Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1696/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1696/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-11-2014 în dosarul nr. 16472/299/2007
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1696R
Ședința publică de la 10 noiembrie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI
JUDECĂTOR - I. P.
JUDECĂTOR - B. A. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul pârât S.C. S. P. HOLDING S.R.L. și recurentul pârât chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 936A/03.07.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, intimatul pârât F. V. și intimatul reclamant N. V. M., având ca obiect: acțiune în constatare, revendicare imobiliară, cheltuieli de judecată.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul pârât . SRL reprezentat de avocat C. Galiceanu cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul pârât F. V. personal, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul recurentului pârât și intimatul pârât arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentantul recurentului pârât având cuvântul în susținerea recursului arată că există contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei recurate, în sensul că instanța de apel a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26.02.2013 recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, preluând poziția procesuală a pârâtului F. V.. Totodată, în considerente se reține buna credință a autorului recurentei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, însă acest act a rămas fără efecte în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de reclamant. Arată că, deși considerentele conduc la concluzia firească a admiterii apelului, a schimbării sentinței și pe cale de consecință a admiterii cererii de chemare în garanție, instanța de apel a respins apelul.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs arată că decizia recurată este lipsită de temei legal în sensul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 501 din Lg. 10/2001 întrucât, ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenta a dobândit și accesoriile dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv dreptul la restituirea prețului de piață instituit prin acest text de lege.
Arată că cererea de chemare în garanție a fost formulată de autorul recurentei, respectiv F. V. care era îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului. Precizează că vânzătorul trebuie să achite prețul vânzării plătit de autorul recurentei, precum și diferența dintre valoarea actuală a imobilului și prețul plătit de acesta.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea cererii de chemare în garanție.
Intimatul pârât arată că nu are calitate procesuală în cauză întrucât încă de la instanța de fond a transferat dreptul de proprietate către recurentă, astfel că prin citarea sa în această fază procesuală a fost privat de dreptul de opoziție procesuală având în vedere că abia la acest termen de judecată a luat cunoștință de existența acestui dosar.
Arată că odată cu transferul de proprietate, cumpărătorul a dobândit toate drepturile pe care intimatul le avea asupra imobilului inclusiv dreptul la restituirea prețului de piață.
Solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și pe fond admiterea recursului pârâtului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 15.08.2007 sub numărul_ reclamantul N. V. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. București, prin Primarul General și F. V., să se constate că naționalizarea imobilului din București, . (fostă .), sector 1 compus din teren în suprafață de 2275 mp și construcție s-a făcut cu încălcarea legii și, în consecință, că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 8, etaj 1, corp A din București, ., fostă ., sector 1 compus din două camere, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, culoar, boxă, împreună cu cota de 9,39 % din părțile aflate în folosință comună și terenul în suprafață de 45,43 mp aflat în indiviziune, existent sub construcție, dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr._, cu cheltuieli de judecată.
La data de 16.11.2012, pârâtul F. V. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva chemaților în garanție M. București, prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii principale, să fie obligați chemații în garanție, în solidar, la restituirea valorii de piață actuale a imobilului, estimată la suma de 295.000 lei, întrucât acesta a dobândit cu bună-credință imobilul.
La termenul de judecată din data de 03.04.2013, S.C. S. P. Holding S.R.L. a formulat cerere de substituire procesuală în drepturile pârâtului F. V., având în vedere că la data de 26.02.2013 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 405 de BNPA Etica, acesta a înstrăinat imobilul din litigiu, precum și drepturile litigioase ce fac obiectul prezentei cauze.
La același termen, instanța a luat act de transmisiunea convențională a calității procesuale pasive.
La termenul din 23.10.1013, pârâta S.C. S. P. Holding S.A. a formulat cerere de micșorare a câtimii obiectului cererii, prin care a arătat că înțelege să solicite obligarea chemaților în garanție la restituirea prețului de piață al imobilului, respectiv la suma de 279.562 lei.
Prin sentința civilă nr._/13._, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea principală, a constatat că imobilul situat în București, ., sector 1 a fost preluat de Stat fără titlu valabil; a obligat pârâta S.C. S. P. Holding S.R.L. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 8 situat în București, . (fostă .), corp A, . compus din două camere, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, culoar, boxă, împreună cu cota de 9,39 % din părțile aflate în folosință comună și terenul în suprafață de 45,43 mp aflat în indiviziune, existent sub construcție. Instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. S. P. Holding S.R.L. în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și chematul în garanție M. București, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al imobilelor se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Instanța a apreciat că chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care urmează să respingă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, ca neîntemeiată.
Instanța a reținut că, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/06.06.1934 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat, autorul reclamantului, N. I. V., a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, .), nr. 10, sector 1. Prin procesul verbal din anul 1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare (fila 12) s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară București pentru imobilul situat în București, .), nr. 10, sector 1 în favoarea proprietarului N. I. V.. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 477/05.12.1969 eliberat de Notariatul de Stat Local Sectorul 1, de pe urma defunctului N. I. V., decedat la data de 16.10.1969 au rămas ca moștenitori reclamantul N. V. M. și fratele acestuia N. D. D.. Prin înscrisul denumit procură încheiat la data de 29.01.1992, fratele reclamantului, N. D. D., a renunțat la partea sa de moștenire în favoarea reclamantului N. V. M., pe care l-a recunoscut ca fiind unic moștenitor îndreptățit care poate dispune după voia lui asupra întregii moșteniri de la părinți. În consecință, instanța a constatat că reclamantul și-a dovedit calitatea sa de succesor al proprietarului N. I. V., aspect reținut și prin decizia civilă nr. 3372/04.07.2001 pronunțată în dosarul nr. 185/2001 de Curtea Supremă de Justiție.
Instanța a reținut că imobilul situat în București, .) nr. 10, sector 1 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 5252, iar în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 8 a fost cumpărat de fostul chiriaș, F. V., așa cum reiese din contractul de vânzare cumpărare nr._ încheiat cu S.C. Rom-Vial S.A., în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 405/26.02.2013 de Biroul Notarilor Publici Asociați “Etica”, pârâtul inițial, F. V., a vândut imobilul din litigiu către pârâta S.C. S. P. Holding S.R.L.
Instanța a reținut că, prin notificarea nr. 3127/09.08.2001 adresată prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești Asociați B., R. și B., reclamantul a solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură a imobilului situat în București, .-10, sector 1, cu excepția apartamentului nr. 2 situat în București, .-10, . cumpărat de numita Lega O. în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul nr._ și transmis prin moștenire numitului Lega M., în baza certificatului de moștenitor nr. 52/1998 pentru care a solicitat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.
Constatând că preluarea de către stat a imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 92/1950 a avut loc cu încălcarea Constituției României și a legislației în vigoare la acel moment, instanța a admis primul capăt de cerere și a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de Stat fără titlu valabil.
Instanța a reținut că titlul de proprietate al reclamantului îl constituie actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/06.06.1934 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, iar titlul de proprietate al pârâtului îl constituie contractul de vânzare cumpărare nr._ încheiat cu S.C. Rom-Vial S.A. Titlul de proprietate al autorului pârâtului provine de la un subiect de drept, respectiv M. București în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat, fără titlu valabil, în baza dispozițiilor neconstituționale ale Decretului nr. 92/1950.
Instanța a reținut că, potrivit adresei nr._/30.07.2013 emise de Primăria Municipiului București-Direcția Juridic-Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001, notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de reclamantul N. V. M. pentru imobilul din București, .-10, sector 1, dosar administrativ nr._ nu au fost soluționate.
Instanța a reținut că reclamantul are un titlu de proprietate anterior și pe care preluarea de către stat, neconformă cu normele legale, nu este de natură a-l invalida. De asemenea, reclamantul a făcut dovada că este proprietarul imobilului în vreme ce pârâtul a contractat cu un neproprietar care nu putea transmite și nu i-a transmis niciodată dreptul de proprietate. În consecință, instanța a apreciat că titlul reclamantului este preferabil celui invocat de pârât.
Instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. S. P. Holding S.R.L. în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și chematul în garanție M. București. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 405/26.02.2013 de Biroul Notarilor Publici Asociați “Etica”, pârâtul inițial F. V. a vândut către pârâta S.C. S. P. Holding S.R.L., imobilul din litigiu și drepturile litigioase ce fac obiectul prezentei cauze. Din dispozițiile legale pe care pârâtul și-a întemeiat acțiunea și în limitele cărora instanța este obligată să se pronunțe pentru respectarea cauzei acțiunii civile, instanța reține că au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului numai foști chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 care au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu statul cu respectarea dispozițiilor legii menționate. Această soluție reiese din interpretarea sistematică a dispozițiilor relevante din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 501 alin. 1, art. 50 alin. 2 și 21.
Instanța a considerat că imobilul din care pârâta urmează să fie evinsă față de admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar nu era supus prevederilor Legii nr. 112/1995 și nu putea fi cumpărat în temeiul art. 9 din această lege. Mai mult, instanța a reținut că pârâtul inițial a fost de rea-credință, putând afla cu minime diligențe, despre faptul că fostul proprietar formulaseră cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995 și în contextul discuțiilor publice referitoare la restituirea imobilelor naționalizate către foștii proprietari, cumpărătorul avea cu atât mai mult obligația de a verifica titlul și temeiul juridic de intrare a imobilului în patrimoniul statului. Instanța a apreciat că pârâta nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. În consecință, față de principiul disponibilității, instanța fiind ținută de limitele obiectului cererii, respectiv acordarea prețului de piață al imobilului, raportat la valoarea stabilită de expert, instanța apreciază că pârâta nu poate beneficia de dreptul de a obține restituirea prețului de piață al imobilului.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție întemeiată pe prevederile art. 1337 din Codul civil, instanța a reținut că acestea nu sunt aplicabile, ci dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 936 A/3.07.2014, Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâta S.C. S. P. Holding S.R.L. și pârâtul M. București prin Primarul General.
Pentru a decide astfel, în ceea ce privește apelul apelantei pârâte S.C. S. P. HOLDING S.R.L., prin care se critică doar soluția data de instanța de fond asupra cererii de chemare în garanție, Tribunalul București a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 405/26.02.2013 s-a transmis în proprietatea apelantei dreptul de proprietate al imobilului ce face obiect al revendicării. În speță apelanta a cumpărat imobilul de la pârâtul F. V., acesta în calitate de vânzător fiind ținut de obligația de garanție.
Tribunalul a considerat că Dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 la care face trimitere apelantul au în vedere protecția celor care au dobândit imobile pe temeiul Legii nr. 112/1995 și al căror titlu de proprietate astfel constituit a fost desființat, fără a se extinde aceste dispoziții și față de terții cumpărători care nu și-au constituit titlul în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce privește apelul Municipiului București, Tribunalul a constatat că, deși prin motivele de apel acesta apreciază că asupra fostului proprietar al imobilului au fost corect aplicate dispozițiile Decretului nr. 92/1950 întrucât nu s-a demonstrat exceptarea acestuia de la naționalizare, susține că cererea în constatarea trecerii abuzive a imobilului în patrimoniul statului este lipsită de interes câtă vreme prin Legea nr. 247/2005 se stabilește că toate imobilele naționalizate au fost preluate prin abuz.
Cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, Tribunalul a considerat că, întrucât imobilul nu se mai afla la momentul promovării acțiunii în patrimoniul pârâtului M. București, reclamantul nu mai putea invoca dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului după martie 1945, astfel că această excepție este nefondată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta S.C. S. P. Holding S.R.L. și M. București prin Primarul General.
Recurenta pârâtă S.C. S. P. Holding S.R.L. a solicitat admiterea recursului și, în consecință, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în garanție și obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 279.562 lei, reprezentând prețul de piață (valoarea actuală) al imobilului situat în municipiul București, ., corp A, ., sector 1, conform concluziilor raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert tehnic judiciar în specialitatea construcții P. M.; în subsidiar, obligarea Municipiului București, prin primar, la plata sumei reprezentând prețul plătit de autorul său, F. V., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr._ și la diferența dintre valoarea actuală (prețul de piață) autorul imobilului - 279.562 lei - și prețul plătit de autorul său, F. V., în temeiul contractului de vânzare - cumpărare nr._ .
În motivarea recursului, recurenta a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865. Instanța de apel a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5 la data de 26.02.2013 de BNPA Etica, societatea a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, preluând poziția procesuală a fostului pârât F. V.. Recurenta a arătat că a dobândit și accesoriile dreptului de proprietate, printre acestea numărându-se dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului instituit prin dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta a arătat că decizia recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. Instanța de apel a aplicat în mod greșit textul art. 501 din Legea nr. 10/2001, dându-i o interpretare eronată. Nici din cuprinsul său, dar nici din prevederile celorlalte texte ale Legii nr. 10/2001 nu rezultă concluzia potrivit căreia în sfera de aplicare a art. 501 intră numai dobânditorii nemijlociți de imobile în temeiul Legii nr. 112/1995. Cererea de chemare în garanție a fost formulată de către autorul său, F. V., cumpărătorul imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995. La data formulării acesteia, F. V. era, în chip firesc, îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului. Prin efectul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 405 din 26.02.2013 de BNPA Etica, societatea a dobândit poziția procesuală a acestuia, având aceleași drepturi și obligații procesuale. Totodată, pe planul dreptului material a operat subrogația reală cu titlu particular, astfel că recurenta a considerat că a dobândit nu numai dreptul de proprietate asupra imobilului, ci și accesoriile sale. Unul dintre acestea este dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, consacrat prin dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, ca specie a garanției contra evicțiunii, debitor al obligației de garanție fiind Ministerul Finanțelor Publice. Dacă, prin absurd, s-ar admite raționamentul instanței de apel asupra normei speciale cuprinse în art. 501 din Legea nr. 10/2001, atunci ar trebui înlăturată de la aplicare norma specială, devenind astfel incidentă norma generală, respectiv art. 1344 C. civ. din 1864. Astfel, vânzătorul trebuie să plătească prețul vânzării, plătit de autorul său, precum și diferența dintre valoarea actuală a imobilului și prețul plătit de F. V.. Această obligație, ca vânzător, aparține Statului Român.
Recurenta a apreciat că în speță sunt incidente efectele hotărârilor B. c. României și R. c. României ale Curții Europene a Drepturilor Omului. impunându-se o soluție identică, pentru aceeași situație juridică dedusă judecății (cumpărător conform Legii nr. 112/1995 în același imobil și în aceleași condiții, al cărui drept de proprietate a fost comparat cu același proprietar, N. V. M.). În felul acesta. s-ar realiza dezideratul unei jurisprudențe unitare. previzibile și nediscriminatorii.
Recurentul pârât M. București prin Primarul General a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. arătând că hotărârea pronunțată este lipsita de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, recurentul a considerat ca, în mod greșit, instanța de apel nu a reținut lipsa de interes în promovarea acestei capăt de cerere.
Recurentul a arătat că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, care reprezintă legea specială, ce derogă de la legea generală (Legea nr. 213/1998) au fost definite în mod concret atât imobile preluate în mod abuziv, cât și modalitățile de reparație (restituire în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni).
Recurentul a arătat că art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie și enumeră ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar la litera g) din acest articol se referă chiar și la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit la art. 6 (1) din Legea nr. 213/1998.
Recurentul a arătat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin lege în condițiile art. 645 C.Civ., ce a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu și constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Susținerile pârâtului F. V. în sensul lipsei calității sale procesuale pasive sunt lipsite de obiect în condițiile în care calitatea sa procesuală pasivă a fost transmisă convențional pârâtei S.C. S. P. Holding S.R.L., situație în care nu se mai pune problema calității procesuale pasive în cauză a celui care a transmis această calitate pe parcursul procesului.
Motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă S.C. S. P. Holding S.R.L., prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, în sensul că decizia recurată ar cuprinde motive contradictorii, nu este întemeiat. Astfel, nu poate fi reținută o contradicție între considerente și dispozitiv, precum și între considerente, cum greșit susține recurenta. Împrejurarea că instanța de apel a reținut că, prin contract de vânzare cumpărare, societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu conduce automat la concluzia că aceasta este și beneficiara dreptului prevăzut de art. 501 din Legea nr.10/2001, cum consideră recurenta. Deși instanța de apel a reținut transmiterea dreptului de proprietate de la cumpărătorul în temeiul Legii nr. 112/1995 la pârâtă, nu a reținut și dreptul acesteia la restituirea prețului de piață în conformitate cu art. 501 din Legea nr.10/2001, arătând considerentele pentru care a ajuns la această soluție. Împrejurarea că, în urma raționamentului juridic expus în hotărârea atacată, instanța de apel nu a ajuns la concluzia dorită de parte, nu presupune că motivarea ar fi contradictorie sau că ar exista contradicție între motivare și soluția cuprinsă în dispozitiv.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă este, de asemenea, neîntemeiat. Curtea constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 reținând că societatea pârâtă nu este beneficiara dreptului instituit de aceste prevederi legale. Astfel, dispozițiile legale care instituie dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, la restituirea prețului plătit, precum și dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, și anume, art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, au fost instituite în vederea protejării acestor categorii de persoane. Aceste dispoziții legale, instituind un regim juridic derogator de la dreptul comun privind evicțiunea, sunt de strictă interpretate și aplicare, astfel încât nu pot fi extinse și la alte situații neprevăzute expres în textul legal. Într-adevăr, pârâta S.C. S. P. Holding S.R.L. a dobândit în timpul procesului calitatea de proprietar al imobilului prin cumpărare de la dobânditorul în temeiul Legii nr. 112/1995 și, prin aceasta, calitatea procesuală pasivă a acestui dobânditor, însă aceasta presupune numai transmiterea drepturilor și obligațiilor procesuale, nu și a celor de drept material, instituite în considerarea persoanei dobânditorului, cum este cazul dreptului prevăzut de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă, prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă, nu sunt întemeiate, și, în consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul recurentei pârâte S.C. S. P. HOLDING S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 936A/03.07.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a V-a Civilă.
Motivele de recurs invocate de M. București prin Primarul General, prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, privind incidența în cauză a Legii nr. 10/2001, sunt întemeiate. Astfel, în mod greșit tribunalul a respins apelul prin care pârâtul a susținut aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a terenului notificat sau acordării de despăgubiri în temeiul acestei legi.
Acțiunea în revendicare formulată de reclamant are ca temei art. 480, 481 din Codul civil.
Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Codului civil, care constituie temeiul acțiunii în cauza de față, a fost analizat în Decizia nr. 33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, decizie obligatorie conform art. 3307 din Codul de procedură civilă. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.
În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În consecință, Curtea va verifica în ce măsură reclamantul poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În ceea ce privește existența în favoarea reclamantului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, reclamanta are dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.
Reclamantul a formulat notificarea nr. 3127/09.08.2001 adresată prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești Asociați B., R. și B., în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Astfel, în faza jurisdicțională reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța de judecată verifică întrunirea condițiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii și stabilește felul acestor măsuri.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că demersul judiciar al reclamantului se situează în timp după . legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În aceste condiții, compararea titlurilor deținute de părți va da câștig de cauză pârâtei, contractul său de vânzare-cumpărare precum și contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nefiind anulate, raportat la un titlu al reclamantului a cărui eficiență nu poate fi valorificată și invocată în calea dreptului comun, ci, pentru considerentele arătate mai sus, pe calea specială a Legii nr. 10/2001, până la „epuizarea” acesteia.
Reținând că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă sunt întemeiate, instanțele realizând o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, văzând prevederile art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul recurentului pârât chemat în garanție M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 936A/03.07.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, va modifica decizia în sensul că va admite apelul Municipiului București și va schimba sentința în sensul că va respinge acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect dat fiind faptul că acțiunea în revendicare a fost respinsă, astfel încât pârâta nu a căzut în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul recurentei pârâte S.C. S. P. HOLDING S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 936A/03.07.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, intimatul pârât F. V. și intimatul reclamant N. V. M..
Admite recursul recurentului pârât chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 936A/03.07.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ .
Modifică decizia în sensul că admite apelul Municipiului București.
Menține măsura respingerii apelului formulat de S.C. S. P. HOLDING S.R.L.
Schimbă sentința în sensul că respinge acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Respinge cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. F. B. I. P. B. A. S.
GREFIER
V. Ș.
RED.DFB
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
19.11.2014
| ← Pretenţii. Decizia nr. 749/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 918/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
