Obligaţie de a face. Decizia nr. 343/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 343/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 5004/299/2012
Dosar nr._
(2240/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.343
Ședința publică de la 4 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentul-reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.215 A din 04.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. C..
Cauza are ca obiect – obligația de a face.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 17 februarie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 24 februarie 2014 și apoi la 4 martie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 07.02.2012 sub nr._, reclamantul M. BUCUREȘTI, prin Primarul General a chemat în judecată pârâtul P. C., solicitând obligarea pârâtului la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.7 din București, ..1, . și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea depusă la data de 28.08.2012, pârâtul P. C. a solicitat respingerea acțiunii, deoarece nu îi este opozabil contractul de asociere nr. 226/1994, este un cumpărător de bună credință și deține cu act de vânzare cumpărare dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 7.
Prin sentința civilă nr._/05.09.2012, pronunțată în dosarul civil nr._, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată acțiunea și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 08.08.1994 a fost încheiat contractul de asociere nr. 226 între Consiliul Local al Municipiului București, pe de o parte și ., pe de altă parte având ca obiect terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune a blocului D 6-D7 din Ansamblul Piața Victoriei situat în sectorul 1, București, având destinația de locuință în scopul valorificării sale în comun prin vânzare în condițiile legislației în vigoare sau prin închirierea părții sale.
Prin art.10 pct.4 din contractul de asociere nr.226/08.08.1994 . s-a obligat să achite taxa anuală de 44 353 612 lei/an, suportând și rata anuală a inflației.
La data de 19.12.1995, între ., pe de o parte și P. C., pe de altă parte s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 871, prin care pârâtul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 7 situat în București, .. 3, Ansamblul Victoriei sector 1 compus din 3 camere și dependințe împreună cu dreptul de folosință asupra cotei indivize de teren din suprafața terenului care urmează prevederile Legii nr. 4/1973 și ale Legii nr. 18/1991.
Contractul de concesiune este contractul prin care persoana numită concedent transmite pentru o perioadă determinată unei alte persoane numită concesionar dreptul și obligația de exploatare a unui bun în schimbul unei redevențe.
Atât prin Legea nr.219/1998, cât și prin HG nr.1228/1990 în vigoare la data nașterii raportului juridic în baza căruia a fost pornită prezenta acțiune, pentru încheierea contractului de concesiune erau impuse mai multe obligații, dreptul de a concesiona terenurile din domeniul privat al Municipiului București, aparținând doar Consiliului Local al Municipiului București.
În cauză, din actele depuse la dosar rezultă că între Consiliul Local al Municipiului București și . a fost încheiat doar un contract de asociere pentru finalizarea lucrărilor de construcții, având ca obiect terminarea execuției lucrărilor de construcție și punerea in funcțiune a blocului D6- D7 din Ansamblul Piața Victoriei situat în sectorul 1 București, acest contract constituindu-se conform art.1491 și urm.C.civ, ca o asociație civilă a viitorilor proprietari, de apartamente, fără ca pârâtul să fie înscris ca asociat în acesta.
Pentru ca taxa de concesiune aferentă pentru apartamentul nr.7 dobândit în proprietate de pârât să fie datorată, era necesară încheierea contractului de concesiune cu titularul dreptului de proprietate privată asupra terenului aferent, respectiv cu M. București, cu respectarea dispozițiilor legale în materie.
Pârâtul nu este parte a nici unei convenții prin care să-și asume această obligație de plată, care nu îi poate fi astfel opusă, în baza art.973 C.civ., fiind de principiu că nimeni nu poate fi obligat prin voința altei persoane, efectele obligatorii ale contractului, înscrise în art.969 C.civ., vizând numai părțile contractante.
Pârâtul a fost notificat pentru a se prezenta la sediul reclamantului în vederea încheierii contractului de concesiune pentru cota indiviză de teren aferentă apartamentului descris mai sus, însă, nu s-a prezentat.
Potrivit art.1 din Legea nr. 219/1998, regimul de concesionare era aplicabil bunurilor proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei.
Prin adoptarea O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, a fost abrogată Legea nr. 219/1998, noul act normativ reglementând regimul juridic al contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică. Ca atare, actul normativ menționat nu mai prevede posibilitatea ca și un bun proprietate privată a statului să facă obiectul unui contract de concesiune. Mai mult, O.U.G. nr. 54/2006 prevede o procedură specială de concesionare, care presupune efectuarea unui studiu de oportunitate, elaborarea unui caiet de sarcini, și respectarea procedurilor de atribuire a contractului de concesiune, prin licitație sau negociere directă.
În cauză, terenul este proprietatea privată, iar în speță nu este vorba de un contract de concesiune tipic, astfel că cererea formulată de reclamant nu poate fi soluționată prin aplicarea normelor prevăzute de O.U.G. nr. 54/2006, ci ea se circumscrie unei obligații de a face, de natură civilă, prevăzută de art.1077 C.civ.
Astfel, finalitatea urmărită de reclamant prin formularea cererii de chemare în judecată este aceea de a obține o contraprestație pentru folosirea terenului de către pârât, denumirea acesteia ca și taxă de concesiune neputând schimba caracterul civil al convenției.
Or, principiul care guvernează în mod fundamental raporturile civile între părți este acela al libertății contractuale, acordul de voință al acestora în vederea nașterii unui act contract fiind esențial. Din acest punct de vedere, refuzul pârâtului de a încheia cu reclamantul un contract care să prevadă condițiile în care va fi utilizat terenul în discuție, este evident.
În lipsa unui acord de voință al părților, obligarea unei persoane la a încheia un act juridic bilateral nu este posibilă decât dacă un text legal creează o derogare de la principiul enunțat.
În acest sens, instanța a avut în vedere că reclamantul a invocat în susținerea cererii sale prevederile art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991, potrivit cărora o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului, acest drept de concesiune fiind transmis în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției.
Textul legal nu este aplicabil însă în cauză, întrucât între reclamant și pârât nu poate fi vorba de încheierea unui contract de concesiune tipic, și O.U.G. nr.54/2006 stabilește în mod clar că numai bunurile proprietate publică a statului pot face obiectul contractului de concesiune. În aceste condiții, este evident că dispozițiile Legii nr.50/1991 nu au fost adaptate noilor modificări legislative în materia concesiunilor, așa încât textele legale invocate de reclamant au devenit vetuste.
În raport de toate aceste aspecte, constatând atât lipsa consimțământului pârâtului în vederea încheierii unui contract cu reclamantul (contract care să aibă ca obiect folosința terenului aferent locuinței pârâtului), cât și inexistența unui text legal care să prevadă posibilitatea obligării acestuia, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Față de principiul disponibilității, instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr.215/04.03.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul – reclamant M. București prin Primarul General.
Pentru a statua astfel, instanța de apel a reținut că potrivit art.40 alin 2 din Legea nr.50/1991 republicată, „o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale”.
Articolul 41 din același act normativ stabilește că „dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a cărei realizare acesta a fost constituit.”
Așa fiind, tribunalul a considerat că dispozițiile legale anterior menționate și invocate de apelant, nu pot constitui temei legal pentru admiterea cererii de chemare în judecată care are ca obiect – obligarea pârâtului intimat să încheie contract de concesiune cu apelantul pentru terenul aferent apartamentului, proprietate personală a pârâtului.
Astfel, în mod corect a constatat prima instanță inexistența unei obligații contractuale a pârâtului, apelantul nefăcând dovada că între părți ar exista un raport juridic în conținutul căruia să intre obligația pârâtului de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul pe care se află apartamentul său.
În cauză, din înscrisurile depuse la dosar rezultă existența unui raport juridic obligațional în conținutul căruia intră obligația de plată a unei taxe denumite de părți de concesiune cu privire la terenul pe care se află blocul D6- D7 din Ansamblul Piața Victoriei situat în sectorul 1 București, raport juridic încheiat între Consiliul Local al Municipiului București și .. Cu toate acestea, nici un înscris nu dovedește transmiterea acestei obligații către pârâtul din prezentul litigiu prin încheierea unei delegații sau novații cu schimbarea de debitor.
Dispozițiile art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea nr. 50/1991, invocate de apelant, nu se referă la transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune, dar transmiterea unui drept care intră în conținutul unui raport juridic nu presupune în mod necesar și transmiterea obligației corelative, în lipsa dovezii referitoare la producerea delegației sau novației cu schimbare de debitor.
Tribunalul a avut în vedere că, în regimul Codului civil, nu există o obligație ex lege, de a încheia un contract de concesiune pentru terenurile proprietate privată ale unităților administrativ teritoriale, în cazul în care există un drept real de superficie asupra acestora. În cauza, intimatul pârât este titularul unui drept de superficie asupra unei cote părți din terenul pe care se află construit blocul, drept real ce include și dreptul de folosință asupra terenului, însă în lipsa unei convenții exprese a părților, regula este că acest drept este cu titlu gratuit.
Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, pârâtul a arătat că instanțele anterioare au aplicat greșit dispozițiile art.40 alin.2 și ale art.41 din Legea nr.50/1991. Potrivit acestor dispoziții, în opinia sa, cumpărătorul era obligat la plata taxei de concesiune pentru terenul aferent construcției, care aparține municipalității, deoarece în condițiile prevăzute de art.40 alin.2 din Legea nr.50/1991, odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau unităților administrativ teritoriale.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs evocate, Curtea apreciază că recursul este întemeiat pentru considerentele care succed:
Prin hotărârile Consiliului Local al Municipiului București nr._ și nr.42/1994 s-a încheiat contractul de asociere nr.226/1994 între C.L.M.B. și . prin care s-a stabilit terminarea execuției lucrărilor de construcție, punerea în funcțiune a blocului D7, situat în București, sector 1. Potrivit art.2.2 din contract coroborat cu art.3.4 și art.10.4 .-a obligat să achite taxa anuală de concesionare a terenului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.770/1996 . a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.7 din . care odată cu apartamentul a primit în proprietate și cota parte indiviză din suprafața terenului și care urmează prevederile Legii nr.4/1973 și ale Legii nr.18/1991.
Prin același act de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.871/19.12.1995, intimatul – pârât, în calitate de cumpărător, și-a asumat obligația de a suporta impozitele și taxele de orice natură aferente apartamentului care se vinde.
Prin urmare, pe calea convenției menționate, intimatul – pârât a dobândit de la persoana juridică care i-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului și obligațiile pe care acesta le avea asupra terenului aparținând domeniului privat al unității administrativ teritoriale.
Potrivit cu dispozițiile art.40 alin.2 din Legea nr.50/1991, proprietarii construcțiilor realizate în clădiri cu mai multe apartamente dobândesc și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ – teritoriale, drept de concesiune care, în condițiile reglementate prin dispoziția art.41 din Legea nr.50/1991, se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției.
Pe cale de consecință, constatând existența obligației asumate contractual în temeiul dispozițiilor legale precitate, Curtea a apreciat că intimatul – pârât datorează taxa de concesiune aferentă apartamentului proprietatea sa.
În temeiul dispozițiilor art.312 și ale art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că recursul este întemeiat și având în vedere si dispozițiile art.274 din Codul de procedură civilă, va fi admisă și cererea formulată de recurentul – reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.215 A din 04.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. C..
Modifică decizia recurată în sensul că:
Admite apelul declarat de apelantul-reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr._/05.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. C..
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că:
Admite acțiunea formulată de reclamantul M. București prin Primarul General.
Obligă pârâtul să încheie contractul de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.7 proprietatea pârâtului.
Obligă pârâtul la 16 lei cheltuieli de judecată către recurentul – reclamant.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.M.
Tehnored.C.S.
Ex.2/19.03.2014
T.B.Secția V-a Civilă - E.P. J.
- G.R.
Jud. sector 1 București – B.E.R.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1317/2014. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1742/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
