Legea 10/2001. Decizia nr. 482/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 482/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-11-2014 în dosarul nr. 767/116/2014
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 482 A
Ședința publică din data de 27.11.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanții reclamanți G. G., domiciliat în Râmnicu V., ..8, ., ., și M. M., domiciliată în Timișoara, sr. D. C., nr.125, ., jud.T., împotriva sentinței civile nr.620/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA S. VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR CĂLĂRAȘI, cu sediul în Călărași, ..4, jud. Călărași, cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001 – repunere în termenul de a formula notificare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelanții reclamanți prin avocat M.-P. I., cu împuternicire avocațială la fila 7, și intimata pârâtă prin consilier juridic S. F., care depune la dosar delegație de reprezentare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că apelanții reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, iar intimata pârâtă a depus concluzii scrise.
Apărătorul apelanților reclamanți depune la dosar dovada comunicării deciziei nr. 66/2014 a Curții de Apel București.
Consilierul juridic al intimatei pârâte depune la dosar copia unei hotărâri pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în același dosar.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apel.
Apărătorul apelanților reclamanți solicită admiterea apelului, arătând că au formulat o cerere de repunere în termen considerată de Tribunalul Călărași ca fiind făcută cu depășirea termenului de15 zile de la finalizarea împiedicării. Se susține că momentul în care trebuia formulată cererea de repunere în termen era 15 iunie 2013, când s-au finalizat procesele de fond funciar. Sub acest aspect, arată că a făcut dovada că înlăuntrul termenului de 15 zile a fost depusă cererea de repunere în termen, care s-a finalizat prin decizia cu privire la care a depus dovada comunicării, prin care a fost respins apelul reclamanților având în vedere faptul că nu au formulat și notificarea odată cu cererea de repunere în termen. Mai arată că la momentul comunicării deciziei Curții de Apel București reclamanții au formulat o nouă cerere de repunere în termen însoțită de o notificare, ce a fost comunicată intimatei, astfel încât consideră că sunt aplicabile disp. art. 2547 NCC, potrivit cu care atunci când se introduce o acțiune în instanță pentru realizarea dreptului de a formula notificare, se întrerupe termenul de prescripție. De asemenea, arată că imediat după finalizarea acestui proces, curgea un nou termen de prescripție.
În ceea ce privește susținerea din întâmpinarea formulată de intimată în sensul că s-ar fi soluționat notificarea, apărătorul apelanților reclamanți arată că au formulat contestație în termenul legal, cauza aflându-se pe rolul Tribunalului Călărași, unde s-a solicitat și s-a admis suspendarea judecății în temeiul art. 413 NCPC până la soluționarea prezentului dosar.
Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței și admiterea cererii de repunere în termenul de a formula notificare. Depune la dosar concluzii scrise.
Consilierul juridic al intimatei pârâte solicită respingerea apelului, ca nefondat, și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate, apreciind că în mod corect instanța de fond a constatat faptul că în speță s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art.186 alin.2 NCPC pentru repunerea în termen, deoarece atât cererea de repunere în termen, cât și notificarea în baza Legii nr.10/2001 au fost formulate cu mult peste termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, care, conform susținerilor reclamanților, a fost la 18.05.2013.
Astfel, potrivit art.186 alin.1 NCPC, partea care a pierdut un termen procedural este repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol partea trebuie să îndeplinească actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În speță, procedura în baza legilor speciale a fost întârziată de comisiile de fond funciar, fiind finalizată la data de 08.05.2013, astfel încât potrivit art.186 alin.2 NCPC reclamanții trebuiau să formuleze cererea de repunere în termen ori notificarea în baza Legii nr.10/2001 cel mai târziu în 15 zile calculate de la această dată, însă cererea de repunere în termen a fost formulată la data de 06.05.2014, iar notificarea la data de 28.04.2014.
Pentru aceste considerente, solicită respingerea apelului, ca nefondat, și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind legală și temeinică.
În replică, apărătorul apelanților reclamanți arată că termenul prevăzut art.186 NCPC a fost respectat, în sensul că au formulat prima cerere de repunere în termen înlăuntrul acestui termen de 15 zile și sunt aplicabile dispozițiile care prevăd întreruperea termenului.
În contrareplică, consilierul juridic al intimatei pârâte arată că termenul de 15 zile este un termen de decădere.
CURTEA
Prin cererea formulată la data de 06.05.2014 și înregistrată la Tribunalul Călărași sub nr._, reclamanții G. G. și M. M. au chemat în judecată pe pârâta Direcția S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună repunerea reclamanților în termenul de a formula notificare în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul în suprafață de 2.000 mp, preluat abuziv de Statul Român prin Decretul de expropriere nr. 467/31.05.1966, emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, de la autorul lor A. G..
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decretul de expropriere nr. 467/31.05.1966, s-a expropriat și trecut în proprietatea statului și administrarea fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Orașului Călărași terenul situat în orașul Călărași, .. 13 bis, proprietatea lui A. G. și că potrivit adresei nr._ din 13.12.2012 a Direcției S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași, această instituție este cea care deține terenul care a aparținut autorilor lor.
Au precizat că autoarea lor, G. A., fiica lui A. G., a formulat cerere de reconstituire a terenului, preluat în anul 1966, în baza Legii nr. 169/1997, înregistrată la Comisia de aplicare a Legii Fondului Funciar Călărași sub nr. 7458 din 31.03.1998, iar Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Călărași a tergiversat soluționarea cererii, pentru ca, în cele din urmă, să arate că aceasta ar face obiectul Legii nr. 10/2001, tocmai pentru a o respinge, pentru lipsa așa-zisei notificări, situație în care a fost emisă Dispoziția nr. 1393/11.11.2011, care a fost contestată la instanță de judecată și a fost anulată prin sentința nr. 803/2012 din 09.05.2012, pronunțată de Tribunalul Călărași, rămasă irevocabilă prin decizia nr.2014/14.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București.
S-a mai arătat de către reclamanți, că au solicitat obligarea Comisiei Locale pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Călărași la soluționarea cererii formulate în baza legilor fondului funciar și, prin decizia civilă nr. 359/30.05.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Călărași a admis recursul lor formulat împotriva sentinței civile nr. 1070 din data de 21.03.2012, pronunțată de Judecătoria Călărași, a casat sentința în tot și a trimis cauza spre competentă soluționare pârâtei, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Călărași, iar ulterior, Comisia Județeană de Fond Funciar Călărași, prin Hotărârea nr. 35/09.08.2012, le-a respins cererea pentru restituirea dreptului de proprietate, motivând că terenul solicitat nu face obiectul Legii nr. 18/1991, hotărâre validată și de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Călărași prin actul emis sub nr. 1419/19.12.2012.
Reclamanții au precizat că, în conformitate cu prevederile legii fondului funciar, au formulat, în termen legal, atât contestație, cât și plângere împotriva hotărârilor emise de comisia locală și cea județeană, înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași sub nr._, soluționată prin sentința civilă nr. 970/20.03.2013, irevocabilă la data de 08.05.2013, în sensul respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu C.L.S.D.P.T. Călărași și C.J.S.D.P.T. Călărași. Demersurile începute de autoarea lor în baza Legii nr. 169/1997 s-au finalizat la data de 08.05.2013 (data pronunțării deciziei civile nr. 559/2013, prin care li s-a respins recursul în dosarul nr._, având ca obiect plângere împotriva hotărârilor Comisiilor de Fond Funciar Călărași), iar, în termenul prevăzut de articolul 186 din Codul de procedură civilă, au formulat cerere de repunere în termen (dosarul nr._ ).
În motivarea sentinței civile nr. 970/20.03.2013 din dosarul nr._, instanța a reținut că există o culpă a comisiei locale în îndeplinirea sarcinilor legale ce îi reveneau, sub aspectul celerității soluționării cererii de reconstituire, iar față de înscrisurile depuse de aceasta la dosar odată cu întâmpinarea, în care se arată că pe terenul lor se află clădirile Direcției S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași, care este, în opinia lor și entitate deținătoare a terenului, constată că „reclamanții puteau uza de instituția repunerii în termenul de a formula notificare ....în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, sau alte căi legale de a valorifica dreptul și nu cele prevăzute de legile fondului funciar, care nu sunt aplicabile speței de fața".
De asemenea, au precizat că prin cererea care a format obiectul dosarului nr._, au solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Călărași – Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 și Direcția S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași, repunerea în termenul pentru formularea notificării, în baza Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, însă prin sentința civilă nr. 1344 din 01.10.2013, Tribunalul Călărași a respins cererea, deoarece competența de soluționare a cererii ar aparține pârâtelor, iar repunerea în termen este adresată instanței – procedură care este contrară legii. Împotriva acestei soluții au formulat apel, iar Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 66 A din data de 20.02.2014, le-a respins apelul, arătând, în considerente faptul că prin sentința civilă nr. 970/2013 pronunțată de Judecătoria Călărași s-a constatat că reclamanții „puteau uza de instituția repunerii în termenul de formulare a notificării", nu justifică prezenta cerere de repunere în termen, în lipsa formulării de către apelanții reclamanți a notificării potrivit Legii nr. 10/2001, cererea de repunere în termen depinzând de efectuarea actului pe care partea nu l-a îndeplinit în termen.
Reclamanții au învederat că din analiza celor două soluții rezultă că cererea de repunere în termen nu a fost soluționată pe fond, motiv pentru care au formulat cerere, formulând, în același timp notificare, prin executor judecătoresc, către pârâta Direcția S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași.
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 2511 Cod civil, art. 3, 186, 194 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată pârâta DSVSA Călărași a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de repunere în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 22 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, termenul legal de depunere a notificărilor pentru retrocedarea imobilelor preluate abuziv de Statul R. a fost de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest termen a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 și prin OUG nr. 145/2001, iar reclamanții trebuiau să formuleze notificare în termenul legal (14.02.2001 – 14.02.2002).
Nerespectarea termenului de către persoanele îndreptățite de a formula notificare potrivit art. 21, alin. 5 din Legea nr. 10/2001, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii, deoarece acest termen este un termen de decădere, care curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.
Termenul de 12 luni prevăzut de art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru notificarea persoanei juridice deținătoare este un termen de decădere și nu de prescripție extinctivă.
Sancțiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege.
Pe cale de consecință, reclamanții sunt decăzuți în condițiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natura sau prin echivalent pentru terenul în litigiu.
Termenul prevăzut de art. 22 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare este incompatibil cu instituția repunerii în termen așa cum precizează și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 544/2012.
Nu are relevanță faptul că autoarea a formulat cerere în temeiul unei legi care nu se aplica situației terenului atât timp cât demersurile în justiție pentru restituirea terenului au început la 31.03.1998, dată la care se apreciază ca autoarea a cunoscut situația terenului.
Faptul că ulterior anului 1998, anul formulării cererii de restituire a terenului, au început demersurile în justiție pentru recuperarea terenului finalizate la data de 08.05.2013, nu este de natură să repună în termen moștenitorii cu privire la formularea notificării, întrucât au cunoscut situația terenului începând cu anul 1998 și nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare deși fusese înștiințată de instanță că trebuie să formuleze notificare deoarece terenul revendicat este supus regimului legal impus de Legea nr. 10/2001.
Nici după comunicarea sentinței civile nr. 1344/2013 a Tribunalului Călărași în dosarul nr._ petenții nu au formulat notificare insistând în soluționarea cererii de repunere în termen în calea de atac respinsă cu aceeași motivarea că petenții nu au formulat notificare.
În apărare, pârâta a solicitat proba cu acte, depunând la dosar decizia nr. 38/02.06.2014 emisă de DSVSA Călărași de respingere a notificării formulate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 întrucât notificarea nu a fost depusă în temeiul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanților prin decizia civilă nr. 66A/2014 a Curții de Apel București li s-a respins apelul pe care l-au formulat întrucât nu se justifică cererea de repunere în termen, în lipsa formulării de către apelanți a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, cererea de repunere în termen depinzând de efectuarea actului pe care partea nu l-a îndeplinit în termen. Astfel, această cerere de repunere în termen nu a fost soluționată pe fond, iar în prezenta cauză a făcut dovada că a formulat notificare și a formulat și cerere de repunere în termen la Tribunalul Călărași.
Prin sentința civilă nr. 620/25.06.2014, Tribunalul Călărași – Secția Civilă a respins cererea formulată de reclamanții G. G. și M. M., în contradictoriu cu pârâta Direcția S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași, cerere de repunere a reclamanților în termenul de a formula notificare în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reținut că potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare) persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reperatorii în cadrul Legii nr. 10/2001 aveau obligația de a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o notificare prin care investeau entitatea deținătoare cu pretențiile lor privind un anumit imobil.
Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001 până la 14 februarie 2002, iar ulterior, nu a mai suferit nicio modificare prin vreo dispoziție legală, aplicându-se tuturor categoriilor de persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție.
Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Fiind un termen de decădere, în regimul său juridic intră și dispozițiile art. 103 Vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 186 Noul Cod de procedură civilă, dispoziții care reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen procedural poate cere repunerea în termen. Având în vedere că reclamanții au formulat prezenta cerere de repunere în termen când în vigoare este Noul Cod de Procedură Civilă, sunt aplicabile dispozițiile art. 186 din acest cod.
Potrivit art. 186 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă: „partea care a pierdut un termen procedural este repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate”, iar potrivit alin. 2 art. 186: „în acest scop partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen”.
Potrivit acțiunii reclamanților „motivele temeinic justificate” prevăzute de art. 186 Noul Cod de procedură civilă care i-au împiedicat să formuleze notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 au ținut de faptul că autoarea reclamanților a înțeles să solicite același imobil în baza Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997, iar procedura în baza acestor legi speciale a fost întârziată de comisiile de fond funciar foarte mult, finalizându-se la 08.05.2013 (data pronunțării deciziei civile nr. 559/2013 în dosarul nr._ având ca obiect plângere împotriva hotărârilor Comisiilor de Fond Funciar Călărași), reținându-se prin sentința civilă nr. 971/20.03.2013, în principal, că legile fondului funciar nu erau aplicabile situației reclamanților. În concluzie, chiar reclamanții au susținut că motivele care i-au împiedicat să formuleze notificarea în baza Legii nr. 10/2001 au încetat la 08.05.2013.
În aceste condiții, potrivit art. 186 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă, reclamanții trebuiau să formuleze cerere de repunere în termen și notificarea în baza Legii nr. 10/2001 în 15 zile calculate de la 08.05.2013.
Or, prezenta cerere de repunere în termen a fost făcută la 06.05.2014, iar notificarea a fost formulată la 28.04.2014, ambele cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 186 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă de la încetarea împiedicării, care conform susținerilor reclamanților a fost la 08.05.2013.
În aceste condiții, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 186 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă pentru repunerea în termen și a respins acțiunea formulată de reclamanții G. G. și M. M., în contradictoriu cu pârâta Direcția S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași, cerere de repunere a reclamanților în termenul de a formula notificare în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții G. G. și M. M..
Apelanții susțin că instanța de fond ignoră cu desăvârșire, deși la dosarul cauzei există dovezi în acest sens, că au formulat cerere de repunere în termen în cele 15 zile de la încetarea împiedicării (calculate de la data de 08.05.2013), cerere înregistrată la Tribunalul CăIărași la data de 23.05.2013, care a format obiectul dosarului nr._, aflat în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.
În aceste condiții, apelanții-reclamanți consideră că Tribunalul CăIărași a reținut o situație de fapt neconformă realității, hotărârea pronunțată fiind netemeinică și nelegală.
Instituția repunerii în termen permite înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă. Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.
Repunerea în termen este expres reglementată de art. 186 din Noul Cod de procedură civilă și este definită ca fiind acea instituție procedurală, constând într-un beneficiu acordat de lege titularului unui drept procesual, care, din motive temeinice, a fost împiedicat să își exercite dreptul înăuntrul termenului imperativ, de a-și îndeplini acest drept și ulterior, fără ca instanța să îl decadă din dreptul său ori să dispună aplicarea unei alte sancțiuni, motivate de nesocotirea termenului.
Repunerea în termen este admisibilă exclusiv în ipotezele în care depășirea termenului procedural imperativa fost rezultatul unor motive temeinic justificate (caracter excepțional).
Competența soluționării cererii de repunere în termen revine instanței ce are competența soluționării cererii referitoare la dreptul neexercitat în termen (art. 186 alin. 3 din noul Cod de procedură civilă).
Apelanții-reclamanți consideră că Tribunalul CăIărași a pronunțat o hotărâre nelegală respingându-le cererea pe motiv că nu ar fi formulat cererea de repunere în termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării (08.05.2013).
Față de cele arătate, solicită admiterea apelului și, în principal, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de repunere în termenul pentru formularea notificării, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, și, în subsidiar, admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.
În drept, și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă.
Intimata Direcția S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași a formulat întâmpinare, reiterând faptul că motivul de repunere în termen este întemeiat și că o primă cerere cu același obiect a fost respinsă de tribunalul Călărași deoarece reclamanții nu formulaseră notificarea odată cu cererea de repunere în termen.
Apelanții au răspuns la întâmpinare și au arătat că cererea de repunere în termen a fost înregistrată la tribunalul Călărași la data de 23.05.2013, în termen de 15 zile începând cu data de 8.05.2013.
Intimata a depus și concluzii scrise la care a atașat o copie a deciziei civile nr. 2449/30.09.2014 pronunțată de ÎCCJ Secția a I-a Civilă în dosarul nr._, prin care s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanții G. G. și M. M. împotriva deciziei nr. 66/2014 a Curții de Apel București de respingere ca nefondat a apelului declarat de aceeași reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1344/1.10.2013 pronunțată de Tribunalul Călărași prin care s-a respins prima cerere de repunere în termen.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Admițând faptul că termenul de formulare a notificării este un termen de decădere de drept substanțial căruia, prin excepție de la regulă, îi este aplicabilă instituția repunerii în termen în condițiile art. 103 din vechiul cod de procedură civilă (notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și implicit cererii de repunere în termenul de formulare le sunt aplicabile dispozițiile vechiului cod civil după cum rezultă din art. 6 alin. 2 din noul cod civil), Curtea va verifica dacă instanța de fond a reținut corect că în cauză nu erau îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune repunerea în termenul de formulare a notificării.
În prealabil, Curtea precizează că practica instanțelor naționale în materia posibilității formulării cererii de repunere în termen de formulare a notificării nu este unitară.
De exemplu, prin decizia civilă de speță nr. 7751/5.12.2008 pronunțată de ÎCCJ Secția a I-a Civilă s-a constatat, irevocabil, nulitatea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 85/21.05.2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău prin care s-a admis o cerere de repunere în termenul de formulare a notificării în condițiile art. 103 din codul de procedură civilă de la 1865. În schimb, prin decizia civilă nr. 544/2012 pronunțată de ÎCCJ Secția I-a civilă s-a reținut că termenul prevăzut de art. 22 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este incompatibil cu instituția repunerii în termen.
Curtea consideră că practica neunitară nu poate fi opusă persoanelor care încearcă să-și realizeze drepturile în conformitate cu una sau alte dintre orientările jurisprudențiale, astfel că, pornind de la teza arătată în debutul analizei reține, la fel ca prima instanță, că cererea de repunere în termen, cu arătarea motivelor împiedicării și actul de procedură se vor depune respectiv efectua în cadrul aceluiași termen de 15 zile care curge de la data încetării împiedicării.
În speță, chiar dacă se acceptă susținerile reclamanților conform cărora împiedicarea a încetat la data de 08.05.2013 se observă că cererea de repunere în termen a fost înregistrată la tribunalul Călărași la data de 06.05.2014, iar notificarea a fost formulată la data de 28.04.2014. Prin urmare, cererea de repunere în termen este tardiv formulată, chiar dacă se acceptă susținerile apelanților reclamanți conform cărora au existat motive temeinice de împiedicare a formulării notificării.
Întrucât tardivitatea formulării cererii de repunere în termen este manifestă, Curtea reține că soluția primei instanțe este legală și temeinică.
Faptul că după data de 8.05.2013 reclamanții au formulat o altă cerere de repunere în termen (respinsă irevocabil, într-un alt proces, pentru că nu era însoțită de actul care trebuia îndeplinit tot în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării) demonstrează culpa apelanților reclamanți în nerespectarea dispozițiilor legii nr. 10/2001.
Pentru toate cele arătate anterior Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți G. G., domiciliat în Râmnicu V., .. 8, .. B, ., și M. M., domiciliată în Timișoara, .. 125, ., județul T., împotriva sentinței civile nr. 620 din 25 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Călărași – secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția S. Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Călărași, cu sediul în Călărași, .. 4, județul Călărași.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. D. M. M. A. M.
GREFIER,
M. D.
Red. DMG
Tehnored. DMG/PS, TI 5 ex.
12.12.2014
Jud. fond: M. A. C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 309/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
