Validare poprire. Decizia nr. 886/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 886/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-05-2014 în dosarul nr. 11966/4/2012

Dosar nr._

(1852/2013)

ROMANIA

C. DE A. BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.886

Ședința publică de la 26 mai 2014

C. constituită din:

PREȘEDINTE –D. A. B.

JUDECĂTOR - I. B.

JUDECĂTOR - DOINIȚA M.

GREFIER - LUCREȚIA C.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-debitor M. JUSTIȚIEI, precum și de recurentul terț poprit DIRECȚIA DE T. ȘI contabilitate PUBLICĂ BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 663 A din 21.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori A. A., B. M., B. F., C. I. M., D. V., D. I. I., M. C. H., M. D., P. R., P. N., B. P. M., R. A., ȘCHEAUA M. C., ȚILIMPEA G., T. V., Z. R. și cu intimații-debitori S. R. PRIN M. ECONOMIEI ȘI FINANTELOR și C. DE A. BUCUREȘTI.

Cauza are ca obiect – validare poprire.

La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-debitor M. Justiției, recurentul terț poprit Direcția de T. și contabilitate Publică București, intimații-creditori A. A., B. M., B. F., C. I. M., D. V., D. I. I., M. C. H., M. D., P. R., P. N., B. P. M., R. A., Șcheaua M. C., Țilimpea G., T. V., Z. R. și intimații-debitori S. R. prin M. Economiei și Finanțelor și C. de A. București.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și împrejurarea că au solicitat judecata în lipsă, conform dispozițiilor art.242 pct.2 din codul de procedură civilă .

C., având în vedere că părțile au solicitat judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și reține dosarul în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.8200/17.10._, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a debitorului S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și a respins cererea de validare a popririi formulată de creditorii A. A., B. M., B. F., C. I. M., D. V., D. I. I., M. C. H., M. D., P. R., P. N., B. P. M., R. A., ȘCHEAUA M. C., ȘCHEAUA M. C., ȘCHEAUA M. C., ȚILIMPEA G., T. V., Z. R., prin reprezentant Mihaianu C. H., împotriva debitorului susmenționat, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, a respins cererea de validare a popririi formulată de aceeași creditori împotriva debitorului C. DE A. BUCUREȘTI, ca fiind lipsită de obiect, a respins ca neîntemeiată cererea de validare formulată împotriva debitorului M. JUSTIȚIEI.

Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 11.04.2012, creditorii au solicitat validarea popririi înființate de B. D. G., L. G. și M. P., în dosarul de executare silita nr.727/2010, asupra veniturilor debitorilor M. JUSTIȚIEI, S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și C. DE A. BUCURESTI datorate de către terțul poprit DIRECȚIA DE T. ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ BUCURESTI, până la concurența sumei de 2.536.315 lei.

În motivarea cererii, aceștia au arătat că prin adresa emisă de B. D. G., L. G. și M. P., comunicată la data de 26.10.2012, s-a pus în vedere terțului poprit interdicția de a plăti sumele de bani reprezentând sporul de stres și solicitare neuropsihică de 50%. S-a menționat că titlul executoriu este reprezentat de sentința civila nr. 155/2008 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și pentru Cauze Privind Conflicte de munca și Asigurari Sociale, sentința civila nr. 379/2008 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale, sentința civila nr. 2092/2009 a Tribunalului Bucursti Secția a VII-a Conflicte de muncă și Asigurari Sociale, decizia civila nr. 6645/R/2009 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale, hotărâri învestite cu fomula executorie.

Creditorii au arătat că, terțul poprit a refuzat să execute silit aceste hotărâri, invocând disp. OUG nr. 71/2009, ceea ce contravine în mod vădit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, fiind invocată în acest sens jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea depusă, debitorul M. JUSTIȚIEI a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, față de prevederile art. 1 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011. Potrivit acestor dispoziții legale, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora, însă, a precizat debitorul, în bugetul Ministerului Justiției nu există sume aprobate pentru anul 2012.

A mai arătat că executarea silită este suspendată de drept, prin efectul OUG nr. 71/2009, prevederi care au fost declarate constituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 206/2010, astfel încât executorul judecătoresc nu putea emite acte de executare.

S-a arătat că potrivit OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevazute prin hotarari judecatoresti avand ca obiect acordarea unor drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedura de executare care incepe astfel:

a) in anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b) in anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c) in anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d) in anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e) in anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) In cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedura de executare silita se suspenda de drept.”

Or, până la împlinirea termenelor prevăzute mai sus, creditorul sau executorul judecătoresc nu pot cere sau îndeplini nici un act de executare silită.

Legat de aplicarea acestor ordonanțe, debitorul a precizat că în cauză creditorii nu pot cere executarea obligațiilor stabilite prin titluri executorii, deoarece creanțele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadență, întrucât în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acestui termen.

A invocat în favoarea sa și jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului, învederând că în luna octombrie 2010 M. Justiției a virat către ordonatorii secundari și terțiari de credite sumele necesare plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, potrivit disp. OUG nr. 71/2010 și HG nr. 422/2010. În acest context, s-a apreciat că nu poate fi pusă la îndoială intenția debitorului de a se achita de obligațiile ce îi revin, cu respectarea strictă a legii.

La data de 27.09.2012, debitorul S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, afirmând că nu există identitate între persoana acestuia și cel care are calitatea de obligat în raportul juridic obligațional, iar prin sentința civila nr. 2092/2009 a Tribunalului București - Secția a VII-a Conflicte de muncă și Asigurari Sociale și decizia civila nr. 6645/R/2009 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale, titluri executorii în baza cărora se solicită validarea popririi, nu a fost stabilită nicio obligație în sarcina MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE.

A mai arătat debitorul că acesta a formulat contestație la executare împotriva somației și a procesului verbal din data de 17.05.2012, întocmite în dosarul de executare nr. 727/2010 al B. D. G., L. G. și M. P., iar în considerentele sentinței s-a arătat că executarea silită nu putea fi realizată în mod legal în privința contestatorului, întrucât acesta nu a figurat ca debitor în nici unul dintre titlurile executorii, astfel încât nu poate figura ca parte în raportul juridic obligațional.

În ceea ce privește fondul cauzei, debitorul a arătat că titlurile executorii invocate în cauză intră sub incidența OUG nr. 71/2009, fondurile aferente pentru plata sumelor aferente tranșelor prevăzute la art. 1 din ordonanță vor fi alocate de la bugetul de stat începând cu anul 2012. S-a arătat că în speță este invocată o hotărâre judecătorească având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială, drepturile salariale fiind stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, cum este și cazul creditorilor din cauză. S-a învederat că singura obligație ce revine statului este de-a crea și de-a pune la dispoziția creditorului un sistem judiciar capabil să-l ajute în executarea creanței.

În ceea ce privește contextul internațional care a impus adoptarea măsurii de eșalonare la plată a titlurilor executorii, s-a menționat că economia globală a intrat în criză mondială în anul 2008, iar manifestarea crizei s-a concretizat într-un grad scăzut de colectare a veniturilor bugetare în prima parte a anului 2009, ceea ce a necesitat măsuri coercitive, în scopul asigurării sustenabilității cheltuielilor curente ale administrației publice prin diminuarea volumului acestora, concomitent cu alocarea cu prioritate a resurselor către proiecte cu efect multiplicator, una dintre soluții reprezentând-o eșalonarea începând cu anul 2010 a plății drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

S-a învederat că prin decizia nr.190/2010 a fost respinsă de către C. Constituțională excepția de neconstituționalitate a prevederilor OUG nr. 71/2009, executarea silită eșalonată a unor titluri executorii nefiind interzisă în niciun mod de Convenția Europeana a Drepturilor Omului. A fost invocată hotărârea pronunțată de C. Europeana a Drepturilor Omului în cauza D. D. D. contra României, prin care instanța europeană a stabilit faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative de eșalonare a plății drepturilor salariale, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești.

S-a menționat în final că, în condițiile în care în anul 2012 s-ar plăti integral sumele prevăzute prin hotărâri judecătoresti învestite cu titlu executoriu, această măsura ar presupune majorarea țintei de deficit de la 4,1% din PIB, ceea ce ar conduce la imposibilitatea statului român de a-și respecta angajamentele asumate prin Tratatul de la Maastricht și prin acordurile de împrumut încheiate cu organismele internaționale.

Analizând cererile și apărările părților, instanța de fond a reținut că, la data de 12.05.2010, creditorii au solicitat B. D. G., L. G. și M. P. începerea executării silite împotriva debitorilor M. JUSTIȚIEI, S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și C. DE A. BUCURESTI ȘI C. DE A. BUCURESTI în baza titlurilor executorii constând în sentința civila nr. 2092/2009 a Tribunalului Bucuresti Secția a VII-a Conflicte de muncă și Asigurari Sociale, irevocabilă prin decizia civila nr. 6645/R/2009 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale și sentința civila nr. 155/2008 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale precum și sentința civila nr. 379/2008 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale, irevocabile prin decizia nr. 2165R/13.01.2009 a aceleiași instanțe.

S-a reținut că prin sentința civila nr. 155/2008 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca a fost admisă acțiunea formulată, fiind obligați pârâții M. JUSTIȚIEI și C. DE A. BUCURESTI la plata drepturilor salariale, iar debitorul M. ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce pârâților fondurile necesare plății drepturilor. Această sentința a fost completată prin sentința civila nr. 379/2008 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale, în sensul că sumele acordate cu titlu de drepturi salariale vor fi actualizate cu indicele de inflație până la data de 01.10.2007.

Prin sentința civila nr. 2092/2009 a Tribunalului Bucuresti Secția a VII-a Conflicte de muncă și Asigurari Sociale, irevocabilă prin decizia civila nr. 6645/R/2009 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale au fost obligați pârâții M. JUSTIȚIEI și C. DE A. BUCURESTI la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%.

A fost încuviințată executarea silită de către Judecătoria Sectorului 4 București, prin încheierea pronunțată în dosarul nr._ la data de 21.07.2010 împotriva debitorului M. JUSTIȚIEI și prin încheierea pronunțată în dosarul nr._ la data de 21.07.2010 împotriva debitorului M. FINANȚELOR PUBLICE.

Totodată, prin încheierea din data de 21.07.2010 din dosarul nr._ a fost încuviințată executarea silită împotriva debitorului C. DE A. BUCURESTI.

A fost efectuat în dosarul de executare silită raportul de expertiză contabilă de către expert Faciu P..

La data de 17.05.2011 au fost somați debitorii M. JUSTIȚIEI și S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE în sensul de a-și îndeplini obligația stabilită în sarcina acestora prin titluri executorii menționate mai sus

La data de 24.01.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului M. JUSTIȚIEI de terțul poprit ACTIVITATEA DE T. ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, adresa fiind comunicată terțului poprit la data de 26.10.2012.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a debitorului S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, instanța de fond a reținut că din întreaga reglementare a dispozițiilor referitoare la procedura validării popririi, dar mai ales avându-se în vedere dispozițiile art. 460 C.proc.civ., părți în această procedura specială sunt creditorul, debitorul și terțul poprit.

Având în vedere titlurile executorii ce constituie temei al executării silite în dosarul de executare nr. 727/2010 al B. D. G., L. G. și M. P., s-a constatat că S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE nu poate avea calitatea de debitor, întrucât nu a fost parte în raportul juridic obligațional de drept substanțial.

Astfel, prin sentința civila nr. 155/2008 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca a fost admisă acțiunea formulată de creditori, fiind obligați pârâții M. JUSTIȚIEI și C. DE A. BUCURESTI la plata drepturilor salariale, iar debitorul M. ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce pârâților fondurile necesare plății drepturilor.

În ceea ce privește sentința civila nr. 2092/2009 a Tribunalului Bucuresti Secția a VII-a Conflicte de muncă și Asigurari Sociale, irevocabilă prin decizia civila nr. 6645/R/2009 a Curtii de A. Bucuresti Secția a VII-a Civila și Pentru Cauze Privind Conflicte de Munca și Asigurari Sociale, s-a reținut că prin aceasta au fost obligați pârâții M. JUSTIȚIEI și C. DE A. BUCURESTI la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%.

Astfel cum se poate observa, în niciunul dintre titlurile executorii nu este menționat ca pârât S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, întrucât nu există identitate de persoană între acest debitor și M. ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, fiind vorba de două persoane juridice distincte. De altfel, din înscrisurile aflate la dosarul de executare nu rezultă a se fi încuviințat executarea silită cu privire la aceasta persoană.

În aceste condiții, nefiind obligat prin titlurile executorii invocate în cauză, instanța a constatat că între S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și cel care poate fi debitor în raportul juridic execuțional (respectiv pârât în raportul juridic substanțial) nu există identitate, astfel încât a admis excepția invocată și a respins cererea de validare a popririi formulată în raport de acest debitor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Referitor la cererea de validare a popririi formulată în contradictoriu cu debitorul C. DE A. BUCURESTI, instanța a constatat, din cuprinsul dosarului de executare nr. 727/2010 al B. D. G., L. G. și M. P., că, în fapt, nu a fost emisă adresa de poprire față de acest debitor.

Având în vedere această situație de fapt, instanța a respins cererea de validare a popririi față de acest debitor ca fiind lipsită de obiect, întrucât în lipsa unei adrese de poprire (respectiv a obiectului cererii), cererea de validare nu poate fi analizată.

În ceea ce privește cererea de validare a popririi formulată împotriva debitorului M. JUSTIȚIEI, instanța de fond a reținut că potrivit art. 460 C.proc.civ., ,,dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.

În ceea ce privește necesitatea îndeplinirii în cauză a cerințelor de bază privind înființarea popririi, instanța a reținut că, potrivit disp.art.452 alin.1 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente.

Din coroborarea textelor legale menționate anterior rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi fiind analizată având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite.

În ceea ce privește titlul executoriu, care face obiectul prezentei cereri de validare poprire, executarea acestuia este reglementată printr-o procedură specială prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, în care se prevede că: ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) in anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b) in anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c) in anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d) in anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e) in anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”

Instanța de fond a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile acestui act normativ, având în vedere calitatea debitorului (M. JUSTIȚIEI constituind o instituție publică în sensul art. 1 alin.4 din OUG nr. 71/2009), calitatea creditorului (de titular al unei creanțe având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar) și natura debitului, precum și faptul că executarea silită are ca obiect hotărâri devenite executorii până la data de 31.12.2011.

A reținut instanța de fond că analiza dispozițiilor ordonanței menționate trebuie realizată prin prisma Conventiei Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), respectiv a prevederilor art. 6 par.1 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție care, potrivit art. 11 alin. 2 si art. 20 din Constitutia Romaniei, face parte din dreptul intern, fiind direct aplicabila ca urmare a ratificarii ei prin Legea nr.30/1994 si mai mult reprezinta cel mai important punct de reper, etalon al interpretarii textelor privind drepturile omului( si deci, inclusiv a dreptului la un proces echitabil și a dreptului de proprietate).

Instanta de fond, la pronuntarea hotararilor sale in materia drepturilor omului, este obligata sa ia in considerare si deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului, întrucat sistemul european de protecție a drepturilor omului complementarizează sursa convențională cu cea jurisprudentială.

C. Constitutionala, ale cărei decizii sunt obligatorii si produc efecte „erga omnes” potrivit art. 145, al.2 din Constitutie, a stabilit că, solutiile C.E.D.O. sunt imperativ de respectat indiferent daca au fost pronuntate in cauze ce privesc Romania sau referitoare la alte state, recunoscand expres jurisprudentei C.E.D.O. valoarea de izvor de drept.

Astfel, începând cu cauza Hornsby c. Greciei, C. a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți; în caz contrar, accesul la justiție ar fi iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului (concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (17.06.2003), S. P. (02.06.2004), C. (27.09.2007), C. O. (11.10.2007); Kocsis (29.11.2007)).

Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. Ca atare, în regulă generală, refuzul, omisiunea sau întârzierea de a executa hotărârile pronunțate împotriva autorităților publice lipsește de rațiune garanțiile art. 6 și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil (între altele, Iatridis c. Greciei, Ș. c. României).

Instanța europeană a arătat că, deși statul nu poate, în principiu, invoca absența fondurilor pentru a se exonera de obligația de plată a unor sume de bani, stabilită prin titluri executorii, el dispune totuși de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate, în scopul de a da eficiență hotărârii pronunțate împotriva sa (Burdov c. Rusiei).

Prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza „D. și alții împotriva României’’ C. Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a examinat în concret dacă dispozițiile OUG nr. 71/2009, respectiv a ordonanței de eșalonare este compatibilă cu Convenția. Astfel, în această cauza, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților, prin care invocau încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și respectiv a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială.

S-a reținut că eșalonarea de către Guvern, în calitate de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând din anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.

Instanța de fond a apreciat că situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a creditorilor din cauza de față, avându-se în vedere titlul executoriu similar obținut de aceasta, precum și faptul că și în prezenta cauză sunt aplicabile aceleași acte normative care au fost analizate de instanța europeană în cauza menționată.

În consecință, s-a reținut că debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu, exigibilitatea creanței fiind așadar amânată până la 31.12.2012.

Totodată, în conformitate cu art.1, alin.2 din OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, ,, (2) În cursul termenelor prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”

Instanța a reținut că actele de executare din dosarul supus analizei, inclusiv poprirea înființată a cărei validare se solicită reprezintă acte efectuate în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 în care executarea silită este suspendată de drept.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, creditorii A. A., B. M., B. F., C. I. M., D. V., D. I. I., M. C. H., M. D., P. R., P. N., B. P. M., R. A., Șcheaua M. C., Țilimpea G., T. V., Z. R., apel care a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 06.12.2012 fără motivare.

Prin decizia civilă nr.663/A/21.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul că s-a admis cererea creditorilor în contradictoriu cu debitorul M. Justiției; s-a validat poprirea înființată la data de 24.01.2012 până la concurența sumei de 2.758.969, 86 lei asupra conturilor deținute de debitorul M. Justiției la terțul poprit Direcția de T. și Contabilitate Publică București și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a analizat sentința apelată potrivit regulii conform căreia, atunci când apelantul nu limitează efectul devolutiv devoluțiunea operează pentru toate problemele de fapt și de drept deduse judecății .

Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art.292 alin 2 Cod procedură civilă,care prevăd că în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

În consecință, tribunalul a constatat, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a debitorului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice instanța de fond a apreciat corect lipsa calității procesuale pasive. Conform titlurilor executorii ce constituie temei al executării silite în dosarul de executare nr. 727/2010 al B. D. G., L. G. și M. P., S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE nu are calitatea de pârât, astfel că nu poate avea nici calitatea de debitor, întrucât nu a fost parte nici în raportul juridic obligațional de drept substanțial. S-a reținut în mod corect că nu există identitate de persoană între S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și M. ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, fiind vorba de două persoane juridice distincte.

Referitor la cererea de validare a popririi formulată în contradictoriu cu debitorul C. DE A. BUCURESTI, tribunalul a observat că în dosarul de executare nr. 727/2010 al B. D. G., L. G. și M. P. nu a fost emisă adresa de poprire față de acest debitor. Prin urmare, instanța de fond a respins în mod corect cererea de validare a popririi față de acest debitor ca fiind lipsită de obiect, întrucât în lipsa unei adrese de poprire (respectiv a obiectului cererii), cererea de validare nu poate fi analizată.

În ceea ce privește cererea de validare a popririi formulată împotriva debitorului M. JUSTIȚIEI, tribunalul a reținut ca un prim aspect că dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României (dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile), atrag prioritatea în soluționarea cauzei a Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum aceasta este reflectată în jurisprudența C.E.D.O. în materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 al Protocolului 1 la aceasta.

C. Europeană a statuat în cauza Ș. împotriva României și Hornsby împotriva Greciei că faza executării silite trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de proces în sensul art. 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Această situație se regăsește și în cauză, deoarece în lipsa demersurilor contestatoarei pentru prevederea sumelor în bugetul de venituri și cheltuieli se poate aprecia că există un refuz de respectare a hotărârii.

Or, a arătat C., administrația (în cauză, instituțiile publice) constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri, ori se întârzie executarea sa, garanțiile art. 6 din Convenție își pierd rațiunea.

În cauza Bourdov împotriva Rusiei, C. a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. O întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 (Immobiliare Saffi împotriva Italiei), iar reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăților financiare ale statului.

În concluzie, debitorul, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentantă a autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă. Or, în cauză, deși sentințele civile au devenit executorii din anul 2008, s-a constatat că între acest moment și data formulării de către creditoare a cererii de executare silită (2011) nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu, iar în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla invocare a nealocării în buget a sumelor cu această destinație, nu o poate scuti pe aceasta de executarea silită.

În ceea ce privește justificarea debitorului și a terțului poprit vizând încălcarea disp. O.U.G. nr. 71/2009 și argumentul hotărârii D. și alții împotriva României pronunțată de C. Europeană, tribunalul a considerat că aplicarea ab initio și fără circumstanțiere a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, este incompatibilă cu art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția amintită.

În ce privește cererea dedusă judecății, aceasta este susceptibilă de a implica incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.

Supremația legii este un principiu fundamental într-un stat de drept, iar aplicarea corectă de către instanța de judecată a normelor juridice ce constituie sediul materiei pentru pricina cu care este învestită reprezintă garanții ale procesului echitabil; aceste reguli fundamentale ale unei societăți democratice sunt inserate și în Constituția României, republicată, prin dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (2) și (3).

Totodată, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv ale protocoalelor ulterioare (astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată, iar preeminența acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Cât privește hotărârile pronunțate de C. Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a considerat că interpretarea potrivit căreia acestea au, dincolo de efectele inter partes, și un efect erga omnes, este o consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă parte a procesului civil, astfel că prima instanță era ținută a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța de la Strasbourg, analizând plângeri prin care se reclamă încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, precum în Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, paragraful 65, reține după cum urmează: „C. reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr._/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menționat, alin. 63 și 66 și Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, p._, alin. 40)”. Pe de altă parte, în paragraful 41 din Cauza S. împotriva României din 25 septembrie 2005, C. arată că: „Neconformarea autorităților cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales atunci când obligația de executare a hotărârii în cauză aparține unei autorități administrative (vezi cauza M. I. P. c României par. 40, 29 septembrie 2005)”.

În consecință, tribunalul a apreciat că este necesar pentru instanța de judecată învestită cu cererea formulată, ca în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.

Or, analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare face obiectul unei ample jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, analiză realizată uneori din perspectiva mai generală a „dreptului de acces la justiție” (Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 54), iar nu doar aceea a termenului nerezonabil, după cum, în alte situații, se analizează și respectarea art. 1 Protocolul 1, dacă se rețin alte aspecte decât cele ce au condus la constatarea unei încălcări pe temeiul art. 6 (de exemplu, cauzele R., G., A., D., Georgi, A. și I. R., C. P., S. împotriva României etc.).

Pe de altă parte, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.

C. Constituțională a constatat, într-adevăr, compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor tranșe. Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în decizia menționată C. Constituțională însăși a reținut că „termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză”; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21. Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil „trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor”, concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți. Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. Constituțională a recunoscut că, așa după cum C. Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a statuat că „reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor”. Or, pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, dar și principiile (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, tribunalul a apreciat că, acest control obiectiv, in abstracto, realizat de C. Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.

Nu este lipsit de interes a se observa că prin Recomandarea (2003) 16, Comitetul Miniștrilor statelor membre din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ. În partea referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunțate, iar în caz de neexecutare trebuie prevăzută o procedură adecvată pentru a obține executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilității popririi sau a amendării debitorului.

Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind această chestiune drept una dintre deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de C. Europeană.

Revenind la situația de fapt din cauza de față, tribunalul a constatat că, apelanții creditori dețin titluri executorii îndreptate împotriva unui exponent al autorității statului, care, deși emise la nivelul anilor 2008-2009 și puse în executare prin formularea cererii în acest sens în anul 2010, formarea dosarului și încuviințarea executării, totuși generează adresa contestată de înființare poprire abia în anul 2011, adică la aproximativ 3 ani de la data obținerii titlului.

Deci, procedând la analiză din perspectiva statului debitor, după cum menționează C. Constituțională în decizia sa de mai sus, Tribunalul a constatat că la data la care s-a înființat poprirea, acesta beneficiase deja de un interval de aproximativ 3 ani pentru plată.

Privind din cealaltă perspectivă, a cetățeanului – creditor, tribunalul a constatat că titlurile executorii pe care creditorii le dețin nu au fost executate integral și nici măcar de o manieră semnificativă după acest interval de 3 ani. În plus, perspectiva de a beneficia de plata integrală sau, cel puțin, semnificativă a dreptului de creanță este în sensul unei amânări până la nivelul 2014 - 2016, interval în care se va face plata pentru 85% din suma de achitat, respectiv 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016.

Deci, concluzionând, tribunalul a reținut că în cauza de față, aplicarea disp. OUG nr. 71/2009 ar implica pentru creditori, în măsura în care debitorul S. Român nu ar proceda la o nouă amânare sau eșalonare, o recuperare integrală a dreptului de creanță într-un interval de 8 ani de la data obținerii titlului, din care un procent semnificativ, respectiv 85%, să fie plătit în viitor, cu mențiunea că în viziunea Statului român, debitor și legiuitor în același timp, plata ar fi posibilă doar într-un procent de 5% în 2012 și într-un procent de 10% în 2013.

Or, cu raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de la Strasbourg a apreciat ca justificate perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni (invocând cauza Kornilov și alții c. Ucraina, decizia din 07.10.2003), 10 luni (invocând cauza Aleksey Fedorovich c. Ucraina, decizia din 09.05.2005) sau 2 ani și 7 luni (invocând cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy c. Ucraina, decizia din 17.09.2002), iar prin hotărârea CEDO pronunțată la 30.06.2009 în cauza P. c. România, C. a reținut o violare a garanțiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru o întârziere în executare de 1 an și 8 luni.

Tribunalul a constatat că în cauza de față, în ipoteza aplicării OUG nr. 71/2009, apare o durată previzionată de executare în cazul creditoarei de 8 ani, din care în primii 5 ani ar trebui executat doar un procent de 15% din dreptul de creanță, urmând ca diferența de 85% să fie recuperată începând cu anul 2014.

În plus, a constatat tribunalul sub aspectul conduitei autorității statale o lipsă de previzibilitate pentru creditori relativ la momentul la care își vor vedea recuperată integral sau semnificativ creanța recunoscută prin hotărâre judecătorească.

Astfel, dacă în prima variantă a OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost publicată în M.Of. nr. 416/18.06.2009, creditorii se așteptau să recupereze drepturile de creanță în intervalul 2010 – 2012 în tranșe anuale de aproximativ 33% din valoarea titlului executoriu, după modificarea operată prin OG nr. 45/2010, publicată în M.Of. nr. 337/20.05.2010, plata celor trei tranșe cu caracter anual se amâna pentru intervalul 2012 – 2014, pentru ca mai apoi, prin modificarea adusă de legea de aprobare – Legea nr. 230/2011 publicată în M.Of. nr. 864/08.12.2011, dreptul de creanță ar trebui recuperat in 5 tranșe, respectiv 5% în 2012, 10% în 2013, 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016.

S-a mai observat că, dincolo de eșalonarea plății, S. a recurs și la amânări, existând ani în care nu se plătește nicio sumă (a reținut în argumentare Tribunalul inclusiv efectele Legii nr. 230/2001, deoarece aceasta este de natură a circumstanția conduita debitorului în cauza de față, ce implică prin specificul naturii sale o analiză adaptată la particularitatea acesteia).

O asemenea ipoteză implică, pe de o parte, o atingere adusă dreptului de acces la instanță și la un termen rezonabil, astfel cum sunt consacrate prin art. 6 paragraful 1 din Convenție, iar pe de altă parte, implică nerespectarea unui raport rezonabil de proporționalitate dintre interesul general și cel particular al individului, astfel cum este cerut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul ingerințelor în dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

C. Europeană a reținut în cauza Hornsby c. G. (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților, dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. C. a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.

În cauzele Bourdov c. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. c. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), C. a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. C. a admis că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.

În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. c. Romania, C. Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre C. a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby c. G. (par. 23-25). Totodată, C. a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză C. a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.

Prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio c. Italia, C. a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).

De asemenea, în cauza Bourdov c Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002), citată mai sus, C. a reținut și că statul, deși nu poate invoca în principiu absența fondurilor pentru a nu îndeplini o obligație de plată a unor sume de bani stabilită printr-un titlu executoriu, dispune de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate pentru a da eficiență hotărârii prin care a fost obligat. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi incompatibilă în principiu cu dispozițiile Convenției (hotărârea pronunțată în cauza Moroko vs. Rusia).

În hotărârea pronunțată în cauza Immobiliare Safi vs. Italia, C. a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că nu poate fi primită aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, aceasta fiind înlăturată în cazul creditoarei. Obligațiile incumbând Statului român sub imperiul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, au preeminență potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, în discuție fiind accesul liber la justiție garantat de art. 21 și dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituție. Pe cale de consecință, lipsind executarea voluntară a obligației, aspect de natură a determina recurgerea la procedura de executare silită, incumbă debitorului și obligația de plată a creanței principale și accesoriilor în cond. art. 371¹ alin. 3 și art. 371⁵ alin. 1 C.pr.civ., astfel că respectiva creanță fiind certă, lichidă și exigibilă sunt îndeplinite condițiile pentru validarea popririi în sensul art. 460 C.pr.civ..

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis apelul în conformitate cu dispozițiile art.297 Cod procedură civilă, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis cererea de validare a popririi și a validat poprirea înființată până la concurența creanței solicitate de 2.758.969, 86 lei din adresa de înființare a popririi, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul poprit DIRECȚIA DE T. ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ BUCUREȘTI.

Prin motivele de recurs formulate de recurentul debitor M. Justiției, s-a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite, aplicabile instituțiilor publice debitoare, respectiv O.G. nr.22/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art.1 alin.2 din această ordonanță, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate. Astfel, în condițiile adoptării O.U.G. nr.71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012 sume destinate plății titlurilor executorii, având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent de 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr.500/2002.

În continuare, a susținut că soluția instanței de apel este nelegală și datorită lipsei caracterului exigibil al creanțelor invocate de creditori, față de prevederile exprese ale O.U.G. nr.71/18.06.2009.

S-a arătat că atât C. Constituțională, cât și C.E.D.O. a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.71/2009 cu dispozițiile Constituției și jurisprudența C.E.D.O., concluzionând în sensul existenței acestei compatibilități, iar dezlegarea dată acestei probleme de drept era obligatorie pentru instanța de apel.

Cu privire la caracterul cert și lichid al creanței, recurentul debitor a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel, deși a fost ridicată și această problemă.

Din probele administrate nu a rezultat solidaritatea dintre creditori, care potrivit legii ar fi trebuit menționată expres, situație în care recurentul debitor apreciază că nu există temei legal pentru plata întregii sume din conturile Ministerului Justiției.

Ca practică judiciară relevantă, a invocat decizia civilă nr.913 pronunțată la 22.05.2013 de C. de A. București, sentința civilă nr.170/9.01.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._/4/2012, sentința civilă nr.9075/15.11.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr._/302/2012 și decizia nr.173/25.09.2012, pronunțată de Tribunalul B..

Prin motivele de recurs formulate de recurentul terț poprit DIRECȚIA DE T. ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ BUCUREȘTI, s-a susținut că, în condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit, de a se prevala de dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, reprezintă un refuz exprimat cu rea-credință, în sensul art.460 alin.1 C.proc.civ.

În al doilea rând, a arătat că prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, potrivit cărora, în cursul termenului prevăzut la alin.1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

Prin O.U.G. nr.71/2009, modificată și completată prin Legea nr.230/2011, a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenit executorii până la data de 31.12.2011, situație în care validarea popririi dispusă de instanța de apel, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă nu are temei legal, cu atât mai mult cu cât în motivarea deciziei nr.206/2010, C. Constituțională a reținut că prevederile art.1 din O.U.G. nr.71/2009 nu sunt contrare Constituției României.

A fost invocată în continuare de recurentul terț poprit și hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza D. D. D. ș.a. contra României, în care, pentru o situație similară, instanța europeană a constatat că, deși mecanismul de plată a suferit modificări, guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate. A reținut, de asemenea, că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil, iar statele beneficiază de o anumite marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit.

În opinia recurentului terț poprit, în cauza de față măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil, situație în care instanța ar fi trebuit să țină seama de prevederile O.U.G. nr.71/2009.

În continuare, recurentul terț poprit a invocat dispozițiile O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2001, susținând că aceasta a instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452 – 461 C.proc.civ., ce reglementează materia executării silite prin poprire, ignorat însă de către instanța de apel, cu toate că prin decizia nr.784/12.05.2009 și decizia nr.213, C. Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor acestei ordonanțe și a constatat că ordonanța nu contravine art.6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice și, față de această reglementare, terțul poprit, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de limite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii. Urmare a faptului că în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2012 nu existau sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii, având ca obiect drepturi salariale, executarea se poate realiza doar de către debitor de bună-voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetului Ministerului Justiției, pentru anul 2013, a sumelor necesare pentru plata tranșei de 10% din valoarea titlului executoriu.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, C. reține, ca un prim aspect, că dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României (dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile), atrag prioritatea în soluționarea cauzei a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum aceasta este reflectată în jurisprudența C.E.D.O. în materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 al Protocolului 1 la aceasta.

În concluzie, debitorul, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică, are îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă. Or, în cauză, deși sentințele civile au devenit executorii cu mulți ani în urmă, se constată că între acest moment și data formulării de către creditoare a cererii de executare silită (2012) nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu, iar în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla invocare a nealocării în buget a sumelor cu această destinație, nu o poate scuti pe aceasta de executarea silită.

În ceea ce privește argumentele debitorului și a terțului poprit vizând încălcarea disp. O.U.G. nr. 71/2009 precum și cel vizând hotărârea D. și alții împotriva României pronunțată de C. Europeană, C. consideră că aplicarea ab initio și fără circumstanțiere a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, este incompatibilă cu art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția amintită.

Cât privește hotărârile pronunțate de C. Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul consideră că interpretarea potrivit căreia acestea au, dincolo de efectele inter partes, și un efect erga omnes, este o consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

În consecință, apare ca necesar pentru instanța de judecată învestită cu cererea formulată, ca în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.

C. Constituțională a constatat într-adevăr compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor tranșe. Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în decizia menționată C. Constituțională însăși a reținut că „termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză”; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21. Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil „trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor”, concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți. Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. Constituțională a recunoscut că, așa după cum C. Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a statuat că „reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor”. Or, pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, dar și principiile (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de C. Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.

Privind din cealaltă perspectivă, a cetățeanului – creditor, C. constată că titlurile executorii pe care creditorii le dețin nu a fost executat integral și nici măcar de o manieră semnificativă după acest interval de 3 ani. În plus, perspectiva de a beneficia de plata integrală sau, cel puțin, semnificativă a dreptului de creanță este în sensul unei amânări până la nivelul anilor 2014 - 2016, interval în care se va face plata pentru 85% din suma de achitat, respectiv 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016.

Deci, concluzionând, în cauza de față, aplicarea disp. OUG nr. 71/2009 ar implica pentru creditori, în măsura în care debitorul S. Român nu ar proceda la o nouă amânare sau eșalonare, o recuperare integrală a dreptului de creanță într-un interval de 8 ani de la data obținerii titlului, din care un procent semnificativ, respectiv 85%, să fie plătit în viitor, cu mențiunea că în viziunea Statului român, debitor și legiuitor în același timp, plata ar fi posibilă doar într-un procent de 5% în 2012 și într-un procent de 10% în 2013.

Or, cu raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de la Strasbourg a apreciat ca justificate perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni (invocând cauza Kornilov și alții c. Ucraina, decizia din 07.10.2003), 10 luni (invocând cauza Aleksey Fedorovich c. Ucraina, decizia din 09.05.2005) sau 2 ani și 7 luni (invocând cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy c. Ucraina, decizia din 17.09.2002). Adaugă tribunalul la acestea, hotărârea CEDO pronunțată la 30.06.2009 în cauza P. c. România, în care C. a reținut o violare a garanțiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru o întârziere în executare de 1 an și 8 luni.

Revenind la cauza de față, C. constată că în discuție, în ipoteza aplicării OUG nr. 71/2009, apare o durată previzionată de executare în cazul creditoarei de 8 ani, din care în primii 5 ani ar trebui executat doar un procent de 15% din dreptul de creanță, urmând ca diferența de 85% să fie recuperată începând cu anul 2014.

În plus, constată C. sub aspectul conduitei autorității statale o lipsă de previzibilitate pentru creditori relativ la momentul la care își vor vedea recuperată integral sau semnificativ creanța recunoscută prin hotărâre judecătorească.

Astfel, dacă în prima variantă a OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost publicată în M.Of. nr. 416/18.06.2009, creditoarele se așteptau să recupereze drepturile de creanță în intervalul 2010 – 2012 în tranșe anuale de aproximativ 33% din valoarea titlului executoriu, după modificarea operată prin OG nr. 45/2010, publicată în M.Of. nr. 337/20.05.2010, plata celor trei tranșe cu caracter anual se amâna pentru intervalul 2012 – 2014, pentru ca mai apoi, prin modificarea adusă de legea de aprobare – Legea nr. 230/2011 publicată în M.Of. nr. 864/08.12.2011, dreptul de creanță ar trebui recuperat in 5 tranșe, respectiv 5% în 2012, 10% în 2013, 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016.

Rațiunea avută în vedere la pronunțarea în cauza D. a fost în principal criza economico-financiară cu care s-a confruntat România, însă în prezent situația este mult schimbată.

Situația economică a țării s-a îmbunătățit considerabil, fiind cunoscut că în anul 2013 s-a înregistrat o creștere economică de 3,5 %, argumentele legate de criza mondială și dificultățile financiare nemaifiind de actualitate în prezent.

Pentru toate aceste considerente, C. apreciază că nu poate fi primită aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, aceasta fiind înlăturată în cazul creditoarei.

Obligațiile incumbând Statului român sub imperiul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, au preeminență potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, în discuție fiind accesul liber la justiție garantat de art. 21 și dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituție. Pe cale de consecință, lipsind executarea voluntară a obligației, aspect de natură a determina recurgerea la procedura de executare silită, incumbă debitorului și obligația de plată a creanței principale și accesoriilor în cond. art. 371¹ alin. 3 și art. 371⁵ alin. 1 C.pr.civ., astfel că respectiva creanță fiind certă, lichidă și exigibilă sunt îndeplinite condițiile pentru validarea popririi în sensul art. 460 C.pr.civ., cum în mod corect a apreciat și instanța de apel.

În speța D. contra României, invocată de recurenți, analizând proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, C. a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confrunta România în anul 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, S. român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eșalonării, însă, se poate deduce că, față de situația concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curții, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.

Deci, s-a considerat că numai pe fondul crizei economice și în contextul plății unei sume mari din debitul solicitat se poate considera că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.

C. apreciază că aspectele reținute de C. Europeană nu sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față. În prezent, conform datelor oficiale, România înregistrează o creștere economică, iar intimații creditori nu se află într-o situație asemănătoare, întrucât nu s-a făcut dovada că acestora li s-a achitat anterior înființării popririi, o parte semnificativă din debit, ca în cazul creditorilor din cauza D., astfel ca eșalonarea sumelor datorate acestora poate fi considerată nerezonabilă, întrucât afectează însăși substanța dreptului câștigat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, în baza dispozițiilor art. 312 cod procedură civilă, C. va respinge recursurile ca nefondate.

C. reține și faptul că motivul de recurs având ca obiect neexaminarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, formulat de Ministerul Finanțelor Publice, este o critică omisso medio, întrucât nu a reprezentat critică în apel, nicunul din motivele invocate neavând o astfel de susținere.

Așa fiind, în raport de cele expuse, C. constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., le va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul-debitor M. JUSTIȚIEI, precum și de recurentul terț poprit DIRECȚIA DE T. ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.663 A din 21.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori A. A., B. M., B. F., C. I. M., D. V., D. I. I., M. C. H., M. D., P. R., P. N., B. P. M., R. A., ȘCHEAUA M. C., ȚILIMPEA G., T. V., Z. R. și cu intimații-debitori S. R. PRIN M. ECONOMIEI ȘI FINANTELOR și C. DE A. BUCUREȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 26.05.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. A. B. I. B. DOINIȚA M.

GREFIER

LUCREȚIA C.

Red.I.B.

Tehdact.B.I

2 ex./11.07.2014

----------------------------------------

T.B.-Secția a III-a – L.C.

- T.S.

Jud,Sector 4 – M.B.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1228/2014. Curtea de Apel...		Legea 10/2001. Decizia nr. 1186/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Validare poprire. Decizia nr. 886/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 886/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI