Legea 10/2001. Decizia nr. 1588/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1588/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-10-2014 în dosarul nr. 5122/3/2013
Dosar nr._ (320/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1588
Ședința publică de la 28.10.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta – reclamantă S. M., împotriva sentinței civile nr. 2029 din data de 20.11.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației depuse la fila 11, lipsind recurenta – reclamantă S. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință ce învederează că prin serviciul registratură s-a depus la data de 23.09.2014, din partea Primăriei Municipiului București – Direcția Juridic, copia deciziei civile nr.851 din data de 19.05.2014, pronunțate de către Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/3/2012, hotărâre pronunțată în capătul de cerere disjuns care se regăsește în aceeași acțiune cu capătul de cerere care face obiectul prezentului recurs.
Reprezentantul intimatului - pârât, având cuvântul, susține că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală în ceea ce privește neacordarea daunelor morale, având în vedere și corespondența purtată de Primăria Municipiului București cu reclamanta prin care se atestă faptul că dosarul administrativ este incomplet.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a civilă sub nr._/3/2012, reclamanta S. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București și Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, să se soluționeze pe fond notificarea nr. 1746/31.10.2001 privind imobilul situat în București, . teren în suprafață de 175 mp și construcție în suprafață de 47 mp, din care locuibilă 29 mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a se dispune restituirea acestuia în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, obligarea Municipiului București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr. 1746/31.10.2001 însoțit de hotărârea judecătorească care se va pronunța în prezenta cauză; iar în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, solicită să fie obligat M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, obligarea Statului Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să înregistreze dosarul transmis de M. București, în situația admiterii capătului doi de cerere; obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap.V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C. Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În susținerea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.
La termenul din 06.02.2013, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primar la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 1746/31.10.2001.
Tot la termenul din 06.02.2013, tribunalul a dispus disjungerea cererii completatoare privind plata pârâtului la daune morale de cererea principală, formându-se dosarul nr._ .
Prin sentința civilă nr. 263/06.02.2013 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.
S-a reținut că, față de suma de 4.000 lei precizată ca reprezentând valoarea despăgubirilor solicitate de la pârât, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) Cod Procedură Civilă, se impune declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 01.04.2013, sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 07.06.2013, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a obiectului cererii, prin care a menționat faptul că prin cererea de chemare în judecată, a solicitat daune morale și nu daune-interese, astfel că, potrivit practicii judecătorești, cuantumul daunelor morale urmează a fi apreciat exclusiv de instanța de judecată, invocând în susținerea sa cauza CEDO Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit.
Numai în vederea stabilirii competenței materiale a instanței, reclamanta a evaluat provizoriu cuantumul daunelor morale la suma de 10.000 lei.
Judecătoria Sectorului 6 București a constatat că cererea principală și care face obiectul dosarului nr._/3/2012 este de competența Tribunalului, motiv pentru care, în temeiul art. 17 Cod Procedură Civilă, Tribunalul a devenit competent să soluționeze și capătul de cerere care a fost disjuns la termenul din data de 06.02.2013 cu formarea dosarului nr._, motiv pentru care, prin sentința civilă nr. 5770/07.06.2013 Judecătoria sectorului 6 București a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sector 6 București, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S. M., în contradictoriu cu pârâtul M. București, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat dosarul în vederea soluționării conflictului Curții de Apel București.
Prin sentința civilă nr. 45 F/05.09.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV – a Civilă, în dosarul nr._ , s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S. M. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, în favoarea Tribunalului București.
Curtea de Apel București a reținut că în cauză își găsește aplicare art.17 Cod procedură civilă, astfel că cererea disjunsă trebuia judecată tot de către tribunal ca instanță de fond.
Pe rolul acestei instanțe, cauza a fost înregistrată la data de 03.10.2010 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.2029/20.11.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că obiectul cererii este reprezentat de obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat de refuzul nejustificat de soluționare a notificării nr. 1746/31.10.2001.
Prejudiciul solicitat de reclamantă nu are un caracter cert, fiind speculativ atât timp cât dreptul de proprietate invocat de reclamantă nu a fost recunoscut, fie prin soluționarea notificării pe cale administrativă, fie prin soluționarea ei în cadrul unei acțiuni in justiție.
Așadar, tribunalul a apreciat că nu se poate pune în discuție aplicarea Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut, pentru a putea fi încălcat. Totodată, nu se pune nici problema încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât reclamantul avea posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată pentru nesoluționarea în termen a notificării, conform Deciziei XX/2007.
În subsidiar, tribunalul a reținut că, în sistemul Legii nr. 10/2001, a fost reglementat un sistem de sancțiuni specifice pentru nerespectarea obligațiilor care ar fi revenit unității deținătoare în ipoteza nesoluționării în termen a notificării. Astfel, art. 38 alin 1 prevede expres că nerespectarea obligațiilor prevăzute de prezenta lege atrage răspunderea contravențională a autorității administrației publice centrale sau locale, a instituției sau, după caz, a societății, regiei autonome ori a organizației cooperatiste căreia îi incumbă aceste obligații.
Alineatul 2 prevede faptul că reprezintă contravenție: a) tergiversarea nejustificata a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Aceste prevederi legale privind tipul de răspundere care poate fi angajată de unitatea deținătoare, respectiv de primarul general, au caracter special față de dreptul comun al răspunderii civile delictuale invocat de reclamantă în prezenta cauză, neputându-se eluda prevederile Legii nr.247/2005 care stabilesc tipul și modul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele care au format obiectul Legii 10/2001.
În acest sens, instanța de fond a apreciat că trebuie avută în vedere motivarea Deciziei nr. XXVII/2011 pronunțată de I.C.C.J. în interesul legii care, deși privește cererea de acordare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se aplică a fortiori și în cazul unei cereri cu același petit în contradictoriu cu M. București, care, ca unitate deținătoare, are doar atribuțiile stabilite de Legea 10/2001, respectiv de soluționare a notificărilor prin stabilirea dreptului la despăgubiri, obținerea lor efectivă fiind reglementată de Legea nr. 247/2005.
Astfel, prin considerentele deciziei menționate, cu referire la excepția de inadmisibilitate a acțiunilor directe îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a arătat că „acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant".
Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.
In prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este, așadar, evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamantă și a temeiului invocat în obținerea acestor despăgubiri, în prezenta cauză invocându-se răspunderea civilă delictuală.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica în concurs cu legea specială sau cu prioritate.
Așadar, față de toate aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S. M., solicitând modificarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului la daune morale pentru refuzul nejustificat de a soluționa notificarea nr.1746/31.10.2001. În ipoteza admiterii cererii, recurenta solicită a se aprecia cu privire la cuantumul daunelor în conformitate cu standardul C.E.D.O. stabilit prin cauza Tolstoy Miloslovsky vs.Regatul Unit, recurenta evaluând provizoriu daunele morale la suma de 10.000 lei. Solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurenta reclamantă susține că instanța de fond a aplicat greșit legea, motivând în esența următoarele:
1. Prejudiciul moral nu este cert, deoarece dreptul de proprietate invocat de către reclamantă în condițiile Legii nr.10/2001 nu a fost recunoscut, administrativ sau pe calea unei acțiuni în justiție.
2. Legea nr.10/2001 instituie prin art.38, o răspundere specială, contravențională, care înlătură răspunderea civilă delictuală; acordarea unor daune ar fi de natură să eludeze dispozițiile Legii nr.247/2005, lege care stabilește tipul și modul de acordare a despăgubirilor.
Instanța a arătat că Decizia de îndrumare XXVII/2011 a ÎCCJ privind inadmisibilitatea cererilor de acordare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul prin Ministerul Finanțelor Publice se aplică a fortiori dacă pârâtul este M. București, de asemenea, dacă s-ar acorda despăgubiri s-ar eluda principiul specialia generalibus derogant.
Recurenta reclamantă consideră că raționamentul instanței a fost greșit deoarece: 1. Prejudiciul moral nu decurge și nu depinde în mod necesar de soluționarea pozitivă a notificării. Cauza prejudiciului, așa cum de altfel a și motivat în cererea de chemare în judecată, este refuzul administrativ nejustificat. De aici decurge consecința că neîndeplinirea în termenul prescris de lege a unei obligații legale de către o autoritate administrativă, dă posibilitatea petentului de a se plânge în justiție, inclusiv pentru prejudiciul moral cauzat de starea de incertitudine și de tensiunea psihică la care a fost supus de către autoritate prin ignorarea petiției dincolo de limitele a ceea ce poate fi considerat rezonabil. Prin urmare, chiar dacă notificarea reclamantei ar fi respinsă ca neîntemeiată, aceasta nu înlătură culpa autorității pârâte în legătură cu obligația sa de a emite decizia de respingere în termen, dreptul de a petiționa și obligația corelativă a autorității de a răspunde reprezintă valori fundamentale pentru statul de drept, a căror importanță deosebită este revelată de faptul că ele au primit consacrare constituțională, fiind reglementate de art. 51 din Constituția României.
Caracterul autonom al prejudiciului moral pentru nesoluționarea în termen a notificării față de temeinicia pe fond a notificării este pus în evidență în această cauză de regulatorul de competență, sentința civilă nr.45 F/05.09.2013 a Curții de Apel București în dosarul nr._, care a stabilit că cererea referitoare la daune morale, disjunsă, trebuia judecată în fond tot de tribunal ca o cerere incidentală, competența materială a instanței fiind determinată conform art.17 din vechiul Cod de procedură civilă. per a contrario, nerecunoașterea caracterul autonom al prejudiciului moral în raport de circumstanțele cauzei și plasarea acestuia în subsidiarul capătului de cerere privind soluționarea notificării conduce invariabil la încălcarea accesului la justiție al reclamantei, drept protejat de art. 21 din Constituție și de art. 6 par. 2 din CEDO, deoarece este mai mult decât previzibil că cererea privind repararea prejudiciului moral nu va fi niciodată admisă dacă nu se va soluționa irevocabil cererea privind fondul notificării. Or, în aceste condiții cererea privind prejudiciul moral pare mai degrabă inadmisibilă în principiu decât neîntemeiată, așa cum a argumentat instanța de fond, fără însă a cerceta care este cauza prejudiciului - dacă autoritatea avea într-adevăr obligația legală de a soluționa în vreun termen notificarea iar acest termen a fost încălcat. Reclamanta nu a beneficiat în acest condiții de un proces corect, iar judecătorul nu s-a pronunțat asupra pretinsei vătămări a unui drept sau interes legitim al acesteia.
2. Natura raportului juridic dedus judecății a fost schimbată prin interpretarea eronată a normelor de drept. Legea nr. 10/2001 și celelalte legi edictate în materia retrocedării proprietăților abuziv preluate de Stat, constituie un corpus care instituie un contencios administrativ special, derogatoriu de la dreptul comun, în favoarea acestei concluzii existând următoarele argumente de bază:
- petentul e angrenat într-un raport juridic cu o entitate învestită cu autoritate
administrativă care își desfășoară activitatea în regim de putere;
- procedura administrativă se finalizează prin emiterea unui act administrativ
cu caracter individual prin care se recunosc/se constituie în condițiile legii speciale drepturi cu efecte în patrimoniul notificatorului;
- controlul de legalitate este exercitat cu titlu excepțional în cadrul acestor
raporturi de contencios de instanța civilă, nu de instanța de contencios administrativ.
Consecința imediată a calificării corecte a raportului juridic este aceea că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este dreptul comun în materie, la rândul ei legea contenciosului având caracter de lege specială față de normele de drept civil. Potrivit acestei legi în cadrul acțiunii în contencios se pot solicita, de principiu, daune morale: "Art. 8. - (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art.2 alin.(1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se considera vătămat într-un drept sau interes legitim al sau prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Art. 38din Legea nr.10/2001 referitor la răspunderea contravențională nu înlătura și nici nu înlocuiește răspunderea civilă delictuală a autorității care nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile:
- răspunderea contravențională este de drept public și reprezintă o măsură de constrângere și totodată o garanție din partea Statului ca interesul general (în speță, buna desfășurare a activității unei instituții publice) să se realizeze în condițiile legii;
- răspunderea civilă delictuală este de drept privat, protejând și garantând un interes privat legitim;
- incapacitățile, inclusiv restrângerea exercițiului dreptului material la acțiunea în repararea prejudiciului nu pot fi deduse pe cale de interpretare, ci trebuie să fie legale, proporționale și temeinic justificate de protejarea unui interes de ordin general.
O eroare majoră a fost comisă în privința naturii cererii atunci când instanța a menționat că dispozițiile obligatorii din Decizia în interesul legii nr.XXVII/2011 a Î.C.C.J. referitoare la inadmisibilitatea acțiunilor directe în despăgubiri contra Statului prin Ministerul de Finanțe se aplică a fortiori dacă pârâtul e M. București, iar cererea are petit identic. Recurenta reclamantă consideră că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a interpretat o decizie de îndrumare a Î.C.C.J. extinzând efectele obligatorii ale acesteia și la alte situații. Mai mult, despăgubirile la care face referire decizia amintită sunt despăgubiri ce reprezintă o valoare de înlocuire pentru imobilele preluate abuziv de stat, imposibil de restituit în natură, iar aceste despăgubiri nu au ca temei juridic răspunderea civilă delictuală pentru a se putea considera că reclamanta are o cerere cu petit identic.
În drept, recursul se întemeiază pe dispozițiile legale invocate și pe dispozițiile art. 3041 Cod Procedură Civilă.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.305 Cod procedură civilă, respectiv dosarul administrativ întocmit în temeiul Legii nr. 10/2001 și adresa nr. 5122/05.08.2014 a intimatului – Direcția Juridic, precum și decizia civilă nr. 851/2014 a Curții de Apel București – Secția a III – a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
1.Răspunderea delictuală este reglementată în cauză, fiind vorba de o faptă (omisiune) continuă, de art. 998-999 cod civil 1864 (aplicabile conform art. 101 din Legea nr. 71/2011), respectiv de art. 1349 și 1357 Cod civil actual. Din acest ultim text de lege reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
De asemenea, din prevederile art. 253 Cod civil rezultă că sunt reglementate atât posibilitatea reparării patrimoniale și a prejudiciului nepatrimonial, cât și mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer astfel a fi întrunite cumulativ anumite condiții, respectiv: a) existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinovăției.
Este de menționat că poate constitui faptă ilicită nu numai o acțiune, dar și o omisiune, orice abținere de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea acțiunii prevăzută de normele imperative ale legii, astfel că inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligație care însă nu a fost respectată.
2. Este adevărat, în ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale, că potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.
Cu toate acestea, în legătură cu dovedirea existenței prejudiciului moral, instanța derecurs, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a pus aceeași problemă, reține că acesta se deduce din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În plus, consecințele în plan psihic ale unui eveniment exterior - mai ales când între părțile implicate nu există o relație cu trăsături particulare, cum este și raportul unui cetățean cu o autoritate publică - sunt asemănătoare în privința tuturor persoanelor vătămate cel puțin până la un punct (suficient pentru a fi luat în considerare ca bază minimă), ținând într-o mare măsură de natura umană.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea reține că lipsa de acțiune a autorității a avut ca efect privarea acesteia de dreptul de a fi emisă în favoarea sa o dispoziție cu propunere de acordare a unor măsuri reparatorii, făcându-o să sufere un prejudiciu moral, constând în sentimentul de nedreptate și frustrare provocat de acest refuz de soluționare a cererii sale.
Forma de vinovăție este culpa, în condițiile în care recurentul-pârât, în calitate de autoritate publică care funcționează în interesul cetățenilor, nu putea să nu prevadă rezultatul faptei sale sau, chiar dacă nu l-a prevăzut, trebuia să îl prevadă.
3. De asemenea, se constată că nu au fost invocate eventuale cauze care să înlăture vinovăția recurentului-pârât, motive întemeiate care să justifice neexecutarea obligației sale de a răspunde la notificarea formulată de intimata-reclamantă.
Astfel, nedepunerea de către reclamanta recurentă, a actelor solicitate de către intimat, prin adresele sale nr._/12.09.2007 și nr._/23.11.2005 (filele 16,17 dosar recurs), nu exonerau intimatul de obligația emiterii dispoziției, întrucât la data emiterii solicitărilor de completare a documentației, termenul legal de soluționare a notificării expirase de ani.
Astfel, potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 (art.23 înainte de republicarea din septembrie 2005, a legii), „în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, în explicitarea dispozițiilor legale enunțate, prevăd la pct.25.1, că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, are două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Astfel, prima dată de referință – data depunerii notificării – este aplicabilă în cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și a făcut precizarea că nu mai deține alte probe – pct.25.1 alin.3.
În cadrul tezei secunde, potrivit punctului 25.1 al.4 din Norme, este necesar ca unitatea notificată să comunice în termen de 60 zile, necesitatea completării documentației, depunerea actelor suplimentare sau comunicarea nedeținerii altora; depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă actele solicitate, având semnificația prorogării termenului de 60 zile, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la data depunerii actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.
Or, în cauză, adresele nr._/12.09.2007 și nr._/23.11.2005 au fost emise de intimat la interval de ani de la data expirării termenului de 60 zile, notificarea fiind depusă la data de 01.11.2001 (fila 18 dosar).
Și mai mult, până la momentul soluționării notificării de către instanța de judecată, intimatul nu a soluționat notificarea, deși au trecut circa 12 ani de la data formulării sale.
Sub un al doilea aspect, caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării, rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.
Prin acceptarea tezei contrare, a caracterului de recomandare al termenului, s-ar nesocoti intenția legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr.10/2001, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire care intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluționare a notificării, este un termen de recomandare, ar însemna în plus, să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare, durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, determinată fie de neglijență, fie de rea-credință, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
De altfel, sub același aspect, al caracterului termenului în discuție, prezenta instanță de apel constată că, analizând prin prisma temeiului art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale referitor la dreptul de acces la o instanță, caracterul eficace al procedurii instituite de Legea 10/2001, Curtea de la Strasbourg a arătat următoarele: „Curtea observă că, într-adevăr, reclamanților care au inițiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 li s-a respins acțiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deși nu fusese pronunțată nicio decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primăria nu a solicitat informații suplimentare într-un termen rezonabil, solicitare care, dacă era cazul, ar fi putut fi luată în considerare de instanțe ca semn de activitate din partea autorității administrative competente. Modul în care instanțele le-au respins reclamanților acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit reclamanților (Cauza Faimblat împotriva României – hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, paragraful 33).
Mult mai tranșant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat sub același aspect în discuție, în cauza M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, că „din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile”, apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică care a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.
Așadar, în temeiul tuturor acestor argumente, nu se poate acredita concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând circa 12 ani de la data când recurenta a formulat notificare, potrivit considerentelor anterioare. Chiar dacă am avea în vedere data ultimei solicitări de depunere înscrisuri, în dosarul administrativ, respectiv anul 2007, astfel cum am ilustrat anterior, și în această situație s-ar constata o întârziere nejustificată în soluționarea notificării, de circa 6 ani.
Mai mult, chiar dacă ipotetic, am aprecia că pârâtul intimat ar fi așteptat acte doveditoare suplimentare, de la recurenta reclamantă, iar aceasta nu le-a depus, sancțiunea pentru nedepunerea lor ar fi trebuit să o constituie respingerea notificării și nu nesoluționarea sa perpetuă.
4. Prin decizia civilă nr. 851/2014 a Curții de Apel București – Secția a III – a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, s-au respins ca nefondate recursurile împotriva sentinței civile nr. 1833/2013 a Tribunalului București, prin care s-a soluționat pe fond notificarea recurentei reclamante, în sensul obligării la emitere de dispoziție cu atribuirea parțial în natură și parțial prin echivalent, a imobilului obiect al notificării.
Așadar, nici impedimentul dedus din nerecunoașterea până în prezent, a dreptului de proprietate al reclamantei recurente, invocat de prima instanță de judecată, nu este întemeiat.
5. Contrar aserțiunii tribunalului, Curtea apreciază că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu conțin vreo reglementare relativă răspunderii civile delictuale pentru ipoteza neîndeplinirii obligațiilor stipulate în sarcina autorităților, prevederile invocate de instanța de fond vizând răspunderea contravențională (de drept public, reprezentând o măsură de constrângere și totodată o garanție din partea Statului că interesul general, în speță, buna desfășurare a activității unei instituții publice, se realizează în condițiile legii), aceasta fiind o răspundere distinctă de cea civilă delictuală care este menită să protejeze interesul privat legitim al persoanei afectate. Pe cale de consecință, în tăcerea dreptului special, rămâne activ dreptul comun, general.
Din această perspectivă, trimiterile primei instanțe de judecată la considerentele Deciziilor în interesul legii nr. XXVII/2011 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt concludente silogismului juridic al prezentei cauze.
5. Subsecvent, se pune problema stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Fără a minimaliza gravitatea faptei ilicite a recurentului-pârât constând în neexecutarea obligației de emitere a dispoziției, Curtea are în vedere totodată faptul că aceasta din urmă dispunea la rândul său de un mijloc juridic pentru a accelera obținerea măsurilor reparatorii, și anume sesizarea instanței cu o acțiune având natura juridică a celei la care s-a referit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XX din 19.03.2007, în cadrul căreia să obțină examinarea notificării sale pe fond.
Nu mai puțin, în îndeplinirea unei obligații naturale imperfecte, ar fi fost dezirabil ca recurenta reclamantă să își ia toate măsurile de precauție și să depună actele solicitate de intimat prin adresele nr._/12.09.2007 și nr._/23.11.2005 sau să îi precizeze acestuia că nu mai are nici un alt act de depus.
În acest context, Curtea apreciază cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, o sumă de 500 constituind o satisfacție suficientă și echitabilă.
Deși într-adevăr jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului ar putea fi luată ca reper, se constată că niciuna din hotărârile pronunțate în acest sens nu poate fi avută în vedere, circumstanțele care au stat la baza acordării daunelor morale fiind diferite.
Astfel, exempli gratia, în cauza V. împotriva României, hotărârea din 9.12.2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că reclamantul nu s-a putut bucura de dreptul la despăgubire, astfel cum a fost recunoscut prin două decizii din 5 aprilie și 17 mai 2002 ale Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, care au validat înscrierea creanțelor reclamantului pentru întregul teren, iar ingerința în respectarea dreptului prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a constat în aceea că termenul legal pentru adoptarea normelor de aplicare a art. 40 din Legea nr. 1/2000 a fost prelungit în mod expres de mai multe ori, până în luna iulie 2004, fără ca el să fie în final respectat, deoarece normele adoptate au intrat în vigoare abia în luna octombrie.
În cauza S. și alții împotriva României, hotărârea din 21.07.2005, Curtea a considerat că s-au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor („Instanțele naționale au constatat că naționalizarea imobilului aparținând reclamanților fusese nelegală. Or, revânzând unor terți unul dintre apartamentele imobilului, înainte ca problema legalității naționalizării să fi fost tranșată definitiv de instanțe, statul i-a privat pe reclamanți de orice posibilitate de a intra în posesie. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că imposibilitatea reclamanților de a reintra în posesia apartamentului constituie, fără îndoială, o ingerință în dreptul lor de proprietate.”) și dreptului la soluționarea într-un termen rezonabil a procedurii judiciare, atingeri pentru care suma de 5.000 euro - acordată pentru ambele încălcări ale Convenției - ar reprezenta o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
De asemenea, în cauza A. M. și alții împotriva României, hotărârea din 19.01.2010, cauză repetitivă de tipul S. și alții împotriva României, Curtea a reținut că „a afirmat deja în numeroase cauze că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1”. Prin urmare, și de această dată reparația echitabilă a fost acordată în temeiul art. 41 din Convenție în considerarea altor aspecte decât durata procedurii administrative.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat, va modifica sentința recurată, în sensul că va admite cererea formulată de reclamantă și în consecință, va obliga pârâtul să plătească reclamantei daune morale în sumă de 500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă S. M. împotriva sentinței civile nr.2029/20.11.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2013, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Modifică sentința recurată, în sensul că admite cererea formulată de reclamantă și în consecință:
Obligă pârâtul să plătească reclamantei daune morale în sumă de 500 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.M.H/R.L.
2 ex./TB-S.3 – C.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 80/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 749/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
