Obligaţie de a face. Decizia nr. 345/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 345/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 15396/299/2012
Dosar nr._
(274/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.345
Ședința publică de la 4 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DANIELA ADRIANA BÎNĂ
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentul-reclamant D. R., împotriva deciziei civile nr. 1007 A din 18.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. D. și . SRL.
Cauza are ca obiect – acțiune în răspundere delictuală.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 24 martie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 4 martie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 11.04.2012, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr._, reclamantul D. R. a chemat în judecată pe pârâții B. D. și S.C. D. M. GROUP S.R.L., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe, prin care să se constate că prin editarea și difuzarea în numărul 43 (4936) din 7.03.2012 a Publicației on-line „Curentul” pe site-ul www.curentul.ro a articolului „C. și cei 65 de șantajiști de la Facultatea de jurnalism”, sub semnătura lui B. D., au fost aduse grave atingeri dreptului reclamantului la demnitate; să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 105.000 lei cu titlu de daune morale, la publicarea în extenso a sentinței ce se va pronunța în cotidienele de mare tiraj Adevărul, Jurnalul Național și Evenimentul Zilei, cu daune cominatorii de 10.000 lei pe zi de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că la data de 07.03.2012 în nr.43 (4936) din 07.03.2012 al publicației on-line „Curentul” pe site-ul www.curentul.ro, editată de . SRL, a apărut și a fost difuzat articolul „C. și cei 75 de șantajiști de la Facultatea de Jurnalism”, sub semnătura lui D. B..
S-a susținut că în acest articol se fac o . afirmații neadevărate cu caracter denigrator care vizează direct demnitatea personală și profesională a reclamantului; în același timp, această atingere s-a realizat și prin includerea acestuia directă sau implicită în categorii de persoane nominalizate în articol sau cu privire la alte activități pe care le desfășoară ca jurnalist; de asemenea denigrarea Facultății de Jurnalism din cadrul Universității București se răsfrânge asupra ținutei sale profesionale.
În mod direct, cu privire la persoana reclamantului, s-a arătat că ar fi „un alt tonomat al mafiei politico-financiare”, afirmație care, deși preluată direct dintr-o exprimare făcută la cel mai înalt nivel, are conotații jignitoare pentru reclamant și pentru modul în care își exercită profesia, rămânând în sfera gratuității afirmațiilor neprobate.
Tot astfel, se afirmă despre reclamant că „a fost la conducerea publicației care a lansat on-line filmulețul trucat „B. lovind un copil”, preluat apoi de colegul său de la dcnews, R. D., care fusese și el, anterior, director la aceeași publicație, Gardianul”, menționându-se în continuare „că doar echipa formată din R. D. (autorul lansării celebrelor imagini cu pixelul albastru-„B. lovind un copil”), B. C. și Val V. (director DCNews) nu și-a propus să respecte tocmai acum principiile deontologiei”.
A susținut reclamantul că afirmația este de natură a contrazice cealaltă susținere cu privire la persoana care a lansat filmulețul; este din nou o simplă afirmație denigratoare, făcută cu scopul de a discredita activitatea sa profesională, care, deși preluată din exprimări similare făcute la nivel înalt, rămâne neadevărată, câtă vreme niciun organ judiciar nu a stabilit acest lucru.
S-a mai arătat că o altă metodă de discreditare a demnității sale este asocierea sa cu persoane sau activități care sunt discreditate direct, implicit făcându-se referire la reclamant; astfel se vorbește despre „cele mai mizerabile figuri care populează spațiul mass media românești” sau „derbedeii de presă care au otrăvit spațiul public, prin operațiuni de șantaj și trafic de influență”.
Elanul demolator al autorului este îndreptat spre denigrarea proiectului . derulat în parteneriat cu Universitatea București-Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, ce au început implementarea proiectului POSDRU/ 109/2.1/G/_: „Presa on line-fereastra către viitor”, proiect co-finanțat din Fondul Social European, prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Etichetările denigratoare la adresa acestui proiect pe care pârâtul îl denumește „suficient de pervers” menit să facă „o practică la capătul căreia cei 75 de „chireaci” antrenați vor pătrunde în on-lineul românesc, gara să îngroașe rândurile mașinăriei anti-românești a lui V.” se răsfrâng direct și asupra reclamantului, ca participant la realizarea acestui proiect.
Tot astfel, în calitatea sa de participant la realizarea proiectului, imaginea reclamantului este lezată de imprecațiile lansate de pârât la adresa Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București, despre care se consideră că ar fi „o instituție care se descalifică automat”, autorul întrebându-se retoric „cum este posibil ca facultatea condusă până zilele trecute de prof. dr. M. C., ce părea să fie o instituție serioasă, să se asocieze cu cele mai mizerabile figuri care populează spațiul mass media românești?”, cu referire directă și la persoana sa.
Pârâta . SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Pârâtul B. D. a formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, instanța luând act că aceasta a fost tardiv formulată .
În ședința publică din 15.11.2012, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului reclamantului, invocată oral de pârâtul D. B. prin apărător; de asemenea, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei . SRL, invocată prin întâmpinare, și cererea acesteia de conexare a dosarului de față la dosarul nr._/299/2012, pentru motivele reținute în încheierea de ședință de la termenul respectiv.
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și administrat pentru reclamant proba cu înscrisuri și interogatoriul pârâților, iar pentru pârâți proba cu înscrisuri.
A fost administrată proba cu interogatoriul pârâților, răspunsurile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.
Prin sentința civilă nr.7542/4.04.2013, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea formulată de reclamant, ca fiind neîntemeiată, și a obligat reclamantul să plătească pârâtului badea D. suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în numărul 43 (4936) din data de 07.03.2012 al publicației on-line „Curentul”, editată de . SRL, pe site-ul www.curentul.ro, a apărut articolul „C. și cei 75 de șantajiști de la Facultatea de Jurnalism”, sub semnătura pârâtului D. B..
În acest articol se precizează că reclamantul ar fi „un alt tonomat al mafiei politico-financiare”. Tot astfel, se afirmă despre reclamant că filmulețul trucat „B. lovind un copil”, a fost preluat apoi de colegul său (al lui Val V.) de la dcnews, R. D., care fusese și el, anterior, director la aceeași publicație, Gardianul”, menționându-se în continuare „că doar echipa formată din R. D. (autorul lansării celebrelor imagini cu pixelul albastru-„B. lovind un copil”), B. C. și Val V. (director DCNews) nu și-a propus să respecte tocmai acum principiile deontologiei”.
Articolul incriminat conține și o . afirmații la adresa Facultății de Jurnalism, autorul precizând că este „o instituție care se descalifică automat”, întrebându-se retoric „cum este posibil ca facultatea condusă până zilele trecute de prof. dr. M. C., ce părea să fie o instituție serioasă, să se asocieze cu cele mai mizerabile figuri care populează spațiul mass media românești?”
Instanța a mai reținut că, în articol se fac afirmații la adresa proiectului . (al cărei asociat este reclamantul), derulat în parteneriat cu Universitatea București-Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării - „Presa on line-fereastra către viitor”, co-finanțat din Fondul Social European, proiect denumit „suficient de pervers” menit să facă „o practică la capătul căreia cei 75 de „chireaci” antrenați vor pătrunde în on-line-ul românesc, gara să îngroașe rândurile mașinăriei anti-românești a lui V.”.
Față de situația de fapt mai sus reținută, instanța de fond a apreciat că, sunt aplicabile în speță atât dispozițiile art.1 alin.3 și art.30 din Constituția României, cât și articolul 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) – ratificată de România prin Legea nr.30/1994, ale cărei dispoziții mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art.11 și 20 din Constituția României.
Este incidentă în cauză și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, sistemul european de protecție având în vedere și această sursă, ce completează Convenția, formând un . fiind totodată direct aplicabilă, inclusiv pentru dreptul intern român.
Libertatea de exprimare, astfel cum este văzută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la cauza Lingens c. Austriei, este una dintre valorile esențiale într-o societate democratică, impusă de pluralismul politic, iar pe lângă informațiile neutre, inofensive, trebuie acceptate și cele ce acuză, șochează sau neliniștesc. Este, însă, dificil de găsit echilibrul ce trebuie să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare și protecția drepturilor individuale, precum dreptul la demnitate sau la viață privată.
În cadrul dreptului la liberă exprimare trebuie operată o distincție între libertatea de informare și libertatea de opinie, sau judecățile de valoare privitoare la persoane, fapte sau împrejurări de interes public, ambele libertăți fiind în egală măsură protejate de art.10 al Convenției.
Instanța a reținut însă că, dreptul la liberă exprimare nu este absolut, exercițiul său putând fi restrâns în măsura în care limitarea este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică (acestea fiind criteriile impuse de Curtea Europeană, în cauza Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare nu poate leza valori ocrotite de lege, cum ar fi demnitatea, onorarea, dreptul la propria imagine.
Pe plan intern, s-a considerat că sunt incidente dispozițiile art.72 din Noul Cod Civil, invocate de reclamant în susținerea cererii, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art.75”.
Deși noțiunea de demnitate nu este definită de legiuitor, din interpretarea textului de lege s-a desprins concluzia că noțiunea juridică se circumscrie prevederilor art.72 alin.2 NCC, care exprimă, astfel, conținutul dreptului la demnitate. Ca atare, demnitatea unei persoane vizează, în principal, onoarea și reputația acesteia, prima noțiune fiind înțeleasă în speță ca element al patrimoniului moral al personalității umane.
Limitele acestui drept sunt prevăzute de art.75 NCC, care dispun: „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune”.
De asemenea, s-a considerat că, în speță, sunt incidente și dispozițiile constituționale cuprinse în art.3, conform cărora demnitatea umană reprezintă o valoare supremă garantată, ale art.30 alin.6 care statuează: ”Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”, dar și dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală cuprinse în Noul Cod civil.
S-a reținut în acest sens că, dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale în sistemul Noului cod civil este reglementat de dispozițiile art.1349, care prevăd că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului”.
S-a concluzionat, astfel, că răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligațional izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Așa cum rezultă din normele legale menționate mai sus, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiții: trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului.
În legătură cu caracterul ilicit al faptei, instanța de fond a apreciat că trebuie analizat având în vedere obligațiile statornicite în Codul deontologic al ziaristului, potrivit căruia jurnaliștii au datoria primordială să relateze adevărul în informațiile pe care le prezintă cititorilor (art.1), să dea publicității doar informațiile de a căror veridicitate sunt siguri, verificând, în prealabil, din mai multe surse credibile (art.2), să nu prezinte opiniile personale drept fapte (art.3), să respecte viața privată a cetățenilor, să evite detalierea unor vicii (art.4), să nu distorsioneze informația, să nu facă acuzații nefondate, să nu folosească neautorizat fotografii, să nu calomnieze (art.9 din Codul deontologic al ziaristului).
De asemenea, a fost luat în considerare și dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare garantată de art.30 din Constituție, precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art.10 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În ceea ce privește libertatea de opinie, prin includerea acesteia în cadrul art.10, s-a avut în vedere consacrarea libertății de exprimare a opiniilor, a judecăților de valoare în legătură cu diverse subiecte.
În ceea ce privește existența unei fapte ilicite în cauza de față, instanța a reținut că reclamantul apreciază că i-au fost încălcate drepturile subiective nepatrimoniale privind onoarea, demnitatea și reputația prin lansarea unor afirmații neadevărate, cu caracter denigrator (anterior citate), care vizează în mod direct, în opinia sa, demnitatea sa profesională și personală.
Instanța de fond a considerat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul garantat de art.10 nu este unul absolut, paragraful 2 al aceluiași articol permițând restrângerea exercitării acestuia în măsura în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori printre care și protecția reputației sau a drepturilor altora, fiind necesar să se realizeze un just echilibru între protecția dreptului la libera exprimare și dreptul la reputație al persoanei vizate, drept protejat de art.8 din Convenție ca fiind un element al vieții private. Orice restricție adusă libertății de exprimare trebuie să fie prevăzută de legea internă, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate de paragraful 2 din acest articol și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelor scopuri.
Conform aceleiași jurisprudențe, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie luate în considerare și alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum și publicul țintă căruia îi era adresat acesta (Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, C. c. României).
Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice, iar de aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general, și în particular a libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.
Cu titlu de exemplu, s-a reținut că, în cauza D. împotriva României, Curtea a subliniat că trebuie să se țină seama de un element important: rolul esențial al presei într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, precum și necesitatea de a împiedica divulgarea unor informații cu caracter confidențial, sarcina sa este, totuși, comunicarea, cu respectarea datoriilor și responsabilităților proprii, a informațiilor și ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea a accentuat că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare. În aceste cazuri, marja de apreciere a autorităților naționale se circumscrie interesului unei societăți democratice de a permite presei să-și joace rolul indispensabil de „câine de pază” și să își exercite aptitudinea de a da informații cu privire la probleme de interes general.
Analizând conținutul articolului invocat în acțiune, instanța a constatat că reclamantul R. D. este un personaj secundar în economia acestuia, persoana vizată în principal a fi adusă în fața opiniei publice fiind B. C., aspect ce reiese atât din titlul articolului de presă cât și din lecturarea acestuia. Astfel, articolul incriminat menționează mai multe persoane publice din România, unele dintre ele chiar având funcții publice, dar se centrează în mod evident pe dl. B. C..
Practic, în tot articolul se fac doar două referiri directe la persoana reclamantului, care este numit „tonomat al mafiei politico-financiare” și se specifică despre acesta că este „autorul lansării celebrelor imagini cu pixelul albastru „B. lovind un copil”.
În plus, instanța a reținut și faptul că, în cadrul acestui articol, afirmațiile la adresa reclamantului sunt justificate de legătura sa cu persoana lui B. C., în special datorită implicării sale, în calitate de asociat al ., în proiectul ce face obiectul revoltei autorului articolului, intitulat „Presa on line-fereastra către viitor”.
Scopul articolului de presă, conform susținerilor autorului, a fost acela de a trage un semnal de alarmă cu privire la faptul că proiectul amintit, co-finanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, este condus de persoane care nu se bucură de o probitate morală și profesională remarcabile, în speță de B. C., ce fusese exclus din breasla jurnaliștilor de către Comisia M. în data de 19.11.2009, riscând astfel să compromită modul de gândire și viitorul studenților FJSC implicați în proiect, ce urmau a fi instruiți de B. C., afectând prin aceasta imaginea întregii Facultății de Jurnalism.
Din acest punct de vedere, s-a constatat că articolul incriminat dezbate o chestiune de interes public, respectiv viitorul jurnalismului în România, cu mare impact social și cu posibile consecințe în viitor, ceea ce îi sporește importanța.
Instanța a reținut, totodată, că reclamantul R. D. este persoană publică; prin urmare, limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința sa decât în cazul persoanelor private, cum a statuat Curtea Europeană în jurisprudența sa.
Așa cum rezultă din analiza practicii internaționale în materia drepturilor omului, cazurile privind libertatea presei sunt marcate de calificarea discursului autorilor ca referindu-se la fapte sau judecăți de valoare, precum și de atitudinea subiectivă a acestora. Articolul publicat în ediția on-line a publicației Curentul reprezintă un editorial care cuprinde analiza și opinia autorului cu privire la activitatea și acțiunile unei persoane implicate în viața publică, în speță actualul prodecan al FJSC, având ca scop informarea publicului larg despre o problemă de interes general. Ca urmare, editorialul conține imputații factuale dublate de judecăți de valoare, adevărul celor din urmă nefiind susceptibil de a fi dovedit.
Cu privire la veridicitatea și existența faptelor relatate în articol, instanța a avut în vedere că, în privința unora dintre acestea, există o bază factuală suficientă ce emană de la autoritățile statului și/sau instanțe de judecată, astfel încât scoaterea la lumină a acestor fapte se înscrie în limitele libertății de exprimare. Astfel, legat de caracterul trucat al filmulețului „B. lovind un copil”, lansat în direct la TV de către reclamant, se reține că prin sentința civilă nr._/19.10.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2009, instanța l-a condamnat pe D. P. la plata de daune morale în favoarea Președintelui Statului pentru relatarea acestui incident.
Mai mult, prin avizul INEC nr.181/2009, cu privire la înregistrarea de pe un CD, pentru a se stabili dacă filmul conține urme de intervenție tehnică în sensul alterării integrității, dat la solicitarea președintelui T. B., s-a arătat că „înregistrarea contestată conține elemente de editare computerizată în sensul alterării integrității, ea nu este autentică și nici nu reprezintă o copie realizată cu acuratețe a unei înregistrări autentice”.
Nu în ultimul rând, cât privește apărarea reclamantului în sensul că afirmația „autorul lansării celebrelor imagini cu pixelul albastru „B. lovind un copil” este de natură a contrazice cealaltă susținere cu privire la persoana care a lansat filmulețul, instanța a apreciat că nu poate fi reținută nicio contradicție în termenii autorului, având în vedere că filmulețul respectiv a fost lansat on-line de Gardianul, condus la acel moment de V. V., iar reclamantul R. D. l-a lansat la TV.
În mod similar, cât privește expresia „tonomat al mafiei politico-financiare”, instanța a reținut că pârâtul D. B. a dovedit legitimitatea acestei afirmații, având în vedere rezultatul inspecției fiscale realizată de ANAF la ., finalizat prin procesul-verbal nr.4103/11.03.2010, în cuprinsul căruia s-a reținut că o parte din cheltuielile înregistrate în anul 2008 în contabilitatea Realitatea M. sunt aferente derulării unor contracte de prestări servicii încheiate de . cu societăți comerciale ce au ca asociați/administratori persoane fizice ce dețin și calitatea de angajați permanenți în cadrul Realitatea M. (cum era și cazul reclamantului), fiind menționate în mod expres societățile ReSet M. SRL și . ca asociat și administrator pe R. D., care a încasat de la Realitatea M. circa 838.000 lei (f.60).
În legătură cu aceste fapte, ANAF a sesizat DNA pentru cercetări, față de împrejurarea că au sesizat în timpul controlului la Realitatea M. „elemente constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală” (f.56).
Mai mult, chiar reclamantul recunoaște în cuprinsul acțiunii că expresia „tonomat al mafiei politico-financiare” a fost preluată direct dintr-o exprimare făcută la cel mai înalt nivel.
Instanța a concluzionat că informațiile publicate nu au avut caracter de noutate, fiind în plus susținute de rezultatul cercetării unor organisme de specialitate sau de hotărârile unor instanțe judecătorești ce au dezbătut anterior același subiect, astfel încât articolul nu a adus la cunoștința publicului interesat un eveniment necunoscut, deci nu a avut efectul de a influența părerea și concepția publică, acestea fiind deja formate la momentul apariției materialului.
Cât privește pretinsa asociere a reclamantului cu persoane deja denigrate, prin expresii de genul „derbedeii de presă care au otrăvit spațiul public, prin operațiuni de șantaj și trafic de influență”, instanța a constatat că această afirmație nu îl vizează pe reclamant, aspect care reiese atât din interpretarea logică a textului articolului, cât și din postările repetate ale ziaristului D. B. pe blogul personal, unde prin aceste apelative sunt vizați, în principal, S. O. V. și D. V..
Din cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei s-a apreciat că, rezultă în mod clar garanțiile solide pe care Curtea le acordă presei, indicând principiul conform căruia ziariștii nu trebuie să fie obligați să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate atunci când acționează cu bună credință, bazându-se pe informații credibile.
Mai ales că, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens și Johnson împotriva Norvegiei, o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general și sunt în joc reputații profesionale. În numeroase cauze, printre care și C. și M. împotriva României, Curtea a accentuat rolul esențial al presei într-o societate democratică, aceasta având îndatorirea să comunice informații și idei asupra chestiunilor de interes general. În speță, fiind vorba de un interes general, jurnaliștii aveau dreptul să-l prezinte publicului larg.
În consecință, instanța a apreciat că toate comentariile făcute în articolul incriminat se încadrează în limitele criticii admisibile, care sunt mai largi în cazul persoanelor publice și, implicit, în limitele permise de art.75 NCC.
Cu privire la aprecierile autorului, în sensul că Facultatea de Jurnalism ar fi „o instituție care se descalifică automat”, ceea ce generează întrebarea „cum este posibil ca facultatea condusă până zilele trecute de prof. dr. M. C., ce părea să fie o instituție serioasă, să se asocieze cu cele mai mizerabile figuri care populează spațiul mass media românești?”, instanța de fond a apreciat că sunt axate, în mod evident, pe figura lui B. C. și sunt justificate de autorul D. B. chiar în cuprinsul articolului: proiectul accesat de firma lui B. C. pentru integrarea pe piața muncii a viitorilor jurnaliști este făcut în colaborare cu FJSC din cadrul Universității București, o instituție care se descalifică astfel automat, încălcând recomandările Comisiei M., având în vedere că proiectul este condus de un individ (B. C.) exclus din breaslă de un exponent al autorității profesionale a acesteia, cum este Comisia M..
În plus, s-a reținut și faptul că nu se poate susține că aprecierile la adresa Facultății de Jurnalism sunt de natură să lezeze imaginea reclamantului, cum s-a pretins, câtă vreme acesta nu este implicat, în mod direct, în conducerea facultății și, ca atare, nu reprezintă imaginea acestei instituții de învățământ.
Cât privește etichetările la adresa proiectului „Presa on-line: Fereastra către viitor” denumit „suficient de pervers pentru a atrage atenția”, menit să facă „o practică la capătul căreia cei 75 de „chireaci” antrenați vor pătrunde în on-lineul românesc, gara să îngroașe rândurile mașinăriei anti-românești a lui V.”, instanța a reținut că acestea sunt justificate prin implicarea lui B. C. în derularea proiectului, întrucât cei 75 de studenți urmau a fi instruiți de către acesta, ceea ce, în opinia autorului, este de natură să „atenteze la viitorul profesional al unor tineri care nu prea știu ce li se pregătește”, fiind „predispuși astfel a deveni șantajiști după chipul și asemănarea lui C.”.
Concluzia că aceste informații nu îl privesc pe reclamant a fost considerată ca fiind întărită și de faptul că, în succesiunea textului, afirmațiile/întrebările retorice sunt plasate în prima parte a articolului, în timp ce referirile la persoana reclamantului R. D. sunt făcute abia la final, or, instanța trebuie să analizeze impactul și mesajul acestui articol de presă din perspectiva publicului larg, întrucât dreptul la demnitate al reclamantului se manifestă în exterior prin aprecierile celor din jur.
În plus, instanța de fond a reținut și faptul că afirmațiile care se referă la implicarea Facultății de Jurnalism în această colaborare cu persoane sancționate profesional de către Comisia M. au un suport real, fiind susținute chiar de Agenția de Monitorizare a Presei, care în raportul FREEEX-Libertatea presei în România 2011, reține sub titlul „Facultatea de Jurnalism colaborează cu un jurnalist-șantajist” că ”FJSC este partener într-un proiect pentru integrarea pe piața muncii a viitorilor jurnaliști cu o societate comercială patronată de B. C. și de R. D.. Programul „Presa on line-fereastra către viitor”, co-finanțat din Fondul Social European, este realizat de . SRL în parteneriat cu Universitatea București - Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării”, făcând în final recomandări de genul „refuzați orice colaborare cu persoane de probitate profesională îndoielnică”; „înființați un bord etic la nivel de facultate, format din profesori reputați, profesioniști din industrie și din organizații de media. Miza sunt jurnaliștii de mâine”.
Instanța a apreciat că, susținerile reclamantului în sensul că i s-a adus atingere dreptului la demnitate prin toate aceste expresii și afirmații, ca urmare a asocierii sale cu persoane deja denigrate și a includerii sale directe sau implicite în categorii de persoane nominalizate în articol, sau cu privire la alte activități pe care le desfășoară ca jurnalist, nu sunt de natură să determine incidența în cauză a dispozițiilor art.75 NCC, câtă vreme acesta nu a dovedit, concret, în ce măsură aceste asocieri cu celelalte personaje, instituții sau proiecte, i-au afectat demnitatea personală și profesională.
Simpla invocare a lezării demnității nu este suficientă, ci este necesar a se dovedi impactul avut asupra persoanei și activității profesionale a reclamantului în urma apariției acestui articol, cu atât mai mult cu cât drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective, fiind posibil ca anumite expresii sau afirmații să aibă un impact diferit asupra persoanelor cărora li se adresează; acuzația adusă pârâtului de către R. D. privind lezarea demnității sale în urma articolului „C. și cei 75 de șantajiști de la Facultatea de Jurnalism” nu îl scutește de obligația probării elementelor răspunderii civile delictuale.
Or, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada, pe de o parte, că faptele descrise mai sus erau în totalitate false sau nefondate, iar pe de altă parte, că serveau alimentării unei campanii de denigrare a reclamantului, pentru a se putea reține răspunderea persoanei care a redactat articolul.
Ca atare, instanța a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada celor afirmate cu privire la săvârșirea de către pârâtul D. B. a unei faptei ilicite de natură să îi afecteze dreptul la demnitate, astfel cum este reglementat de art.72 NCC.
Fiind vorba de cerințe cumulative necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unui autor de presă în temeiul art.1349 NCC, instanța a constatat că nu mai are a analiza celelalte condiții prevăzute de lege, respectiv prejudiciul produs, legătura de cauzalitate și vinovăția autorului, câtă vreme nu s-a făcut dovada faptei ilicite.
Cu privire la pârâta S.C. D. M. Group S.R.L., instanța a reținut că aceasta a fost chemată în judecată în calitate de comitent, în baza art.1373 alin1- 3 din Noul Cod civil.
Potrivit art.1373 NCC „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.
Ca atare, comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor, în funcțiile ce li s-au încredințat, numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art.1349 NCC.
Or, având în vedere că nu s-a reținut în cauză incidența dispozițiilor art.1349 NCC (răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie), instanța a constatat că nu poate fi atrasă nici răspunderea pârâtei S.C. D. M. Group S.R.L. în calitate de comitent pentru fapta prepusului său, pârâtul D. B..
Cât privește cererea de obligare a pârâților la publicarea în extenso a sentinței pronunțate în prezenta cauză sub sancțiunea plății de daune cominatorii, instanța a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere soluția pronunțată pe primul capăt de cerere și împrejurarea că reclamantul a formulat acest petit în ipoteza obținerii unei soluții favorabile.
În temeiul art.274 C.proc.civ., văzând soluția pronunțată în cauză, instanța a obligat reclamantul să plătească pârâtului B. D. suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel a susținut că instanța de fond a preluat integral apărarea pârâtului, ignorând în mod deliberat recunoașterile directe ale acestuia, făcute publice pe blogul său (depuse integral ca probe), confirmate de răspunsurile la interogatoriu, în sensul că a scris la comanda conducerii publicației articole cu caracter denigrator, care au servit scopurilor de pretins șantaj, numai din rațiuni de ordin material.
În continuare, a arătat că, motivarea instanței de fond, în care se reține faptul că afirmațiile privind caracterizarea directă a apelantului reclamant ca fiind un tonomat al mafiei politico-financiare nu au caracter de noutate, nu are suport juridic, iar cea în care se reține că numai două situații îl vizează direct rămân în afara logicii articolului, în care acesta a fost încadrat în diferite categorii ce au atribute direct jignitoare (derbedei de presă, antiromânească) și îl vizează în mod direct.
Instanța de fond a mai reținut că pârâtul nu poate răspunde, întrucât nu s-a făcut dovada că faptele descrise mai sus erau în totalitate false, premisă pe care apelantul o consideră a fi total greșită, deoarece, pe aceeași logică s-ar putea spune că nici pârâtul nu a dovedit că ar fi toate adevărate.
În finalul motivelor de apel, s-a susținut că sunt netemeinice și considerentele în care se reține că nu s-ar fi dovedit că aceste afirmații serveau unei campanii de dezinformare, ignorându-se deliberat probele existente la dosar, care nici nu au fost discutate și analizate.
Intimata S.C. D. M. GROUP S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.1007/A/18.10.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul ca fiind nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă. Obiectul unui apel îl constituie întotdeauna o hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că apelantul are obligația de a indica motivele de critică față de modul în care s-a desfășurat prima judecată, precum și față de considerentele reținute de judecătorul fondului. O expunere de motive identică în conținut cu cererea de chemare în judecată formulată la judecata în primă instanță nu răspunde cerințelor prevăzute de legiuitor în dispozițiile art.287 pct.3 C.proc.civ.
În continuare, tribunalul a apreciat însă că, față de prevederile art.295 alin.1 C.proc.civ., este obligat să procedeze la analizarea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, dar în limitele cererii de apel.
Făcând acest lucru, a reținut că, potrivit art.30 din Constituția României, reglementat la Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul II – Drepturile și libertățile fundamentale din Constituție, „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (alin.1), „cenzura de orice fel este interzisă” (alin.2), „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” (alin. 6), respectiv „răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
Din interpretarea dispoziției constituționale de mai sus, instanța de apel a reținut opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.
Tribunalul a mai observat existența în Constituția României, la Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul I – Dispoziții comune, a art. 20, text potrivit căruia „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.” (alin.1), respectiv „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile” (alin.2).
Potrivit art. 10 din CEDO, „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de “societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că “libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai “informațiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”.
Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Tribunalul și-a însușit interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.
Revenind la dispozițiile art. 10 din Convenție, instanța a învederat că, acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial. Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea CEDO din 17 decembrie 2004 C. și M. împ. României, par. 85 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 501/14.06.2005; hotărârea CEDO din 7 octombrie 2008 B. împotriva României, par. 31 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 304/08.05.2009; hotărârea CEDO din 28 septembrie 2004 S. și P. împotriva României, par. 35 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 484/08.06.2005).
Pe de altă parte, Tribunalul a reținut dispozițiile art. 8 din Convenția amintită, potrivit cu care “orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. În jurisprudența sa, în interpretarea și aplicarea articolului menționat, Curtea arată că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală ; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține « vieții private » (a se vedea hotărârea Von Hannover împotriva Germaniei [MC], nr._/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). Curtea a concluzionat că publicarea unei fotografii interferează cu viața privată a unei persoane chiar dacă această persoană este una publică (Schüssel împotriva Austriei (decizie), nr._/98, 21 februarie 2002 și Von Hennover citată anterior, paragraful 53). Or, dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (a se vedea Abeberry împotriva Franței (decizie), nr._/00, 21 septembrie 2004 și Leempoel & S.A. ED Ciné Revue împotriva Belgiei, nr._/01, paragraful 67, 9 noiembrie 2006). În plus, Curtea a afirmat faptul că art. 8 are drept obiect principal apărarea individului de ingerințele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să se abțină de la asemenea ingerințe; acestui angajament negativ i se pot alătura obligațiile pozitive legate de respectarea efectivă a vieții private sau de familie. Ele pot impune adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei. Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiție precisă ; principiile aplicabile sunt totuși comparabile. Mai precis, în cele două cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general și interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere (a se vedea Pfeifer împotriva Austriei nr._/03, paragraful 37).
În cauza de față, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că reclamantul a invocat dispozițiile art. 1357 C.civ.
Cât privește dispozitiile art 1357 din Cod civil, s-a reținut că acestea constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, înțelegând prin aceasta ansamblul de norme legale și principii de drept potrivit cărora intervine obligația de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Astfel, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Fapta omului prin care se provoacă un prejudiciu poate fi atât o acțiune, cât și o inacțiune sau omisiune. Mai explicit, chiar și dispozițiile art.1349 alin 1 N.C.C, reiterează principiul, în sensul ca orice persoana are îndatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului de impune și sa nu aducă atingere drepturilor sau libertăților altor persoane.
Pentru lămurire, Tribunalul a mai arătat că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
Față de considerațiile de mai sus, tribunalul a opinat în același sens ca prima instanța, ca nu s-a produs afectarea dreptului reclamantului la demnitate.
Prejudiciul reprezintă rezultatul, efectul negativ prezumat suferit de reclamant, ca urmare a faptei ilicite constând în emiterea unor teorii neprobate, șicanatoare. Prejudiciul moral trebuie raportat prioritar la atingerea adusa imaginii, demnității, vieții profesionale ori de familie a reclamantului.
Legislația româna și normele europene reglementează și protejează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, respectiv demnitatea, imaginea, viata de familie sau viata profesionala. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. În literatura de specialitate dauna morală este definită drept paguba suferită de o persoană ca urmare atingerii aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale sau prin provocarea unei suferințe morale. Cuantificarea prejudiciului moral nu este, așadar, supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc. Evaluarea daunelor morale presupune examinarea, în principal a unor criterii referitoare la consecințele suferite pe plan fizic și psihic, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, sentimentul de frustrare etc., daunele morale reprezentând compensația datorată pentru atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte asemenea valori. Or, în cauza de fata, reclamantul nu a probat existenta unui asemenea prejudiciu moral care sa fie datorat acțiunii sau inacțiunii pârâților.
În cuprinsul Deciziei nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității.
Tribunalul a avut în vedere ca reclamantul nu a făcut nicio proba cu referire la eventualul impact psihic suferit de acesta, la consecințe negative create în plan social, profesional, precum și intensitatea cu care au fost percepute.
Cu privire la cererea formulată împotriva pârâtei persoană juridică, instanța de apel a reținut că, în dreptul civil roman, răspunderea delictuala este solidara.
Conform art. 1373 alin. (1) C.civil, comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Instituirea prin art. 1373 alin. (1) C.civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului.
Stabilirea raportului de prepușenie este o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită de instanță, pe baza probelor administrate. Ceea ce interesează este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia se desfășoară activitatea și care, la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instrucțiuni și directive prepusului, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în îndeplinirea însărcinării încredințate.
Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este axata pe ideea de culpa în alegerea prepusului, faptul ca exista sau nu un drept de ingerința a comitentului în libertatea de exprimare a prepusului neavând nicio relevanta. De asemenea, s-a mai arătat în doctrina faptul ca răspunderea comitentului poate fi antrenata și ca urmare a obligației de garanție care subzista pentru acesta în alegerea prepusului și fata de faptele acestuia din urma.
Raportul de prepușenie nu înseamnă ca prepusului i se dictează directive obligatorii de către comitent, teza pe care încearcă reclamantul sa o implementeze. Evident ca editura nu poate stabili conținutul articolului publicat. Insa, raportul de subordonare presupune conștientizarea acestuia de către ambele părți, existenta unui acord în acest sens. Raport de subordonare înseamnă că, în baza acordului încheiat intre părți, persoana juridica a acordat prepușilor săi însărcinarea de redacta, respectiv de a scrie articole de presa, încredințare din care poate rezulta posibilitatea comitentului de a da instrucțiuni.
Confirmând hotărârea de prima instanța, tribunalul a conchis ca nu exista dovezi la dosarul cauzei care sa justifice antrenarea răspunderii delictuale în sarcina pârâților, articolul incriminat aflându-se pe tărâmul exercițiului dreptului la libera exprimare și informare de către un jurnalist la adresa unei persoane publice.
Revenind la jurisprudența instanței europene, tribunalul a reținut că articolul 10 CEDO apăra libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor fără constrângeri. Libertatea de expresie nu poate fi disociata de recunoașterea libertății de gândire și de conștiința, a libertății de a-ți manifesta opiniile fata de ceilalți membri ai societății. Este real ca problema cea mai delicata o constituie aceea de a găsi măsura echilibrului care trebuie sa existe intre exercițiul dreptului la libera exprimare și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale aparținând altor persoane. Libertatea de opinie apare ca forma clasica a libertății de exprimare și presupune ca nimeni sa nu fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale pentru ca posibilitatea pentru orice persoana de a avea și exprima o opiniei minoritara este o componenta esențială a oricărei societăți democratice, care se întemeiază „pe pluralism, pe toleranta și pe spirit de deschidere” (C.B.). ., jurisdicția europeana a decis ca limitele criticii admisibile în cadrul exercițiului libertății de expresie sunt mai largi în privința unei persoane publice, decât în privința unui particular, Curtea amintind cu fiecare ocazie ce i-a fost oferita ca libertatea jurnalistica include și posibila recurgere la o doza de exagerare sau chiar de provocare (cauza Lopes Gomes da S. c Portugaliei, 28 septembrie 2000).
Pentru aceste considerente, tribunalul a concluzionat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor de admisibilitate prevăzute de art.1357 – 1373 C.civ., motiv pentru care a confirmat soluția primei instanțe privind netemeinicia acțiunii.
Și împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs reclamantul, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs, a susținut că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, invocând în drept dispoz.art.304 pct.1 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurentul a susținut că instanța de apel nu a fost alcătuită legal la momentul la care a respins cererea acestuia privind acordarea unui nou termen de judecată, în vederea luării la cunoștință a întâmpinării și a actelor ce însoțeau acest act procedural.
În continuare, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 ain.2 C.proc.civ., ceea ce atrage, în opinia sa, incidența motivului de nelegalitate reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a învederat că prin refuzul de a comunica întâmpinarea și actele depuse de partea adversă, admise ca probă fără dezbateri contradictorii, instanța a încălcat normele de procedură ce cârmuiesc materia, precum și dreptul apelantului reclamant la apărare.
S-a mai susținut de recurent că, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 C.proc.civ. și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, invocând în drept dispoz.art.304 pct.5 și 8 C.proc.civ., iar în fapt împrejurarea că tribunalul, pentru a nu răspunde concret motivelor de apel formulate în scris de apelantul reclamant, a înlocuit nelegal aceste critici cu aprecieri de ordin teoretic general, fără aplicare concretă și de multe ori străine cauzei, prin invocarea greșită a dispoz.art.295 alin.1 C.proc.civ.
În finalul motivelor de recurs, recurentul a susținut că, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul că toate considerentele deciziei recurate nu au nicio legătură și nu fac nicio referire la motivele de apel cu care instanța a fost legal învestită, situație în care apreciază că devin incidente dispoz.art.304 pct.7 C.proc.civ.
Analizând decizia instanței de apel în raport de criticile formulate de recurent și de dispozițiile legale ce reglementează calea de atac a apelului, Curtea va reține că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 1007/18.10.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă, în complet legal constituit, a respins ca nefundat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 7542/04.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, nefiind incident în materie motivul de nelegalitate prevăzut de art. 303 pct. 1 cod procedură civilă.
Invocând acest motiv de nelegalitate, recurentul reclamant a susținut că instanța de apel nu a fost alcătuită legal la termenul de judecată din data de 18.10.2013, la momentul la care a respins cererea sa privind acordarea unui nou termen de judecată, în vederea luării la cunoștință a întâmpinării și a actelor ce însoțeau acest act procedural.
Din încheierea pronunțată de instanța de fond în ședința publică din data de 18.10.2013, ce constituie și practicaua deciziei recurate, rezultă că la acest termen de judecată instanța, în complet alcătuit dintr-un singur judecător, a făcut în cauză o primă strigare a părților, la care a răspuns numai apelantul reclamant prin apărător ales, lipsind intimații pârâți. La acest moment s-a comunicat apărătorului apelantului reclamant întâmpinarea, care a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de actul de procedură comunicat în ședință publică. Instanța de apel a respins cererea de amânare a cauzei și a dispus lăsarea dosarului la ordinea listei de ședință pentru întregirea completului și pentru a da posibilitatea apărătorului reclamantului să ia cunoștință de întâmpinare.
La a doua strigare a cauzei a răspuns aceiași parte prin avocat, lipsind intimații pârâți, iar instanța de apel, în complet legal constituit din 2 judecători, luând act că nu se solicită administrarea de probe noi față de cele administrate la fond, a încuviințat intimatei pârâte proba cu înscrisurile anexate întâmpinării, a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în dezbaterea apelului declarat de apelantul reclamant.
Conform dispozițiilor art. 126 cod procedură civilă, reglementarea în vigoare la data înregistrării acțiunii, părțile pot cere instanței, la începutul ședinței, amânarea pricinilor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri, iar o astfel de cerere poate fi soluționată și de un singur judecător.
Conform dispozițiilor art. 298 cod procedură civilă, dispozițiile de judecată în primă instanță mai sus menționate se aplică și în apel, iar în condițiile în care cererea de amânare formulată de apelantul reclamant prin apărător nu necesita dezbateri (intimații pârâții fiind lipsă), putea fi soluționată legal și de un sigur judecător.
Nefondată este și critica prin care recurentul susține că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 ain.2 C.proc.civ., în senul că, prin refuzul de a comunica întâmpinarea și actele depuse de partea adversă, admise ca probă fără dezbateri contradictorii, instanța a încălcat normele de procedură ce cârmuiesc materia, precum și dreptul apelantului reclamant la apărare.
Din actele dosarul de apel rezultă că, în aplicarea dispozițiilor art. 116 cod procedură civilă, intimata pârâtă a anexat la întâmpinarea depusă în apel copii de pe înscrisurile pe care aceasta se sprijină, comunicate apelantului reclamant odată cu întâmpinarea, astfel cum se arată chiar de acesta prin motivele de apel.
Din cuprinsul încheierii de ședință pronunțată de instanța de apel la termenul de judecată din data de 18.10.2013 (ce putea fi rectificată de instanță din oficiu sau la cererea reclamantului, în condițiile art. 281 cod procedură civilă) nu rezultă ca apelantul reclamant, reprezentat de apărător ales, să se fi opus administrării acestor acte sau să fi solicitat instanței de apel amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de acte, nici la prima strigare și nici ulterior, când completul de apel era legal constituit.
În această situație, față și de consemnarea expres făcută în încheiere, în sensul că apelantul reclamant nu a solicitat administrarea de noi probe și nu a avut alte cereri de formulat, nu se poate susține că instanța de apel ar fi nesocotit dreptul la apărare al acestuia, motivul de recurs reglementat expres de art. 304 pct. 5 cod procedură civilă nefiind incident în cauză.
Sunt întemeiate, însă, criticile prin care se invocă de recurent aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 295 alin. 1 cod procedură civilă și nemotivarea deciziei instanței de apel, în raport de criticile formulate expres de acesta prin motivele de apel.
Conform codului de procedură civilă apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulțumită de hotărârea primei instanțe, solicită instanței superioare ierarhic reformarea hotărârii, apelul fiind, sub acest aspect, o cale de atac ordinară, suspensivă, de reformare și devolutivă.
Cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este “efectul devolutiv” ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii in fond, astfel că problemele de fapt si de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.
Caracterul devolutiv al apelului nu este, însă, absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile “tantum devolutum quantum appellatum” si “tantum devolutum quantum judicatum”.
În acest sens, art. 295 Cod procedură civilă dispune că “instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu, iar potrivit art. 292 alin. 2 cod procedură civilă, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.
În consecință, ori de câte ori apelul este nemotivat instanța se pronunță în fond numai pe baza celor invocate la prima instanță, iar dacă apelul este motivat, devoluțiunea cauzei în apel se realizează doar în limita motivelor de apel formulate de parte, în termen legal, excepție făcând doar motivele de apel de ordine publică ce pot fi invocate peste termen și chiar de instanță, din oficiu.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței instanței de fond a fost motivat prin cererea depusă la dosar la data de 20.09.2013, cu respectarea termenului legal de motivare a apelului, reglementat expres de art. 287 alin. 2 cod procedură civilă.
Prin motivele de apel se invoca nelegalitatea și netemeinicia hotărârii apelate, în esență, pentru faptul de a fi fost motivată exclusiv prin preluarea apărărilor pârâților; de a se fi pronunțat cu ignorarea recunoașterii directe a pârâtului persoană fizică ce se regăsea pe blogul acestuia și fusese depusă ca probă la dosar; de a fi ignorat total probele administrate de reclamant din care rezulta că afirmațiile din articol serveau unei campanii de dezinformare; de a fi respins cererea față de pârâta persoană juridică, în calitate de prepus, pe motiv că nu s-a dovedit caracterul culpabil al faptelor prepusului, condiție ce nu e prevăzută de lege.
Deși, potrivit dispozițiilor art. 261 Cod procedură civilă instanța de apel era obligată să examineze în considerentele deciziei pronunțate toate motivele de apel formulate în termen legal de apelantul reclamant, în conformitate și cu dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, să arate motivele de fapt și de drept pentru care apreciază că acestea sunt nefondate, respectiv raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, instanța de apel a respins apelul, pentru motive de fapt și de drept, ce vizau fondul cauzei, ce nu se regăseau nici în cuprinsul motivelor de apel și nici în întâmpinarea depusă la dosar de intimata pârâtă.
Procedând astfel, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, ce impuneau judecarea în fond a cauzei, numai în limita criticilor formulate de apelant prin motivele de apel, dar și dispozițiile legale care reglementează motivarea hotărârilor judecătorești și impuneau analizarea în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate a tuturor motivelor de apel formulate de parte. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
O astfel de judecată, în care s-a respins apelul ca nefondat, fără a se analiza, însă, deloc motivele de apel echivalează practic cu soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, situație în care, prejudiciul astfel creat recurentului, în calitate de apelant, nu poate fi înlăturat de instanța de recurs, conform art. 312 cod procedură civilă, decât prin casarea deciziei și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 5 și 6 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa decizia instanței de apel și va trimite cauza la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelului declarat de apelantul reclamant împotriva sentinței instanței de fond cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant D. R. împotriva deciziei civile nr.1007/A/18.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. D. și S.C. D. M. GROUP S.R.L.
Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la instanța de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 04.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/13.03.2014
---------------------------------------------
T.B– Secția a V-a – L.I.G.
- C.L.B.
Jud.Sector 1 – L.E.M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1394/2014. Curtea de Apel... | Expropriere. Decizia nr. 238/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
