Legea 10/2001. Decizia nr. 282/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 282/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-06-2014 în dosarul nr. 18054/3/2013
Dosar nr._
(860/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.282 A
Ședința publică de la 26.06.2104.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G. GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanții reclamanți N. P. și T. I., împotriva sentinței civile nr. 210 din 18.02.2014, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 12.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 19.06.2014, apoi la data de 26.06.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 14.05.2013, sub nr. de dosar_, astfel cum a fost precizată la data de 31.05.2013, reclamanții N. P. și T. I. a chemat în judecată pe paratul M. București prin Primarul General solicitând să se pronunțe o hotărâre, prin care să se dispună soluționarea pe fond a notificării nr. 4262/2001, transmisă prin executor judecătoresc privind imobilul situat în București, fostă .. 35, fost ., obligarea pârâtului la emiterea dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, obligarea pârâtului să transmită imediat și direct către CCSD dosarul de notificare nr._, aferent notificării nr. 4262/2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză.
În subsidiar, se solicită obligarea pârâtului la transmiterea dosarului către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii reclamanții au arătat că, în fapt, prin notificarea nr.4262/2001 transmisă prin executorul judecătoresc, au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 35, sector 3.
Imobilul solicitat a fost proprietatea autorului acestora T. I., fiind dobândit de acesta prin moștenire de la părinții săi. Conform registrului agricol pe anii 1956 – 1958 și 1959 – 1963, autorul reclamanților, T. I., figura cu teren curte și agricol în . suprafață totală de 0,25 ha și construcții din cărămidă, casă de locuit și anexe.
De asemenea, imobilul a fost compus din teren în suprafață de 2500 mp și construcție și a fost înscris în evidențele fiscale astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal autorul lor, T. I., fiind impus ca titular de rol în perioada 1952 – 1967.
Calitatea de persoană îndreptățită este dovedită prin certificatul de moștenitor nr. 352/1998 emis ca urmare a dezbaterii succesiunii defuncților săi părinți T. I. și T. A..
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 922/1966 de la autorul lor T. I., despăgubirea acordată având în vedere doar construcțiile nu și terenul.
În prezent terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare astfel încât sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâta PMB, nu a soluționat notificare, iar lipsa oricărui răspuns din partea pârâtei echivalează cu refuzul restituirii, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, în acest sens fiind și Decizia XX/35.03.2007 a ICCJ.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 10/2001, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 6 din Legea 213/3598, art. 25, art.6 din CEDO.
La data de 23.07.2013 pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat dispozițiile Legii nr. 165/2013.
Sub aspect probatoriu, prima instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri și expertiza topo.
În cadrul probei cu înscrisuri au fost solicitate relații de la PMB Direcția Patrimoniu pentru comunicarea situației juridice a imobilului și la DITL, precum și la PMB pentru transmiterea actelor din dosarul administrativ, relații ce au fost depuse la dosar.
Expertiza a avut ca obiective identificarea terenului în litigiu în raport de actele de proprietate și actele de preluare; efectuarea de măsurători în sistem stereo 70; stabilirea vecinătăților și suprafeței; să se stabilească dacă terenul este liber sau afectat de construcții în tot sau în parte; să se stabilească dacă este afectat de elemente de sistematizare în tot sau în parte; să se stabilească dacă există o suprafață de teren liber ce poate fi restituit în natură; să se stabilească dacă construcțiile de pe teren sunt ușor demontabile și să se stabilească dacă terenul poate fi restituit în natură în tot sau în parte.
Expertiza a fost efectuată de expert A. O., raportul de expertiză fiind depus la dosar filele 154 – 163.
Prin sentința civilă nr.210/18.02.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea formulată de reclamanții N. P. și T. I., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că a fost învestit cu o cerere având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, avându-se în vedere refuzul nejustificat al pârâtei in emiterea dispoziției.
Tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 4262/2001 transmisă prin executor judecătoresc, reclamanții au solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilul (teren și construcție) situat în București, .. 35, sector 3, în suprafață totală de 2.500 mp, preluat în mod abuziv de către stat.
Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București și a fost transmisă spre competentă soluționare Primăriei Municipiului București unde s-a constituit dosarul nr._.
Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că potrivit istoricului de rol fiscal transmis de DITL, în perioada 1952 – 1967 pentru terenul în suprafață de 2500 mp și construcție situat în București .. 35 a figurat impus numitul T. I. în baza unei declarații pe propria răspundere și a proceselor verbale de impunere, fără a deține acte de proprietate la dosarul fiscal. Începând cu anul 1967 rolul fiscal a fost închis, imobilul fiind preluat de stat în baza Decretului 922/1966.
Prin Decretul nr.922/1966, poziția 61/61 din anexa la decret, imobilul din .. 35, compus din teren în suprafață de 2139 mp și construcție în suprafață de 166,97 mp. este expropriat de la ”deținătorul terenului”, respectiv I. T. și Cooperativa Agricolă de Producție Dudești.
Potrivit relațiilor transmise de către Primăria Municipiului București, coroborate cu raportul de expertiză efectuat în cauză, imobilul este în întregime afectat de construcții cu caracter permanent și elemente de sistematizare, neexistând nicio porțiune de teren liber ce poate fi restituit în natură.
Din relațiile transmise de către CGMB și AFI, rezultă că pentru acest imobil a fost calculată o despăgubire de 15.621 lei din care au fost achitate sumele de 9922 lei cu borderou nr. 123/12.09.1967 și respectiv suma de 602 cu borderou nr. 41/26.05.1969, suma de 5097 figurând la ”alte datori”.
A reținut tribunalul că de pe urma defuncților T. I. (decedat în anul 1984) și T. A., decedată în anul 1997, au rămas ca moștenitori T. I. și T. P. (situație ce rezultă din CM nr. 352/23.06.1998).
Tribunalul a apreciat ca cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Astfel, deși a reținut că în considerarea condițiilor socio-istorice în care s-au petrecut faptele, ca și a trecerii unui timp îndelungat de la acele evenimente, s-a acceptat de legiuitor, ca dovada dreptului de proprietate să se facă în condiții mult mai flexibile decât cele stricte ale dreptului comun (și care presupun, în mod necesar, înfățișarea titlului legal de constituire/dobândire a dreptului de proprietate), fiind permise inclusiv mijloace de dovadă indirecte ale dreptului de proprietate dar care să ateste faptul deținerii cu acest titlu de către solicitant a bunului vizat de el prin notificare, aceste condiții de probațiune nu pot fi interpretate și aplicate atât de larg, încât să se ajungă pe baza lor la recunoașterea calității de persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr.10/2001, unor persoane în privința cărora nu există dovezi ale deținerii cu titlu de proprietar a imobilului solicitat.
Astfel, s-a reținut că în privința dovedirii dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită, textul legii speciale nu impune ca dovada să se facă în condițiile dreptului comun, fiind admisibile orice dovezi care atestă aceste calități, cum ar fi și actele de stare civilă, în această materie având un conținut mai larg decât în dreptul comun, importantă fiind dovedirea dreptului de proprietate sau stabilirea filiației. Față de prevederile înscrise în art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, deși prezumția instituită de legea specială operează numai în absența unor probe contrare, reclamanții nu au făcut dovada întinderii dreptului de proprietate conform unor acte de proprietate, astfel ca sunt incidente disp. art. 24 alin.1 din Legea nr.10/2001.
Totodată, s-a constatat că declarația dată administrației financiare în vederea impunerii de către autorii reclamantului în anul 1952 pentru suprafața de 2.500 mp, nu valorează titlu translativ de proprietate și că nu a fost prezentat nici un înscris translativ de proprietate care sa facă dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv că în decretul de expropriere se menționează numele autorilor reclamanților aceștia fiind priviți ca deținători ai terenului iar nu ca proprietari, alături de Cooperativa Agricolă de Producție Dudești.
Prin urmare, tribunalul a reținut că reclamanții nu a făcut dovada că sunt persoane îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 astfel încât, a respins cererea acestora, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții N. P. și T. I., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Apelanții au solicitat admiterea apelului, anularea sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și obligarea intimatei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces – fond și apel, pentru următoarele motive:
În motivare, apelanții susțin că soluția instanței de fond este nelegală, întrucât autorul lor,T. I., a dobândit terenul în suprafață de 2.500 mp, prin moștenire de la părinții săi, teren cu care în anii 1956-1963, a figurat în Registrul Agricol în . acesta fiind edificate construcții din cărămidă.
Cu acest imobil, a figurat înregistrat în evidențele fiscale până în anul 1967, imobilul fiind preluat abuziv de către stat prin Decretul nr.922/1966 și dat în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului București.
Arată că la data preluării abuzive cât și la data formulării notificării, regimul juridic al imobilului, avea destinația de teren construibil, scopul preluării abuzive fiind construirea unor blocuri de locuință, iar la data formulării notificării, imobilul era și este și în prezent afectat de elemente de sistematizare. După preluare, construcția edificată pe teren, a fost demolată.
Precizează că în tabelul anexă al decretului de preluare, figurează autorul T. I. cu teren 2139 mp și 166,97 mp construcție și că în urma acestei exproprieri, s-au primit despăgubiri pentru construcție.
Calitatea de succesori ai autorului reclamanților este dovedită cu certificatul de moștenitor nr. 352/23 iunie 1998, emis de BNP M. D..
Așadar, apelanții apreciază că îndeplinesc toate condițiile de formă și fond, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, pentru imobilul ce face obiectul notificării, soluția instanței, fiind esențialmente greșită, astfel cum se va arăta mai jos.
Invocă prevederile pct. 22.1 din HG nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, susținând că întrucât art. 22 din Legea nr.10/2001, nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare. Prin urmare, în materie de Legea nr.10/2001, textul legii speciale de reparație, nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun.
În accepțiunea Legii nr.10/2001, sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate", are un sens mai larg decât cel al noțiunii similare dreptului comun. Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, proba dreptului de proprietate, se poate face cu orice alte mijloace de probă, în cauză aceste probe, fiind, alături de declarațiile de impunere, adresa de istoric de rol fiscal, copia Registrului Agricol, coroborat cu actele de preluare a imobilului de către stat și, mai ales, cu dovada faptului că pentru imobilul notificat, s-au primit despăgubiri.
Prin urmare, atâta vreme cât exproprierea s-a făcut de la o persoană pe care la acea vreme, statul a considerat-o proprietar în lipsa unui înscris în formă autentică, căruia i-a acordat o despăgubire pentru această formă de preluare, este lesne de înțeles că la acel moment, nimeni nu a contestat calitatea de proprietar al imobilului ce a intrat în proprietatea statului de la cel ce avea această calitate.
În aceste condiții, instanța de fond, avea obligația de a da eficiență juridică dispozițiilor art.24 din Legea nr.10/2001, care instituie o prezumție de proprietate în persoana individualizată în actul normativ de preluare.
Apreciază că proba dreptului de proprietate, nu constă doar în actul translativ de proprietate, ci constă în orice mijloc de probă, care atestă, deținerea imobilului sub nume de proprietar, la momentul preluării imobilului, în perioada de referință a legii speciale de reparație.
Instanța de fond dă o interpretare eronată mențiunilor din decretul de preluare, sugerând o anumită părtinire în favoarea altor entități, pe care le consideră proprietare, fără a exista vreun indiciu în favoarea unei astfel de interpretări. De vreme ce în adresa de istoric de rol fiscal, se arată că autorul apelanților a figurat cu suprafața de 2500 mp teren și construcție, pentru care a achitat taxe și impozite, suprafața a fost preluată printr-un decret de expropriere, iar raportul de expertiză, relevă faptul că imobilul se află în proprietatea statului, înscrisuri cu valoare juridică, fără îndoială că autorul reclamanților a deținut imobilul sub nume de proprietar.
Legea nr. 10/2001, instituie măsuri de reparație, pentru imobilele preluate abuziv, către foștii deținători, reglementând o repunere a părților în situația anterioară actului de preluare abuzivă. Aceasta este rațiunea, care justifică dispozițiile derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în art. 24 din Legea nr.10/2001, care oferă o interpretare logică, în sensul că dacă s-a făcut dovada preluării de la o anumită persoană, măsurile reparatorii se acordă persoanei de la care s-a preluat, punând-o în situația anterioară preluării abuzive.
Instanța de fond, a ignorat faptul că, în cauza de față, a operat prezumția de proprietate, la care s-a referit și a analizat înscrisurile cu care au înțeles să facă dovada deținerii imobilului la momentul preluării, din perspectiva dreptului comun, ceea ce contravine dispozițiilor legale anterior menționate. De altfel, instanța de fond, își argumentează soluția de respingere, tocmai pe calitatea autorului reclamanților de deținător, calitate recunoscută de lege, ca fiind suficientă pentru acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001.
În cauză, apelanții – reclamanți susțin că au făcut dovada că imobilul a fost preluat de la autorul lor T. I., fiind nominalizat în actul de preluare și că nu există nici o proba contrară acestei situații de fapt, astfel încât să răstoarne prezumția de care s-a făcut vorbire.
Astfel, nu există, nici o dovadă, care să ateste faptul că imobilul a fost preluat de la o altă persoană decât autorul reclamanților (înscrisurile din dosar relevând faptul că acesta a avut o suprafață de teren mult mai mare de 0,5000 ha, cu care a intrat în CAP), că altă persoană ar fi achitat taxe și impozite, sau ca altă persoană, ar fi primit despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv, ceea ce ar fi putut constitui probe contrare. Dacă ar fi existat astfel de dovezi, atunci ar fi fost răsturnată prezumția de proprietate, de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii care să confere un caracter just soluției de fond. Ori, neexistând astfel de dovezi, prezumția enunțată, operează pe deplin.
În apel, nu au fost administrate probe noi, în condițiile stabilite de art.479 alin.2 din Codul de procedură civilă.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, în limitele stabilite prin criticile cu care a fost legal investită și de prevederile înscrise în art. 477 și art. 478 din Codul de procedură civilă, Curtea reține caracterul fondat al apelului, pentru următoarele considerente:
Prin notificarea nr. 4262/2001 transmisă Prefecturii Municipiului București, prin executor judecătoresc, reclamanții au solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilul (teren și construcție) situat în București, .. 35, sector 3, în suprafață totală de 2.500 mp, preluat în mod abuziv de către stat. Notificarea a fost transmisă spre competentă soluționare Primăriei Municipiului București, unde s-a constituit dosarul nr._.
De asemenea, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 352/23.06.1998 eliberat de Notarul Public M. D., reclamanții sunt succesorii legali ai defuncților T. I. (decedat în anul 1984) și T. A., decedată în anul 1997.
Conform registrului agricol pe anii 1956 – 1958 și 1959 – 1963, aflat în copie la filele 26-31 dosar fond, înscris comunicat de Arhivele Naționale Direcția Mun. București, autorul reclamanților, T. I., figura cu teren curte și agricol în . suprafață totală de 0,25 ha și construcții din cărămidă, casă de locuit și anexe. Tot astfel, potrivit declarației individuale aflată la fila 21 dosar fond, imobilul edificat pe terenul notificat avea o suprafața de 111 mp., fiind alcătuit din 4 camere, dependințe și anexe.
De asemenea, acest imobil, compus din teren în suprafață de 2.500 mp. si construcție a fost înscris în evidențele fiscale, astfel cum rezultă din adresa nr. 3250/2013 emisă de DITL Sector 3 București, aflată, în copie la fila 15 dosar fond, autorul reclamanților, T. I., fiind impus ca titular de rol în perioada 1952 – 1967, când se precizează că „rolul fiscal a fost închis și trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 922/1966”.
Aceeași situație rezultă și din certificatul eliberat de Raionul T. V., Secțiunea Financiară (fila 20 dosar fond), din care rezultă că T. I. figurează la matricola clădiri poz.149/1966, cu un imobil a cărui valoare este de 29.941 lei, cu teren construit și neconstruit în suprafață de 2500 mp., la matricola agricol, poz. 62/1965-1966, grupa membrii CAP, figurează 0,05 ha teren arabil și 0,20 ha grădina irigată, impozitul fiind achitat pe anul 1966.
Așa cum rezultă din anexa la Decretul nr. 922/1966, poziția 61, imobilul din .. 35, compus din teren în suprafață de 2139 mp și construcție în suprafață de 166,97 mp. este expropriat de la I. T. și Cooperativa Agricolă de Producție Dudești, care sunt menționați ca fiind „deținătorul terenului” iar potrivit relațiilor transmise de către CGMB și AFI, rezultă că pentru acest imobil a fost calculată o despăgubire de 15.621 lei din care au fost achitate sumele de 9922 lei cu borderou nr. 123/12.09.1967 și respectiv suma de 602 cu borderou nr. 41/26.05.1969, suma de 5097 figurând la „alte datorii”.
Procedând la analiza coroborată a acestor înscrisuri, Curtea reține că deși este corectă aserțiunea tribunalului în sensul că înscrisurile exhibate de reclamant, constând în extrasele din registrul agricol și din evidentele fiscale nu valorează în sine, titlu translativ de proprietate, aceste înscrisuri trebuie coroborate cu mențiunile existente în anexa Decretului de expropriere nr. 922/1966.
Astfel, așa cum corect a reținut și prima instanță, regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun.
În acest sens, Curtea are în vedere pct. 23.1 din Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 2 alin. (1) din lege), orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, extras din registrul agricol, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective) etc.
Cum art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire. Ca urmare, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, așa încât sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate mai sus.
Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepțiunea legii de reparație, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi. Ceea ce este important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite.
Totodată, Curtea reține că potrivit art. 24 alin. 2 din Legea nr.10/2001: „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
Astfel, legiuitorul recunoaște valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării.
Prezumția de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează însă doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că un atare mijloc de probă nu este viabil dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.
Procedând la aplicarea în cauză a acestor considerații teoretice, concluzia care se impune este aceea că deși reclamanții nu pot proba cu un înscris translativ de proprietate dobândirea dreptului de proprietate de către autorul acestora asupra imobilului din litigiu, nu se poate face abstracție de împrejurarea că acesta figurează înscris în actul normativ de expropriere, ca deținător al terenului și al construcției.
Or, în cauză nu a fost produs un atare mijloc de dovadă contrar de către pârât ci, dimpotrivă, prezumția de proprietate este susținută de înscrisurile anexate la dosarul de fond, anterior reliefate, care atestă că însăși autoritățile statului comunist au recunoscut implicit o atare calitate autorului reclamanților, procedând la înscrierea acestuia în registrul agricol și în rolul fiscal, cu un imobil situat la adresa menționată în notificare compus din teren și construcție, stabilind și achitând despăgubiri pentru acesta, în conformitate cu mențiunile din decretul de expropriere.
Este real că în cuprinsul decretului de expropriere apare menționat în calitate de deținător alături de autorul reclamanților și CAP Dudești, însă o atare mențiune nu poate fi de natură a susține concluzia dedusă de instanța de fond, în sensul nedovedirii de către reclamanți a calității acestora de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul solicitat a fi restituit prin notificare.
Astfel, Curtea, constată că, în cauză nu s-a probat că CAP Dudești, ar fi preluat în mod valabil printr-un act de înstrăinare sau în temeiul legii, suprafața de teren deținută anterior în posesie de autorul reclamanților, la adresa menționată.
Totodată, Curtea retine că s-au administrat dovezi contrare prezumției instituite de art. 24 alin. 2 din Legea nr. 10/201, în favoarea CAP Dudești, din care rezultă că autorul reclamanților a deținut, achitând impozitele aferente și procedând la efectuarea formalităților impuse de lege, suprafața menționată în cuprinsul actului normativ de expropriere.
În consecință, Curtea apreciază că în privința reclamanților este incidentă prezumția instituite de art. 24 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/200, astfel că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la a solicita măsuri reparatorii pentru suprafața de teren înscrisă în cuprinsul Decretului nr. 922/1966- de 2139 mp., în calitate de moștenitori ai autorului T. I..
Tot astfel, în aplicarea acelorași dispoziții legale și a stării de fapt anterior reliefate, Curtea constată că trebuie recunoscută reclamanților calitatea de persoane îndreptățite la a beneficia în temeiul legii speciale de măsuri reparatorii pentru construcția edificată pe acest teren, în prezent demolată - așa cum rezultă din expertiza administrată în prima instanță. În privința suprafeței și compunerii acesteia, Curtea apreciază însă, că se impun a fi avute în vedere atât precizările apelanților reclamanți din cadrul dezbaterilor asupra apelului, în sensul că CAP Dudești ocupa la data exproprierii o parte din construcțiile preluate dar și faptul că, însăși autorul reclamanților a menționat în cadrul declarației individuale la care s-a făcut anterior referire, act care poartă semnătura acestuia, fiind așadar opozabil apelanților ( spre deosebire de cel aflat la fila 23 dosar fond), că acest imobil avea o suprafața totală de 111 mp, fiind compus din 4 camere, dependințe și anexe, respectiv că nu s-a probat că ulterior emiterii acestei declarații, construcția respectivă ar fi fost extinsă de acesta până la suprafața menționată în decretul de expropriere.
Or, în aplicarea art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, coroborând aceste mijloace de dovadă, Curtea apreciază că măsurile reparatorii în privința construcției demolate se impun a fi recunoscute în limitele în care însăși autorul reclamanților a individualizat construcția în prezent demolată, respectiv, pentru o construcție în suprafața de 111 mp, alcătuită din 4 camere, anexe și dependințe.
În ceea ce privește dreptul reclamanților la măsurile reparatorii, Curtea constată, totodată, că nu se poate face abstracție de împrejurarea că potrivit contractului de cesiune, autentificat sub nr. 2488/18.12.2012 de către BNP R. C. M., contract prin care au înstrăinat către . SRL, 28% din dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul din Valea Mureșului nr. 35, sector 3.
Curtea va avea în vedere, statuarea obligatorie a instanței supreme în cadrul Deciziei nr. 20/2007, prevederile înscrise în art.969 din Codul civil de la 1864 și respectiv, în art. 1 din Legea nr. 165/2013, dar și faptul că nu poate fi negată noua realitate juridică născută ca efect al încheierii acestei convenții, în temeiul căreia cesionarul a dobândit vocația obținerii unor măsuri reparatorii sub forma compensării prin puncte, neputându-se reține că, în actuala reglementare consacrată de Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, care distinge între natura măsurilor compensatorii de care pot beneficia cele două părți ale contractului de cesiune, efectele contractului de cesiune s-ar produce doar la momentul la care dosarul este înaintat Comisiei Naționale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, Curtea apreciază că art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul unor persoane de a obține măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, are menirea să indice subiectele de drept în patrimoniul cărora se naște inițial dreptul respectiv, nereglementând în niciun mod, valabilitatea sau, din contră, nevalabilitatea, cesiunii acelei creanțe, o confirmare legislativă a acestei soluții regăsindu-se în art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, adoptată ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, în care se face referire, explicit, la situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății.
În același sens, Curtea are în vedere statuările Curții Constituționale din cadrul Deciziei nr. 179/01.04.2014, publicată în M. Of. nr. 409/03.06.2014.
În același timp, în temeiul art. 478 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că este ținută să statueze asupra fondului cu respectarea cadrului procesual stabilit în prima instanță, or, în cauză nu a fost atras și cesionarul ..
Reținând, totodată, că potrivit relațiilor transmise de către Primăria Municipiului București, coroborate cu raportul de expertiză efectuat în cauză, imobilul este în întregime afectat de construcții cu caracter permanent și elemente de sistematizare, neexistând nicio porțiune de teren liber ce poate fi restituit în natură, ceea ce atrage incidența art. 11 alin.1 și 4 din Legea nr. 10/2001, Curtea constată, în limitele anterior reliefate, ca fiind fondate criticile apelanților vizând greșita respingere a cererii reclamanților privind constatarea calității acestora de persoane îndreptățite la măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru o cota de 72% privind imobilul situat în București, .. 35, sector 3, compus din teren în suprafața de 2139 mp și construcție, alcătuită din 4 camere, anexe și dependințe, în suprafața de 111mp..
Pe cale de consecință, se impunea a fi admisă și solicitarea reclamanților de a se dispune în sarcina pârâtului obligația de a emite dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul prezentelor considerente.
Totodată, având în vedere prevederile înscrise în art. 21 din Legea nr. 165/2013, Curtea retine că acest act normativ, ca de altfel și reglementarea incidentă la momentul soluționării cauzei - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reglementează o procedură care presupune înaintarea acestor dispoziții de soluționare a notificărilor către Comisia Națională și înregistrarea acestora de către Comisie, numai după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Or, câtă vreme textul de lege sus-enunțat face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești, nici instanța de judecată nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Tot astfel, Curtea are în vedere că prin aceste dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, astfel că judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Înregistrarea și centralizarea acestor dispoziții are drept scop asigurarea eficienței dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.
Admițându-se posibilitatea trimiterii directe a dispozițiilor emise în urma soluționării pe fond a notificării către Secretariatul Comisiei Naționale, pe lângă nesocotirea unei norme legale, s-ar ajunge și la o situație discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și reclamanți.
Tot astfel, înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile alt. 11 și 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art.13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor reclamanților, iar împrejurarea că recurenții invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului acestora la măsuri reparatorii, sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul autorităților centrale constituie în acest scop, în absența inițierii procedurii în baza normelor speciale mai sus arătate, excede cadrului procesual de față, și, în plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr. 10/2001.
Mai mult, transmiterea dosarului prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul fiind conștient de acest aspect. Ca urmare, Curtea are în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă la situația în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.
Așa fiind, Curtea nu poate aprecia ca fiind fondată solicitarea apelanților reclamanți privind înaintarea dosarului administrativ direct către Comisie.
În consecință, se va dispune schimbarea sentinței apelate în sensul că va fi admisă în parte acțiunea, constatându-se calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru o cota de 72% privind imobilul situat în București, .. 35, sector 3, compus din teren în suprafața de 2.139 mp și construcție, alcătuită din 4 camere, anexe și dependințe, în suprafața de 111mp., astfel că va fi admisă solicitarea reclamanților de a se dispune în sarcina pârâtului obligația de a emite dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul prezentei decizii.
În temeiul art. 451 alin. și art. 453 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune obligarea pârâtului către reclamanți, la plata cheltuielilor de judecată în suma de 1.000 lei, în fond și apel.
Astfel, Curtea retine că reclamanții au probat efectuarea acestor cheltuieli constând în onorariu de avocat, în sumă totală de 1850 lei, depunând la dosar chitanțele nr. 123/04.10.2013 (fila 169 dosar fond) și respectiv nr. 212/14.03.2014 și nr. 1130/11.06.2014 (filele 32 și 33 dosar apel), fiind îndeplinite cerințele impuse de art. 452 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor, la care sunt îndreptățiți reclamanți, Curtea reține incidența art. 453 alin. 2 din Codul de procedură civilă, și faptul că pretențiile acestora au fost încuviințate în parte, astfel, că apreciază că se impune obligarea pârâtului la suportarea onorariului avocatului care i-a reprezentat pe apelanți, în ambele faze procesuale, în parte, proporțional cu pretențiile admise, în limitele sumei totale de 1.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții – reclamanți N. P. și T. I., ambii cu domiciliul ales la . SA, în București, .-138, corp B, parter, sector 5, împotriva sentinței civile nr.210/18.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Schimbă sentința apelate în sensul că:
Admite, în parte, cererea formulată de reclamanții N. P. și T. I., în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Constată calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru o cota de 72% privind imobilul situat în București, .. 35, sector 3, compus din teren în suprafața de 2.139 mp și construcție, alcătuită din 4 camere, dependințe și anexe, în suprafața de 111mp..
Obligă pârâtul să emită o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul prezentei decizii.
Respinge cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului la a transmite dosarul administrativ la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Obligă pârâtul, către reclamanți la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată, în fond și apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M.-A. GREFIER
N.-G. M. C.
Red.M.I.
Tehnodact.M.I/B.I.
7 ex./04.07.2014
TB-S.3 – E.M.S.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 654/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 2/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
