Pretenţii. Decizia nr. 80/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 80/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-03-2014 în dosarul nr. 38291/3/2010*
Dosar nr._
(1934/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 80 A
Ședința publică din 12.03.2014
Curtea constituită din:
Președinte - A. DorisTomescu
Judecător - M. G. R.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea, după casare, a apelului formulat de apelantul pârât M. București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.280 din 10.02.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți N. B. L., N. M. D. și cu intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilierul juridic I. M. în calitate de reprezentant al apelantului pârât M. București, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar și avocatul D. E. în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți N. B. L., N. M. D., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar; lipsește reprezentantul intimatului pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită după care:
Părțile prezente arată că nu mai au cereri prealabile de formulat și nu solicită administrarea altor probe, împrejurarea față de care Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de apel, începând cu temeiul juridic al acțiunii.
Reprezentantul apelantului pârât M. București, prin Primarul General solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat; temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art.1334 – 1337 din Codul civil, fiind promovată înainte de . legii speciale.
Solicită schimbarea în tot a sentinței pronunțate de prima instanță în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea Municipiului București la plata sumei reprezentând daunele interese, apreciind că nu sunt întrunite cele trei condiții pentru angajarea răspunderii civile.
Susține că reclamanții au avut cunoștință despre clauza de evicțiune, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Dacă instanța va aprecia că în speță sunt întrunite prevederile art.1334 – 1337 din Codul civil, solicită a fi avut în vedere raportul de expertiză efectuat în apel la cererea pârâtului M. București și să fie obligată instituția la plata diferenței dintre valorile stabilite de specialist ca valoare de circulație la momentul vânzării și la data întocmirii expertizei, sumă calculată în lei, iar nu suma în euro fixată de instanța de fond.
Solicită obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul pentru expert achitat în faza judecării apelului în primul ciclu procesual.
Avocatul intimaților reclamanți N. B. L., N. M. D. solicită respingerea cererii de apel, ca nefondate și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Solicită respingerea primului motiv de apel referitor la netimbrarea acțiunii, având în vedere că în sarcina reclamanților nu s-a stabilit o atare obligație pentru a se putea reține incidența dispozițiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, în vigoare la acel moment. Pe de altă parte, față de faptul că Legea 10/2001 a fost invocată ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, aceasta era scutită de plata taxelor judiciare de timbru.
Cât privește cel de-al doilea motiv de apel, prin care se susține că a fost încălcat principiul disponibilității, solicită a se observa că, inițial, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.1337 – 1351 cod civil și legea nr.10/2001, iar, ulterior, prin precizarea formulată la 12.05.2010, s-a arătat ce articole din legea specială sunt incidente în cauză: ține să sublinieze că prin această precizare nu a fost schimbat temeiul de drept reprezentat de prevederile dreptului comun.
Instanța de fond a admis acțiunea reținând, în mod corect, că vânzătorul este răspunzător de evicțiune, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
În replică, reprezentantul instituției apelante solicită a se observa că actul de vânzare cumpărare în discuție nu a fost încheiat în baza Legii nr.112/1995, astfel că nu intră sub incidența Legii nr.10/2001; în opinia sa, speța se subsumează strict dispozițiilor normei de drept comun.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04.09.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr._/299/2008, reclamanții N. B. L. și N. M. D. au chemat în judecată pârâții Statul Român, prin M. Economiei și Finanțelor și M. București, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata contravalorii apartamentului nr. 45 situat în .. 1, ., sector 1, București.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au cumpărat apartamentul nr. 45 situat în .. 1, ., ., București de la Primăria Municipiului București reprezentată prin S.C. Romconfort SA în temeiul Legii nr. 61/1990 prin contractul de vânzare cumpărare nr. 5079/_. Reclamanții au învederat că prin decizia civilă nr. 1812/31.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a civilă a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de B. Taylor D. S. și au fost obligați să lase acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 45 situat în .. 1, ., ., București. S-a menționat că a rămas valabil contractul de vânzare cumpărare și au fost aduse apartamentului în litigiu îmbunătățiri.
În drept, reclamanții au invocat disp. Legii nr. 10/2001, art. 1337-1351 Cod civil .
Prin întâmpinarea depusă la data de 02.12.2008, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M. Economiei și Finanțelor și a solicitat respingerea acțiunii în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă .
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că banii proveniți din vânzarea imobilului în baza Legii nr. 61/1990 nu aveau cum să fie virați în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, ci la bugetul Municipiului București. S-a menționat că deposedarea reclamanților de apartamentul în litigiu, în urma admiterii acțiunii în revendicare întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
În drept, au fost invocate disp. art. 1337 C. civ., Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
La termenul de judecată din data de 12.05.2010, reclamanții și-au modificat acțiunea sub aspectul cadrului procesual pasiv și au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și M. București, prin Primarul General.
În drept, au fost invocate disp. art. 50 și art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 .
Prin sentința civilă nr._/26.05.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2008, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținându-se că raportat la valoarea de circulație a apartamentului nr. 45 situat în .. 1, ., București, evaluată de expert la peste 500.000 ron, iar potrivit criteriului valoric stabilit de art. 2 pct. 1 lit. b din Codul de procedură civilă, instanța competentă a judeca pricina este Tribunalul București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 10.08.2010 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.280/10.02.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea modificată, a obligat pârâtul M. București la plata către reclamanți a sumei de 141.833 euro (echivalent în lei la data plății) cu titlu de daune interese și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului M. FINANȚELOR PUBLICE ca neîntemeiată.
A reținut instanța că prin contractul de vânzare cumpărare nr._ încheiat între . calitate de vânzător și reclamanții N. B. L. și N. M. D., în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit în temeiul prevederilor Decretului –Lege nr.61/1991, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 45 situat în .. 1, ., ., București.
Prin decizia civilă nr. 1812/31.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, iar reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 45 situat în .. 1, ., ., București.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către reclamanții din prezenta cauză, în temeiul prevederilor Decretului – Lege nr. 61/1990, cu toate că nu făcea obiectul dispozițiilor acestei legi, deoarece nu era un apartament construit din fondurile statului ci din fonduri personale, ce a fost abuziv preluat de stat. În consecință, s-a apreciat că în aceste condiții titlul acestora nu poate fi preferabil, în condițiile în care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la un neproprietar.
Întrucât potrivit disp. art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, tribunalul a examinat cu precădere excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. București.
Tribunalul a avut în vedere că legitimarea procesuală pasivă, condiție de exercițiu a acțiunii civile presupune existența identității între persoana chemată în judecată în calitate de pârât și persoana ținută de îndeplinirea obligației din raportul juridic dedus judecății, obligația justificării calității procesuale pasive revenind reclamantului.
Cum prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului M. București și a Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii apartamentului nr.45 situat în .. 1, ., București, iar temeiul real al acțiunii îl reprezintă dispozițiile Codului civil în materia evicțiunii, și reținând că între reclamanți în calitate de cumpărători și Primăria Municipiului București prin mandatar . intervenit contractul de vânzare cumpărare nr._ prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului anterior menționat în temeiul prevederilor Decretului – Lege nr. 61/1991, tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecății reclamanții au dovedit calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului București.
Sub acest aspect, tribunalul a mai avut în vedere că temeiul cererii de chemare în judecată este dat de dispozițiile Codului civil referitoare la angajarea răspunderii pentru evicțiune, iar nu prevederile legii speciale, astfel că nu s-a putut considera că pârâtul nu ar fi ținut de obligația de despăgubire, în condițiile în care acesta a fost parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat de mandatarul său cu reclamanții, în calitate de vânzător.
Așa fiind în raport de considerentele expuse, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. București, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că potrivit disp. art. 1337 Cod civil, vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțiala a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect si care n-ar fi declarate la facerea contractului.
Așadar, garanția contra evicțiunii rezultând din fapta unui terț, există și poate fi angajată dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: a) să fie vorba de o tulburare de drept; b) cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării; c) cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Așa fiind, față de considerațiile teoretice expuse, tribunalul a examinat în cele ce urmează, dacă în cauza dedusă judecății, sunt îndeplinite cele trei condiții enumerate anterior, în vederea angajării răspunderii contractuale a vânzătorului, M. București.
Astfel, în ceea ce privește prima cerință, a existenței unei tulburări de drept, s-a constatat că este realizată, întrucât terțul evingător invocă un drept real asupra bunului imobil în litigiu, respectiv dreptul de proprietate.
Potrivit celor reținute mai sus, vânzătorul garantează numai dacă tulburarea din partea terțului are o cauză anterioară vânzării.
Sub acest aspect, tribunalul a observat că evicțiunea are drept cauză anterioară vânzării împrejurarea că imobilul ce face obiect al contractului de vânzare cumpărare, fusese preluat de stat fără titlu valabil. În acest sens tribunalul observă că în considerentele deciziei civile nr. 5143/2001 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, reținute ca impunându-se cu putere de lucru judecat în decizia civilă nr. 1812/31.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, s-a apreciat că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în condițiile în care terțului evingător nu i-a fost comunicată decizia administrativă de preluare a apartamentului.
În ceea ce privește cea de a treia condiție, tribunalul a constatat că este realizată în sensul că reclamanții nu ar fi putut cunoaște că imobilul fusese preluat abuziv de către stat ca urmare a necomunicării deciziei administrative de preluare către fostul proprietar, și mai ales în condițiile în care vânzarea apartamentului către aceștia, s-a realizat în temeiul Decretului – Lege nr. 61/1991, care excludea obligația acestora de a verifica aspectele ce vizau dreptul de proprietate al statului, raportat și la domeniul de aplicare al acestui act normativ.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite cele trei cerințe necesare pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, evicțiune ce s-a produs la momentul rămâneri irevocabile a hotărârii judecătorești prin care reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, astfel că a obligat pârâtul Municipiului București, la plata către reclamanți a sumei de 141.833 euro (echivalent în lei la data plății) cu titlu de daune interese.
Pentru același considerente, precum și pentru argumentele expuse cu ocazia examinării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București, tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii. Astfel, având în vedere că acțiunea de față este o acțiune evaluabilă în bani, vizând daune interese în valoare de 141,833 euro (echivalent în lei la data plății), apelantul – pârât consideră că reclamanții nu sunt scutiți de plata taxei de timbru si că sunt aplicabile prevederile Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel încât acțiunea trebuia timbrată la valoare.
In al doilea rând, s-a criticat soluția instanței de fond sub aspectul că instanța a dat mai mult decât s-a cerut. Astfel, reclamanții au solicitat ceva si au primit altceva. Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii apartamentului nr.45, iar instanța le-a dat daune interese, depășindu-si astfel cererea cu care a fost investită.
In felul acesta a fost încălcat principiul disponibilității: „potrivit principiului disponibilității, instanța este ținută să se pronunțe, in limitele investirii numai cu privire la persoanele care au fost chemate in judecată si asupra obiectului determinat al pricinii stabilit de către reclamanți prin cererea de chemare in judecat, deoarece nicio dispoziție legală nu prevede posibilitatea instanței de a se pronunța asupra vreunei chestiuni necerută de nici una dintre părți si pusă in discuție din oficiu de către instanță”.
Totodată, conform dispozițiilor art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".
Astfel, limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect si la părți sunt fixate de către reclamanți. De asemenea, partea este obligată ca, prin chiar cererea de chemare in judecată să determine obiectul acțiunii in cadrul căruia urmează a se soluționa litigiul, instanța neputând să depășească aceste limite.
In cauza de față reclamanții și-au stabilit clar obiectul acțiunii - plata contravalorii apartamentului nr.45 - cât si temeiul de drept al acțiunii - art. 1337-1351 Cod civil si art.50 si art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001.
Neținând cont de aceste precizări ale reclamanților, instanța de fond prin hotărâre, înlocuiește obiectul cererii de chemare in judecată, respectiv cu daune interese, încălcând astfel dispozițiile art.129 alin.6 Cod procedură civilă.
O altă critică adusă instanței de fond este si aceea că reclamanții și-au întemeiat cererea pe prevederile art.1337-1351 Cod civil si art.50 si art.50 ind.1 din Legea nr. 10/2001.
Instanța de fond și de această dată încalcă principiul disponibilității si dispozițiile art. 129 alin.6 Cod procedură civilă, schimbând temeiul de drept pe care și-au întemeiat reclamanții acțiunea si consideră că sunt incidente dispozițiile Codului civil referitoare la angajarea răspunderii pentru evicțiune iar nu prevederile legii speciale.
Motivarea instanței este că „nu se poate considera că pârâtul nu ar fi ținut de obligația la despăgubire, in condițiile in care acesta a fost parte in contractul de vânzare cumpărare încheiat de mandatarul sau cu reclamanții, in calitate de vânzător".
Aceasta măsură a Tribunalului București contravine principiului disponibilității astfel încât se impune desființarea hotărârii astfel pronunțate.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că sunt incidente dispozițiile art.1337 Cod civil prin care vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare cumpărare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect si care n-ar fi declarate la facerea contractului.
Apelantul – pârât consideră în ceea ce îl privește, că nu sunt îndeplinite condițiile evicțiunii dispuse de art. 1337 Cod civil.
Pentru a exista evicțiune trebuie îndeplinite cumulativ cele trei condiții prevăzute si anume: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza tulburării să fie anterioară vânzării si cumpărătorii să nu fi cunoscut cauza evicțiunii.
Răspunderea vânzătorului unui bun pentru evicțiune poate fi antrenată doar dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții decurgând din conținutul prevederilor art.1337 Cod Civil, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate în mod constant în doctrină și aplicate în practica judiciară.
Printre aceste condiții se numără și aceea a necunoașterii cauzei evicțiunii de către cumpărător, ce se desprinde din conținutul art. 1340 Cod Civil potrivit cu care „stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie, or această cerință nu este îndeplinită în speță, reclamanții au dat dovadă de rea credință, cunoscând că imobilul este preluat abuziv, chiar in lipsa comunicării deciziei administrative de preluare a apartamentului.
Reclamanții, în calitate de cumpărători, fie au avut posibilitatea reală de a cunoaște cauza evicțiunii anterior încheierii contractului, fie chiar au cunoscut efectiv împrejurarea că pot fi evinși, cumpărând bunul pe riscul lor, situație în care vânzătorul imobilului nu mai poate răspunde pentru evicțiune.
Potrivit art.1337 Cod civil, vânzătorul este de drept obligat după natura contractului de vânzare cumpărare a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut care nu ar fi declarate la facerea contractului.
De asemenea, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune in nici un caz acordarea de daune interese, având in vedere valoarea imobilului. Acest imobil a fost cumpărat în baza Legii nr.61/1991 la un preț derizoriu, o facilitate acordată anumitor persoane, conform legii si nicidecum la valoarea de piață a acestuia, drept pentru care apelantul – pârât consideră suma de 141.833 euro, exagerat de mare.
Față de cele arătate, având in vedere argumentele prezentate, apelantul – pârât solicită admiterea apelului, astfel cum a fost motivat, desființarea sentinței civile apelate, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.371 A/22.10.2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut cu privire la prima critică și anume netimbrarea acțiunii care este evaluabilă în bani, că pe de o parte temeiul de drept al acțiunii a fost atât art. 1337 – 1351 Cod civil, cât și art. 50 și 51 din Legea nr. 10/2001 (motive apel, fila 9 dosar curte, precum și fila 4 dosar judecătorie) iar pe de altă parte, reținând acest temei de acțiunea declinarea de competență de la judecătorie la tribunal se face și în baza Legii nr. 10/2001 și în baza criteriului valoric (peste 500.000 lei/ron) filele 133 și 134 sentință judecătorie.
Cât privește cel de-al doilea motiv de apel privind încălcarea principului disponibilității, s-a reținut că pentru a se cerceta dacă s-a încălcat principiul disponibilității trebuie ca în apel (art. 294 Cod civil) să se fi schimbat obiectul în sensul că pe lângă evicțiune se solicită separat și daune interese (sau se solicită penalitatea la fond și în apel dobânda). Or, și în acțiune și în motivele de apel, temeiul de drept al cererii este art. 1337 – 1351 Cod civil și art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 (iar art. 1341 Cod civil sunt arătate daunele interese, cât și art. 1350 Cod civil, iar în art. 1346 Cod civil se vorbește și de buna credință, regăsită în Legea specială nr. 10/2001) și ca atare nu se poate reține nici acest motiv de apel, nefiind schimbat obiectul acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia.
Existând rea credință (așa cum a arătat și în motivele de apel – fila 11 dosar curte) a cumpărătorului, corelativ această rea credință incumbă (în condițiile Legii nr. 10/2001, invocată ca temei de drept și vânzătorului) și ca atare nici acest motiv de apel nu a fost primit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, M. București prin Primar General.
Prin motivele de recurs s-a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă: „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.
Se susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a respins în mod eronat apelul, reținând în considerentele hotărârii pronunțate, că temeiul de drept al acțiunii a fost atât art. 1337 – 1351 Cod civil, cât și art. 50 și 51 din Legea nr. 10/2001, pe lângă evicțiune solicitându-se separat și daune interese (penalitatea la fond și în apel dobânda), nefiind deci schimbat obiectul acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia.
Trebuie remarcat că acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe două acte normative distincte, respectiv Legea nr. 10/2001 și Codul civil (art. 1337 – 1351 Cod civil), iar ulterior, la termenul din 12.05.2010, au fost invocate și dispozițiile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 (introduse prin legea nr. 1/2009).
Or, criticile din motivele de apel au vizat tocmai această chestiune fundamentală a încălcării principiului disponibilității de către prima instanță, respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (6) Cod proc. civilă, care stipulează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, chestiune la care instanța de apel a răspuns prin considerente contradictorii și confuze în sensul celor menționate mai sus.
De asemenea, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra criticilor din apel privind neîndeplinirea condițiilor evicțiunii prevăzute de art. 1337 Cod civil, deși această critică este consemnată punctual în motivele de apel.
Chiar dacă instanța de apel nu s-a pronunțat efectiv pe această critică din motivele de apel, hotărârea necuprinzând motivele pe care se sprijină sub acest aspect, în sensul prevăzut de art. 304 pct.7 Cod procedură civilă, opinia fermă și constantă (exprimată atât în apel cât și în recurs) este aceea că intimații reclamanți, fie au avut posibilitatea reală de a cunoaște cauza evicțiunii anterior încheierii contractului, fie chiar au cunoscut efectiv împrejurarea că pot fi evinși, cumpărând imobilul (apartamentul) în discuție pe riscul lor (în condițiile în care acesta nu fusese construit din fondurile statului, pentru a intra sub incidența Decretului Lege nr. 61/1991), situație în care în mod categoric nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1337 Cod civil pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a Municipiului București. Soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii instanței de fond, fără a exista însă o motivare cu privire la această critică, este esențialmente nelegală.
Prin decizia civilă nr.4073/26.09.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 371/A din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului.
Criticile de recurs astfel cum au fost structurate, s-a considerat că se circumscriu sferei de incidență a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii, confuze ori străine de natura pricinii.
În recursul pendinte, recurentul pârâtM. București prin Primar General susține că prin motivele de apel a invocat, în concret, încălcarea principiului disponibilității de către prima instanță, respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (6) Cod proc. civilă, care stipulează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, chestiune la care instanța de apel a răspuns prin considerente contradictorii și confuze, pronunțând o soluție esențialmente nelegală. În acest sens se arată că reclamanții în cauză au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii apartamentului nr. 45, în temeiul art. 1337 – 1351 Cod civil și art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001, iar instanța le-a dat daune interese, înlocuind obiectul cererii de chemare în judecată și încălcând, astfel, principiului disponibilității părților în procesul civil.
Curtea de apel a reținut, textual, că -„Pentru a se cerceta dacă s-a încălcat principiul disponibilității trebuie ca în apel (art. 294 Cod proc. civ.) să se fi schimbat obiectul în sensul că pe lângă evicțiune se solicită separat și daune interese (sau se solicită penalitatea la fond și în apel dobânda). Or, și în acțiune și în motivele de apel, temeiul de drept al cererii este art. 1337 – 1351 Cod civil și art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 (iar în art. 1341 Cod civil sunt arătate daunele interese, cât și în art. 1350 Cod civil, iar în art. 1346 Cod civil se vorbește și de buna credință, regăsită în Legea specială nr. 10/2001) și ca atare, nu se poate reține nici acest motiv de apel, nefiind schimbat obiectul acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia”.
Critica viza, de fapt, legalitatea și temeinicia considerentelor hotărârii tribunalului, care a reținut că obiectul pricinii constă în obligația de despăgubire în condițiile angajării răspunderii pârâtului pentru evicțiune, în temeiul dispozițiilor Codului civil în materia evicțiunii, iar nu în temeiul prevederilor legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Or, curtea de apel nu a răspuns acestei critici de o manieră clară, concisă și inteligibilă, de natură a lămurii părțile și, mai departe instanța de control judiciar, în ce constă obiectul material al acțiunii reclamanților (despăgubiri/daune interese) și care este temeiul de drept aplicabil acesteia (dreptul comun în materia evicțiunii/legea specială de reparație care cuprinde dispoziții în această materie).
Curtea de apel nu a stabilit, de fapt, dacă s-a încălcat principiul disponibilității părților în fața primei instanțe de fond, astfel cum s-a invocat în mod expres prin motivele de apel, iar fără arătarea motivelor și a temeiurilor care au dus la soluția pronunțată, de menținere a hotărârii primei instanțe, așa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, nu se poate exercita controlul judiciar, fiind imposibilă analiza legalității hotărârii atacate sub acest aspect, în cadrul recursului de față.
Motivarea deciziei pronunțate în apel nu poate fi sumară sau lapidară, confuză sau implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelanți și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.
O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra criticilor privind neîndeplinirea condițiilor evicțiunii prevăzute de art. 1337 Cod civil, hotărârea pronunțată necuprinzând motivele pe care se sprijină sub acest aspect, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Verificând hotărârea recurată s-a constatat că este fondată critica astfel formulată, întrucât, deși instanța de apel a confirmat soluția de admitere a acțiunii reclamanților, prin respingerea apelului pârâtului, nu a examinat și, implicit, nu a răspuns motivat de ce a considerat că sunt îndeplinite condițiile în vederea angajării răspunderii pârâtului pentru evicțiune prevăzute de art. 1337 Cod civil, aspect invocat de pârât prin motivele de apel.
Nepronunțându-se în niciun fel asupra acestei critici din apel, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse judecății.
Dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile/apărările părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțate, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În speță, obligația de a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care referirile la aplicabilitatea dreptului comun în materia evicțiunii, cu privire la dreptul reclamanților la despăgubiri, lipsesc și prin urmare, nu fundamentează soluția pronunțată.
Lipsa motivării face imposibilă exercitarea controlului judiciar, iar pe de altă parte, nu reprezintă o motivare să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României).
Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, părțile litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, arătarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul și-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părții să aprecieze șansele de succes ale unui recurs.
În lipsa oricăror considerente referitoare la aspectele invocate, Înalta Curte a apreciat că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluționarea litigiului, așa încât, în temeiul art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (5) Cod proc. civilă, se impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtului M. București prin Primarul General la aceeași instanță.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._ .
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
În ce privește prima critică legată de netimbrarea cererii de chemare în judecată, susținerea apelantului fiind în sensul că reclamanții erau ținuți de obligația de a timbra conform prevederilor Legii nr. 146/1997, Curtea constată că este nefondată.
Astfel, pe de o parte, trebuie observat că invocarea la acest moment a aspectului legat de neplata taxei de timbru aferentei judecății în primă instanță a cererii, nu mai poate să conducă la consecința anulării pentru acest motiv a cererii de chemare în judecată. Câtă vreme este în discuție o cerință de ordin formal referitoare la învestirea instanței, iar aceasta s-a considerat legal învestită soluționând cererea pe fond, modificarea soluției sub acest aspect nu poate fi rezultatul unei invocări tardive a excepției netimbrării. Astfel, apreciază Curtea că, deși nulitatea pentru neplata taxei de timbru apare ca fiind una necondiționată (de vreo vătămare) și absolută, putând fi invocată de instanță din oficiu ori de partea interesată, totuși se caracterizează prin aceea că nu poate fi invocată direct în calea de atac. Această soluție decurge din interpretarea dispozițiilor art. 37 alin. 1 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 aprobate prin Ordinul MJ nr. 760/1999, potrivit cu care în situația în care instanța judecătorească investită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare sau cu rejudecarea cauzei în fond constată că, în faze procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal ori nu s-a făcut dovada acordării unei scutiri sau înlesniri la plată, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin executorii judecătorești, potrivit legislației privind executarea creanțelor bugetare.
De altfel, trebuie observat că apelantul, invocând excepția netimbrării cererii de chemare în judecată direct în apel, nici nu a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe în sensul anulării cererii ca netimbrată, ci doar ca reclamanții să fie obligați la plata taxei de timbru la valoarea pretențiilor, potrivit Legii nr. 146/1997.
Sub acest din urmă aspect, Curtea constată că aprecierea tribunalului vizând scutirea reclamanților de la plata taxei de timbru este corectă.
Astfel, reținând că pentru stabilirea existenței obligației de timbrare trebuie avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul juridic acesteia, Curtea constată că pretențiile reclamanților, potrivit cererii cu care aceștia au învestit instanța de judecată, au fost reprezentate de „contravaloarea apartamentului” a cărui proprietate au pierdut-o ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune, anume art. 1337-1351 C.civil și pe cele ale Legii nr. 10/2001. Prin cererea adresată la data de 12.05.2010 instanței, reclamanții au arătat că în ce privește dispozițiile din Legea nr. 10/2001, ce constituie temei al cererii, acestea sunt art. 50 și 501 din actul normativ.
Trebuie, de asemenea, observat că în ce privește bunul cu privire la care reclamanții și-au formulat pretențiile, acesta intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind un imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974. Cu privire la acest aspect au statuat anterior cu putere de lucru judecat instanțele de judecată, prin decizia civilă nr. 1812/31.10.2007 a Curții de Apel București Secția a IV a Civilă, irevocabilă, fiind menținută decizia pronunțată în apel cât privește respingerea ca prescrisă, în temeiul art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, a cererii vizând nulitatea contractului de vânzare cumpărare prin care apartamentul a fost înstrăinat de Primăria Municipiului București către reclamanții din prezenta cauză. De asemenea, prin aceeași decizie s-a reținut că, întrucât imobilul nu fusese construit din fondurile statului, acesta nu putea fi înstrăinat în temeiul Decretului nr. 61/1990, act normativ ce a constituit temeiul vânzării către chiriași.
În ce privește prevederile legale ce pot constitui temei al pretențiilor reclamanților, Curtea constată că, deși prin cererea introductivă de instanță, aceștia au invocat atât prevederile dreptului comun în materie de evicțiune, cât și pe cele speciale ale Legii nr. 10/2001 (art. 50 și 501), nu poate fi ignorată referirea pe care legea specială o face cât privește condiția ca actele de vânzare cumpărare pentru a căror desființare este prevăzută posibilitatea obținerii prețului actualizat ori a prețului de piață, ca acestea să fi fost încheiate cu eludarea ori, după caz, cu respectarea Legii nr. 112/1995.
În alte cuvinte, faptul că imobilul nu a fost dobândit de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995, act normativ menționat expres de prevederile legale speciale, exclude aplicarea acestor dispoziții cererii de despăgubiri pentru evicțiune formulate de reclamanți, câtă vreme verificarea cerinței obligatorii legate de Legea nr. 112/1995 nu se poate face, contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat în baza Decretului nr. 61/1991.
Chiar în raport de aceste aspecte, ce conduc la concluzia că pretențiile reclamanților nu pot avea ca temei decât dispozițiile de drept comun în materia evicțiunii, Curtea apreciază că cererea de chemare în judecată nu este supusă obligației de timbrare. Astfel, trebuie observat că prevederile legale invocate de reclamanți în susținerea tezei privind scutirea de la plata taxei de timbru nu sunt aplicabile, câtă vreme art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 face vorbire de cereri „legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia”. Or, dacă cea de-a doua condiție este îndeplinită, imobilul intrând în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, așa cum s-a arătat, nu același lucru se poate spune despre prima condiție, necesar a fi îndeplinită cumulativ cu cea de-a doua, pentru a fi incidentă scutirea de la plata taxelor de timbru. Aceasta, întrucât cererea cu care reclamanții au învestit instanța nu poate fi considerată ca fiind legată de aplicarea Legii nr. 10/2001, câtă vreme, așa cum s-a arătat, nu poate fi soluționată decât în baza dreptului comun.
Însă, Curtea consideră că, ținând seama de natura de bun ce intră în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, de împrejurarea că doar eroarea vânzătorului M. București care a înstrăinat bunul nu în temeiul actului normativ ce îi era aplicabil, ci a unuia în a cărei sferă de nu era inclus a făcut inaplicabile dispozițiile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, se impune ca, prin analogie cu situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 și pentru care Legea nr. 10/2001 a prevăzut scutirea de la plata taxei de timbru a cererilor pentru prețul actualizat ori pentru prețul de piață, să se constate că și reclamanților le este aplicabilă această scutire.
Cât privește cea de-a doua critică, prin care apelantul susține încălcarea de către tribunal a principiului disponibilității, pe de o parte prin aceea că instanța a acordat reclamanților daune interese, deși aceștia au solicitat contravaloarea apartamentului, iar pe de altă parte prin schimbarea temeiul juridic al cererii, susținerile apelantului sunt neîntemeiate.
Astfel, deși considerațiile teoretice expuse de apelant în cererea de apel privitor la principiul disponibilității sunt corecte, trebuie observat că în raport de circumstanțele cauzei, în principal de pretențiile reclamanților și de soluția pronunțată de prima instanță, teza susținută de acesta sub aspectul încălcării reclamate nu se verifică.
În ce privește temeiul juridic al cererii cu a cărei soluționare a fost învestită, Curtea constată că hotărârea pronunțată de prima instanță nu încalcă principiul la care apelantul a făcut referire, cererea reclamanților fiind în mod corect soluționată, așa cum s-a arătat mai sus, la momentul analizei criticii vizând excepția netimbrării, prin raportare la dispozițiile de drept comun în materia răspunderii pentru evicțiune și nu în temeiul celor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Este lipsită de temei susținerea apelantului potrivit cu care, urmare a precizării cererii de chemare în judecată de la data de 12.05.2010, reclamanții au înțeles să își întemeieze pretențiile exclusiv pe dispozițiile legii speciale. Constată Curtea că prin cererea menționată, reclamanții au arătat expres doar care sunt articolele din Legea nr. 10/2001, pe care o menționaseră generic în cererea introductivă, nerezultând din cuprinsul cererii precizatoare că nu se mai invocă prevederile Codului civil.
De asemenea, referitor la aspectul legat de obiectul cererii, Curtea constată că tribunalul nu s-a pronunțat în afara limitelor învestirii, dată fiind modalitatea în care a fost redactată cererea de chemare în judecată, rezultând din cuprinsul acesteia că reclamanții au solicitat inițial „contravaloarea apartamentului”, iar ulterior, prin cererea precizatoare de la 12.05.2010 au făcut trimitere la dispozițiile art. 501 din legea nr. 10/2001, ce reglementează dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul proprietarilor care au încheiat contractele de vânzare cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Așadar, câtă vreme, în lipsa altor precizări solicitate de instanță și furnizate de reclamanți, se poate deduce intenția acestora de a obține prin demersul lor judiciar despăgubiri pentru pierderea proprietății la valoarea de circulație a imobilului, iar tribunalul a acordat acestora valoarea stabilită prin expertiză judiciară ca fiind valoarea de circulație a imobilului, nu se poate reține ca având temei susținerea apelantului că s-a acordat altceva decât s-a cerut.
Mai mult, cât privește referirea pe care tribunalul a făcut-o în ce privește titlul cu care a acordat reclamanților suma de_ euro, acela de daune, aspect care a determinat apelantul să susțină încălcarea principiului disponibilității, Curtea constată că în mod corect prima instanță s-a raportat, din acest punct de vedere, la dispozițiile art. 1341 și urm. C.civil, ținând seama de modul în care reclamanții și-au formulat pretențiile, câtă vreme a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.
Referitor la critica vizând neîndeplinirea condițiilor cerute de art. 1337 C.civil pentru existența răspunderii de evicțiune, Curtea constată, de asemenea, că susținerile apelantului sunt neîntemeiate.
Astfel, deși se susține de către apelant că cerința necunoașterii cauzei evicțiunii nu este îndeplinită în cauză, întrucât reclamanții cunoșteau la data cumpărării că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, o astfel de susținere nu are nici un temei probator, apelantul nesolicitând administrarea de probe sub acest aspect și neindicând vreo împrejurare de fapt care să conducă la o astfel de concluzie, sarcina probei revenindu-i în calitate de vânzător. Mai mult, trebuie observat că însuși apelantul de astăzi a oferit reclamanților spre vânzare imobilul (apartamentul) ca făcând parte din categoria celor construite din fonduri de stat, câtă vreme a încheiat contractul de vânzare cumpărare în baza Decretului nr. 61/1990.
Cât privește critica referitoare la valoarea despăgubirilor acordate pentru evicțiune, prin care apelantul a susținut, pe de o parte, că nu se pot acorda în această materie daune interese raportate la valoarea imobilului, iar pe de altă parte că valoarea acordată este exagerată, dat fiind că imobilul nu a fost cumpărat de reclamanți la valoarea de piață, ci la un preț foarte mic, stabilit ca facilitate pentru anumite persoane, Curtea constată că este nefondată.
Astfel, trebuie observat că efectele obligației de a răspunde pentru evicțiunea totală au în vedere nu numai plata prețului, ci, potrivit art. 1341 pct. 4 C.civil raportat la art. 1344 C.civil, plata de daune interese constând în diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil sau vânzătorul de bună sau de rea credință.
Ca atare, obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând valoarea de circulație se încadrează în limitele drepturilor cumpărătorului evins, astfel cum acestea sunt stabilite de prevederile legale menționate, în condițiile în care, astfel cum s-a susținut chiar de către apelant, prețul plătit a fost unul derizoriu ce nu reflecta valoarea reală a bunului vândut.
De asemenea, raportat la momentul în raport de care s-a stabilit valoarea apartamentului, Curtea constată că acesta a fost evaluat în fața Judecătoriei Sectorului 1 București, prin expertiza judiciară efectuată în 2009, iar în fața Curții de Apel București în prima judecată a apelului prin expertiza realizată în anul 2012. Așa fiind, trebuie observat că și din perspectiva momentului la care trebuie stabilită valoarea imobilului, soluția tribunalului este legală, prima evaluare fiind mai aproape temporal de momentul la care reclamanții au pierdut proprietatea asupra imobilului, prin soluționarea în mod irevocabil, în 2007, a acțiunii în revendicare a proprietarului deposedat abuziv de stat.
În consecință, ținând seama de considerentele arătate, Curtea constată că apelul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 296 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, .. 291 – 293, sector 6, împotriva sentinței civile nr. 280 din 10 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți N. B. L. și N. M. D., ambii cu domiciliul ales la C..Av. „D. I.” în București, .. 21, sector 2 și cu intimatul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.03.2014
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
6 ex./14.04.2014
TB-S.5 - E.P.-J.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1119/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1588/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
