile ar fi lipsite de un grad de jurisdicție, contrar principiului fundamental al dreptului procesual intern, al dublului grad de jurisdicție.

Astfel, în sistemul procesual civil român, există două grade de jurisdicție: o judecată în primă instanță și o judecată în apel, nici una dintre celelalte căi de atac (recurs, contestație în anulare sau revizuire) nefiind ordinară, deci nereprezentând un alt grad de jurisdicție. Acest principiu corespunde dreptului părții litigante, recunoscut astfel pe plan intern, de a beneficia de o dublă analiză, a pretențiilor sale (în referire la reclamant), respectiv a apărărilor sale (în ceea ce îl privește pe pârât), atât în drept, cât și în fapt, din partea a două instanțe cu plenitudine de devoluțiune.

Or, dacă instanța de recurs s-ar pronunța asupra fondului cererii omis parțial, de către instanța de fond, astfel cum s-a expus anterior, s-ar realiza o afectare a principiului evocat, în privința uneia dintre cele două părți, indiferent de soluția care ar fi adoptată.

Având în vedere așadar, că soluționarea în recurs, a fondului cauzei, chiar parțial, ar determina lipsirea uneia dintre cele două părți, de un grad de jurisdicție, în sensul anterior precizat, legiuitorul a instituit în consecință, în mod expres și univoc, regula evocată în cadrul art.312 al. 3 C.pr.civ., privitoare la casarea în toate cazurile de necercetare a fondului, deci indiferent de motivul de recurs dintre cele prevăzute în art. 304 C.pr.civ. incident, ca singur remediu procesual de înlăturare a vătămării care inevitabil, ar fi cauzată uneia dintre cele două părți procesuale, prin soluționarea directă a fondului, în recurs.

De asemenea, Curtea apreciază ca fiind întemeiate și criticile vizând constatarea primei instanțe cât privește identitatea dintre imobilul preluat de stat de la autorul reclamanților și cel aflat în prezent în patrimoniul pârâtei.

Astfel, este de observat sub un prim aspect că referirea tribunalului la sentința civilă nr. 426/01.03.2011 prin care Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. este fără nicio relevanță, câtă vreme notificarea nr. 2156/2001 (referitor la care s-a formulat acțiunea în cauza menționată) a vizat despăgubiri pentru mașini și utilaje deținute de Cooperativa Lemn și Mobilă și nu imobilul ce a constituit obiectul prezentei cereri de restituire.

De asemenea, trebuie observată netemeinicia constatării primei instanțe în sensul că „imobilul nu a fost identificat”, chiar pe baza situației de fapt și a constatărilor din cuprinsul raportului de expertiză la care se face referire de instanță (fila 362 și urm. dosar tribunal). Astfel, la punctul 3 din răspunsul la obiecțiuni se arată de către expert că la această dată, pe amplasamentul terenului mai există doar ansamblul autorizat și construit, monobloc (corpurile C, D și C,D-anexa A2 la raport), în timp ce corpurile A și B și garajul E, proiectate și autorizate în anii 1936-1937 nu se mai regăsesc la această dată.

Împrejurarea că același expert arată, la punctul nr. 4 din răspunsul la obiecțiuni, că în ce privește corpul principal de clădire C1 acesta reprezintă din punct de vedere structural un corp monobloc, cu elemente structurale ce se repetă identic pe toate nivele construcției, astfel că se poate constata că această construcție s-a executat într-o singură etapă, în mod continuu, cu materiale recente, nu putea să fundamenteze concluzia instanței în sensul că nu s-a făcut dovada identității imobilului preluat cu cel deținut de pârâtă, ci impunea suplimentarea probatoriului cât privește aceste aspect.

De altfel, nici împrejurarea că pe teren au fost edificate, ulterior momentului preluării din patrimoniul autorului reclamanților, alte construcții nu poate să conducă la concluzia că arătată mai sus, cu privire la acestea urmând a se face, eventual, aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 sau 3 din Legea nr. 10/2001.

În ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă, Curtea constată că vizează exclusiv soluția pronunțată asupra cererii accesorii având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, în esență, recurenta susținând nelegalitatea hotărârii ca urmare a reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată reclamanta, cheltuieli reprezentând onorariu de avocat.

Curtea nu va mai analiza pe fond criticile vizând soluția dată cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, raportat la soluția dispusă cât privește recursul declarat de reclamantă, care a fost considerat fondat, reținându-se că se impune casarea în totalitate a hotărârii pronunțate de prima instanță și trimiterea cauzei pentru rejudecare în fața acestei instanțe.

Așa fiind, în raport de cele arătate, Curtea va admite recursurile declarate, în temeiul art. 312 alin. 2 și 3 C.pr.civ. raportat la art. 304 pct. 5 C.pr.civ., va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurenții – reclamanți R. Ș. D. S., R. V. M. și S. I. R. și de recurenta – pârâtă . sentinței civile nr.363/14.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.

Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 15.10.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. G. R. C. B. T. M. I.

GREFIER

N. C. I.

Red.M.G.R.

Tehdact.R.L./M.G.R.

2 ex./ 07.01.2015

TB-S.3 – I.P.