Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 315/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 315/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-08-2014 în dosarul nr. 34155/3/2013
Dosar nr._
(1473/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 315
Ședința publică de la 20.08.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanții pârâți S.C. L. 77 L. S.R.L. și CĂUȚIȘ A. G. împotriva sentinței civile nr. 561 din 16.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2013, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. D. și S.C. R. A. SERVICES S.R.L.
Cauza are ca obiect cerere de ordonanță președințială.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocații L. N. și C. N., în calitate de reprezentanți ai apelantului pârât CĂUȚIȘ A. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (pe care o depun) și avocat S. V., în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți I. D. și S.C. R. A. SERVICES S.R.L., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București (fila 35), lipsind reprezentantul apelantului pârât S.C. L. 77 L. S.R.L.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
La solicitarea Curții, apelantul pârât Căuțiș A. G. semnează personal cererea de apel.
Reprezentanții apelantului pârât Căuțiș A. G. depun dovada achitării taxei judiciare, în cuantum de 10 lei, aferente apelului declarat, precum s-a stabilit prin rezoluția administrativă
Apelantul pârât, prin apărător C. N., având cuvântul, pune în discuție necesitatea atașării dosarului de fond, având în vedere obiectul prezentei cauze – ordonanță președințială, precum și față de soluția pronunțată de instanța anterioară ce a avut în vedere dosarul de fond.
Apelantul pârât, prin apărător L. N., solicită proba cu înscrisuri, în susținerea apelului, respectiv primirea hotărârii judecătorești ce a fost pronunțată în dosarul de fond. Această hotărâre o depune pentru ipoteza în care instanța nu apreciază utilă atașarea dosarului de fond. Depune sentința civilă nr. 711 din 19.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2013, comunicând un exemplar și reprezentantului părții adverse.
Intimații reclamanți, prin apărător, având cuvântul asupra probelor solicitate de apelantul pârât Căuțiș A. G., față de obiectul cauzei, de calea de atac și având în vedere că este al doilea termen de judecată acordat, apreciază că se impune decăderea apelantului pârât din proba solicitată. Cu privire la atașarea dosarului de fond, susține că într-adevăr există o hotărâre judecătorească pronunțată în prima instanță, însă împotriva sa este promovată calea de atac, motiv pentru care se opune atașării acestui dosar.
Curtea, în urma deliberării cu privire la cererea de probatorii formulată de reprezentanții apelantului pârât Căuțiș A. G., apreciază că, prin raportare la obiectul cauzei, atașarea dosarului de fond nu este utilă soluționării prezentului apel, iar singurul înscris ce va fi primit la dosar este hotărârea pronunțată de către instanța de fond la data de 19.05.2014. Celelalte înscrisuri sunt restituite reprezentanților apelantului pârât Căuțiș A. G..
Intimații reclamanți, prin apărător, solicită depunerea la dosar a înregistrării audio a unei emisiuni TV din data de 05.08.2014, transmisă pe canalul Realitatea TV, la care a participat apelantul pârât. În cadrul acestei emisiuni apelantul a adresat afirmații denigratoare la adresa intimaților reclamanți. Înregistrarea a apărut ulterior hotărârii apelate. Arată că dețin această înregistrare și pe suport de hârtie.
Apelantul pârât, prin apărător L. N., se opune probei solicitate de partea adversă, ca nefiind oportună soluționării apelului și față de obiectul cauzei – ordonanță președințială cu privire la dreptul de exprimare, pe un anumit segment media. Astfel, în situația în care instanța de fond a apreciat ca nefiind oportune soluționării cauzei articole de presă anterioare și ulterioare evenimentului, pentru egalitate de tratament, solicită respingerea acestei probe.
Intimații reclamanți, prin apărător, insistă în administrarea acestei probe în combaterea motivelor de apel, reprezentând o dovadă a existenței urgenței în ceea ce privește ordonanța președințială, existând riscul ca această campanie media să fie continuată cu aceeași agresivitate. Termenul de astăzi este primul moment în care poate depune această probă; prin urmare, cele doză situații nu pot fi comparate.
Curtea, în urma deliberării, respinge ca nefiind utilă proba cu înregistrarea audio – video, prin raportare la obiectul litigiului și la momentul pronunțării hotărârii care formează obiectul căii de atac și care urmează a fi avut în vedere la analiza criticilor de netemeinicie și nelegalitate cu a căror dezlegare a fost învestită instanța prin declararea apelului în cauză.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor.
Apelantul pârât CĂUȚIȘ A. G., prin apărător C. N., solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, reținându-se totodată și următoarele alte două aspecte. Consideră că are posibilitatea completării motivelor de apel formulate la 25.04.2014 până la închiderea dezbaterilor, urmând ca instanța să aprecieze caracterul devolutiv al căii de atac, în sensul dacă criticile pe care le invocă în această modalitate sunt sau nu de ordine publică.
Susține că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut. Prin cererea de ordonanță președințială s-a solicitat interzicerea publicării de noi articole, iar prin hotărârea pronunțată instanța a adăugat „până la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiului”; or, această solicitare nu a fost inserată prin capătul I al cererii introductive.
În al doilea rând, invocă dispozițiile art. 996 alin. 5 Cod procedură civilă. Astfel, prin interzicerea publicării unor articole, instanța a creat premisele imposibilității de reparare a situației de fapt prin repunerea în situația anterioară, având în vedere că pe perioada cuprinsă între data pronunțării prezentei hotărâri și până la soluționarea definitivă a litigiului jurnalistul este împiedicat să-și exercite profesia. În opinia sa, această situație reprezintă încălcarea principiului fundamental al libertății de exprimare.
În ceea ce privește apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. L. 77 L. S.R.L., lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare a acestuia.
Apelantul pârât, prin apărător L. N., având cuvântul, în completarea motivelor de apel, susține că, în opinia sa, instanța de fond a fost în confuzie cu privire la exercitarea unor drepturi procesuale. Instanța de fond nu a făcut diferența între celeritate și urgența privind soluționarea prezentei ordonanțe președințiale. În ședința publică de astăzi, a depus hotărârea instanței de fond pentru a se observa identitatea între cele două apeluri. Instanța supremă a statuat că nu avem posibilitatea de a accede prin două căi identice în ceea ce privește obiectul de a obține o măsură în ceea ce privește dreptul nepatrimonial care este afectat prin acțiunile apelantului. Au fost încălcate dispozițiile art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la art. 70 Cod civil, la art. 30 din Constituția României și nu a fost avut în vedere caracterul special al art. 253 Cod civil, ce reprezintă temeiul tuturor solicitărilor. Instanța de fond nu a echilibrat balanța privind drepturile nepatrimoniale afectate și aparatul statului prin care se îngrădește libertatea de exprimare. Pe de altă parte, interesul cetățeanului este de a fi informat, iar reclamanții au posibilitatea de a solicita o despăgubire cu privire la acest drept pretins a fi lezat prin acțiunile pârâților.
Îngrădirea și cenzurarea libertății de exprimare a unui jurnalist reprezintă o ingerință a puterii judecătorești într-o astfel de acțiune.
Următoarea critică, ce o prezintă oral, solicită a fi reținută în virtutea caracterului devolutiv al apelului și privește aspectul cheltuielilor de judecată, solicitând cenzurarea cuantumului lor, de 5.000 lei.
Solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot hotărârii apelate și respingerea ca fiind lipsită de obiect și interes cererea pe calea ordonanței președințiale în condițiile în care nu s-a făcut dovada urgenței pagubei suferite și a necesității reparării și repunerii în situația anterioare.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimații reclamanți, I. D. și S.C. R. A. SERVICES S.R.L., prin apărător, având cuvântul, solicită anularea apelului declarat de apelanta pârâtă S.C. L. 77 L. S.R.L.
Solicită respingerea, ca tardive, a motivelor invocate oral la acest termen de judecată de către apelantul pârât Căuțiș A. G..
Solicită a fi respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Căuțiș A. G..
În opinia lor, instanța de fond a acordat ceea ce permit dispozițiile art. 255 din Noul cod civil într-o astfel de cauză. Dispozițiile alin. 2 al art. 255 din Noul Cod civil nu sunt aplicabile în cauză, întrucât există deja o acțiune ilicită, iar prima instanță a interzis săvârșirea din nou a aceleiași acțiuni ilicite.
Față de motivele formulate în termen, consideră că în situația de față este vorba despre răspunderea editorului și a jurnalistului pentru fapta de a aduce publicității articole care nu sunt probate, abuzive prin limbajul utilizat.
Pe de altă parte, aparența de drept urmează a fi studiată în cadrul situației juridice care s-a dedus judecății în acțiunea de fond.
În ceea ce privește lipsa de interes, arată că există articole publicate pe internet, disponibile publicului și ca atare oricând acestea pot fi accesate. Prin natura activității desfășurate, există riscul la publicarea din nou a acelorași articole.
Mai solicită instanței a observa că aspectul vizând pretinsa lipsă de procedură în fața instanței de fond a fost clarificat prin comunicarea domiciliului prin adresa emisă de Biroul de Evidența Populației.
Consideră că, în continuare, intimații reclamanți sunt îndreptățiți la aceste măsuri provizorii.
Concluzionând, intimații reclamanți solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii apelate.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 5439 lei, potrivit facturii nr._ din 01.07.2014 (pe care o depun).
Apelantul pârât, prin apărător L. N., având cuvântul, solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată, față de obiectul litigiului și efortul depus de avocat.
Intimații reclamanți, prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea acestei solicitări, față de împrejurarea că nu este făcută dovada abuzului de drept.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22.10.2013 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamanții D. I. și S.C. R. A. SERVICES S.R.L. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții S.C. L. 77 L. S.R.L. și CĂUȚIȘ A. G., ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: 1. interzicerea provizorie a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamanților prin interzicerea publicării de către pârâți de noi articole din . de presă de denigrare derulate împotriva acestora; 2. încetarea provizorie a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamanților prin înlăturarea provizorie a articolelor „Ancheta P. ne scoate din Schengen ca să ne bage în T.”, „În atenția ministrului R. S.: Poate România să deschidă un nou punct vamal fix în locația unui posibil infractor ?”, „Romaero, cea mai mare fabrică de avioane din România, e condusă de un dezaxat sexual”, publicare de către pârâți, până la soluționarea definitivă a dosarului de fond; 3. luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor, prin constatarea existenței pe site-ul www.kmkz.ro a articolelor de presă „Ancheta P. ne scoate din Schengen ca să ne bage în T.”, „În atenția ministrului R. S.: Poate România să deschidă un nou punct vamal fix în locația unui posibil infractor ?”, „Romaero, cea mai mare fabrică de avioane din România, e condusă de un dezaxat sexual”; 4. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 561/16.04.2014, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis cererea; a constatat existența pe site-ul www.kmkz.ro a articolelor de presă „Ancheta P. ne scoate din Schengen ca să ne bage în T.", „În atenția ministrului R. S.: Poate România să deschidă un nou punct vamal fix în locația unui posibil infractor?" și „Romaero, cea mai mare fabrică de avioane din România e condusă de un dezaxat sexual"; a dispus interzicerea provizorie a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamanților prin interzicerea publicării de către pârâți de noi articole din . de presă denigratoare derulată împotriva reclamanților până la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiului asupra fondului; a dispus înlăturarea provizorie a celor 3 articole de presă existente pe site-ul revistei Kamikaze până la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiului asupra fondului și a obligat pârâții la 5539,74 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 7.08.2013, pârâtul A. G. Căuțiș a publicat în varianta on-line a revistei „Kamikaze", pe site-ul www.kmkz.ro, articolul intitulat „Ancheta P. ne scoate din Schengen ca să ne bage în T.". În cadrul acestui articol de presă, jurnalistul a adus în atenția opiniei publice o realitate deformată, cu pretins iz de „anchetă", făcând un șir de afirmații și insinuări cu caracter calomnios, țintind imaginea reclamantului și reputația societății reclamante.
Dintre cele enunțate de pârât, au fost menționate următoarele informații false: (i) pretinsul statut de fost ofițer D. și fost spion român al reclamantului, aduse în prim plan prin titlul emfatic „Un fost ofițer D. va deține acest punct vamal în privat", prin afirmația „aerodrom proaspăt făcut internațional, aflat în proprietatea unui fost spion român"; (ii) susținerile și insinuările denigratoare cu privire la cariera reclamantului; enumerarea, drept evenimente certe, a unor pretinse „misiuni specifice" în Libia, Singapore, Marea Britanie și America; (iii) pretinsa implicare a reclamantului în activități ilicite: așa-numita „afacere Țigareta 2" și contrabandă cu armament; (iv) afirmația deosebit de gravă potrivit căreia: „Traficul de carne vie către platformele maritime pline de bărbați singuri și bănoși, traficul de droguri și armament dinspre și înspre Orientul Apropiat sunt, spun sursele noastre, cheia acestui punct vamal pe un aeroport privat"; (v) etichetarea dată de „punct vamal în privat", cu referire la inițiativa unei hotărâri de guvern de deschidere a unui nou punct de trecere a frontierei și vamă, găzduit de Aeroportul T..
După acest prim episod, la data de 17.09.2013, a apărut în aceeași publicație, din „inspirația" aceluiași jurnalist - pârâtul A. G. Căuțiș, un nou articol, intitulat: „În atenția ministrului R. S.: Poate România să deschidă un nou punct vamal fix în locația unui posibil infractor?".
Pârâtul a perseverat în demersul său de defăimare a reclamanților, făcând, printre altele, următoarele afirmații false la adresa lor: (i) susținerea potrivit căreia reclamantul ar fi infractor, iar administrarea Aerodromului T. ar implica activități ilicite, de natură penală (a se vedea alegația: „MAI nu ar permite [...] ca un infractor să-și deschidă în locația unei societăți comerciale personale un punct vamal internațional" și titlul „lată câteva posibile piste penale care au dus la apariția pistelor de pe Aeroportul T."); (ii) aserțiunea potrivit căreia reclamantul ar fi creat „un monopol în aviație căpușând companii și instituții de stat"; (iii) insinuarea existenței unor practici ilicite în legătură cu activitatea Aeroportului T., pretinsa favorizare a acestui aerodrom („examinări forțate în simulatorul lui I.").
În continuare, la data de 25.09. 2013, pârâtul A. G. Căuțiș, cu încuviințarea și găzduirea aceleiași reviste „Kamikaze", în varianta on-line, a revenit cu afirmații denigratoare la adresa reclamantului, readucând în atenția opiniei publice, într-un articol intitulat „Romaero, cea mai mare fabrică de avioane din România, e condusă de un dezaxat sexual", alegațiile sale din articolul anterior cu privire la pretinsele activități ilicite în care reclamantul ar fi fost implicat, cu afirmația „Săptămâna trecută am scris despre câteva din tunurile pe care D. I., patronul aeroportului T., Ie-a dat companiei Romaero [...]".
Pârâtul A. G. Căuțiș a mai publicat, la începutul lunii octombrie 2013, de data aceasta în varianta tipărită a revistei „Kamikaze", un nou articol, în cuprinsul căruia l-a etichetat pe reclamant drept un „penal național".
De asemenea, pârâtul A. G. Căuțiș a participat la promovarea aceleiași dezinformări publice prin alte mijloace de comunicare mass-media.
În acest sens, s-a arătat că, prin Decizia nr. 522 din 03.10.2013, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a amendat Realitatea TV cu 10.000 lei pentru că nu a asigurat informarea obiectivă a publicului în cadrul emisiunii „Deschide lumea" difuzate la data de 24.07.2013, în cadrul căreia a participat la dezbateri pârâtul A. G. Căuțiș, și apoi în cadrul emisiunii din data de 5.08.2013, când reclamantului nu i-a fost respectat dreptul la replică.
Tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 253 Cod civil, ce reglementează mijloacele de apărare ale drepturilor nepatrimoniale, precum și măsurile provizorii ce se pot dispune de instanță în vederea apărării acestora.
Astfel, reclamanții au făcut dovada că drepturile nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni nejustificate în sensul că prin articolele publicate pe site-ul Revistei Kamikaze s-au afirmat aspecte denigratoare, care creează prejudicii imaginii publice și reputației atât a reclamantului - persoană fizică, cât și a societății - compania aviatică.
Publicarea celor 3 articole reprezintă o acțiune ilicită, întrucât acuzațiile aduse în acestea nu au fost probate în niciun fel de autor, în sensul implicării reclamantului într-o activitate cu caracter penal.
De asemenea, reclamanții cu făcut dovada că respectivele articole sunt disponibile publicului larg, întrucât pot fi accesate foarte ușor pe site-ul menționat, aspectele relatate în articolele publicate aducându-le prejudicii de imagine și de reputație.
Publicarea unor informații defăimătoare nu poate fi în niciun fel justificată în raport de realitatea obiectivă, acestea fiind de natură să atragă suspiciuni cu privire la întreaga activitate desfășurată de reclamanți, de natură să îi compromită în fața opiniei publice, în mediul de afaceri și să aducă grave prejudicii în dezvoltarea Aeroportului T..
Sub acest aspect, tribunalul a constatat că prejudiciul cauzat este atât actual, cât și iminent, în condițiile în care difuzarea celor 3 articole în mediul on-line, ce permite accesarea oricând a informațiilor indiferent de momentul inițial al apariției.
De asemenea, tribunalul a apreciat că acțiunea pârâților în sensul postării celor 3 articole nu este justificată, întrucât aceștia nu au prezentat vreo dovadă în sensul celor afirmate prin aceste acțiuni drepturile nepatrimoniale ale reclamanților fiind încălcate în mod evident.
Solicitarea de interzicere a încălcării drepturilor nepatrimoniale prin interzicerea de a se mai publica noi articole corespunde necesității de a se asigura un echilibru între două drepturi în egală măsuri garantate de Constituție cât și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la liberă exprimare și dreptul la respectarea onoarei, reputației, imaginii publice.
Solicitarea de retragere a articolelor publicate de pe site-ul Revistei Kamikaze reprezintă o măsură care poate diminua prejudiciul ce a constat în afectarea imaginii și reputației publice a reclamanților.
În ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de art. 996 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că acestea au fost dovedite în cauză atât sub aspectul necesității luării de urgență a măsurii solicitate, urgență determinată de relațiile de afaceri, profesionale și sociale ale societății și ale reclamantului, care pot fi prejudiciate în mod grav de imaginea creată prin articolele defăimătoare publicate, cât și sub aspectul aparenței de drept și neprejudicierii fondului - condiții dovedite prin starea de pasivitate a pârâților, care nu au probat în niciun fel afirmațiile denigratoare aduse, iar sub aspectul condiției vremelniciei în cauză s-a făcut dovada existenței pe rolul instanței a unui dosar având ca obiect fondul prezentului litigiu dintre părți, bazat pe răspunderea civilă delictuală.
Împotriva acestei sentințe, la data de 22.04.2014 au declarat apel pârâții S.C. L. 77 L. S.R.L. și CĂUȚIȘ A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 24.06.2014.
1. În motivarea cererii lor, apelanții pârâți au arătat că pârâtul A. G. Căuțiș a fost citat la o adresă care nu reprezintă domiciliul său.
În aceste condiții, procedura de citare fiind viciată, nu sunt îndeplinite condițiile art. 291 Cod procedură civilă, iar hotărârea pronunțată este ilegală. Un birou al unui ziar pentru care pârâtul apelant scrie uneori articole de presă nu este domiciliul persoanei, la care aceasta trebuie citată.
2. De asemenea, au invocat lipsa calității procesuale a pârâtei S.C. L. 77 L. S.R.L.
Articolele incriminate în cerere sunt publicate pe site-ul kmkz.ro. Conform informațiilor de la ROTLD, registratorul domeniilor de internet romanești, această pagină este administrată de o persoană fizică și nu de societatea apelantă.
Prin urmare, apelanta pârâtă nu are răspunderea conținutului editorial al acestei pagini.
3. În ce privește efectele grave generate de articole, au învederat că intimata reclamantă nu a arătat decât care ar fi numărul de cititori ai site-ului. Deși se vorbește de larga răspândire a articolului, nu există niciun fel de probe legate de această afirmație.
4. Existența faptei ilicite nu este susținută
Articolele sunt în mod indiscutabil scrise în contextul dezbaterii generale privind integrarea României în spațiul Shengen. Articolul se înscrie în critica acțiunilor guvernamentale care, deși ar trebui să securizeze granițele României, deschid noi puncte vamale pe un aeroport de mici dimensiuni, fără a se fundamenta serios necesitatea unui nou punct vamal, în condiții suspecte.
Presei îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (a se vedea De Haes și Giles împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, Culegerea 1997-1 pag. 233-234, T. împotriva Luxemburgului, cererea 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-111, Colombani și alții împotriva Franței, cererea nr._/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).
Afirmațiile făcute de către autorul articolelor sunt date sub dubiu: „probabil", „posibil". Atunci când se referă la calitatea de fost ofițer D. al persoanei care face obiectul articolelor, autorul dezvoltă pe larg un silogism arătând ce argumente sunt în susținerea acestei poziții, și anume că îndeobște este verificat că persoanele care ocupau funcțiile de șefi de agenții economice în străinătate, în perioada regimului comunist, aveau legături cu instituția Securității.
Și referirile la posibile fapte penale sunt dezvoltate cu argumente, și anume faptul că persoana în cauză se afla într-o situație de incompatibilitate sancționată de Codul penal.
A interzice ziariștilor să propună dezbaterii publice fapte suspecte de încălcări ale legii, chiar dacă încălcarea legii nu a fost întru totul dovedită și nici sancționată de autorități ar însemna o încălcare a libertății de exprimare, acesta fiind rolul însăși al presei, de a semnala situații de acest gen.
În concluzie, nu există vreo faptă ilicită, ci doar exercitarea dreptului la liberă exprimare, așa cum este el prevăzut de art. 30 din Constituția României și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
5. Urgența nu este dovedită.
Desigur, atunci când vorbim de daune morale, vorbim de un element imaterial, de o suferință psihică. Totuși, această suferință trebuie probată, iar proba se poate face numai prin referință la fapte materializate în realitatea obiectivă. În cauză însă, nu există nicio faptă care să ateste că într-adevăr reclamanta a suferit de pe urma comentariilor făcute în articolele incriminate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 din Constituția României, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 466 și următoarele Cod procedură civilă.
La data de 02.07.2014, intimații reclamanții D. I. și S.C. R. A. Services S.R.L au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
1. În motivare, au arătat că motivul de apel privind procedura de citare a pârâtului A. G. Căuțiș este lipsit de interes și, în subsidiar, nefondat. Astfel, apelanta pârâtă a invocat în cuprinsul motivelor de apel nelegala citare a unei alte părți din dosar. Dincolo de lipsa de interes, o astfel de critică nici nu se confirmă din actele dosarului.
2. Motivul de apel privind lipsa calității procesuale a S.C. L. 77 L. S.R.L. este nefondat.
Prima instanță a fost învestită cu soluționarea unei cereri de ordonanță președințială, cale procedurală care limitează dezbaterile și analiza la aparența dreptului în favoarea reclamantului și în defavoarea pârâtului.
Or, în atare condiții, prima instanță în mod corect a constatat o situație de fapt clară: pe site-ul revistei Kamikaze, al cărei editor este apelanta pârâtă S.C. L. 77 L. S.R.L., precum și într-un număr tipărit al acestei publicații, au fost publicate cel puțin cele patru articole pe care le-au indicat în cererea de chemare în judecată.
3. În mod întemeiat prin sentința apelată s-a făcut aplicarea art. 255 noul Cod civil - condițiile pentru luarea măsurilor provizorii sunt întrunite.
i. Intimații reclamanți au făcut „dovada credibilă” a acțiunii ilicite.
a. Împrejurările de fapt fac „dovada credibilă” a caracterului ilicit al acțiunii.
În limitele permise de procedura specială a ordonanței președințiale, prin ansamblul probatoriului administrat în cauză, intimații reclamanți au făcut „dovada credibilă" a caracterului ilicit al acțiunii apelantei pârâte, care, așa cum reiese clar din articolele publicate, a înțeles, alături de apelantul pârât A. G. Căuțiș, să îi denigreze prin dezinformarea opiniei publice, prezentând, cu titlu de anchete și rezultate ale unor pretinse investigații, informații false, acuze nejustificate, dublate de afirmații și etichetări jignitoare, care exced o normalitate a deontologiei profesionale jurnalistice și expun reaua-credință a acestora.
Dovada credibilă a caracterului ilicit al conduitei apelantei pârâte, în calitate de editor al publicației Kamikaze, și a pârâtului A. G. Căuțiș, în calitate de autor al articolelor, este dată cel puțin de: - stilul vădit abuziv al articolelor de presă vizate; - împrejurarea că nu au putut fi prezentate niciun fel de probe în justificarea acuzelor de același caracter aduse în cadrul emisiunilor Realitatea TV, cu participarea pârâtului A. G. Căuțiș, cu ocazia soluționării sesizării CNA, atunci când CNA a dispus amendarea postului de televiziune, reținând că opinia publică a fost dezinformată; - articolele din presă publicate de domnul C. N., în care s-au dezvăluit tentative de a „comand[a] materiale critice în ziare, în reviste și în programele de televiziune", denigratoare la adresa intimaților reclamanți.
b. Apelanta pârâtă nu contestă faptul că articolele publicate nu sunt fundamentate pe o situație factuală precisă, fiabilă și solidă, verificată în prealabil, ci invocă prelucrarea conținutului articolelor cu formule pe care, cu rea-credință, le prezintă drept exoneratoare de responsabilitate și răspundere.
Cu atât mai mult este dovada făcută de intimații reclamanți mai credibilă, cu cât apelanta pârâtă nu contestă în vreun fel prin motivele de apel faptul că în spatele articolelor litigioase nu se afla nicio anchetă, cum s-a pretins prin titlul și cuprinsul acestora, și nicio informație verificată, care să justifice campania media agresivă la adresa lor.
c. Referirea la un pretins context al dezbaterii publice nu este de natură să justifice dezinformarea opiniei publice și atacul la persoană.
Articolele prezintă numeroase afirmații și imputații faptice, precis îndreptate împotriva intimaților reclamanți, care exced în mod vădit unor judecăți de valoare ale jurnalistului și se situează în planul prezentării unor informații cu pretinsă bază factuală, prezentate publicului drept „anchetă" (a se vedea titlul primului articol publicat la data de 7 august 2013 - primul episod al campaniei de denigrare împotriva lor). De altfel, însuși apelantul pârât A. G. Căuțiș a susținut în mod repetat în cuprinsul articolelor sale că aduce la cunoștința opiniei publice informații.
ii. Intimații reclamanți au făcut dovada caracterului actual și iminent al acțiunii ilicite.
Caracterul iminent al acțiunii ilicite este dat de contextul anterior formulării cererii de ordonanță președințială, care a lăsat neechivoc să se înțeleagă intenția de a face un serial din articolele defăimătoare la adresa lor din interese străine de necesitatea de a informa corect și documentat opinia publică.
iii. Iminența unui prejudiciu grav și greu de reparat
Gravitatea prejudiciului iminent este dată, pe de o parte, de notorietatea, imaginea și reputația intimaților reclamanți și, pe de altă parte, de mijloacele media utilizate.
Realitatea este că, în prezent, publicațiile de profilul Kamikaze, care își propun să ofere publicului o sursă de informare (iar subiectele tratate, cu titlu de anchetă, nu Iasă loc de dubiu în sensul că scopul principal este acela de a fi o sursă alternativă de informare) la lumina pamfletului, sunt foarte populare în rândul tuturor categoriilor de public. O informație apărută într-o astfel de publicație are o răspândire imediată. Dacă la data cererii introductive, într-o singură rețea de socializare, 80.600 de utilizatori urmăreau știrile distribuite de www.kmkz.ro. în prezent, în aceeași rețea de socializare, acest număr a depășit dublul, ajungând la 177.000 de utilizatori (aspect ce poate fi verificat pe pagina web a www.kmkz.ro).
Având în vedere că s-au publicat afirmații denigratoare la adresa intimaților reclamanți și în varianta tipărită a publicației, și oricând au la îndemână și acest mijloc media, poate fi imaginată amploarea prejudiciului la care îi expune apelanta pârâtă.
iv. Acțiunea prejudiciabilă nu este în mod evident justificată, în sensul art. 255 alin. 1 noul Cod civil.
Că acțiunea prejudiciabilă, în speță, nu poate fi considerată în mod evident justificată, este o concluzie întărită și de lipsa unor argumente concrete ale apelantei pârât, care să justifice existența vreunor date verificate și fiabile pe care să fi fost bazate articolele calomnioase publicate.
v. Măsurile provizorii dispuse de prima instanță nu sunt disproporționate.
Măsurile dispuse nu sunt de natură a afecta în vreun fel activitatea apelanților pârâți, nu le pot îngrădi libertatea de exprimare, în măsura în care aceasta va fi exercitată cu observarea limitelor elementare, adică prin respectarea drepturilor lor, și, în orice caz, aceste măsuri au caracter vremelnic, garantat prin prevederile art. 252 alin. 6 din noul Cod civil.
4. În mod corect prima instanță a constatat întrunirea condițiilor ordonanței președințiale.
În doctrină, s-a arătat în legătură cu noile reglementări cu caracter special ale art. 255 noul Cod civil, că, în această materie, legea prezumă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale.
Așadar, prevederile art. 996 și următoarele din noul Cod procedură civilă sunt incidente numai sub aspectul procedurii de soluționare a cererii, nu și în privința condițiilor de admisibilitate la care se referă art. 996 alin. 1. Pentru a fi dispuse măsurile provizorii reglementate de art. 255 noul Cod civil, este suficientă întrunirea condițiilor stabilite de acest text de lege.
Cu toate acestea, prima instanță a dispus măsurile provizorii prevăzute de art. 255 noul Cod civil numai după ce a constatat, în mod just, că în speță condițiile generale de admisibilitate a ordonanței președințiale sunt întrunite.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 471 alin. 5, art. 205, art. 996 din noul Cod procedură civilă și art. 255 din noul Cod civil.
A fost depusă la dosar sentința civilă nr.711/19.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă în dosarul nr._/3/2013.
Analizând cu prioritate excepția de nulitate a apelului declarat de apelanta pârâta S.C. L. 77 L. S.R.L. pentru lipsa semnăturii, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 470 alin. 1 lit. e Cod procedură civilă, cererea de apel trebuie să cuprindă, între altele, semnătura apelantului, sub sancțiunea nulității, prevăzută expres de art. 470 alin. 3 Cod procedură civilă.
D. fiind că, deși citată pentru termenul din 20.08.2014 cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de apel, apelanta pârâtă nu s-a conformat acestei cerințe, în temeiul dispozițiilor legale menționate Curtea urmează să admită excepția și să constate nul apelul părții respective.
Dezînvestindu-se prin admiterea acestei excepții, instanța nu va mai analiza fondul apelului său, și anume criticile din cererea de apel comună a celor doi pârâți care vizează exclusiv această parte, în concret lipsa calității procesuale pasive a apelantei pârâte.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate de apelantul pârât Căuțiș A. G. și în conformitate cu prevederile art. 476 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Contrar susținerilor apelantului pârât, acesta a fost citat la domiciliul indicat prin adresa nr._/10.12.2013 emisă de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, respectiv București, ., sector 1, pentru termenele din 06.02.2014, 06.03.2014 și 03.04.2014.
II.1.i. Potrivit art. 255 Cod civil: „(1) Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii. (2) Instanța judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor. (3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanța judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acțiunii prejudiciabile decât dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acțiunea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75, și dacă măsura luată de instanță nu apare ca fiind disproporționată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispozițiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile. (4) Instanța soluționează cererea potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acțiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa și termenul în care acțiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub sancțiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispozițiile alin. (6) sunt aplicabile”.
Protecția specială a libertății de exprimare a presei se realizează prin caracterul excepțional al adoptării unei măsuri provizorii de natura celei prevăzute de art. 255 alin. 3 Nod civil, care rezultă atât din folosirea unei propoziții negative („nu poate să dispună … decât dacă”), precum și a celorlalți termeni ce descriu condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o parte din elementele răspunderii civile delictuale: prejudiciul trebuie să fie „grav”, fapta ilicită nu este justificată „în mod evident”, cât și din impunerea exigenței ca măsura luată de instanță (sancțiunea) să nu fie disproporționată în raport cu prejudiciile cauzate.
ii. În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 1 din Constituție, acest text de lege trebuie interpretat și aplicat în concordanță cu jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Astfel, instanța de contencios european al drepturilor omului a acordat o deosebită atenție specificității activității presei, subliniind că informația este un bun perisabil și întârzierea publicării ei, chiar pentru o scurtă perioadă, creează riscul pierderii valorii și al interesului față de acea informație (cauza Oberschlick împotriva Austriei, hotărârea din 23 mai 1981).
Curtea a stabilit că o măsură dispusă de o instanță judecătorească constând în interdicția de a publica în presă anumite informații reprezintă o ingerință în libertatea de exprimare garantată de paragraful 1 al art. 10 (cauza Goodwin împotriva Marii Britanii, hotărârea din 27 martie 1996).
Pentru a fi convențională, ingerința trebuie să îndeplinească trei condiții cumulative prevăzute de paragraful 2 al art. 10 și anume: măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea lor.
Unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 este protecția reputației altora.
În ceea ce privește necesitatea măsurii într-o societate democratică, potrivit jurisprudenței Curții, libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele oricărei societăți democratice și una din condițiile capitale pentru progresul și dezvoltarea fiecăruia, iar protecția care trebuie acordată este de o importanță deosebită. Această libertate este supusă excepțiilor prevăzute de paragraful 2 al art. 10, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 fevruarie 2002, Nilsen și Johsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986). Adjectivul „necesară” cu referire la calificarea ingerinței ca necesară într-o societate democratică implică o nevoie socială imperioasă.
Distinct de acestea, instanța de apel mai reține că o încălcare a art. 8 a fost constatată de instanța de contencios european în cauza L. P. împotriva României, hotărârea din 14 octombrie 2008, obligând statul să-i plătească 5.000 euro.
La data de 7 octombrie 1997, în cursul unei emisiuni televizate având drept subiect proiectul de lege privind accesul la informațiile aflate în arhiva fostelor servicii de securitate ale statului, C.I. (ziarist la săptămânalul Cațavencu) a afirmat, între altele, că în cadrul Partidului Național Țărănesc s-ar afla foști agenți ai acestui serviciu. Acesta a afirmat de asemenea că era vorba despre „eroi falși”, de „agenți ai Securității” care ar fi făcut închisoare „pentru altceva” și care pretindeau că sunt „foști deținuți politici”. Acesta a dat drept exemplu numele reclamantului.
La data de 30 martie 2000, Judecătoria sectorului 1 București l-a achitat pe C.I. și a respins pretențiile civile ale reclamantului. Instanța, după ce a constatat că C.I. era autorul afirmațiilor pretins calomnioase, a considerat că nu aveau decât un caracter „general, imprecis și că în consecință infracțiunile nu existau, datorită lipsei unui element intențional”. Instanța a considerat că săptămânalul Cațavencu era o publicație cu rol moralizator și umoristic. Reclamantul a înaintat recurs împotriva acestei sentințe. Prin hotărârea judecătorească din data de 18 iulie 2000, Tribunalul București a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat. Instanța a considerat că afirmațiile lui C.I. constituiau „judecăți de valoare care derivau din libertatea de opinie și din dreptul său de a comunica idei”.
La data de 13 ianuarie 1998, reclamantul a depus împotriva lui M.D., ziarist la Cațavencu, o plângere penală constituindu-se parte civilă pentru insultă și calomnie. El a menționat că acesta, într-un articol publicat sub semnătura sa, a afirmat că reclamantul era „maior în Securitate” și că, prin intermediul său, membrii P.N.Ț. au pretins că sunt parlamentari „adevărați” în timpul Parlamentului provizoriu din 1990.
Prin sentința din data de 27 ianuarie 2000, Judecătoria sectorului 1 București l-a achitat pe M.D. de acuzațiile de insultă și calomnie și a respins pretențiile civile ale reclamantului. Instanța a motivat această sentință prin lipsa, în afirmațiile în litigiu, atribuirii reclamantului unei „anumite fapte, identificate prin detalii enunțate”. Instanța a constatat de asemenea că inculpatul era pamfletar, articolul în cauză având un asemenea caracter și că „consecințele acestui gen de pamflet erau întotdeauna benefice pentru societate”. Reclamantul a înaintat un recurs împotriva acestei sentințe, care a fost respins prin decizia din data de 18 iunie 2000 a Tribunalului București, acesta reluând același raționament.
Curtea a reamintit că libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru „informațiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc. Astfel impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există „societate democratică”. Presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare.
Curții i-a revenit din nou sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive ce decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat echilibrul just între apărarea dreptului reclamantului la reputație, element ce face parte din apărarea vieții private, și libertatea de exprimare protejate de art. 10.
Curtea a considerat că obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție trebuie să intre în discuție dacă afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenție.
În practica sa, Curtea face distincția între fapte și judecăți de valoare. Dacă concretețea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10.
Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.
Dacă în baza rolului ce-i este atribuit presa are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleșilor locali și funcționarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele și funcțiile, implica pentru ziariști în speță obligația de a furniza o bază reală suficientă.
De asemenea, în cauza S. împotriva României, hotărârea din 3 mai 2011, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, obligând statul să-i plătească 3.000 euro pentru prejudiciul moral.
La 19 decembrie 2002, reclamanta a fost informată în scris, de către directorul canalului național de televiziune, că nu va mai prezenta emisiunea pe care o realiza anterior. În lipsa unei explicații privind înlocuirea sa și a unui răspuns la contestația sa, reclamanta a făcut mai multe declarații presei, făcând aluzie printre altele la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice.
La 20 ianuarie 2003, biroul de presă al SRTV a transmis un comunicat de presă care a fost difuzat de șase jurnale naționale. Comunicatul includea o prezentare a faptelor, precum și o motivare a înlocuirii reclamantei din funcția de prezentatoare a emisiunii în cauză, bazată în special pe probleme de audiență. Urmau mai multe comentarii asupra situației, cele contestate de reclamantă fiind următoarele: „Regretăm că M. S., al cărei discernământ este probabil alterat din cauza stării sale emoționale marcate de probleme de familie cunoscute, este victima manipulărilor politice. De altfel, chiar în cadrul instituției a devenit un angajat cu probleme, nerespectând regulamentul intern și având relații conflictuale cu colegii săi. [...] În mod normal, dacă doamna S. ar fi dorit să susțină prin activitatea sa misiunea de serviciu public a televiziunii, ar fi putut căuta o soluție amiabilă la conflict făcând apel la superiorii săi ierarhici”.
Prin hotărârea din 26 iunie 2003, judecătoria i-a achitat pe N.V. și C.D.I., pe motiv că nu acționaseră cu intenția de a o insulta sau calomnia pe reclamantă, ci pentru a exprima poziția oficială a SRTV în privința acuzațiilor de cenzură proferate de persoana în cauză. Reclamanta a formulat recurs la Tribunalul București, care, apreciind că N.V. și C.D.I. nu acționaseră cu rea credință, l-a respins.
Curții i-a revenit sarcina de a determina dacă statul, în contextul obligațiilor sale pozitive ce decurg din articolul 8 din Convenție, a respectat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație, element integrant al dreptului la respectarea vieții private, și libertatea de expresie protejată de art. 10.
Analizând comunicatul de presă, Curtea a considerat că aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca fiind victima manipulărilor politice sunt lipsite de orice bază faptică, întrucât nu a existat nicio dovadă care să indice faptul că reclamanta a acționat sub influența vreunui interes politic.
În plus, Curtea a estimat că aprecierea ce viza discernământul reclamantei nu poate fi considerat ca fiind un element indispensabil în poziția pe care a luat-o SRTV-ul în legătură cu această problemă, deoarece s-a bazat pe elemente ale vieții private ale doamnei S., cunoscute la nivelul conducerii SRTV (prin prisma faptului că aceasta cunoștea depresia pe care a suferit-o reclamanta).
În circumstanțele speței, Curtea Europeană a considerat că afirmațiile din comunicatul de presă au depășit limita acceptabilă și că instanțele interne nu au reușit să găsească un echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație și libertatea de exprimare (protejată de articolul 10 din Convenție).
În schimb, în cauza G. A. împotriva României, hotărârea din 8 iunie 2010, Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenție.
În timpul regimului comunist, pe motivul criticilor dure la adresa regimului referitoare la încălcarea drepturilor omului, reclamantul a fost plasat în arest la domiciliu. În iunie 2000, reclamantul a cerut Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) să-i arate propriul dosar, iar în luna septembrie a aceluiași an a cerut informații privind colaborarea unor membri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea. Nu a primit răspuns la niciuna din solicitări.
În lipsa unui răspuns, în 2001, reclamantul a organizat o conferință de presă în cadrul căreia și-a exprimat îngrijorarea cu privire la eficacitatea mecanismului prevăzut de lege. La întrebările ziariștilor privind independența membrilor CNSAS, a răspuns că o singură persoană îi inspiră neîncredere din pricina presiunilor ce fuseseră exercitate asupra sa în timpul regimului comunist. L-a desemnat în special pe A.P., membru al colegiului CNSAS, personalitate publică cunoscută în domeniul culturii și fost ministru al Culturii și apoi al Afacerilor Externe. Expunând motivele pe care se bazau suspiciunile sale, reclamantul a precizat că „desigur, acest lucru nu dovedește obligatoriu că dl. A.P. a colaborat cu Securitatea”. La final, reclamantul a subliniat că nu avea dovezi care să îi permită să afirme că A. P. cedase efectiv presiunilor Securității, ci că venise în fața jurnaliștilor pentru a-și exprima bănuielile și argumentele, argumente care nu erau probe absolute.
Printr-o hotărâre din octombrie 2001, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de 5 milioane de lei vechi, iar A.P. a câștigat despăgubiri morale de 50 de milioane de lei vechi din partea acestuia. În acest sens, instanța a reținut că reclamantul nu a demonstrat veridicitatea observațiilor sale - potrivit cărora A.P. a colaborat cu fosta Securitate -, odată ce certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atestă faptul că A.P. nu colaborase cu Securitatea.
Curtea a constatat că ingerința autorităților naționale în exercițiul libertății de exprimare al reclamantului era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim – protejarea reputației lui A.P.
Cu privire la caracterul „necesar și suficient” al motivelor ce justificau ingerința, ea a considerat că discursul reclamantului s-a înscris într-un context special al unor dezbateri la nivel național pe o temă de interes general și deosebit de sensibilă.
Curtea a constatat că afirmațiile reclamantului conțineau un amestec de fapte și judecăți de valoare și că acesta a atenționat publicul că nu va relata anumite certitudini, ci își va exprima propriile îndoieli. Afirmațiile sale aveau o bază factuală, fiind susținute prin raportări atât la comportamentul lui A.P. cât și la fapte, precum apartenența acestuia la mișcarea de meditație transcedentală ori la modul de acțiune al agenților fostei Securități, a căror existență nu a fost contestată. În acest sens, Curtea a remarcat faptul că certificatul prin care s-a arătat că A.P. nu a colaborat cu Securitatea a fost produs după conferința de presă organizată de către reclamant.
În acest context, Curtea a considerat că reclamantul a acționat cu bună-credință, scopul conferinței fiind acela de a informa publicul cu privire la o temă de interes general.
Aceeași este situația și în privința hotărârii din 23 martie 2013 pronunțate în cauza N. - Dellakeza împotriva României.
La data de 10 noiembrie 2001, în cadrul unei emisiuni pe postul local de televiziune TerraSat, reclamantul, actor de comedie, fiind intervievat despre activitatea lui C.M., regizor și directorul Teatrului Național din C. (TNC), s-a referit la acesta din urmă ca fiind „un regizor de mâna a șaptea”. Ulterior, la 17-18 și 30 noiembrie 2001, reclamantul a publicat în ziarele locale „Cuvântul Libertății”, și „Ediție Specială” o scrisoare intitulată „Aproape toți banii alocați pentru montarea de spectacole ni-i ia C.”.
Prin scrisoarea respectivă reclamantul critica activitatea managerială a directorului de teatru, cumularea de către acesta din urmă a calităților de regizor, director de teatru și consilier artistic, imputându-i totodată însușirea banilor alocați pentru montarea spectacolelor.
Analizând expresiile utilizate de reclamant, Curtea a evidențiat faptul că pentru justificarea acestora, reclamantul, încă din debutul articolului, a făcut referire la cumulul funcțiilor deținute de C.M, la comportamentul și deciziile luate de acesta în calitate de director precum și la activitatea TNC sub conducerea acestuia, ceea ce relevă intenția reclamantului de a informa publicul cu privire la activitatea acestei instituții și problemele actorilor care activează în cadrul acesteia.
Curtea a apreciat afirmațiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăți de valoare și imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-și susține cu elemente de fapt alegațiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acționat cu bună-credință. În acest sens, existența rezultatelor controlului financiar și începerea cercetărilor penale față de C.M. indică faptul că afirmațiile reclamantului nu au fost total lipsite de fundament.
Totodată, deși unele aserțiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, Curtea a apreciat că reclamantul nu a depășit doza de exagerare și provocare admisibilă, prin raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii prin intervențiile sale din presă.
În cauza B. împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2013, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenție.
Reclamantul, jurnalist și director editorialist al hebdomadarului „Ziar de S.” a scris în lunile februarie și martie 2005 patru articole critice la adresa medicului C.P., directorul Spitalului Orășenesc S..
Obiectul criticilor îl constituiau activitatea managerială a directorului, atitudinea de intimidare exercitată asupra celorlalți medici din spital, închiderea nejustificată a departamentului de terapie intensivă, precum și demersurile directorului de a obține o locuință socială deși nu îndeplinea condițiile legale. De asemenea, reclamantul a criticat relațiile directorului cu Partidul Social Democrat (PSD), afirmând că managerii favorizați politic sunt „construiți din aceiași plămadă ca Doctorul Mengele”.
Dintre formulele și termenii utilizați de reclamant la adresa doctorului C.P., instanțele naționale au reținut în principal următoarele: ”o persoană arogantă, sigură pe sine, care vorbește cu o voce căzută dar cu un zâmbet superior”; „înclinat spre un comportament familial adesea considerat bizar”; o persoană care „pretinde că nu cunoștea cât de mare era averea soției sale”; „care a tras multe sfori pentru a deveni director”; care „aspiră la titlul de cel mai încrâncenat parvenit din S.”; care „a declanșat o campanie de teroare împotriva fostului director, pe care l-a atacat verbal timp de doi ani până când acesta din urmă și-a dat demisia”. Tot astfel, reclamantul l-a acuzat pe doctorul C.P. de faptul că a instituit „legea tăcerii”, prin propria-i numire ca purtător de cuvânt al spitalului.
Curtea a apreciat că, deși unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viața privată a victimei, totuși, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute ziariștilor.
2.i. Aplicând în cauză aceste considerente de ordin teoretic, instanța de apel are în vedere faptul că afirmațiile apelantului pârât din cuprinsul celor trei articole pe care le-au enumerat intimații reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu sunt în mod evident nejustificate (false sau cu un caracter ofensator).
Afirmațiile apelantului pârât din primul articol, intitulat: „Ancheta P. ne scoate din Schengen ca să ne bage în T.” conțin un amestec de fapte și judecăți de valoare: „Aeroportul T. este deținut de firma R. A. Services, care îi aparține lui D. I., pe care sursele noastre l-au indicat drept fost ofițer D.. Nici nu putea fi altceva, având în vedere parcursul lui profesional”. Este neclar dacă afirmațiile sale aveau o bază factuală, în condițiile în care se face referire în mod repetat la surse jurnalistice. Chiar dacă „Confidențialitatea surselor de informare obligă (…) la asumarea răspunderii pentru corectitudinea informațiilor furnizate” (art. 7 alin. 4 din Legea nr. 504/2002), astfel încât simpla menționare a faptului că informațiile provin „din surse” nu ar putea constitui o bază reală suficientă, nu se poate în schimb susține vădita lor lipsă de fundament, ca cerință impusă de art. 255 alin. 3 Cod civil.
În cel de-al doilea articol, intitulat: „În atenția ministrului R. S.: Poate România să deschidă un nou punct vamal fix în locația unui posibil infractor?”, apelantul pârât pare a atenționa publicul că nu va relata anumite certitudini, ci își va exprima propriile îndoieli, chiar dacă face din nou trimitere „la surse”, și este discutabil dacă limbajul folosit de reclamant („posibil infractor”) a rămas în limitele acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute ziariștilor.
În fine, cel de-al treilea articol: „Romaero, cea mai mare fabrică de avioane din România, e condusă de un dezaxat sexual” este dedicat unei alte persoane (conducătorul respectivei societăți), conținând, cu privire la intimatul reclamant, doar o trimitere la un articol anterior („Săptămâna trecută am scris despre câteva din tunurile pe care D. I., patronul aeroportului T., le-a dat companiei Romaero”), iar nu o afirmație de sine stătătoare.
ii. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea apreciază că durerea morală încercată de intimatul reclamant persoană fizică la citirea articolelor, precum și posibila influență asupra modului de percepție a celor doi intimați de către cei care le-au lecturat nu demonstrează o atingere a dreptului la reputație cu caracter excepțional, într-un mod suficient de convingător pentru a dispune o asemenea ingerință în libertatea de exprimare a presei, pe calea sumară a ordonanței președințiale.
Față de aceste considerente, apreciind că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 255 alin. 3 Cod civil, Curtea urmează ca, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, să admită apelul formulat de pârâtul Căuțiș A. G. și să schimbe în tot sentința în sensul că va respinge cererea, ca nefondată și va înlătura obligarea pârâților, care nu se află în culpă procesuală conform art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată. Apelul va fi admis cu privire la ambii pârâții, iar nu numai la cel care l-a semnat, având în vedere că între aceștia există conform art. 1382 Cod civil un raport de solidaritate, derivând din aceeași faptă ilicită invocată, ceea ce determină aplicarea art. 60 alin. 2 Cod procedură civilă, astfel că în temeiul textului de lege menționat efectele admiterii apelului se extind și asupra acesteia.
De asemenea, reținând culpa procesuală a acestora, în temeiul art. 482 cu referire la art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge cererea intimaților reclamanți privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. L. 77 L. S.R.L., cu sediul în București, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 561 din 16.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. D., cu domiciliul în București, .. 30-34, .. B, ., sector 1 și S.C. R. A. SERVICES S.R.L., cu sediul în ., jud. C., ca nesemnat.
Admite apelul formulat de apelantul pârât CĂUȚIȘ A. G., cu domiciliul ales la S.C.A. J. și Asociații, în București, ., ., sector 1 împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în tot sentința în sensul că:
Respinge cererea formulată de reclamanții D. I. și S.C. R. A. SERVICES S.R.L. în contradictoriu cu pârâții S.C. L. 77 L. S.R.L. și CĂUȚIȘ A. G., ca nefondată.
Înlătură obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Ia act că apelantul pârât și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Respinge cererea intimaților reclamanți privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.08.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
DOINIȚA M. C. G.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex. 2/08.10.2014
T.B. Secția a III-a Civilă - M. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1356/2014. Curtea de Apel... | Evacuare. Decizia nr. 455/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
