Obligaţie de a face. Decizia nr. 143/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 143/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-01-2014 în dosarul nr. 4777/3/2012

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 143R

Ședința publică din data de 24.01.2014

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE - Z. D.

JUDECĂTOR - P. R.

JUDECĂTOR - C. F. GREFIER - D. L.

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții – reclamanți C. Cosmnin B., C. E., C. R. S. și S.C. R. G. Invest S.A. împotriva sentinței civile nr. 1326/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București prin Primarul General, cauza având ca obiect „ Legea nr,.10/2001, alte cereri, obligația de a afce, pretenții”.

Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții – reclamanți C. Cosmnin B., C. E., C. R. S. – toți reprezentați de avoicat Toia P. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, depusă la dosar(fila 5), lipsind intimatul – pârât M. București prin Primarul General.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;

Curtea ia act de modificarea completului de judecată în conformitate cu art. 98 alin.6 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, având în vedere că doamna judecător C. Steluța este în concediu de odihnă, iar doamna judecător V. A., este în concediu medical, compunerea completului pentru termenul de astăzi se realizează prin participarea judecătorilor de permanență desemnați conform planificării pentru această dată, respectiv doamnele judecători R. P. și C. F..

Reprezentantul recurenților – reclamanți arată că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.

Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor declarate în cauză.

Recurenții – reclamanți C. C. B., C. E., C. R. S. prin avocat, solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Bucurtești – Secția a V-a civilă, respingerea excepției de prematuritate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost invocată din oficiu și admisă de instanța de fond casarea sentinței recurate și trimiterea dosarului pentru judecarea fondului în sensul de a se pronunța asupra notificării formulate de autorul reclamanților.

În susținerea motivelor de recurs, arată că sentința recurată este nelegală, în sensul admiterii excepției de prematuritate a cererii de chemare în judecată atât în raport de dispozițiile Constituției, art.15 alin.2, care prevede că legea civilă dispune doar pentru viitor, dar și art. 21 din Constituție care stabilește accesul liber la justiție.

Instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art.4 rap. la art. 33 din Legea nr. 165/2013, în sensul că termenele de soluționare a notificărilor care au fost introduse prin aceeași lege și care vin să modifice termenul din Legea nr.10/2001, nu sunt aplicabile cauzelor care se aflau pe rolul intanțelor judecătorești, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.

Apreciază că legea stabilește că orice acțiune sau cerere de chemare în judecată trebuie analizată sub raportul eventualei prematurirtăți doar în raport de dispozițiile legii în vigoare la data când a fost înregistrată acțiunea la fond.

Acțiunea reclamanților a fost înregistrată la instanța de fond în luna februarie 2012, au fost administrate probatorii și, drept urmare, nu se poate aplica o dispoziție legală care a fost introdusă după un an și trei luni de la introducerea acțiunii pe rolul instanței de fond.

Instanța de fond a reținut, în mod greșit, că dreptul reclamanțialor nu s-ar fi născut raportat la dispozițiile noii legi.

Depune practică judiciară, constând într-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o speță similară, de către aceeași instanță, care a admis recursul și a trimis dosarul spre rejudecare la aceeași instanță.

De asemenea, depune la dosar concluzii scrise și chitanța privind cheltuielile de judecată solicitate în recurs.

Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2012, pe rolul acestui Tribunal sub nr._ , reclamanții C. E., C. C. B., C. R. S. și S.C. R. G. INVEST S.R.L. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General și personal Primarul General și Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), pentru ca în contradictoriu cu aceasta și pe baza probelor administrate la dosar, instanța să pronunțe o hotărâre, prin care:

1. Să soluționeze pe fond notificarea nr. 4672/08.11.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6 (fostă ..n.), format din teren în suprafață de 242 m.p. și construcție în suprafață de 170 m.p., în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natura sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiza, pe baza standardelor internaționale de evaluare;

2. Să oblige M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr. 4672/08.11.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză;

3.Să oblige STATUL ROMÂN prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București

4. Să oblige pârâtul M. București în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: a) prejudiciu efectiv reprezentat de lipsa de folosință a imobilului ce poate fi restituit în natura și/sau diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr.4672/08.11.2001,respectiv 11.04.2011 și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură; b)câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD;

5. Obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În motivarea cererii, s-au arătat următoarele:

Prin notificarea nr. 4672/08.11.2001, notificare făcând obiectul dosarului PMB nr._, C. V. (decedat) a solicitat acordarea măsurilor reparatorii privind imobilul situat în București, ., sector 6 (fostă ..n.), format din teren în suprafață de 242 m.p. și construcție în suprafață de 170 m.p..

Imobilul în speță a fost dobândit de către C. M. și C. M. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/23.06.1931 la Tribunalul Ilfov, Secția notariat, în anii 1935 și 1972, pe terenul respectiv, fiind edificate construcții fără a deține autorizații de construire, în acest sens este și declarația pe proprie răspundere autentificată sub nr. 1484/05.10.2010 la Societatea Civilă de Notari Publici V. și Asociații și fișa tehnică a imobilului.

S-a arătat că, potrivit adresei Primăriei Municipiului București - Serviciul Nomenclatură Urbană nr._/7668/04.08.2010, artera de circulație . anterior anului 1948 denumirea de .>

Potrivit adeverinței de rol fiscal eliberate de Primăria Sectorului 6 nr. 018-9-_/03.11.2009 C. M. și M. au figurat la rolul fiscal din anul 1952 cu imobilul compus din teren și construcție.

C. V. a stăpânit imobilul până în anul 1979 când acesta a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza Decretului C.S. nr. 158/28.04.1979, în anexa decretului fiind trecută și C. M., decedată în acel an, la data de 08.02.1979.

In urma exproprierii, au fost încasate despăgubiri în sumă de 74.927 lei, din care suma de 605 lei pentru suprafața de 242 m.p., iar suma de 74.322 lei pentru suprafața de 170 m.p. construcție, astfel cum reiese din adresa ORIZONT S.A. nr. 2264/16.11.2009.

In anul 1954 a decedat C. M. și a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. 44/1956 la Notariatul de Stat al Raionului Orășenesc Lenin, moștenitori fiind C. M. în calitate de soție, având o cotă de 1/4 și C. V., în calitate de fiu, având o cotă de 3/4 din masa succesorală.

În 1979 a decedat și C. M., rămânând unic moștenitor C. V..

Ulterior depunerii notificării, C. V. a decedat, fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 117/22.08.2007, moștenitori figurând C. E., C. C. B., C. R.-S..

În ceea ce privește calitatea procesuală a S.C. R. G. INVEST S.A., solicită să se constatate că aceasta este dovedită prin Contractul de cesiune nr. 2903/27.12.2011, prin care C. E., C. C. B., C. R.-S. a cesionat 25% din drepturile sale la măsuri reparatorii prin echivalent privind imobilul din București, ., sector 5 (fostă ..n.), obiect al Notificării nr. 4672/08.11.2001. în calitate de cesionari, avem interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatorilor privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat, hotărârea fiind pronunțată și în contradictoriu cu noi, potrivit cotelor din drepturile cedate.

În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 11.02.2011 a depus la dosar toate documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. l din Legea nr.10/2001.

b) Atitudinea pârâtului M. București. Refuzul nejustificat de soluționare a notificării. Culpa Primarului, fundamentarea raportului de solidaritate dintre Primar și unitatea deținătoare.

Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin l și 26 din Legea 10/ 2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei noastre de solicitare și a declarației noastre că nu mai am au alte acte de depus, respectiv până la data de 11.04.2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să ne fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 11.02.2011, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001.Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă)1. Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

M. București le încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.

Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art.21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. In acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin l Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești.

Acest punct de vedere l-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. l alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. l, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005.

Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. In absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

a. Competența instanței civile cu privire la un capăt de cerere care are natură contencioasă. Instanța civilă este competentă conform art. 17 din C. proc. civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul nostru instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 C. proc. civ.)

b. Argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD, evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură:

- Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil:accesul liber la justiție,imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.

Art.16, alin 21 din cap. V, Titlul VII al Legii nr.247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autorităților administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul CCSD, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, ori speța de față, notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, lipsind astfel de efecte controlul de legalitate, nu se încadrează în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă. Ba mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către CCSD ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului subsemnatului, întârziere care m-a determinat să mă adresez instanțelor de judecată și în prezent, și i-ar lipsi de o protecție efectivă a dreptului.

Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art. l din Protocolul l al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care ne solicită să găsim soluții pentru o rezolvare rapidă

- Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.

- Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.

Reclamantul are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță ,iar pârâta ne-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului nostru. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.

Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.

În practică, ca de altfel și în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi - Legea 10/2001 și dispozițiile Legii 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat. Potrivit art. 1381 pct. l C.civ „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" și în baza art. 1385 pct. l C.civ. „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel". Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385, alin. 3 C.civ).

Fapta ilicită, întinderea, existența și caracterul cert al prejudiciului. Legătura de cauzalitate. Potrivit art. 10 și 11 din legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul subsemnatului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus, de la momentul soluționării cererii, până la momentul transmiterii dosarului către CCSD.

Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o din întârzierea produsă, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigura, neîndoielnica si totodată, poate fi evaluat in prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar si prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs in totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare si sigure sânt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putând fi evaluate in prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicata la suma menționată la pct. a) al capătului 4 de cerere de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD; este limitat în timp de două repere: momentul când trebuia soluționată notificarea și momentul până la care CCSD va fi sesizată prin transmiterea dosarului împreună cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.

Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va

executa.

În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Decizia XX a ICCJ, art. l din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C.Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.

La termenul de judecată din data de 13.06.2013, instanța din oficiu a invocat excepția de prematuritate a cererii față de . legii nr.165/2013.

Prin sentința civilă nr.1326/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă s-a admis excepția prematurității; s-a respins ca prematur formulată acțiunea privind pe reclamanții C. E., C. C. B., C. R. S., și S.C. R. G. Invest S.R.L., și pe pârâtul M. București prin Primarul General; s-a înaintat cauza la Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Cererile de soluționare pe cale judecătorească a notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, se întemeiază pe faptul că unitatea deținătoare nu a soluționat aceste notificări în termenul de 60 de zile impus de art.25 alin.1 din legea nr.10/2001, precum și pe Decizia nr.XX / 19.03.2007, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanțele judecătorești pot soluționa notificările formulate în temeiul legii nr.10/2001, când constată refuzul nejustificat al unității deținătoare în soluționarea acestor notificări.

Prin dispozițiile art. 33.- (1) din Legea nr.165 entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.

Astfel, tribunalul constată că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25(1) din Legea nr.10/2001, mai mult prin art.32(1) din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege.

În consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv Legea nr.165/2013, începând cu data de 1 ianuarie 2014.

Mai mult prin disp.art.4.4 din legea nr.165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Astfel, tribunalul a apreciat că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut, astfel că excepția de prematuritate va fi admisă, cu consecința respingerii acesteia, ca prematur formulată.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate din perspectiva încălcării art.15 și 21 din Constituția, opinia Tribunalului este în sensul că nu se instituie un tratament distinct între persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii între care au obținut soluționarea notificărilor pe cale judecătorească înainte de . legii nr.165 /2013, și persoanele care nu au obținut până la această dată o hotărâre definitivă, câtă vreme violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

În speță, reclamanții nu pot invoca un tratament diferențiat înainte de soluționarea notificărilor lor, pe cale administrativă sau judecătorească în concordată cu dispozițiile noul act normativ, prin măsurile adoptate prin legea nr.165/2013, nu este afectat principiul neretroactivității legii civile câtă vreme nu se aduce atingere dreptului de acces la instanța si nici dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Împotriva sentinței civile nr.1326/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă au declarat recurs reclamanții C. E., C. C. B., C. S. și . SA.

În motivarea recursului, recurenții reclamanți critică sentința pentru următoarele motive:

Hotărârea atacată cu prezenta cale de atac este nelegală și netemeinică, după cum urmează:

Procedura judiciară în prezenta cauză a fost declanșată la începutul anului 2012, ca urmare a refuzului nejustificat a entității învestite cu soluționarea notificării (pârâtul),cererea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Decizia XX/2007 pronunțată de ÎCCJ.

Prin admiterea recursului în interesul legii promovat de Procurorul General, Înalta Curte de Casație și Justiție, a definit prin decizia pronunțată refuzul nejustificat al autorităților învestite de lege cu soluționarea notificării formulate în temeiul Legii 10/2001, ca atitudine ce poate echivala respingerea cererii de restituire în natură.

Din această perspectivă, instanța supremă a statuat că într-o asemenea situație sunt aplicabile dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001, eficiente și cazul contestației împotriva refuzului nejustificat de a emite dispoziția prin ca să soluționeze notificarea, raportat la obligația pe care o au entitățile învestite cu soluționarea notificării prevăzută de art. 25 lin Legea 10/2001.

Prin urmare, la momentul înregistrării prezentei cereri de chemare judecată, interesul reclamanților era născut, actual și legitim, moment în raport de care instanța trebuia să analizeze cererea de chemare în judecată, potrivit principiului constituțional al neretroactivității legii.

Legea nr. 165/2013 stabilește prin art. 33-34, termene în interiorul căror se pot soluționa notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, inaplicabile în cazurile particulare ale fiecărei notificări în parte, dar care au caracter de obligativitate pentru entitățile învestite de lege, fiind corelate cu drepturile persoanelor notificatoare de a li se soluționa cererile de restituire.

Noua lege nu abrogă disp. art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, singurul element de schimbare fiind modificarea art. 31 referitor la recalcularea valorii acțiunilor în raport de măsurile instituite de Legea nr. 165/2013.

O interpretare corectă și sistemică a Legii 165/2013 nu atrage și nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de la momentul introducerii cererii – moment la care este aplicabilă legea în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr.10/2001, neabrogată.

Legea nr. 165/2013 este o lege specială care reglementează "măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist", altfel spus stabilește modalitățile de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii ce se vor acorda persoanelor îndreptățite, al căror drept la reparație a fost recunoscut și analizat în conformitate cu disp. Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în raport de obiectul principal al cererii, respectiv soluționarea notificării prin recunoașterea calității noastre de persoane îndreptățite și a posibilităților de restituire, Legea nr.165/2013 reglementează modalitatea efectivă de despăgubire, chestiune care ține de dreptul substanțial, nefiind astfel o lege de procedură judiciară.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr.165/2013 - privind aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată -trebuie interpretate corelat cu întregul act normativ, astfel încât rezultă cu evidență că, cererile aflate pe rolul instanțelor se vor soluționa în concordanță cu noua lege, doar în ce privește modalitatea de despăgubire.

Astfel, în raport de obiectul principal al cererii noastre - soluționarea notificării prin recunoașterea calității noastre de persoane îndreptățite și a posibilităților de restituire - Legea nr.165/2013 poate avea incidență pe aspectul stabilirii modalității efective de despăgubire, chestiune care ține de dreptul substanțial, nefiind astfel o lege de procedură judiciară.

Prin urmare, o interpretare corectă a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 nu atrage și nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de legislația în vigoare la momentul introducerii cererii - respectiv Legea nr. 10/2001, neabrogată și Decizia XX/2007 a lCCJ.

Cererea recurenților de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile legale care nu fac obiectul modificării sau abrogării prin Legea nr. 165/2013, motiv pentru care excepția prematurității este neîntemeiată și trebuia respinsă.

În fine, un alt argument în sprijinul respingerii excepției de prematuritate și al admiterii cererii de chemare în judecată, este acela că termenele prevăzute de Legea 165/2013, încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, astfel că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, admiterea excepției de prematuritate, reprezintă o încălcare gravă a dispozițiilor art. 15 alin. 2 (Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile), art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin 1,2,3 privind accesul liber la justiție.

Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că recursul declarat de reclamanții C. E., C. C. B., C. S. și . SA este fondat, pentru următoarele considerente:

Singura critică referitoare la excepția prematurității promovării cererii de chemare în judecată este fondată, având în vedere următoarele:

La momentul înregistrării prezentei cereri de chemare judecată, interesul reclamanților era născut, actual și legitim, moment în raport de care instanța trebuia să analizeze cererea de chemare în judecată, potrivit principiului constituțional al neretroactivității legii.

Astfel, Curtea învederează că procedura de restituire a imobilelor naționalizate a fost scindată în trei etape distincte obligatorii:

1.etapa administrativă, în cadrul căreia unitatea deținătoare soluționează notificarea prin emiterea unei dispoziții motivate.

2. etapa jurisdicțională, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă hotărârea judecătorească prin care se analizează pe fond notificarea, din prisma condițiilor prevăzute de art. 1-3 din Legea nr.10/2001.

3. procedura execuțională derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, până la apariția Legii nr.165/2013.

În cauza de față, ne aflăm în etapa jurisdicțională, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată în luna februarie 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 și a avut ca temei legal Legea nr. 10/2001, Titlul VII al Legii nr.247/2005 și nu în ultimul rând decizia nr.XX/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de casație și Justiție, sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic dedus judecății.

În cadrul etapei jurisdicționale, instanța de judecată soluționează cauza pendinte, în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, în ceea ce privește condițiile de fond cu privire la preluarea abuzivă și cu privire la calitatea de persoană îndreptățită.

Față de aceste considerente, instanța de recurs învederează că nu sunt fondate considerentele primei instanțe cu privire la suspendarea soluționării cauzelor, în conformitate cu dispozițiile art.33 din Legea nr.165/2013.

Prelungirea termenelor de soluționare prevăzute de dispozițiile art. 33 din Legea nr.165/2013 se referă numai la faza administrativă de soluționare a notificărilor de către unitățile deținătoare, și nu la instanțele de judecată învestite cu soluționarea pe fond a notificărilor, care au plenitudine de competență, în conformitate cu decizia în interesul legii nr.XX/2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Noua lege nu abrogă dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, singurul element de schimbare fiind modificarea art. 31 referitor la recalcularea valorii acțiunilor în raport de măsurile instituite de Legea nr. 165/2013.

O interpretare corectă și sistemică a Legii nr.165/2013 nu atrage și nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de momentul introducerii cererii – moment la care este aplicabilă legea în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr.10/2001, neabrogată.

O interpretare contrară, în sensul că este suspendată și soluționarea cauzelor în fața instanțelor de judecată ar însemna nu numai încălcarea deciziei în interesul legii menționate, dar și o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la instanță neîngrădit și existența unui proces echitabil.

De asemenea, instanța învederează că Legea nr. 165/2013 este o lege specială care reglementează "măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist", altfel spus reglementează modalitățile de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii ce se vor acorda persoanelor îndreptățite, al căror drept la reparație a fost recunoscut și analizat în conformitate cu disp. Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr.165/2013 - privind aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată -trebuie interpretate corelat cu întregul act normativ, astfel încât rezultă cu evidență că cererile aflate pe rolul instanțelor se vor soluționa în concordanță cu noua lege, doar în ce privește modalitatea de despăgubire.

Astfel, Curtea învederează că Legea nr.165/2013 este aplicabilă numai etapei administrative și execuționale, nefiind aplicabilă etapei jurisdicționale.

În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, instanța de recurs învederează că acordarea acestora se realizează în cea de-a treia etapă, respectiv etapa execuțională, în conformitate cu art. 50 din Legea nr.165/2013.

Instanța de recurs constată că a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, care a abrogat dispozițiile art. art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, fiind instituită o nouă procedură execuțională prin dispozițiile art.21 din Legea nr.165/2013.

Numai valorificarea acestor drepturi se vor realiza, prin procedura instituită de Legea nr.165/2013, urmând ca noțiunea de măsuri reparatorii să fie înțeleasă ca fiind măsuri compensatorii, având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr.165/2013.

Pentru considerentele expuse, se constată că este fondat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, astfel încât, având în vedere că nu s-a soluționat pe fond cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art.312 din codul de procedură civilă va admite recursul declarat de recurenții – reclamanți C. Cosmnin B., C. E., C. R. S. și S.C. R. G. Invest S.A. împotriva sentinței civile nr. 1326/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București prin Primarul General, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenții – reclamanți C. Cosmnin B., C. E., C. R. S. și S.C. R. G. Invest S.A. împotriva sentinței civile nr. 1326/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București prin Primarul General.

Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi 24.01.2014.

Președinte, Judecător, Judecător,

Z. D. P. R. C. F.

Grefier,

D. L.

RED.DZ

Tehnored.MȘ/ 2 ex.

11.02.2014

← Pretenţii. Decizia nr. 185/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Rectificare carte funciară. Sentința nr. 25/2014. Curtea de... →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 143/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 143/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI