Legea 10/2001. Decizia nr. 535/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 535/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 12917/3/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IX-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 535R
Ședința publică de la data de 27 Februarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. C.
JUDECĂTOR – I. R. D.
JUDECĂTOR – M. S.
GREFIER – C. N.
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentele-reclamante D. A. și G. V. și de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL împotriva sentinței civile nr.481/28.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, cauza având ca obiect Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 16.01.2014 s-au comunicat motivele de recurs reciproc și se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel că reține recursurile spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 13.04.2012 sub nr._ /_ reclamantele D. A. și G. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General soluționarea pe fond a notificării 2694/2001 privind imobilul situat în București, ., sector 5 compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție în suprafață desfășurată de 78 mp din care suprafață utilă 65,82mm, obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului aferent notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtului Municipiului București în solidar cu Primarul Municipiului București la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului creat ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării; această despăgubire se compune din diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data de 12.09.2011, când trebuia soluționată notificarea și valoarea de piață de la momentul soluționării, plus dobânda legală aferentă despăgubirilor pentru intervalul cuprins între data soluționării acțiunii și data transmiterii dosarului la C.C.S.D.
În subsidiar, se solicită ca, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, în temeiul art.16 alin.2 ind.1 din Legea nr.247/2005, să fie obligat M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
În motivarea cereri s-a arătat că terenul ce face obiectul notificării 2694/2001 a fost dobândit în baza actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1946 la Tribunalul Ilfov, Secția notariat, de autorii Ș. C. și Ș. M., iar pe acest teren a fost ridicată o construcție în suprafață de 78 mp, de către A. D., în privința căreia sunt operante dispozițiile art.492 Cod Civil.
Au arătat că imobilul a fost preluat abuziv de stat prin Decretul C.S. nr.236/1983 și greșit s-a trecut în acest act că preluarea s-a făcut de la Ș. C. și Ș. M., deoarece aceștia erau decedați din anul 1984.
S-a arătat că reclamantele nu dețin titlul de proprietate privind diferența de teren de 180 mp din imobilul notificat, la dosar fiind depuse mai multe negații referitor la inexistența în arhive a titlurilor de proprietate asupra imobilului revendicat.
Conform adresei nr.773/01.10.2007 s-au plătit și încasat despăgubiri în sumă de 50.979 lei, doar pentru construcția în suprafață de 65,82 mp nu și pentru teren.
Consideră reclamantele că lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr.10/2001, Decizia nr.XX/2007 a ICCJ, art.1 din Primul protocol adițional CEDO, art.25 alin.6 CEDO, art.16 Cap.V, Titlul VII din Legea nr. 247/2007, art.1073 Cod civil, art.1523 alin.2 lit.a, art.1373 Cod civil.
La data de 15.11.2012 reclamantele au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că renunță la capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București în solidar cu Primarul la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea.
Prin sentința civilă nr.481/28.02.201, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul M. București să emită decizie/dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri pe numele reclamantelor pentru imobilul situat la fosta adresă din București, ., compus din teren în suprafață de 300 mp, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea Municipiului București la transmiterea dosarului administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1700 lei către reclamante.
A reținut prima instanță că prin notificarea nr.2694/2001, reclamantele D. A. și G. V. au solicitat în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001 acordarea de despăgubiri pentru imobilului situat în București, . compus din teren în suprafață de 300 mp și construcții, iar în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 439/1991 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 4 a rămas ca unic moștenitor legal al defunctei Ș. M. (decedată la 23.04.1966) D. D.; potrivit aceluiași certificat de moștenitor acesta a decedat la 14.05.1982, reclamantele fiind moștenitoare, în calitate de fiică și respectiv soție supraviețuitoare.
A reținut instanța că potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul din București, ., iar în conformitate cu art. 24 alin.2 din Legea 10/ 2001, republicată, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
În cauză, titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului notificat sunt reclamantele în calitate de moștenitoare legale ale numitului D. D. acesta având calitatea de moștenitor al defunctei proprietare Ș. M.; în anexa Decretului de expropriere nr.236/1983 aceasta este înscrisă cu imobil compus din teren în suprafață de 300 mp, prezumția instituită de legiuitor nefiind înlăturată de nici o altă probă. Cu aceeași suprafață de teren au fost înscriși la D.I.T.L. sect.4 autorii reclamantelor, defuncții Ș. C-tin și M..
Tribunalul a reținut caracterul abuziv al decretului de expropriere în conformitate cu art.2 lit.i) din lege, având în vedere că la data emiterii Decretului erau în vigoare dispozițiile art.481 Cod civil, în conformitate cu care nimeni nu putea fi silit a ceda proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, dispoziții care nu au fost respectate, autorii reclamantelor neprimind nici o despăgubire pentru imobilul teren.
S-a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art.10 din Legea 10/2001 și a celor statuate prin Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de care, în temeiul art. 26 din Legea 10/2001, republicată, s-a constatat că acțiunea este întemeiată sub aspectul solicitării de obligare a pârâtului M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a despăgubirilor aferente imobilului situat în București, . compus din teren în suprafață de 300. mp pe numele reclamantelor D. A. și G. V..
A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului format în baza notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu motivarea că din actele dosarului nu rezultă refuzul nejustificat al Municipiului București de a înainta dosarul la CCSD. Singurele solicitări adresate de reclamante cuprind cererea de emitere a dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
Prin sentința civilă nr.1807/17.10.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea reclamantelor de completare a dispozitivului sentinței civile nr.481/2013 și a obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent și pentru construcția în suprafață de 78 mp situată în București, ..
Împotriva sentinței civile nr.481/28.02.2013 au declarat recurs atât reclamantele D. A. și G. V., cât și pârâtul M. București, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 06.01.2014 sub nr._ .
Recurentele-reclamante D. A. și G. V. au invocat prevederile art.304 pct.7, 8 și 9 și 3041 Cod procedura civilă, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței civile mai sus menționate, în sensul modificării sentinței în ceea ce privește imobilul pentru care urmează a se acorda măsuri reparatorii, reținând faptul că acesta este format din teren în suprafață de 300 mp și construcție în suprafață de 78 mp construiți, din care 65,82 mp suprafață utilă, precum și în sensul admiterii capătului de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să înainteze dosarul nr._ aferent notificării nr.2694/10.08.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză către CCSD, iar în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art.16 alin.2 ind.1 din Legea nr. 247/2005, obligarea Municipiului București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentele-reclamante au arătat că sunt incidente dispozițiile art.304 pct. 8 și 9 Cod proc. civ., față de faptul că instanța de fond, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia și a aplicat greșit legea la situația de fapt existentă în prezentă cauză.
În ceea ce privește imobilul pentru care au formulat cererea de chemare în judecată, arată că prin notificarea nr. 2694/10.08.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, recurentele au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 320 mp și construcție, situat în București, ., sector 4, imobil preluat în mod abuziv.
Susțin recurentele că, deși au solicitat acordarea de măsuri reparatorii cu privire la imobilul format din teren și construcție și au făcut dovada preluării abuzive, instanța de fond a obligat pârâtul să emită dispoziție numai cu privire la terenul în suprafață de 300 mp, nu și pentru construcție.
Sub acest aspect apreciază hotărârea instanței ca fiind netemeinică și nelegală și, pe cale de consecință se impune modificarea acesteia sub acest aspect, respectiv să se constate că dreptul lor la măsuri reparatorii se referă și la construcție, nu numai la teren.
O altă critică, întemeiată pe art. 304 pct.9 și art.3041 Cod proc.civ., a privit capătul de cerere nr.2, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (în prezent Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor), iar, în subsidiar în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art.16 alin.2 ind.1 din Legea nr. 247/2005, s-a solicitat să fie obligat M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Arată recurentele că instanța de fond a respins acest capăt de cerere, cu motivarea că prin Titlul VII al Legii 247/2005 s-a instituit o procedură specială pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, ca echivalent al imobilelor preluate abuziv și care nu pot să fie restituite în natură, procedură ulterioară prezentei proceduri și ar putea fi analizate numai în cadrul procedurilor administrative și, eventual, celor judiciare prevăzute de Legea nr. 247/2005, care sunt distincte și subsecvente procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare ori de către instanța civilă și că nu au făcut dovada că pârâtul nu s-ar conforma acestor obligații.
Ținând cont de faptul că art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 a stabilit etapele care trebuie parcurse pentru emiterea titlului de despăgubiri, instanța de fond a concluzionat că acest capăt de cerere este neîntemeiat.
Este adevărat că art.16 alin.2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
Susțin recurentele că în speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea lor de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că acestea au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competență în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Dispozițiile art.16 alin.2/1 din Titlul VII al Legii 247/2005 sunt aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.
Măsura înaintării centralizate a dosarelor de către Instituția Prefectului, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a dispus, prin lege, pentru a se degreva Comisia Centrală de obligația de a efectua controlul de legalitate al măsurilor dispuse de primari, prin dispozițiile emise.
Or, în speța prezentă, atât timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, consideră recurentele că nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitate pur formală, constând în înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării, prin emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.
Pârâtul M. București prin Primarul General va fi obligat să pună în executare hotărârea instanței, prin care s-a soluționat pe fond notificarea și s-a stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de masurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, fără a mai adopta alte măsuri suplimentare, care sa poată eventual să facă obiectul controlului de legalitate din partea prefectului.
Astfel, apreciază recurentele, hotărârea judecătorească va putea fi executată și va putea să-și producă efectele necesare, respectiv dosarul soluționat să treacă în următoarea etapă a procedurii administrative fără a mai fi nevoie să apeleze încă o dată la instanța de judecată pentru obligarea Municipiului București să transmită dosarul către Prefect.
Astfel, interesul lor apare justificat în acest capăt subsidiar de cerere.
Recurentul-pârât M. București a arătat în motivarea cererii sale de recurs că legea nu stabilește o ierarhie intre tipurile de masuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează si nu acordă preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul sau în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.
Potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii sau de acordare de bunuri și servicii în compensare.
Conform art.1 al.1 și al.2, art.4, art. 16 și art.50 lit. b din Legea nr. 165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 al.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art.4 al Legii nr.165/2013 se arată în mod expres că aceasta lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării in vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art.50 lit.b menționează expres faptul că „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare si măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent, prevăzute in Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare se abroga.”
Arată recurentul-pârât, referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză, că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.
Invocă jurisprudența C.E.D.O. care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementata de art.274 alin.3 C. proc. civ. și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuală a părții care cade in pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubila cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului sau.
Prin urmare, nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecata.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
În cauză nu s-au formulat întâmpinări și nu s-au administrat probe noi în recurs.
Examinând sentința recurată prin raportare la prevederile legale invocate, curtea constată că recursurile sunt nefondate.
1. Recursul declarat de reclamante a privit două motive: solicitarea de acordare a măsurilor reperatorii cu privire la construcția preluată odată cu terenul și soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la înaintarea dosarului administrativ către CCSD.
Cu privire la prima critică, curtea reține că dispozițiile art.304 pct.8 Cod proc.civ. sunt invocate în mod formal, deoarece, atât timp cât prima instanță nu a soluționat prin sentința recurată cererea referitoare la construcția preluată (prin admitere sau respingere, după caz), nu se poate pune problema interpretării greșite a actului juridic dedus judecății.
Dimpotrivă, critica ar putea îmbrăca forma cazului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod proc.civ., respectiv încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității – dacă încălcarea obligației instanței de a soluționa în întregime cererea cu care a fost învestită ar fi calificată drept o asemenea normă de procedură.
Curtea reține însă că nici o asemenea calificare nu este permisă, față de dispozițiile art.2812a Cod proc.civ., introduse prin Legea nr.202/2010, potrivit cărora „Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art.208-2082”.
Prin urmare, rezultă din prevederile mai sus evocate că nu este permis părții a invoca drept motiv de recurs aspecte ce pot face obiectul procedurilor prevăzute de art.281 și următoarele Cod proc.civ., inclusiv aceea de completare a dispozitivului hotărârii, cum este cazul omisiunii de a soluționa o cerere cu care instanța a fost învestită, cum este cazul în speță.
În plus, curtea reține că, efect unei cereri formulate de reclamante, întemeiată pe art.2812 Cod proc.civ., prima instanță a completat dispozitivul sentinței recurate cu obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii și pentru construcția demolată.
Prin urmare, critica este nefondată.
A doua critică formulată de reclamante a privit nelegalitatea sentinței atacate în privința respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului să înainteze către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul administrativ constituit ca urmare a notificării.
Curtea reține, contrar susținerilor recurentelor, că prima instanță a respins acest capăt de cerere pentru un singur considerent, și anume că nu există indicii în sensul că pârâtul ar refuza îndeplinirea obligațiilor legale.
Cu privire la celelalte argumente ale recurentelor, curtea reține că dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, care au completat procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001, prevăd în art.16 alin.21 obligația autorităților administrației publice centrale care emit dispoziții în soluționarea notificărilor de a centraliza aceste dispoziții la nivelul prefecturilor, urmând ca acestea din urmă să înainteze documentele menționate către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de avizul de legalitate emis de prefect.
Niciun argument nu îndreptățește instanța să oblige municipalitatea la înaintarea dosarelor administrative, ulterior emiterii dispoziției, direct către Comisia Centrală, de vreme ce legea stabilește clar procedura de urmat, iar aceasta presupune centralizarea documentelor la nivelul prefecturilor.
Curtea nu va reține nici argumentul adus de recurentele-reclamante în sensul că, odată fiind soluționată notificarea de către instanță, controlul de legalitate al prefectului nu ar fi posibil, deoarece acesta din urmă nu are competența de a verifica legalitatea hotărârilor judecătorești.
În acest context, curtea remarcă, pe de o parte, că în soluționarea notificării instanța judecătorească se substituie (potrivit și deciziei nr.XX/2007 a instanței supreme, în recurs în interesul legii), autorității învestite cu emiterea dispoziției privind acordarea măsurilor reparatorii, caz în care măsurile luate nu pot depăși limitele în care poate să se pronunțe entitatea învestită cu soluționarea notificării.
Prin urmare, și măsurile luate de instanță la soluționarea cererii formulată de titularul notificării, izvorâtă din omisiunea autorității de a proceda la emiterea dispoziției, se circumscriu atribuțiilor acesteia din urmă, inclusiv în privința măsurilor administrative ce succed emiterea dispoziției, respectiv înaintarea sa către prefectură.
Pe de altă parte, cu referire la imposibilitatea prefectului de a cenzura legalitatea hotărârii judecătorești prin care notificarea a fost soluționată, curtea consideră că, dat fiind stadiul procedurii administrative care face obiectul cauzei pendinte (soluționarea notificării în sensul verificării calității de persoană îndreptățită a notificatorului, a întinderii dreptului său la reparație și stabilirea modalității concrete în care reparația poate fi realizată), aspectul nu poate fi dezlegat la acest moment.
Aceasta întrucât pașii următori ai procedurii fac parte din etapa reglementată de Legea nr. 247/2005, iar legalitatea acestor operațiuni cade în competența instanței prevăzută de art.20 din Titlul VII al acestui act normativ.
De aceea, curtea consideră că în mod neîntemeiat cer reclamantele obligarea pârâtului la trimiterea dosarului direct la CCSD.
Cu privire la solicitarea subsidiară de obligare a pârâtului la trimiterea dosarului către prefect, curtea reține drept judicios argumentul primei instanțe în sensul că în speță nu se conturează indicii în sensul că pârâtul ar intenționa a nesocoti această obligație.
Curtea va înlătura argumentul recurentelor în sensul că o asemenea măsură ar fi de natură a preveni un eventual refuz și, astfel, va fi evitată o nouă procedură judiciară ce va prelungi în timp soluționarea cererii reclamantelor.
Astfel, chiar dacă susținerea recurentelor nu este lipsită de pertinență, calea procesului este deschisă persoanelor nemulțumite de pasivitatea administrației, care a refuzat implicit a soluționa notificarea, fără a exista însă vreun motiv rezonabil pentru a crede că pârâtul va refuza a îndeplini operațiunea în discuție.
Pentru ansamblul acestor considerente, curtea constată că recursul declarat de recurentele-reclamante este nefondat.
2. Recursul declarat de pârât s-a referit, în primul rând, la imposibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri, după . Legii nr.165/2013.
Curtea observă că această critică este străină judecății pendinte, unde reclamantele nu au cerut și prima instanță nu a dispus o astfel de măsură reparatorie.
În cea de-a doua critică recurentul-pârât invocă . Legii nr.165/2013 și efectele acestui act normativ asupra judecăților pendinte.
Or, curtea reține că la data pronunțării sentinței atacate (28.02.2013) actul normativ în discuție nu intrase în vigoare.
Prin urmare, curtea nu poate da efecte Legii nr.165/2013 în situația reclamantelor, care la data intrării în vigoare a legii se bucurau de efectele unei hotărâri judecătorești executorii de primă instanță, o soluție contrară echivalând, în opinia instanței de recurs cu acordarea unor efecte imprevizibile legii și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Într-o ultimă critică recurentul pârât reproșează instanței de fond acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum excesiv, invocând inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect.
Pe de o parte curtea reține că recurentul pârât nu este în măsură a invoca în beneficiul său statuările instanței europene cu privire la eventuala încălcare a unui drept recunoscut cetățenilor statelor membre ale Convenției, deoarece recurentul are calitatea de instituție publică, reprezentant al statului în raport cu cetățenii, drepturile izvorâte din Convenție fiindu-i, în fapt, opozabile acestuia.
Pe de altă parte, argumentele sale privind aplicarea prevederilor art.274 alin.3 sunt nefondate, curtea observând că suma de 1700 lei acordată de tribunal cu titlu de cheltuieli de judecată este compusă din 1000 lei onorariu de expert și 700 lei onorariu de avocat, acesta din urmă neputând fi apreciat drept excesiv, indiferent cât de lipsită de complexitate ar putea părea recurentului cauza pendinte și, corespunzător, munca avocatului.
Nefondată este și susținerea recurentului în sensul că lipsește culpa sa procesuală, deoarece reclamantele nu au depus la dosarul administrativ toate documentele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001.
Astfel, în fața primei instanțe sau în recurs pârâtul nu a invocat imposibilitatea de a soluționa notificarea din acest motiv.
În plus, la dosarul primei instanțe a fost depus în fotocopie dosarul administrativ, iar instanța a soluționat cauza pe baza acestuia și pe baza probei cu expertiză pentru identificarea terenului (demers care în procedura administrativă cădea în sarcina pârâtului), precum și pe baza informațiilor de la serviciile și departamentele din cadrul pârâtului responsabile cu evidența situației juridice a imobilelor, astfel încât curtea reține că nu există niciun indiciu că reclamantele s-ar fi făcut vinovate de omisiunea pârâtului de a-și îndeplini obligația legală dedusă judecății.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.312 Cod proc.civ., curtea va respinge și recursul declarat de pârât ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurentele-reclamante D. A. și G. V., ambele cu domiciliul ales la . SA, în București, .-138, corp B, parter, sectorul 5, și de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sectorul 6, împotriva sentinței civile nr. 481/28.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ , ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. C. I. R. M. S.
D.
GREFIER
C. N.
Red. IRD
Tehnored.IRD
2 ex /7.11.2014
Tribunalul București – Secția a III-a Civilă - Judecător: S. M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1424/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 910/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
