Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1742/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1742/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-11-2014 în dosarul nr. 2866/335/2011
Dosar nr._
(1772/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1742
Ședința publică de la 18.11.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta – reclamantă ., împotriva deciziei civile nr.186 din data de 22.05.2014, pronunțate de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimatului – pârât M. S..
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 04.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 11.11.2014 și apoi la 18.11.2014, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria V. sub nr._ la data de 27.12.2011, reclamanta S.C.” V. T. „ S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul M. S., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat acesta să îi restituie autoutilitara marca M. cu nr. de înmatriculare_, bun aflat în proprietatea societății și pe care pârâtul îl deține fără drept, la repararea prejudiciului produs societății, constând în lipsa de folosință a bunului, începând cu luna august 2010 și până la data restituirii efective a bunului, respectiv 25.000 lei/lună ; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 16.12. 2006, reclamanta a achiziționat autoutilitara marca M. cu nr. de înmatriculare_ ; pentru a putea achita prețul autoutilitarei, reclamanta a contractat un credit bancar în sumă de 55.300 euro pentru o perioadă de 60 luni. Autoutilitara a fost achiziționată în scopul desfășurării activității și pentru a aduce profit societății prin prestarea de servicii către terți .
În cursul lunii iulie 2010, pârâtul a luat autoutilitara menționată împreună cu actele acesteia, cu promisiunea că se va ocupa de revizia acesteia și de eventualele reparații. În cursul lunii aprilie 2011, reclamanta a insistat în restituirea bunului, la început verbal apoi în scris însă pârâtul a continuat să rețină bunul fără nici un drept.
Utilajul se afla la adresa de domiciliu, mai exact în curtea casei pârâtului, producând mari prejudicii reclamantei.
A mai arătat reclamanta că, din evidențele sale contabile, coroborate cu ofertele similare din piață precum și cu cele pe care le-a primit, venitul lunar pe care îl putea obține, în toată această perioadă din închirierea autoutilitarei, se ridică la 20.000 – 25.000 lei/lună. Pârâtul a fost convocat la conciliere dar acesta a refuzat să restituie bunul și să despăgubească reclamanta pentru prejudiciul suferit, respectiv lipsa de folosință a bunului pentru toată perioada de timp menționată..
La data de 25.01. 2012, reclamanta a formulat cerere pentru acordarea ajutorului public judiciar, sub forma reducerii și eșalonării plății taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 21 și urm. din Legea 146/1997. Prin încheierea dată în camera de consiliu din data de 01.02. 2012, a fost admisă în parte cererea, s-a dispus acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de jumătate din cuantumul taxei de timbru și s-a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma eșalonării plății taxei de timbru în cuantumul redus, după scutire.
În ședința publică din data de 22.02. 2012, reclamanta a depus la dosarul cauzei precizări, prin care renunță la capătul al doilea al acțiunii, respectiv obligarea pârâtului la repararea prejudiciului produs și a depus la dosar următoarele înscrisuri: cartea de identitate a bunului revendicat, certificat de înmatriculare a autovehiculului, factura de achiziție, contractul de credit și actul adițional la contract.
În aceeași ședință publică, pârâtul a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și, totodată cerere reconvențională solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se constate că pârâtul are un drept de creanță asupra autoutilitarei marca „ M. „cu nr. de înmatriculare_, ce se află în posesia sa în sumă de 23.700 euro și 5.000 USD. A solicitat de asemenea, să fie obligată reclamanta la restituirea sumelor de 23.700 euro și 5000 USD iar sub capătul notat sub nr.3 al cererii reconvenționale a solicitat un drept de retenție asupra autoutilitarei până la achitarea sumelor de 23.700 euro și 5000 USD, pentru motivele expuse în reconvenționala formulată la acea dată.
În finalul cererii reconvenționale din data de 22.02.2012, pârâtul a arătat că suma de 5000 USD reprezintă cheltuieli efectuate de parte cu aducerea autoutilitarei din Olanda în România, constând în transport, cazare, contravaloare acte și numere provizorii, alimentare cu carburant, înmatriculare, asigurare, revizie mecanică.
De asemenea a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei V. .
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 24.02. 2012, instanța s-a pronunțat, în sensul respingerii excepției ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 28.03.2012, reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională a pârâtului .
Prin cererea precizatoare a cererii reconvenționale și totodată răspuns la întâmpinarea reclamantei, formulată la data de 24.04.2012, pârâtul a restrâns pretențiile reconvenționale la două capete, astfel: solicită obligarea reclamantei la restituirea sumei de 23.700 euro și 5000 USD, arătând că reprezintă dreptul său de creanță asupra autoutilitarei pe care a posedă iar la petitul 2, solicită un drept de retenție asupra autoutilitarei, până la achitarea sumelor cerute prin capătul de cerere punctat sub nr. 1.
La termenul de judecată din data de 25.04. 2012, reclamanta – pârâtă a depus nota de ședință prin care a solicitat disjungerea cererii reconvenționale.
La termenul de judecată din 18.10. 2012, reclamanta a depus la dosar nota de ședință referitor la începutul termenului de prescripție ( începutul curgerii acestui termen) aflate la dosar fila 120.
La termenul de judecată din data de 22.11. 2012 au fost luate interogatorii părților (filele 152-156 și 162-164 ) și a fost audiat martorul B. A. – E. (filele 160-161).
La data de 07.03. 2013, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise iar pârâtul nota scrise.
Prin sentința civilă nr.445 din data de 14.03. 2013 pronunțată de Judecătoria V. a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de reclamanta – pârâtă S.C.” V. T. „ S.R.L., a fost admisă acțiunea principală, astfel cum a fost formulată și a fost obligat pârâtul – reclamant să restituie reclamantei – pârâte de îndată, autoutilitara marca M., cu nr. de înmatriculare_ și nr. de identificare WMAH35ZZZ3M365119.
A fost respinsă cererea reconvențională astfel cum a fost precizată, ca fiind prescris dreptul material la acțiune și a fost obligat pârâtul – reclamant să plătească reclamantei pârâte suma de 5.357, 86 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, termen stabilit ca fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. 1 din același decret.
Raportând aceste considerații teoretice la situația de fapt, s-a reținut că excepția este întemeiată, întrucât data nașterii raportului juridic este data de 11.12. 2006 pentru suma de 23.700 euro ce a reprezentat avans la achiziționarea mașinii (factura nr._, fila 25) iar pentru cei 5000 USD (nedovediți) ar fi data înmatriculării efective a autovehiculului, respectiv 21.02. 2007.
Pe fond, judecătoria a reținut că reclamanta este proprietarul autoutilitarei basculantă marca M. fabricată în anul 2003 cu nr. de înmatriculare_ și din luna iulie 2010, pârâtul fără nici un drept, are în posesie acest bun. Acțiunea în revendicare este acțiunea civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia.
Altfel spus, revendicarea este acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar .
Dreptul de proprietate se întemeiază numai pe un titlu de proprietate, adică un act sau un fapt juridic care justifică dreptul reclamantului asupra unui lucru, drept ce în cauza dedusă judecății a fost dovedit cu acte de reclamantă.
Față de admiterea excepției, instanța a constatat de prisos cererea privind dreptul de retenție asupra bunului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul M. S., arătând motivul 1 de apel că dacă valoarea obiectului acțiunii principale este de peste 100.000 lei calea de atac a hotărârii pronunțate în primă instanță este apelul și nu recursul iar prin încheierea din 01.02. 2012 a fost admisă cererea reclamantei de ajutor public judiciar, în sensul că a fost scutită de plata a ½ din taxa de timbru adică 2309, 52 lei (deși O.U.G. nr. 51/2008 se referă numai la persoane fizice și nu la persoane juridice).
Prin motivul 2, pârâtul a arătat că sentința judecătoriei este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art.6 din CEDO (un proces echitabil) precum și art.5 din aceeași convenție, nefiind respectat principiul egalității armelor sau al egalității părților în acest proces. Mai mult, instanța de fond nu a avut rol activ în cauză, judecând cauza în detrimentul aflării adevărului; pe tot parcursul procesului balanța a înclinat numai în favoarea reclamantei.
Astfel, reclamantei i s-a admis cererea de ajutor public judiciar în sensul reducerii taxei judiciare la ½ deși este persoană juridică iar O.U.G. nr.51/2008 se aplică numai persoanelor fizice . Pârâtul a fost obligat să timbreze cererea reconvențională cu 11.525 lei, când aceasta trebuia timbrată cu 4011 lei la valoarea de 119.121 lei.
În final s-a stabilit taxa de timbru la 8022 lei, adică o dată capătul de cerere pretenții de 119.121 lei cu 4011 lei și a doua oară dreptul de retenție cu încă 4011, total greșit. Pârâtul a formulat cerere de ajutor public judiciar care a fost admisă și redusă taxa de timbru de la 8022 lei la 4011 lei, amânându-se astfel cauza timp de 6 luni.
Pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâtul a solicitat la data de 30.06. 2012, probe și anume: interogatoriul reclamantei, proba cu înscrisuri, proba cu doi martori instanța admițând proba cu interogatoriul părților, proba cu câte un martor și proba cu înscrisuri deși pârâtul solicitase 2 martori . S-a schimbat completul de judecată prin plecarea magistratului la o altă instanță.
Astfel, la data de 22.11.2012, 24.01.2013 și 28.02.2013, pârâtul a solicitat suplimentarea probei testimoniale cu un martor pe excepția prescripției dreptului material la acțiune cu motivarea că testus unus testus nulus, de fapt probă cerută la 30.06. 2012 însă instanța a respins această cerere fără nicio motivare. Mai mult, prin încheierea din 28.02. 2013, instanța a respins toate probele solicitate constatând că probele încuviințate sunt suficiente.
Instanța s-a antepronunțat, respingând toate probele solicitate cu atât mai mult cu cât a spus dar nu a consemnat că nu ar fi admis nici un martor în cauză, fiind astfel evidentă soluția instanței de fond înainte de pronunțare .
Instanța de fond nu a analizat deloc depoziția martorului B. A. – E. și mai mult a schimbat natura dreptului dedus judecății și a făcut o mare confuzie asupra momentului nașterii dreptului material la acțiune al pârâtului.
În motivul 3 de apel, pârâtul a arătat că instanța de fond a schimbat natura actului dedus judecății, interpretând greșit dreptul de creanță ca un contract de împrumut când în realitate este un drept de creanță al pârâtului de la reclamantă, decurgând din autoutilitara „ M. „ cu nr. de înmatriculare WVW pe care pârâtul îl are în posesie, astfel încât dreptul de creanță nu este prescris.
Greșit a considerat instanța de fond că termenul de prescripție este termenul general de 3 ani și curge de la constituirea avansului pentru achiziționarea autoutilitarei, 11.12.2006 pentru suma de 23.700 euro iar pentru cei 5000 USD de la data înmatriculării autovehiculului, 21.02.2007. În speță este vorba de un drept de creanță al pârâtului pentru suma de 23.700 euro și 5000 USD asupra autoutilitarei „M.” cu nr. de înmatriculare WVW c e s-a aflat întotdeauna și în prezent în posesia pârâtului, astfel încât dreptul material la acțiune nu este prescris, acesta având posesia bunului.
Mai mult, instanța de fond nu a analizat deloc depoziția martorului B. A. – E. ( fila 160/161 dosar fond ) din care rezultă că părțile s-au înțeles ca după achitarea efectivă a autoutilitarei, adică anul 2011, aceasta să fie scoasă din societate și să fie trecută pe numele soțului, adică M. S.. Martorul a relatat că în anul 2009 a auzit când pârâtul i-a cerut fostei soții, administratorul reclamantei să-i treacă, camionul, deoarece a fost achitat, fosta soție refuzând iar pârâtul i-a cerut să-i dea banii în avans.
Martorul a arătat că l-a împrumutat pe pârât cu suma de 29.200 lei, bani dintr-un împrumut bancar, că pârâtul și-a vândut autobasculanta_ cu suma de 10.000 euro și a efectuat el personal un împrumut bancar, care este neachitat și-n prezent . Instanța nu a analizat deloc nici contractele de împrumut depuse în cauză de pârât, nici reaua – credință a reclamantei în a nu răspunde la întrebările din interogatoriul formulat precum și răspunsul acestuia la întrebarea nr. 7 din interogatoriu ( fila 164 dosar fond ).
Rezultă cu prisosință cu autoutilitara” M. „cu nr. de înmatriculare WVW se afla din anul 2009 în posesia exclusivă a pârâtului ( obiectul acțiunii principale fiind revendicarea bunului respectiv ) avansul trebuia restituit pârâtului în anul 2011 iar discuția restituirii lui s-a purtat în anul 2009, după ce pârâtul adusese profit cu autoutilitara de 680.000 lei. Astfel, acțiunea „obiect al cererii reconvenționale” nu este prescrisă.
În motivul 4, pârâtul a criticat sentința cu privire la cheltuielile de judecată în sumă de 5.357, 86 lei deși a recunoscut pretențiile reclamantei prin întâmpinare, adică în prima zi de înfățișare .
Prin încheierea de ședință din 27.09.2013. calea de atac exercitată în cauză a fost calificată ca fiind apelul, în raport de dispozițiile art.2821 Cod procedură civilă și încheierea de ședință din data de 25.01.2012 pronunțată de Judecătoria V. prin care reclamanta a declarat că bunul în litigiu depășește 100.000 lei vechi, în mod greșit fiind menționat recursul, prin dispozitivul sentinței atacate.
În apel, au fost încuviințate și administrate la solicitarea apelantului-pârât probele cu înscrisuri și expertiză contabilă.
Prin decizia civilă nr.186/22.05.2014 Tribunalul Teleorman a admis apelul declarat de apelantul pârât-reclamant M. S., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Verificând în limitele cererii de apel și a apărărilor formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Tribunalul, a admis apelul declarat, pentru considerentele care vor succede.
Instanța de apel, a analizat cu prioritate motivul trei de apel, care se referă la greșita aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc regimul juridic al prescripției extinctive, a cărei admitere ar atrage, anularea sentinței instanței de fond și trimiterea spre rejudecare a cauzei.
Astfel, pornind de la definiția dată prescripției extinctive în baza Decretului nr.167/1958, prescripția are caracter sancționator, sancțiunea constând în stingerea dreptului la acțiune în sens material, neexercitat în termenul de prescripție.
Un prim criteriu de determinare a domeniului prescripției extinctive îl constituie natura drepturilor patrimoniale subiective civile, făcându-se distincție între categoria drepturilor patrimoniale și drepturilor personale nepatrimoniale, acestea din urmă fiind în general imprescriptibile.
Dreptul apelantului-pârât dedus judecății este un drept patrimonial, prescriptibil în termenul general de trei ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, regula instituită de art.7 alin.1 din același act normativ fiind aceea potrivit cu care prescripția începe să curgă de la de la data nașterii dreptului la acțiune.
Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art.1886 cod civil care prevăd că „nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea civilă supusă acestui mod de stingere „.
Concluzionând, începutul prescripției este condiționat de nașterea dreptului la acțiune, în speță data de la care intimata-reclamantă i-a negat dreptul de a deține bunul și i-a solicitat restituirea bunului în posesia căruia acesta se afla din 2010, respectiv, 27.12.2011. Prin urmare, dreptul la acțiune al apelantului-pârât nu este prescris în raport de data introducerii acțiunii de către intimata-reclamantă, el încadrându-se în termenul general de prescripție de 3 ani conform art. din Decretul nr. 167/1958.
Întrucât prin soluția adoptată de către instanța de fond, aceasta nu a intrat în cercetarea fondului cererii formulate de apelantul-intimat, în baza dispozițiilor art. 297 alin.1 teza a ÎI a, a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere și solicitarea expresă a apelantului –pârât din cererea de apel.
Soluția trimiterii cauzei spre rejudecare presupune continuarea procesului deja început, cu respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale ale tuturor părților litigante precum și asigurarea accesului părților la dublul grad de jurisdicție consacrat legislativ de norma procesuală.
Față de soluția de casare cu trimitere care s-a impus, este de prisos a se analiza celelalte critici cu privire la încălcarea art.5, 6 din Convenție și cele care vizează culpa procesuală sau cuantumul cheltuielilor de judecată, acestea urmând a fi analizate în rejudecare, pentru o justă soluționare a pricinii în raport cu toate dispozițiile legale aplicabile.
Cu ocazia rejudecării, instanța de fond a analizat și capătul de cerere privind acordarea dreptului de retenție, drept recunoscut oricărui deținător al unui bun, ca un drept real de garanție, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărei restituire se solicită, cerere a cărei soluționare implică și reanalizarea acțiunii principale dată fiind conexiunea materială între creanța solicitată și posesia imobilului litigios.
Împotriva acestei din urmă decizii, la data de 21.07.2014 a declarat recurs reclamanta . care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 06.08.2014.
În motivarea recursului său, recurenta – reclamantă a arătat că instanța de fond a cercetat și soluționat cauza administrând probe atât pe fondul cauzei cât și cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune ce a fost invocata de către V. T. SRL.
Dovada în acest sens o constituie și faptul că în virtute a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, instanța de fond a făcut tot ce i-a stat în putință pentru aflarea adevărului.
Instanța de fond a fost cea care a insistat în audierea martorilor și în administrarea interogatoriilor reciproce, chiar în condițiile în care noi ne-am opus administrării probei cu martori, la fiecare termen de judecata. Mai mult decât atât, veți observa atât la depoziția martorului Balescu, cât și la interogatoriul administrat apelantului M. S., ca instanța, din oficiu a pus chiar mai multe întrebări decât au formulat părțile în dosar. Credem noi ca au fost puse toate întrebările posibile pentru aflarea adevărului și a situației de fapt în cauza.
Practic la fondul cauzei au fost admise și administrate toate probele relevante în aflarea adevărului pe fondul cauzei, raportat la pretențiile ambelor părți în proces, instanța pronunțând hotărârea după cel puțin 12 termene acordate, din care 5 termene au fost numai pentru administrarea probatoriului.
Atât din concluziile (orale și scrise) părților în dosar, cât și din sentința de fond (considerente) și încheierea de amânare a pronunțării din data de 28.02.2013, rezulta că instanța de fond a cercetat și judecat inclusiv fondul cauzei.
Exemplifică: încheierea de amânare a pronunțării - din data de 28.02.2013 - pag.2 alin.3 - citam: "Instanța unește excepția prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei"; tot încheierea de amânare a pronunțării - din data de 28.02.2013 - pag 2 citam: "... Av.Carlanaru F., pentru parat solicita încuviințarea probei cu înscrisuri, deoarece reclamanta a depus selectiv extrasele de cont și solicita sa depună toate înscrisurile.... Instanța constata ca înscrisurile depuse sunt suficiente, întrucât prin încheierea de ședința din data de 18.10 .2012, s-a pus în vedere reclamantei sa depună înscrisuri, iar la termenul de judecata din data de 22.11.2012, au fost depuse și s-a procedat la administrarea probei cu interogatoriul luat pârâtului și a fost de asemenea, audiat martorul Balescu A. E..
De asemenea, aceeași încheiere de amânare a pronunțării - din data de 28.02.2013 - pag. 3: " ... Nemaifiind alte probe de administrat sau cereri de formulat, instanța constata cauza în stare de judecata și acorda cuvântul pe fond ... "
P..5, alin. Final - sentința fond - considerente - " ... Cu privire la fondul cauzei, retine instanța .... "
Din înscrisurile depuse de părți la fondul cauzei, rezulta fără dificultate faptul ca V. T. SRL este proprietarul bunului revendicat. Totodată, din înscrisurile depuse la dosar rezulta ca V. T. SRL nu a primit nici o suma de bani de la M. S., sau altfel spus, din înscrisurile de la dosar NU rezulta ca M. S. ar fi dat vreo suma de bani societății V. T. SRL.
Cu referire la proba cu interogatoriu luat lui M. S. la fondul cauzei.
Consideră mai mult decât relevante și suficiente răspunsurile la interogatoriu ale lui M. S. - care a recunoscut ca:
- nu a avut nici un contract cu S.C. V. T. SRL
- recunoaște ca nu deține nici un înscris care să ateste ca M. S. i-ar fi dat societății V. T. suma de 23.700 euro și suma de 5.000 USD .
- Recunoaște ca bunul mobil revendicat este proprietatea S.C. V. T. SRL dar se afla în posesia sa fără nici un titlu.
Chiar și martorul propus de M. S., respectiv BALESCU A. - declara ca:
- BALESCU A., personal nu i-a dat nici o suma de bani societății V. T. (deși la fila 36 dosar fond - cererea reconvenționala - pag. 2, alin.6, liniuța 3, M. S. susține: "în acest scop, eu i-am dat fostei soții, următoarele sume de bani ce au intrat în contul societății reclamante ...: 29.000 lei împrumutata de mine de la numitul BALESCU A., acesta luând credit suma respectiva de la BCR... înmânați direct fostei soții și care a intrat în contul reclamantei; Deci până și martorul infirma cele susținute de M. S., și mai mult decât atât, extrasele de cont ale societății din acea perioada - dovedesc cu prisosința faptul că nu a intrat nici o sumă de bani nici de la M. S., nici de la BALESCU A..)
- Martorul arata ca nu a văzut sa se fi semnat vreodată vre-un act între M. S. și . - act prin care sa se ateste ca M. S. ar fi dat vreo suma de bani către S.C. V. T. SRL
. Martorul arata ca nici nu l-a văzut pe M. S. sa fi dat vreo suma de bani către S.C. V. T. SRL În conformitate cu prevederile art.1169, 1170 și 1191 Cod civil - orice pretenție dedusă judecații trebuie dovedita, iar pentru orice pretenție mai mare de 250 de lei, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătura privata, neputând fi admisa proba cu martori Din probele administrate în cauza rezulta:
a. însuși pârâtul reclamant M. S. - recunoaște la interogatoriu ca nu a semnat nici un înscris cu societatea noastră, înscris din care sa rezulte ca ar fi dat vreo suma de bani societății, sau ca ar fi efectuat vreo cheltuiala pentru societatea noastră.
b. s-a referit paratul reclamant M. S. - și la un alt autocamion ce ar fi fost în folosința societății cu ani în urma, autocamion care i-ar fi aparținut și pe care societatea l-ar fi vândut și ar fi încasat atât banii din vânzare cât și profitul din exploatarea bunului respectiv.
Din înscrisurile de la dosar și din depoziția de martor, precum și din interogatoriul administrat lui M. S., rezulta fără dubiu următoarele:
- Prima chestiune și cea mai importanta: instanța nu a fost investita cu o asemenea cerere de către M. S..
M. S. a solicitat sec: 23.700 euro - reprezentând contra-valoarea avansului achitat de societate la achiziționarea autocamionului revendicat în prezenta cauza; + 5.000 USD - reprezentând cheltuieli pe care le-ar fi efectuat pârâtul cu aducerea autocamionului în țară;
- auto camionul respectiv nu a fost în proprietatea lui M. S. - sub acest aspect acesta neavând nici un drept de a invoca vreo pretenție cu privire la acest auto camion (filele 72-73 dosar instanța)
- autocamionul respectiv ne-a fost predat de către proprietar (altul decât M. S.) în folosința gratuita - conform contract de comodat depus la dosar (atașat notelor noastre scrise de la termenul din 22.11.2012)
De asemenea, cu privire la pretențiile invocate de M. S. - legat de eventuale profituri ale societății, trebuie reiterat faptul ca instanța nu a fost investita și nu s-a timbrat pentru asemenea pretenții.
Referitor la presupusele cheltuieli ale lui M. S. cu aducerea autocamionului în tara, conform procurilor primite de la societate,
Reamintim faptul ca din procurile pe care însuși M. S. le-a depus la dosar, rezulta fără dubiu - ca mandatul acestuia a fost unul gratuit - deci nu poate invoca acum pretenții financiare sub acest aspect.
Prin urmare, pretențiile pârâtului M. S. sunt neîntemeiate și nesusținute de niciunul din înscrisurile de la dosar.
Pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a stabilit corect momentul de la care a început sa curgă termenul de prescripție, respectiv momentul la care societatea a achitat avansul pentru autoutilitara.
Instanța de apel a avut în vedere o metoda total eronata pentru stabilirea momentului în care a început sa curgă termenul de prescripție, mergând probabil pe principiul îmbogățirii fără just temei și pe jurisprudența specifica în acest domeniu, care a decis ca prescripția dreptului la acțiune al chiriașului împotriva proprietarului pentru îmbunătățirile aduse imobilului sau "începe sa curgă numai din momentul încetării contractului de închiriere, (nota noastră: alte instanțe au avut în vedere pentru aceeași situație a chiriașului momentul promovării de către proprietar al acțiunii în evacuare împotriva chiriașului), întrucât numai din acest moment se poate stabili cu certitudine starea imobilului, valoarea degradărilor și respectiv valoarea bunurilor integrate de chiriaș în imobilul închiriat" - toate acestea în interpretarea aplicarea art.8 alin 2 și 16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958.
Situația nu ne este aplicabila din mai multe considerente:
Fără a intra în detaliile doctrinei cu privire la condițiile de admisibilitate a acțiunii în restituire pentru îmbogățire fără justa cauza, arătam ca M. S. avea la indemna acțiunea în pretenții izvorând din răspunderea civila delictuala (întrucât între părți nu a existat un contract).
M. S. nu se afla în situația chiriașului care nu a putut determina valoarea prejudiciului sau, respectiv valoarea beneficiului societății (mărirea patrimoniului societății), întrucât folosea bunul și nu se putea determina degradarea acestuia și eventualul spor de valoare adus de către acesta.
M. S. însuși, recunoaște la interogatoriu ca nu folosește bunul și nici nu l-a folosit vreodată el personal sau în interes personal (așa cum rezultă și procurile de la dosar - depuse de M. S.).
Astfel, este total greșita susținerea instanței de apel, în sensul ca dreptul material la acțiune al intimatului M. S., s-a născut abia la momentul la care societatea i-a negat dreptul de a deține bunul - respectiv data introducerii acțiunii de către societate.
Pentru M. S. situația a fost clară, el susține ca ar fi dat societății, banii pentru achitarea avansului la autoutilitara (deci în decembrie 2006), ca el s-a ocupat de închirierea acestei autoutilitare și obținerea de venituri pentru societate - dar în baza unei procuri cu titlu gratuit/neremunerata.
Asadar:
M. S. - nu a dovedit ca ar fi dat cei 23.700 euro - societății V. T.
M. S. - nu a folosit nici o clipa bunul - el personal sau în interes personal (jurisprudența mai sus indicata având în vedere folosirea bunului de către "însărăcit" = cel al cărui patrimoniu s-a micșorat)
M. S. - nu a adus nici un spor de valoare bunului despre care discutam
M. S. - a cunoscut exact momentul la care susține ca ar fi dat banii.
Nu se poate discuta de o recunoaștere a pretențiilor lui M. S. de către V. T. (reiteram faptul ca societatea nu i-a predat autoutilitara lui
M. S. pentru ca acesta sa o folosească personal sau în interes personal - așa cum rezultă din procurile de la dosar).
Prin urmare, instanța de fond a stabilit corect momentul la care a început sa curgă termenul de prescripție, respectiv - decembrie 2006 = data achitării avansului de către societate către vânzătorul bunului - raportat la prev. art.1 alin.1 și art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Referitor la cercetarea fondului în apel:
Deși instanța de apel nu insista prea mult în considerentele deciziei sale, trebuie totuși precizat faptul că la termenul din 25 octombrie 2013, instanța a admis apelantului M. S. proba cu expertiza contabila a actelor societății, iar la termenul din 20 decembrie 2013, instanța de apel a încuviințat și următorul obiectiv:
"Identificarea pe baza actelor contabile ale societății a provenienței sumei de bani ce a constituit avansul dat pentru achiziționarea autocamionului."
În urma efectuării expertizei contabile, părțile nu au avut obiecțiuni, iar concluziile expertizei au fost în sensul ca societatea a achitat avansul pentru achiziționarea autocamionului, din surse propriu.
Per a contraria, spunem noi, din raportul de expertiza rezulta ca M. S. nu a dat societății nici o suma de bani în vederea achitării avansului pentru achiziționarea autocamionului.
Față de probele administrate în apel, în mod evident instanța de apel a intrat și în cercetarea fondului, iar din aceste probe, concluzia este clara, în sensul ca pretențiile lui M. S. sunt și nefondate/neîntemeiate.
Rezulta fără dubiu din expertiza contabila faptul ca pretențiile lui M. S. sunt neîntemeiate, dar trimitem cauza spre rejudecare la fond pentru ca nu s-a calculat corect termenul de prescripție și, în plus, punem în vedere instanței de fond sa administreze și probe pe fondul cauzei .....
Ne întrebam: ce probe sa mai administram dacă au fost deja administrate toate probele posibile prevăzute de Codul de Procedura Civila?
Sau care este raționamentul? Instanța de apel vede ca pretențiile lui M. S. sunt neîntemeiate, dar trimite cauza în rejudecare la instanța de fond - sa dispună instanța de fond ....
Având în vedere faptul ca instanța de fond a judecat cauza pe fond, precum și administrarea probei cu expertiza contabila în apel și concluziile acesteia, instanța de apel putea cel mult, sa admită în parte apelul, să constate greșita aplicare a legii cu privire la calculul termenului de prescripție, și soluționând pe fond, sa respingă cererea reconvenționala formulata de M. S. ca neîntemeiata. De asemenea, în urma admiterii în parte a apelului, se menținea obligația lui M. S. de a restitui de îndată societății V. T. SRL autoutilitara revendicata.
Soluția pronunțata de instanța de apel le încalcă în mod evident ambelor părți în proces - dreptul la un proces echitabil și . (dosarul aflându-se pe rolul instanțelor de judecata încă din decembrie 2011- adică de aproape 3 ani)
Reamintim faptul ca autoutilitara nu este folosita de peste trei ani (și este cunoscut faptul ca se depreciază și prin nefolosire), iar la finele acestui proces s-ar putea sa nu mai găsim decât un morman de fiare ruginite, neluând în calcul profitul nerealizat de societate în toata aceasta perioada, precum și faptul ca bunul a fost achiziționat pe baza unui credit bancar.
Mai arătă ca pârâtul M. S. a fost pus în întârziere anterior introducerii cererii de chemare în judecata - prin notificare și convocare la conciliere - transmise prin executor judecătoresc (cu atât mai mult cu cât acestea au fost transmise anterior datei de 1 oct.20 11 - data intrării în vigoare a Noului Cod Civil).
Iar în ceea ce privește facturile și veniturile societății obținute din exploatarea bunului revendicat - arată încă o data că instanța nu a fost investita cu un asemenea capăt de cerere, iar M. S. - oricum nu poate ridica pretenții asupra veniturilor sau profitului societății V. T. - el însuși recunoscând la interogatoriu - faptul ca nu a încheiat nici un fel de contract cu V. T. SRL.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Examinând cererea de recurs, Curtea constată că reclamanta susține în esență faptul că este corect modul în care prima instanță a soluționat chestiunea prescripției, arătând că raționamentul instanței de apel este eronat, deoarece nu se aplică prezentei cauze. Tribunalul a reținut că termenul general de prescripție de 3 ani curge de la data când pârâtului i s-a solicitat restituirea bunului, în posesia cărei se afla din anul 2010, iar în raport de această dată, acțiunea a fost introdusă cu respectarea termenului de 3 ani.
Curtea constată, potrivit reținerilor instanțelor de fond, că autoutilitara a fost achiziționată la data de 11 12 2006, fiind înmatriculată la data de 21 02 2007. Instanța de apel consideră că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este constituit de data la care reclamanta i-a solicitat restituirea autoutilitarei, fără să analizeze pe baza probelor administrate și să stabilească în ce condiții autoutilitara a fost lăsată în posesia pârâtului, cu ce titlu și în ce scop. Curtea apreciază necesară clarificarea acestor împrejurări de fapt, pentru a se stabili semnificația juridică a lăsării bunului în stăpânirea materială a pârâtului, prin raportare la dispozițiile art 16 alin 1 lit a din decretul 167/1958.
Având în vedere că aceste aspecte ce țin de situația de fapt nu au fost elucidate de instanțele de fond, precum și caracterul nedevolutiv al recursului, care nu permite instanței de control judiciar să examineze sau să reaprecieze circumstanțele de fapt ale cauzei, Curtea, în virtutea dispozițiile art 312 cod procedură civilă consideră că se impune casare deciziei atacate pentru stabilirea completă a situației de fapt, sens în care cu ocazia rejudecării, instanța de apel va putea administra orice probe necesare .
Față de această situație, Curtea constată că examinarea criticilor formulate pe fondul cauzei nu este posibilă în acest moment, în condițiile în care instanța de apel și cea de fond s-au pronunțat doar pe chestiunea prescripției iar situația de fapt nu este pe deplin lămurită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă . împotriva deciziei civile nr.186 din 22.05.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – pârât M. S..
Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.2/08.12.2014
Tribunalul Teleorman – D.C.
- M.N.D.
Judecătoria V. - S.O.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 343/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 29/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
