Pretenţii. Decizia nr. 749/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 749/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-04-2014 în dosarul nr. 24653/3/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 749R
Ședința publică de la 14 aprilie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
GREFIER - V. Ș.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă L. A. împotriva sentinței civile nr. 1168/12.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect: pretenții, despăgubiri pe Lg. 221/2009, acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile în proces.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că, prin motivele de recurs, recurenta reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în raport de dispozițiile art. 242 pct.2 Cod pr. Civilă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la data de 27.06.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, reclamanta L. A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare a sa la muncă forțată în URSS din 15 ianuarie 1945 până la 18.06.1948, și să fie obligat pârâtul la acordarea unei despăgubiri în sumă de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost deportată la muncă forțată în lagăr în URSS pe motive etnice, fiind de etnie germană. Acolo a fost supusă unor tratamente inumane, care i-au afectat iremediabil sănătatea.
Susține reclamanta că această măsură a avut caracter politic și cade sub incidența Legii nr. 221/2009.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 3-6 din Legea nr. 221/2009.
În susținerea cererii, scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 și a timbrului judiciar, potrivit art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995, au fost depuse la dosar înscrisuri.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a depus întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 1168 /12.06.2013 Tribunalul București Secția a V -a Civilă, a respins cererea ca neîntemeiată.
S-a reținut, în esență, că întrucât măsura deportării în URSS nu constituie măsură administrativă în sensul Legii nr. 221/2009, nu este întemeiată nici solicitarea reclamantei de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin deportarea sa.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs în termen legal reclamanta L. A., criticând-o pentru nelegalitate.
Se susține că a aprecia ca despagubirile morale se acorda doar pentru anumite "masuri administrative" sau anumite "condamnari politice" care se inscriu in sfera temporala 06.03._89, ar insemna o disociere nepermisa si total contrara spiritului si finalitatii acestei legi de reparatie.
Faptul ca deportarile in URSS s-au initiat in perioada 14-18 ianuarie 1945 si au durat pana la finele anului 1949, nu poate duce la excluderea acestora din sfera de aplicabilitate a Legii 221/2009. Daca ar fi fost asa, legiuitorul nu ar fi inclus in cuprinsul Legii, posibilitatea analizarii de catre instanta de judecata a masurii administrative descrisa de reclamanta si de a stabili daca aceasta a avut caracter politic.
Astfel, chiar daca masura administrativa impotriva mamei reclamantei a fost luata de S. R. inainte de martie 1945, data la care Romania era aliata cu Rusia impotriva Germaniei, S. R. nu poate fi exonerat de obligatiile fata de cetatenii lui, obligatii colaterale unor drepturil cetatenesti elementare printre care dreptul la viata, integritate corporala si siguranta personala.
Se stie ca la 12 septembrie 1944 Romania a semnat la Moscova conventia de armistitiu intre guvernul roman pe de o parte si guvernul Uniunii Sovietice, Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii pe de altă parte.
Potrivit acestei conventii Guvernul Romaniei s-a obligat, printre altele, la pct. 2, sa inceapa, internarea fortelor armate ale Germaniei si Ungariei aflate pe teritoriul Romaniei, cat si a cetatenilor celor doua state care isi au resedinta pe teritoriul roman.
Pentru efectuarea deportarilor, Guvernul R. a hotarat constituirea in fiecare judet a unor comisii, care si-au desfasurat activitatea in baza Ordinului A/192 din 19 februarie 1945 al Generalului Vinogradov, loctiitor al Presedintelui Comisiei Aliate de Control din Romania, potrivit caruia urmau sa fie deportati in URSS circa 41.300 etnici germani.
A sustine ca deportarile in URSS nu au avut caracter politic si a considera ca acestea au fost generate doar de motive etnice, ar fi excesiv si restrictiv. Este cat se poate de clar ca hotararea deportarilor in URSS a fost luata din considerente strict politice, in contextul Tratatului de la lalta.
De altfel deportarea etnicilor germani si maghiari pe teritoriul fostei URSS, lansata de fortele sovietice de ocupatie la 6 ianuarie 1945, in baza Ordinului nr. 1761/16.12.1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de munca, barbati intre 17-45 de ani si femei intre 18-30 ani, constitute o masura administrativa abuziva, recunoscuta si de legiuitor prin reglementarea cuprinsa in art. 1 alin. 2 din D.L nr. 118/1990.
Astfel, caracterul abuziv al masurii luate impotriva mamei reclamantei nu numai ca a continual dupa 6 martie 1945, dar chiar dupa luarea acestei masuri S. R. a fost complice si a acceptat ca cetatenii sai sa fie deportati de un alt stat aliat pe teritoriul sau, fara a intreprinde nici o masura de impiedicare a acesora. Ba mai mult, S. R. a contribuit direct la efectuarea deportarilor, asistand cu trupe de militie, punand la dispozitie mijloace de transport si asigurand intreprinderea masurilor pe teritoriul tarii.
Culpa statului roman rezulta si din imprejurarea ca nu exista nici o dovada ca dupa luna martie 1945, acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetatenilor sai sau pentru incetarea masurilor vadit abuzive impotriva acestora, desi se stie ca familiile victimelor au sesizat in mod neincetat organele de conducere ale statului cu petitii in acest sens.
În ceea ce privește petitul doi al acțiunii, recurenta – reclamantă arată că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 întrucât aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, conform art. 20 din Constituția României.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile formulate, Curtea reține că recursul este nefondat.
În mod legal, instanța de fond a reținut că măsura administrativă luată împotriva reclamantei nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, edictată în vederea reparării prejudiciilor morale și materiale suferite de persoanele împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de către organele fostei miliții sau securități ale regimului totalitar, comunist instaurat la 6 martie 1945.
Or, în cauză, măsura deportării reclamantei în fosta U.R.S.S., așa după cum susține chiar recurenta prin motivele de recurs, nu a fost luată de către regimul comunist ci de către S. R. înainte de martie 1945, dată la care România era aliată cu Rusia împotriva Germaniei.
Ca urmare, deși această măsură administrativă dispusă împotriva reclamantei are un profund caracter politic, aceasta nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 15/2012 dată în recurs în interesul legii.
Convenția de armistițiu încheiată la Moscova la 12 septembrie 1944 de către România a impus obligații pentru S. R., însă aceste obligații nu se regăsesc inserate în dispozițiile legale edictate prin Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul juridic al acțiunii deduse judecății.
Criticile formulate în ceea ce privește petitul doi al acțiunii, întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1) Cod procedură civilă, nu vor mai fi analizate dată fiind soluția pronunțată pe primul capăt de cerere.
Față de aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă L. A. împotriva sentinței civile nr. 1168/12.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. F. C. M. I. P.
S.
GREFIER
V. Ș.
Red. C.M.S.
Tehnored. T.I.
2 ex./22.04.2014
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1588/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1696/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
