Pretenţii. Decizia nr. 422/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 422/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 19475/4/2009

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 422 R

Ședința publică de la 26.02.2014

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: ANTONELA CĂTĂLINA BRĂTUIANU

JUDECĂTOR - M. STELUȚA C.

JUDECĂTOR - F. P.

GREFIER: - F. J.

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât I. I. E., împotriva Deciziei civile nr. 369 A/08.04.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. F. și intimata-pârâtă S. T. F., având ca obiect, rezoluțiune contract și pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-pârât I. I. E. prin mandatar V. N., cu procură autentificată la dosar, intimata-reclamantă S. F. prin apărător, avocat T. Tîclea, cu împuternicire avocațială nr._ – fila 40 dosar și intimata-pârâtă S. T. F. personal.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, mandatarul recurentului-pârât I. I. E. declară că are studii juridice și a depus dovezi în acest sens la dosar.

Curtea constată că excepțiile invocate de părți nu exced motivelor recursului.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive în faza recursului a intimatei-pârâte S. T. F., invocată prin întâmpinare, apărătorul intimatei-reclamante S. F. solicită admiterea acesteia pentru motivele arătate în întâmpinare, aceasta având calitatea doar de pârâtă, nu și de intimată cu mențiunea că această excepție a fost invocată doar procedural și nu are vreun efect în această fază procesuală.

Mandatarul recurentului-pârât I. I. E. solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în faza recursului a intimatei-pârâte S. T. F. și, pe cale de consecință, respingerea apelului declarat de intimată și menținerea sentinței pronunțată la fond pe alte motive decât cele indicate.

Pe excepția puterii de lucru judecat a hotărârii de admitere a cererii reconvenționale de către prima instanță, mandatarul recurentului-pârât I. I. E. solicită admiterea acesteia, apreciind că noua judecată în apel a cererii reconvenționale, după anularea sentinței în temeiul art. 297 Cod procedură civilă, s-a făcut cu încălcarea puterii de lucru judecat și, pe cale de consecință, solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru a se pronunța asupra fondului cuantumului întreținerii.

Apărătorul intimatei-reclamante S. F. solicită respingerea excepției ca nefondată.

Curtea acordă cuvântul părților în dezbaterea motivelor de recurs.

Recurentul-pârât I. I. E. prin mandatar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică.

Depune concluzii scrise atât pe excepția invocată, cât și pe fondul cauzei.

Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.

Intimata-reclamantă S. F. prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Solicită ca instanța să țină seama de concluziile puse prin întâmpinare.

Intimata-pârâtă S. T. F. personal, lasă la aprecierea instanței soluționarea cauzei.

CURTEA

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 02.12.2009 sub nr._, reclamanta S. F. a chemat în judecată pe pârâții S. T. F. și I. I. E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de donație autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 de BNP „Ș. D.”, pentru neîndeplinirea obligației de întreținere pe tot parcursul vieții. A solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin încheierea contractului de donație autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 de BNP „Ș. D.” cu pârâții, a dorit să-și asigure traiul până la deces: hrană, medicamente, asistență medicală și că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de întreținere, astfel că i-a acționat pe aceștia în judecată, însă, soluția instanțelor nu i-a fost favorabilă.

A precizat că prin contract a transmis pârâților dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în ., format din teren și construcțiile aflate într-o stare avansată de degradare. În cuprinsul contractului a fost inserată clauza de întreținere și dreptul de uzufruct viager în favoarea reclamantei și a arătat că le-a permis pârâților să edifice o casă nouă în locul celei vechi, însă începând cu anul 2000 aceștia nu s-au mai înțeles și s-au despărțit în fapt, reclamantei fiindu-i interzis accesul în imobil pe motiv că deține o altă locuință. În această situație, a arătat că la data de 16.07.2002 a formulat acțiune în rezoluțiunea contractului de întreținere, soluționată irevocabil în anul 2009.

A subliniat că a încheiat cu pârâții un contract de întreținere și nu unul de donație, întrucât scopul urmărit a fost acela de a-și asigura întreținerea pe viață și nu a avut intenția de a realiza o liberalitate, nedorind să gratifice pe niciunul dintre debitori și că nu a fost respectat dreptul său de uzufruct, reclamanta locuind într-un alt imobil. Totodată, a apreciat că dreptul de uzufruct s-a transferat asupra noii construcții ridicate de pârâți.

În final, a menționat că a început să se simtă din ce în ce mai rău, motiv pentru care i-a notificat pe pârâți pentru a-și îndeplini obligația pe care și-au asumat-o, dar fără rezultat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1020-1021 cod civil și art. 274 Cod procedură civilă.

Acțiunea a fost legal timbrată.

Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii și transformarea în bani a obligației de întreținere, ridicând totodată, excepția insuficientei timbrări, excepția necompetenței teritoriale, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantei, excepția puterii lucrului judecat și excepția lipsei de interes, arătând, în esență, că a existat anterior un alt proces având același obiect și că imediat după soluționarea irevocabilă a litigiului din anul 2009, s-a prezentat de mai multe ori la domiciliul reclamantei pentru a aduce la îndeplinire obligația contractuală și că aceasta a refuzat alimentele aduse de către el și i-a adresat injurii, astfel că se află în imposibilitatea de a-și executa obligația, la care se adaugă și starea de sănătate precară.

Pe cale reconvențională a solicitat transformarea obligației de întreținere într-o obligație în echivalent, constând în plata lunară a sumei de 384,702 lei, ce urmează a fi partajată în funcție de cota-parte ce va reveni fiecăruia dintre debitori, în urma revizuirii deciziei de partaj. Această sumă reprezintă ponderea cheltuielilor efectuate de o persoană lunar pentru produse agroalimentare și băuturi nealcoolice, sănătate, locuință, apă, electricitate, gaze, din totalul cheltuielilor medii lunare pe persoană, calculate de Institutul Național de S.. A arătat că obligația de întreținere a devenit imposibil de executat din cauza creditoarei care refuză prestațiile pârâtului, deși acesta a făcut eforturi deosebite în acest sens. Refuzul creditoarei dovedește că divorțul dintre cei doi pârâți reprezintă o piedică insurmontabilă în calea executării în natură a obligației, o cauză străină și imprevizibilă, situație în care sancțiunea rezilierii nu poate fi aplicabilă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă, art. 2 alin. 1 ind. 1 și art. 18 din Legea nr. 146/1997, art. 13, art. 83, art. 129, art. 166 Cod procedură civilă, art. 1200-1202 Cod civil, art. 119 Cod procedură civilă și art.1073-1075 Cod civil.

La data de 09.02.2010 pârâtul a formulat cerere de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr._ având ca obiect partaj bunuri comune aflat în stadiul procesual revizuire – apel.

La data de 17.03.2010, reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând că pârâții se află în culpă pentru neîndeplinirea obligației de întreținere și că nu poate fi primită solicitarea pârâtului I. I. E. de a transforma obligația de întreținere într-o obligație în echivalent, fiind vorba de instituții de drept distincte și care nu se condiționează reciproc, fiind nevoie de acordul expres al celor două părți în acest sens, or, reclamanta nu este de acord cu această solicitare, iar instanța nu poate hotărî decât în cazuri expres prevăzute de lege, care nu se regăsesc în speța de față.

La termenul de judecată din data de 21.04.2010 instanța a respins excepția necompetenței teritoriale și excepția insuficientei timbrări a acțiunii.

La data de 19.05.2010 pârâtul a invocat a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. 3 și alin. 4 din Legea nr. 146/1997, iar la data de 08.06.2010 pârâtul a formulat cerere de completare a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. 2, alin. 3 și alin. 4 din Legea nr. 146/1997.

Prin încheierea din 16.06.2010 instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 146/1997, formulată de pârâtul I. I. E., ca inadmisibilă, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. 18 alin. 2 și 3 din Legea nr. 146/1997 nu au legătură cu cauza dedusă judecății, de vreme ce pârâtul a formulat deja cerere de reexaminare împotriva modului în care instanța a stabilit taxa judiciară de timbru în sarcina reclamantei, cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 2239R/19.10.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2010 a fost respins recursul formulat de pârât împotriva încheierii din 16.06.2010, ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 28.02.2011 instanța a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată.

În cauză, s-a administrat, la solicitarea părților, proba cu înscrisurile aflate la dosar și proba testimonială, în cadrul căreia, la termenul din 28.03.2011 au fost audiați martorii L. I. și V. M., la data de 09.05.2011 martorul M. N. și la termenul din 06.06.2011 martorul Muhlbacher Wilhelm, declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.

La data de 06.06.2011 pârâtul-reclamant a formulat cerere de micșorare a câtimii obiectului cererii reconvenționale la suma de 185 lei, motivat de faptul că la data formulării cererii era salariat și avea un venit net de 1.147 lei, iar în prezent are o pensie de invaliditate de 740 lei.

Prin sentința civilă nr. 4828/27 iunie 2011, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea principală ca neîntemeiată, a admis în parte cererea reconvențională și a dispus transformarea în bani a obligației de întreținere asumată prin contractul autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 de BNP „Ș. D.”, urmând ca reclamanta-pârâtă să primească lunar suma de 730 lei cu titlu de despăgubiri echivalente.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, au declarat apel S. T. F. și S. F. și recurs I. I. E., cererile de apel, respectiv recurs, fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 29 septembrie 2011.

Prin cererea de recurs înregistrată la data de 26 septembrie 2011, pârâtul I. I. E. a criticat, în parte, sentința instanței de fond, numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor echivalente la care a fost obligat solicitând, ca, prin hotărârea care se va pronunța, să fie modificată în parte sentința și să fie diminuat cuantumul despăgubirilor.

Ca o chestiune prealabilă, recurentul, a arătat că acțiunea în rezoluțiune a fost timbrată la valoarea de 700 lei, noi, astfel că în raport de valoarea stabilită prin cererea principală calea de atac este recursul, conform art. 282¹ Cod procedură civilă.

Referitor la modul în care a fost soluționată cererea reconvențională s-a arătat, sub un prim aspect, că instanța de fond nu a făcut diferența necesară între cheltuielile totale ale populației (730 lei pe persoană) și cheltuielile totale ale unei persoane cu statutul de pensionar care se ridică la 720,03 lei.

Sub un alt aspect, s-a afirmat că instanța nu a ținut cont de faptul că prestațiile au fost pre-fixate, prin contract stabilindu-se că pârâții s-au obligat să acorde întreținere donatorului pe timpul vieții acestuia, în sensul de a-i asigura locuință, medicamente, alimente, precum și asistență medicală de specialitate în caz de boală. Astfel cum părțile au determinat clar componentele întreținerii la care s-au obligat, noțiunea de întreținere nu reclamă interpretare în speță.

Pe cale de consecință, recurentul a apreciat că obligarea sa la plata totalității cheltuielilor lunare efectuate de o persoană s-a făcut, pe de o parte, cu nesocotirea principiului „pacta sunt servanda”, iar pe de altă parte cu încălcarea prevederilor art. 1085 – 1086 Cod civil, care consacră principiul răspunderii pentru repararea prejudiciului previzibil în momentul încheierii contractului.

Față de dispozițiile art. 1085 și art. 1086 Cod civil, recurentul a susținut că poate fi reparat numai ceea ce rezultă în mod direct și necesar din executarea unui contract cu prestații strict determinate, așa cum este cel în speță.

A mai susținut că, de la principiul răspunderii pentru repararea prejudiciului previzibil există o singură excepție, atunci când vina debitorului îmbracă forma intenției, excepție care nu este incidentă în speță, instanța de fond reținând că neexecutarea obligației de întreținere din partea pârâtului este determinată de culpa creditoarei care refuză nejustificat primirea întreținerii.

Pe cale de consecință, în opinia recurentului, determinarea prejudiciului trebuia să se facă prin însumarea elementelor structurale ale prestațiilor asupra cărora au convenit părțile: locuință (locuință, apă, electricitate, gaze – 16,6%), medicamente și asistență medicală de specialitate (sănătate – 4,5%), alimente (produse agroalimentare și băuturi nealcoolice – 40,8%), așa cum acestea au fost defalcate de INS în comunicatul de presă nr. 68/05.04.2011, iar prin cumularea acestora ar rezulta un procent de 61,9% care urmează a fi aplicat la suma de 720,03 lei, reprezentând cheltuielile totale ale unui pensionar, rezultând suma de 445,698 lei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304¹ Cod procedură civilă.

La termenul de judecată de la data de 25 iunie 2012, recurentul-pârât I. I. E. a depus la dosarul cauzei completare a motivelor de recurs, susținând că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de fond este rezultatul încălcării principiului disponibilității și al dreptului la un proces echitabil, care sunt motive de ordine publică.

S-a arătat în acest sens faptul că acordarea de despăgubiri echivalente reprezintă o consecință a neexecutării obligației de a face care dă exclusiv creditorului dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul produs, iar reclamanta-creditoare nu a solicitat acordarea de despăgubiri, ci a optat pentru desființarea contractului, instanța acordând ceea ce nu s-a cerut.

Recurentul a mai arătat că admiterea pretenției sale, și anume, transformarea în bani a obligației de întreținere, s-a făcut în temeiul principiului securității raporturilor juridice civile, fapt dovedit prin preluarea în considerentele sentinței atacate sub formă de citat a considerentele deciziei 46R/29.01.2009.

Totodată, a afirmat că, sub un alt aspect, acordarea de despăgubiri echivalente s-a făcut cu depășirea limitei învestirii și tot cu depășirea limitelor învestirii s-a stabilit și suma pe care urmează să o primească lunar reclamanta, de 730 lei.

În acest sens, recurentul a apreciat că echivalentul bănesc al obligației este în cuantum de 185 lei (inițial s-a propus 384,7 lei, cuantumul fiind micșorat motivat de intervenția unui fapt fortuit – boala care a determinat pensionarea recurentului cu gradul II de invaliditate – fapt survenit ulterior formulării cererii reconvenționale), iar reclamanta nu a contestat suma propusă de pârât și nu a propus, la rândul său, o altă sumă.

S-a subliniat că instanța a stabilit suma de 730 lei lunar, întemeindu-se pe un comunicat al INS, însă aceasta este o instituție publică finanțată de la bugetul de stat, abilitată să organizeze și să întrețină sistemul informațional statistic în profil național, având rol de difuzare a datelor statistice oficiale în scop de îndrumare a opiniei publice, comunicatele de presă ale INS nereprezentând acte normativ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304¹ Cod procedură civilă și art. 306 teza a II-a Cod procedură civilă.

Prin cererea de apel, formulată la data de 23 septembrie 2011 (data poștei) pârâta S. T. F. a criticat sentința instanței de fond, apreciind-o ca fiind netemeinică și nelegală, deoarece instanța, deși a reținut că pârâta S. T. F. a recunoscut pretențiile reclamantei S. F., nu a ținut cont de acest aspect.

A mai arătat că instanța de fond nu s-a preocupat deloc de stabilirea situației de fapt, nu a motivat în drept sentința, iar dispozitivul hotărârii nu respectă cerințele minime de legalitate și anume: deși se admite în parte cererea pârâtului I., nu se dau lămuriri cu privire la partea din cererea pârâtului care a fost respinsă și pentru ce motive.

Cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei, apelanta-pârâtă a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de fond a încălcat dispozițiile imperative ale art. 969 Cod civil și, fără a avea un temei legal, s-a substituit voinței reclamantei dar și a apelantei-pârâte, ca parte în contract, în modificarea obiectului contractului cu clauză de întreținere, recunoscut ca un contract de întreținere încheiat de către părți.

S-a mai adăugat că acordarea unei sume de bani nu asigură reclamantei satisfacerea tuturor acestor nevoi, astfel încât nu se poate reține nici faptul că plata unei sume lunare echivalează cu executarea contractului în litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. Cod procedură civilă.

Prin cererea de apel, formulată la data de 23 septembrie 2011 (data poștei) reclamanta S. F. a solicitat desființarea în totalitate a sentinței apelate, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, precum și respingerea cererii reconvenționale formulate de I. I. E..

Apelanta-reclamantă a arătat că motivarea primei instanțe în care se reține că a refuzat nejustificat să primească întreținerea este superficială și neconformă cu realitatea, deoarece instanța nu a reținut esențialul și anume, stresul permanent la care o supune pârâtul, comportamentul acestuia abuziv și chiar agresiv.

A mai arătat că motivarea instanței este superficială, la dosar existând dovezi care atestă faptul că pârâtul nu i-a purtat niciodată de grijă, că nu a manifestat niciun dram de respect, situație în care continuarea contractului este una forțată și care nu mulțumește decât pe cel vinovat de situația existentă, comportamentul pârâtului I. având ca principală consecință afectarea psihică a reclamantei.

S-a solicitat să se constate că sentința nu este motivată în drept, instanța neindicând textul de lege care stă la baza soluției.

Pe fondul cauzei, apelanta-reclamantă a considerat că acțiunea formulată este întemeiată, deoarece noțiunea de întreținere include multiple prestații, atât de natură materială cât și de natură psihologică, iar din ansamblul probatoriu testimonial administrat nu rezultă faptul că pârâții și-au îndeplinit zilnic obligațiile asumate și nici faptul că au încercat, cel puțin, executarea zilnică a obligațiilor. Din niciun act al dosarului nu rezultă că pârâții s-au preocupat de procurarea de medicamente necesare sau că au achitat toate cheltuielile de întreținere a locuinței, dimpotrivă, din ansamblul probator rezultând că pe parcursul derulării raporturilor contractuale între părți, în perioada supusă analizei, au intervenit certuri generate în principal de comportamentul abuziv, vindicativ al intimatului-pârât I., care a formulat zeci de plângeri penale și cereri în instanță, fără a ține cont de vârsta înaintată a reclamantei și de stresul psihic la care a supus-o.

S-a subliniat că, în temeiul contractului, întreținătorilor le revine și obligația de a se comporta în așa fel încât reclamanta să nu se simtă abandonată, să nu aibă un real sentiment de stres, ci dimpotrivă, se impune a i se asigura confortul psihic necesar pentru a se simți ocrotită, în siguranță, să i se creeze un climat constant de liniște și armonie, iar ca urmare a faptului că întreținerea trebuie prestată zilnic, executarea necorespunzătoare a obligațiilor, oricând pe parcursul derulării contractului, deci chiar și după trecerea unui anumit timp de la încheierea contractului, poate duce la rezoluțiune.

Apelanta a apreciat că pentru a se reține culpa întreținutei este necesar ca pârâții să probeze că au încercat îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, zilnic, nu la anumite intervale de timp, or, din probatoriul administrat nu rezultă că pârâții s-au deplasat zilnic la domiciliul reclamantei pentru a încerca îndeplinirea obligațiilor contractuale.

Pe de altă parte, a mai arătat că, cheltuielile de întreținere (întreținere, lumină, gaze, curent, apă) puteau fi achitate de pârâți, chiar dacă aceștia nu erau în posesia facturilor, aceștia putându-se deplasa la furnizorii de utilități pentru a cunoaște cuantumul sumei de plată și a o achita.

Instanța de fond a încălcat dispozițiile imperative ale art. 969 Cod civil și fără a avea temei legal s-a substituit voinței reclamantei-apelante în modificarea obiectului contractului cu clauză de întreținere încheiat între părți. Acordarea unei sume de bani, a susținut apelanta-reclamantă, nu asigură satisfacerea tuturor nevoilor sale, astfel încât nu se poate reține nici faptul că plata unei sume de bani lunare echivalează cu executarea contractului în litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. Cod procedură civilă.

La termenul de judecată de la data de 25 iunie 2012, apelanta-reclamantă S. F. a depus cerere precizatoare și completatoare prin care a arătat că înțelege să precizeze cererea de apel, după cum urmează: a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și rezolvirea contractului de întreținere în cauză, cu consecința respingerii cererii reconvenționale formulate la prima instanță de apelantul-pârât I. I. E. ca rămasă fără obiect; soluționarea cererii reconvenționale formulate la prima instanță de apelantul-pârât I. I. E. nu constituie un motiv principal și independent de apel, astfel încât se renunță la învestirea instanței de apel cu judecarea pe fond a respectivei cereri, cu excepția aspectelor ce țin de stabilirea cuantumului întreținerii în bani.

În completarea și precizarea motivelor de apel s-a arătat că la pronunțarea soluției, prima instanță a persistat într-o eroare esențială, și anume, nu a avut în vedere individualizarea în timp a neexecutării obligației de întreținere de către cei doi debitori, în raport de data formulării acțiunii.

S-a arătat în acest sens, că, urmare a faptului că Decizia civilă nr. 46R/29.01.2009 a Curții de Apel București are autoritate de lucru judecat până la data de 18.02.2008, iar data formulării acțiunii ce face obiectul prezentului dosar este 02.12.2009, rezultă fără echivoc că cererea de sesizare a primei instanțe a avut în vedere neexecutare obligației de întreținere între aceste două momente, deci, prima instanță, în cadrul operațiunii de administrare și apreciere a probelor, precum și în soluționarea cauzei, trebuia să se raporteze în cele dintâi la modalitatea în care a fost executată obligația de întreținere în perioada 18.02.2008 – 02.12.2009.

Apelanta-reclamantă a afirmat că, neprocedând în acest fel, prima instanță a acceptat în mod nepermis extinderea perioadei până la momentul pronunțării hotărârii, ceea ce a determinat o analiză improprie atât a modalității în care a fost prestată întreținerea în raport de conduita creditoarei întreținerii, cât și a probatoriului administrat.

Totodată, apelanta-reclamantă a apreciat că aspectele reținute de prima instanță referitoare la culpa creditoarei întreținerii au la bază presupuse refuzuri din partea creditoarei, care se plasează exclusiv pe parcursul derulării procesului cu privire la rezoluțiunea contractului, neexistând în cadrul perioadei 18.02.2008 – 02.12.2009 nicio dovadă în sensul refuzului.

Apelata a apreciat că pretinsele executări ale obligației de întreținere de către apelantul-pârât sunt cu titlu pro causa și cu rea-credință, scopul urmărit nefiind acordarea de întreținerea, ci constituirea de probe în apărare, pe calea abuzului.

Referitor la culpa creditoarei întreținerii, s-a mai arătat că aceasta nu poate fi reținută și dintr-un alt motiv, și anume, acela că „executările” oportuniste ale obligației de către apelantul-pârât nu au privit integralitatea componentelor întreținerii, astfel cum acestea au fost stabilite prin contractul încheiat între părți, adică, asigurarea pe timpul vieții creditoarei a locuinței (plata cheltuielilor de întreținere, electricitate, gaz, etc.), medicamentelor (procurare și transportare), alimentelor precum și asistenței medicale de specialitate în caz de boală (asigurarea transportului la unitățile medicale, plata serviciilor medicale).

În subsidiar, în ipoteza în care contractul nu va fi rezolvit, fiind menținută transformarea întreținerii din natură în bani, s-a solicitat instanței să schimbe sentința apelantă, în parte, în sensul obligării apelanților-pârâți la plata unei sume de 1.120 lei.

În aceste sens, s-a arătat, pe de o parte, că prima instanță a avut în vedere o sumă care nu privește decât o parte din componentele întreținerii: hrană, medicamente și menaj, iar pe de altă parte faptul că instanța a neglijat caracterul esențialmente aleatoriu al contractului de întreținere, în raport de conținutul concret al acesteia, astfel cum a fost stabilit de părți.

În al treilea rând, s-a arătat că nici comunicatul de presă nr. 69 din 05.04.2011 al INS nu a fost interpretat corect, din examinarea acestuia rezultând o sumă reală la un cuantum mai ridicat decât cel prevăzut în conținutul sentinței apelante.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 287 alin. 2 teza a II-a Cod procedură civilă.

La data de 25 iunie 2012, în ședință publică, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de S. T. F. față de recursul declarat de I. I. E., prin care s-a solicitat respingerea căii de atac promovate ca nefondată.

În fapt apelanta-pârâtă a arătat că în această cauză trebuie avută în vedere situația concretă și anume, că donatorul este o persoană de 85 de ani, locuiește singură, are o stare de sănătate mai mult decât precară, cu o reală nevoie de ajutor, menaj și o pensie de 350 lei.

S-a mai arătat că recurentul-pârât recunoaște că prin actul de donație cu clauză de întreținere au fost determinate clar componentele de întreținere folosindu-se termeni expliciți, astfel că prin transformarea obligației de întreținere în plată echivalentă, nu se pot acoperi o mare parte din obligații: asistență medicală, medicamente.

Apelanta-pârâtă a afirmat că din declarațiile martorilor a reieșit clar că oferta recurentului s-a rezumat numai la cantități simbolice de alimente oferite lunar, într-o anumită etapă a procesului, restul obligațiilor fiind neacoperite.

La același termen de judecată, 25 iunie 2012, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de S. F. la cererea de recurs formulată de I. I. E., prin care s-a solicitat calificarea căii de atac ca fiind apelul, iar pe fond, respingerea căii de atac declarate de pârâtul I..

În primul rând, apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că dosarul se află în faza procesuală a apelului, invocând, pe de o parte, litigiul anterior – dosarul nr._, care a urmat trei stadii procesuale: fond, apel și recurs, iar pe de altă parte, faptul că sancțiunea rezoluțiunii contractului trebuie privită din perspectiva unei valori actuale la acest moment a imobilului și nu prin raportare la momentul încheierii contractului, deoarece consecințele economice produse în patrimoniul părților trebuie să fie unele actuale, ținând cont de creșterea prețurilor.

Referitor la cuantumul sumei reprezentând echivalentul întreținerii s-a arătat că debitorul întreținerii este obligat să acorde întreținerea în natură în condițiile prevăzute în contract, iar în lipsa unei stipulații exprese, potrivit regulilor aplicabile obligaților intuitu personae, debitorul nu se poate libera de executarea obligației de întreținere oricât de oneroasă ar fi pentru el și chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit fără a pretinde restituirea contravalorii întreținerii prestate; suma periodică stabilită de instanță, fiind o dezdăunare pentru neexecutarea întreținerii în natură, este susceptibilă de modificare dacă nu acoperă nevoile creditorului întreținerii, iar transformarea (convertirea în bani) obligației de întreținere printr-o hotărârea judecătorească, fără acordul părților, nu valorează novație, raporturile dintre părți fiind guvernate în continuare de regulile aplicabile contractului de întreținere.

Așadar, a subliniat apelanta-reclamantă, trebuie reținut că valoarea întreținerii nu depinde de posibilitățile debitorului, ci de necesitățile creditorului.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat și prin cererea precizatoare și completatoare a apelului, apelanta S. F. a apreciat că valoarea întreținerii, în realitate, este mai mare decât cea stabilită de instanță.

Sub acest aspect apelanta a reluat aspectele prezentate prin cererea completatoare și precizatoare.

La data de 18 octombrie 2012, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de I. I. E. la cererea de apel formulată de S. T. F., prin care s-au invocat excepțiile lipsei de interes în exercitarea căii de atac, inadmisibilității căii de atac și exercitării abuzive a drepturilor procesuale.

În motivarea excepției lipsei de interes s-a arătat că, atât timp cât acțiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată, apelanta-pârâtă nu are un interes procesual în a formula cerere de apel. S-a susținut că aspectele invocate de aceasta, prin raportare la reclamantă, nu îndeplinesc condiția ca interesul să fie personal și direct, deoarece folosul practic al căii de atac se răsfrânge nu asupra sa, ci asupra unei alte părți, în speță reclamanta.

A mai adăugat că nu reprezintă un interes juridic legitim, faptul că reclamanta a deturnat interesul procesual pe care l-a subordonat co-pârâtei și nici conivența dintre acțiunea reclamantei și actele procesuale îndeplinite de pârâtă în scopul admiterii acțiunii principale.

Din punctul de vedere al admisibilității apelului declarat de S. T. F. s-a afirmat că potrivit art. 296 Cod procedură civilă, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, iar prin cererea de apel pârâta a solicitat, tocmai, să i se creeze o situație mai grea.

Față de aspectele prezentate, a solicitat să se constate că apelul a fost declarat cu rea-credință, având un scop ilicit și anume, scoaterea imobilului de la masa partajabilă.

Pe fondul apelului, s-a arătat că există o contradicție flagrantă între pretenția apelantei-reclamante de a i se acorda întreținere în natură și invocarea lipsei banilor ca motiv al neîndeplinirii obligației.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 – 118 Cod procedură civilă.

La aceeași dată, pârâtul I. I. E. a depus la dosarul cauzei întâmpinare la cererea de apel formulată de S. F., prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea apelului.

În susținerea excepției inadmisibilității, excepție invocată și în fața primei instanțe și respinsă, fără motivare, s-a arătat că, în speță, părțile contractante au convenit o clauză de opțiune a sancțiunii aplicabile în situația neexecutării culpabile a obligației de către debitori, și anume rezilierea, iar instanța a fost învestită cu o cerere în rezoluțiune, reclamanta exercitându-și un drept procesual nerecunoscut de lege.

Totodată, a afirmat că reclamanta a solicitat prin cererea introductivă rezoluțiunea contractului, în integralitatea sa, deși legal putea solicita numai desființarea parțială a contractului, doar în ceea ce privește transmiterea nudei proprietăți în schimbul întreținerii.

În motivarea excepției lipsei de interes s-a arătat că apelanta-reclamantă și apelanta-pârâtă au acționat de conivență una în sprijinul acuzațiilor celeilalte, ambele invocând recunoașterea de către co – pârâtă a pretențiilor reclamantei ca motiv de apel.

S-a mai arătat că din modul în care au fost redactate cererile de apel reiese cu evidență că apelanta-pârâtă este cea care a formulat apel, iar nu reclamanta care doar l-a semnat.

Pe fond, pârâtul a apreciat că Judecătoria Sectorului 4 București a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale invocate de părți, reținând că neexecutarea obligației de întreținere din partea pârâtului este determinată de culpa creditoarei care refuză nejustificat primirea întreținerii, astfel cum rezultă din declarațiile martorilor, reclamanta neputând să își invoce propria culpă.

Referitor la critica adusă sentinței cu privire la lipsa analizei îndeplinirii obligației de întreținere în perioada 08.02.2008 – 02.12.2009, s-a arătat că susținerile apelantei-reclamante sunt de rea-credință, în fapt aceasta supunând tribunalului, pentru prima dată în apel, o cerere nouă, tot o pretenție nouă fiind și cererea de stabilire a daunelor interese la suma de 1.120 lei.

Prin cererea reconvențională s-a indicat sursa care a stat la baza calculului echivalentului lunar al obligației, iar reclamanta nu a contestat suma propusă și nici nu a propus, la rândul său, o altă sumă, situație în care se invocă excepția inadmisibilității cercetării pentru prima oară în apel a cererilor apelantei-reclamante față de dispozițiile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă.

Pârâtul a mai arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale, judecătorul cercetând faptele la care s-a referit reclamanta în limita temeiurilor de drept invocate de părți, iar față de dispozițiile art. 970 Cod civil, odată ce reclamanta zădărnicește în permanență încercările celeilalte părți de a-și îndeplini obligațiile asumate, aceasta nu poate invoca propria culpă.

A mai susținut pârâtul că, pe de o parte, pentru a-și executa obligațiile contractuale a notificat reclamanta în două rânduri, la datele de 12.10.2011 și 15.11.2011, însă nu a primit niciun răspuns de la creditoarea obligației de întreținere, iar, pe de altă parte, faptul că îndeplinirea tuturor prestațiilor a căror neexecutare i-o reproșează exclusiv reclamanta: să i se ia rețele de la medic, să i se cumpere medicamente, să fie scoasă la plimbare, să i se pregătească mâncarea, să i se spele, calce, să i se facă un minim de curățenie și să i se asigure o atmosferă caldă, nu necesită nicio sumă de bani.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 – 118 Cod procedură civilă.

La data de 04 februarie 2013, pârâtul I. I. E. a formulat, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă S. F., cerere de aderare la apelul părții potrivnice, prin care a solicitat anularea încheierii din data de 28.02.2011 și, în consecință, anularea sentinței apelate și anularea cererii de chemare în judecată.

În motivare, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a indicat valoarea obiectului cererii, fiind încălcate astfel prevederile art. 112 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă.

A arătat că a invocat în fața primei instanțe excepția de nulitate a cererii de chemare în judecată la termenul de judecată de la data de 28.02.2011, iar instanța nu a fost preocupată să stabilească valoarea obiectului cererii, respingând excepția. Mai mult, nici măcar reclamanta nu a dorit să își completeze cererea în condițiile în care acțiunea, în mod evident, nu îndeplinește condițiile și formele esențiale ale valabilității impuse de legiuitor.

A apreciat apelantul-pârât că refuzul apelantei-reclamante de a indica valoarea obiectului cererii este potrivnic normelor legale cu caracter imperativ ale art. 112 Cod procedură civilă, reprezentând dovada că acțiunea a fost formulată inform, în mod deliberat, cu intenția de vătămare a celeilalte părți, prin perturbarea serioasă a mijloacelor de apărare recunoscute de lege.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 293 și art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă.

Prin Încheierea de ședință din data de 25 iunie 2012 tribunalul, pentru considerentele arătate în respectiva încheiere, a stabilit ca fiind apel calea de atac formulată.

Ulterior, prin Încheierea de ședință din data de 17 decembrie 2012, tribunalul a luat act de retragerea apelului formulat de apelanta-pârâtă S. T. F. declarat împotriva sentinței civile nr. 4828 din 27.06.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.

Excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes invocate de apelantul-pârât I. I. E. prin întâmpinarea formulată față de apelul declarat de S. F., au fost respinse prin încheierea de ședință din data de 01.04.2013. Prin aceeași încheiere, a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția lipsei de interes în formularea apelului de către S. T. F., invocată tot de apelantul-pârât, iar cererea de aderare la apelul părții potrivnice formulată de I. I. E. a fost calificată drept completare a motivelor de apel și a fost analizată odată cu fondul apelului.

Prindecizia civilă nr. 369 A/08.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S. F. împotriva sentinței civile nr. 4828/27.06.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu apelantul-pârât I. I. E. și cu intimata-pârâtă S. T. F., s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis cererea principală și s-a dispus rezoluțiunea contractului autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 de BNP „Ș. D.”. Totodată, s-a respins cererea reconvențională ca rămasă fără obiect și s-a respins apelul declarat de apelantul-pârât I. I. E. împotriva aceleiași sentințe civile.

Pentru a decide astfel, analizând actele și lucrările dosarului și apelurile declarate în cauză, tribunalul a reținut următoarele:

Referitor la apelul declarat de reclamanta S. F., s-a reținut că, în litigiul de față, apelanta-reclamantă a solicitat pentru a doua oară desființarea contractului de donație autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 la BNP „Ș. D.”, pentru neexecutarea obligației de întreținere de către donatari.

În ceea ce privește natura juridică a contractului încheiat între părți, tribunalul a constatat că prima instanță a calificat contractul ca fiind un contract de întreținere și niciuna dintre părți nu a înțeles să critice soluția sub acest aspect, motiv pentru care calificarea contractului făcută de judecătorie a intrat în puterea de lucru judecat.

Plecând de la această calificare, s-a reținut că în speță, obligația principală asumată de apelantul-pârât I. și intimata-pârâtă S. T. F. este asigurarea întreținerii donatoarei S. F. pe timpul vieții și suportarea cheltuielilor de înmormântare.

Fiind un contract nenumit, în caz de neexecutare a obligației de întreținere, contractului i se aplică dispozițiile dreptului comun privind contractele bilaterale, dispozițiile art. 1020 Cod civil, conform căruia rezoluțiunea, adică sancțiunea civilă constând în desființarea contractului, la cererea unei părți, cu efecte retroactive, este întotdeauna subînțeleasă în contractele sinalagmatice, în cazul în care una din părți nu își îndeplinește obligațiile contractuale. Din analiza contractului s-a constatat că și părțile au făcut referire expresă la aplicarea dispozițiilor art. 1020 – 1021 Cod civil în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate de donatari.

Prin raportare la aceste dispoziții legale, instanța de apel a reținut că, în speță, obligațiile părților sunt stipulate expres în clauzele contractuale și reprezintă legea părților, conform dispozițiilor art. 969 și art. 970 Cod civil, situație în care se impune a se analiza dacă apelanta-reclamantă și-a executat obligația asumată, iar pârâții-donatari au refuzat executarea propriilor obligații.

Din actele existente la dosar, precum și față de susținerile părților, a rezultat că apelanta-reclamantă S. F. și-a respectat obligațiile contractuale asumate, nici apelantul-pârât și nici intimata-pârâtă neinvocând, la vreun moment, neexecutarea obligațiilor asumate de donatoare.

În ceea ce privește executarea obligației de întreținere de către apelantul-pârât I. și apelanta-intimata S. T. F., având în vedere criticile formulate de apelanta-reclamantă prin cererea de apel, precum și susținerile apelantului-pârât I. din întâmpinare, s-a constatat că perioada pentru care urmează a fi analizată executarea obligației de întreținere este 18 februarie 2008 – 02 decembrie 2009.

Nu au fost primite susținerile apelantului-pârât, în sensul că prin solicitarea de a se determina perioada în care să fie analizate prestațiile de întreținere se formulează o nouă cerere în apel, deoarece solicitarea apelantei-reclamante nu reprezintă o cerere nouă în sensul art. 294 Cod procedură civilă.

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă nu a schimbat calitatea părților, obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată, ci a criticat sentința primei instanței sub aspectul perioadei în care a analizat executarea obligației de întreținere, critică care nu poate fi calificată drept o cerere nouă și care este întemeiată în parte, odată ce declarațiile martorilor la care se face referire în motivare vizează și aspecte ulterioare lunii decembrie 2009.

Referitor la executarea obligației de întreținere de către debitorii pârâți în perioada 18.02.2008 – 02.12.2009 tribunalul a reținut, după cum a arătat și apelantul-pârât prin cererea de apel, că prestațiile au fost prefixate prin contract, și anume, debitorii aveau obligația de a-i asigura creditoarei: locuință (locuință, apă, electricitate, gaze), medicamente și asistență medicală de specialitate, alimente (produse agroalimentare și băuturi nealcoolice), astfel că s-a analizat în ce măsură aceste obligații au fost respectate de către pârâți.

Intimata-pârâtă S. T. F., atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, a recunoscut faptul că nu a prestat întreținere apelantei-reclamante S. F., însă simpla recunoaștere a debitoarei nu poate conduce la admiterea acțiunii cu consecința desființării contractului de întreținere.

În acest sens, s-a reținut că, în măsura în care în contractul de întreținere există o pluralitate de părți, obligația de întreținere este indivizibilă, atât sub aspect activ, cât și sub aspect pasiv, astfel că în contractul de față fiecare (oricare) dintre debitori poate executa obligația de întreținere cu efect liberator și pentru celălalt debitor. Pe cale de consecință, în mod corect prima instanță nu a dat relevanță recunoașterii neexecutării obligației de către intimata-pârâtă, neputându-se face abstracție nici de relațiile tensionate care există între cei doi debitori ai obligației și care pot avea influență asupra poziției procesuale a intimatei-pârâte S. T. F..

În ceea ce privește executarea obligației de întreținere de către apelantul-pârât s-a reținut din declarațiile martorilor propuși de acesta că în perioada 2007 – 2010, deci, implicit și în perioada supusă analizei în dosarul de față, apelantul-pârât se prezenta la imobilul apelantei-reclamante de aproximativ 5-6 ori pe an pentru a-i aduce pachete cu alimente pe care reclamanta le refuza, martorii neputând indica motivul refuzului. Martorii au explicat că aveau cunoștință de conținutul pachetelor, deoarece îl însoțeau pe apelantul-pârât la cumpărături, însă aceștia nu au fost în măsură să arate dacă pârâtul a executat și celelalte componente ale obligației de întreținere. În acest sens, s-a reținut din declarația martorului Mulbacher Wilhelm faptul că nu are cunoștință ca pârâtul să fi cumpărat vreodată medicamente sau să o fi însoțit pe reclamantă la spital.

În schimb, din probele prezentate de apelanta-reclamantă s-a constatat că aceasta a avut nevoie de îngrijiri medicale în cursul anilor 2008 – 2009 după cum rezultă din înscrisurile existente la filele 247 – 256 (vol. I dosar fond), suportând singură contravaloarea tratamentului, acest ultim aspect rezultând din faptul că ea se află în posesia chitanțelor. Totodată apelantul-pârât nu a contestat în niciun moment faptul că apelanta-reclamantă a suportat contravaloarea medicamentelor, apărările acestuia bazându-se numai pe refuzul creditoarei obligației de întreținere de a primi pachetele cu produse alimentare.

De asemenea, apelanta-reclamantă a prezentat dovezi din care rezultă că a achitat impozitul aferent imobilului în care locuiește (filele 32 – 33 vol. II dosar fond) și contravaloarea cotelor de întreținere (filele 35 – 40 vol. II dosar fond) deși, potrivit recunoașterii apelantului-pârât, aceste cheltuieli sunt incluse în obligația de a asigura creditorului întreținerii locuința (partea finală a cererii de apel – fila 6 dosar tribunal).

Tribunalul a reținut că obligația de întreținere asumată de către apelantul-pârât și intimata-pârâtă este o obligație complexă, care nu se rezumă numai la procurarea de alimente pentru creditorul întreținerii, ci și asigurarea condițiilor necesare traiului acestuia, conținutul obligației variind, în timp, în funcție de nevoile creditorului.

Tribunalul a apreciat că, în cauza de față, prin probatoriul administrat, apelanta-reclamantă a dovedit că în perioada 18 februarie 2008 – 2 decembrie 2009 a avut nevoie de îngrijiri medicale, iar pârâții nu au suportat contravaloarea acestora, deși s-au obligat în mod expres în acest sens. De asemenea, pârâții-debitori ai întreținerii nu au achitat utilitățile, întreținerea sau impozitul aferent imobilului ocupat de apelanta-reclamantă, cu toate că și acestea sunt componente ale obligației de întreținere.

Deși s-a apărat invocând refuzul de a primi întreținere al creditoarei, apelantul-pârât I. I. E. nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte că a încercat executarea obligației asumate prin contract și sub un alt aspect decât cel alimentar. Faptul că apelantul-pârât a înțeles să își execute obligația de întreținere numai sub aspectul furnizării alimentelor rezultă și din notificările trimise, prin executor judecătoresc apelantei-reclamante în cursul procesului, în care se menționează că la sediul biroului de executor s-a prezentat mandatara apelantului cu pachete ce conțineau exclusiv produsele alimentare prezentate în listă.

Or, în atare condiții, criticile formulate de apelanta-reclamantă în sensul neexecutării obligației de întreținere, sub toate aspectele, de către pârâți au fost apreciate ca fiind întemeiate.

Pe cale de consecință, tribunalul a reținut că, în cauză, sunt îndeplinite primele două condiții amintite anterior pentru a se dispune rezoluțiunea contractului în temeiul art. 1020 – 1021 Cod civil, forma în vigoare la data încheierii contractului, și anume: neexecutarea obligațiilor asumate de către debitori, neexecutare ce este imputabilă acestora.

În fine, în ceea ce privește cea de-a treia condiție și anume, punerea în întârziere a debitorilor, după cum corect a arătat și prima instanță, dată fiind natura specifică a obligației de întreținere, termenele stipulate pentru executare au caracter esențial, astfel că debitorul este de drept în întârziere, conform art. 1079 Cod civil.

Apreciind ca a fi întrunite condițiile impuse de lege pentru a dispune rezoluțiunea contractului, cu observarea dispozițiilor art. 969, art. 970, art. 1020, art. 1021 și art. 1079 Cod civil și ale art. 297 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea principală și a dispus rezoluțiunea contractului autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 de BNP „Ș. D.” și a respinge cererea reconvențională ca rămasă fără obiect.

Cu privire la apelul declarat de pârâtul I. I. E., tribunalul a reținut că, acesta, astfel cum a fost completat la datele de 25 iunie 2012 și 4 februarie 2013, vizează modul în care a fost soluționată excepția nulității prin încheierea de ședință din data de 28.02.2011, precum și soluția pronunțată cu privire la cererea reconvențională, sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de soluționare a excepției nulității cererii de chemare în judecată, s-a constatat că potrivit dispozițiilor art. 112 pct. 3 Cod procedură civilă „cererea de chemare în judecată va cuprinde (…) obiectul cererii și valoarea lui după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință”.

A apreciat instanța de apel că, în cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a solicitat rezoluțiunea contractului de donație autentificat sub nr. 2030/27.08.1997, indicând astfel în mod clar obiectul cererii de chemare în judecată, iar prin prezentarea la dosar a actului, a permis instanței să cunoască valoarea obiectului, adică valoarea contractului, valoare în funcție de care s-a și stabilit taxa judiciară de timbru pentru acțiunea de fond și pentru prezenta cale de atac.

De asemenea, a fost avut în vedere faptul că, evaluarea obiectului cererii putea fi contestată de apelantul-pârât, situație în care acesta ar fi putut solicita administrarea de probe pe acest aspect, însă a înțeles să conteste evaluarea sub forma invocării excepției insuficientei timbrări, fără a propune probe suplimentare pentru determinarea valorii obiectului cererii.

În atare condiții, s-a apreciat că, în mod corect, raportându-se la valoarea din contract, prima instanță a respins excepția nulității prin încheierea de ședință din data de 28 februarie 2011 și a constatat că acțiunea formulată de apelanta-reclamantă S. F. îndeplinește condițiile impuse de art. 112 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește modul de soluționare a cererii reconvenționale, tribunalul a reținut că, în caz de neexecutare a obligației de întreținere, creditorul are facultatea de a cere instanței obligarea debitorului la prestarea întreținerii prin plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri echivalente, sub forma unor pretații periodice.

Totodată, ca o aplicație a principiului salvgardării efectelor contractului și pentru a se da eficacitate voinței inițiale a părților exprimată la momentul încheierii actului juridic, s-a recunoscut și debitorului obligației posibilitatea de a solicita transformarea în bani a obligației de întreținere, în măsura în care s-a constatat că executarea în natură a întreținerii este imposibilă din cauza atitudinii culpabile a creditorului.

S-a apreciat că, prima instanță, reținând refuzul nejustificat al apelantei-reclamante de a primi întreținere, a admis în parte cererea reconvențională și prin raportare la datele statistice cuprinse în comunicatul de presă nr. 69/05.04.2011 privind veniturile și cheltuielile gospodăriilor populației în trimestrul al IV al anului 2010 al INS, a dispus transformarea în bani a obligației de întreținere asumată prin contractul autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 de BNP „Ș. D.”, stabilind ca reclamanta-pârâtă să primească lunar suma de 730 lei, cu titlu de despăgubiri echivalente. Această sumă, în opinia apelantului-pârât, a fost stabilită fără a se ține seama de elementele structurale ale prestațiilor asupra cărora au convenit părțile, fără a se ține seama de prevederile art. 969 Cod civil și ale art. 1085 – 1086 Cod civil și nici de limitele impuse de principiul disponibilității.

Cu privire la aceste critici, tribunalul a constatat că, în cazul transformării în bani a obligației de întreținere, suma periodică stabilită de instanță, trebuie să acopere nevoile creditorului întreținerii și, întocmai ca și întreținerea în natură, este variabilă, în funcție de necesitățile creditorului, de costul vieții. Totodată, transformarea în bani a obligației, printr-o hotărâre judecătorească, fără acordul părților, nu are valoarea novației (adică nu dă naștere unei noi obligații) raporturile dintre părți fiind guvernate, în continuare, de regulile aplicabile contractului de întreținere.

Pe cale de consecință, a apreciat instanța de apel că, la stabilirea sumei datorate de debitorul întreținerii, nu s-a ținut cont de starea financiară a acestuia, ci exclusiv de nevoile creditorului, astfel că susținerile apelantului-pârât referitoare la faptul că instanța de fond nu a făcut diferența necesară dintre cheltuielile totale ale populației și cheltuielile totale ale unei persoane cu statut de pensionar, nu au fost primite. Având în vedere caracterul intuitu personae al obligației de întreținere, suma de bani pe care o datorează debitorul obligației se stabilește, exclusiv prin raportare la nevoile creditorului și nu pe bază de procente, ori prin luarea în considerare a nevoilor unei persoane cu statut de pensionar. Totodată, nu contează nivelul veniturilor debitorului deoarece, față de caracterul aleatoriu al contractului, debitorul nu se poate libera de executarea obligației oricât de oneroasă ar deveni pentru el.

De asemenea, nu au fost primite nici susținerile referitoare la încălcarea principiului disponibilității și la depășirea limitelor învestirii instanței, deoarece, odată ce a formulat cererea reconvențională, apelantul-reclamant a investit instanța cu o cerere de transformare în bani a obligației și nu cu o cerere prin care a solicitat înlocuirea obligației de întreținere în natură, cu plata unei anumite sume de bani.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere faptul că, este un contract aleatoriu contractul de întreținere, iar prestațiile se stabilesc în funcție de nevoile creditorului, caz în care, la transformarea în bani a obligației, instanța nu este ținută de suma propusă de apelantul-pârât, ci limitele învestirii sunt fixate de obiectul cererii reconvenționale, și anume, transformarea obligației ținându-se seama de nevoile creditorului.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1085 – 1086 Cod civil, care consacră principiul reparării prejudiciului cauzat prin neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor, precum și greșita acordare de despăgubiri echivalente apelantei-reclamante, tribunalul a constatat că din motivarea instanței de fond nu rezultă că aceasta ar fi făcut aplicarea în cauza de față a dispozițiilor amintite mai sus.

Prima instanță a reținut culpa creditoarei obligației și a dat eficiență principiului salvgardării actului juridic civil în momentul în care a admis cererea reconvențională, iar nivelul sumei de bani pe care o datorează debitorii a fost stabilită nu prin aplicarea regulilor prevăzute de Codul civil pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor, ci prin raportare la regulile care guvernează contractul de întreținere, indicându-se în mod expres că suma de 730 lei poate asigura reclamantei întreținerea, suma fiindu-i suficientă pentru a-și procura hrana, medicamente și pentru menaj.

Odată ce instanța nu a făcut referire la prejudiciul previzibil sau beneficiul nerealizat, criticile formulate de apelantul-pârât sub acest aspect au fost apreciate nefondate. Mențiunea din dispozitiv referitoare la despăgubiri echivalente, nu conduce la concluzia că prima instanță a acordat reclamantei altceva decât a cerut, atât timp cât din motivare rezultă că nu s-au avut în vedere despăgubirile în sensul art. 1085 – 1086 Cod civil, ci doar transformarea întreținerii dintr-o obligație ce se execută în natură într-o obligație în bani echivalentă.

Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 969 și art. 970 Cod civil, precum și dispozițiile art. 297 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul declarat de apelantul-pârât I. I. E., ca nefondat.

Împotriva deciziei tribunaluluia declarat recurs pârâtul I. I. E., solicitând admiterea acestuia și casarea în întregime a hotărârii atacate și rejudecând pricina în fond, să se ia act de retragerea apelului intimatei-reclamante S. F., în ceea ce privește admiterea de către instanța de fond a cererii reconvenționale și să se respingă apelul intimatei-reclamante, să se admită apelul său și să se stabilească cuantumul obligației echivalente la 185 lei/lunar, cu cheltuieli pe cale separată.

În motivarea recursului, după expunerea succintă a parcursului judiciar al cererii, recurentul-pârât a arătat următoarele:

Prin încheierea de dezbateri de la 01.04.2013, tribunalul a calificat cererea pârâtului de aderare la apel ca fiind motiv suplimentar de apel, i-a respins cererea de verificare de scripte, ca inadmisibilă, i-a respins cererea de îndreptare eroare materială din încheierea de ședință de la 25.06.2011, pentru lipsa calității procesuale active și i-a respins atât excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, cât și excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, totodată, dispunând amendarea mandatarului său, pentru invocarea excepției autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 46R/29.01.2009, apreciind că invocarea excepției este formulată cu rea-credință, întrucât încă din data de 28.02.2011 se cunoștea că această excepție a autorității de lucru judecat a fost respinsă.

La rândul său, mandatarul pârâtului a formulat cerere de recuzare a președintelui completului, care a dat decizia amendării, fără a se consulta cu celălalt judecător.

Pentru soluționarea cererii de recuzare în Camera de Consiliu, tribunalul a dispus suspendarea ședinței timp de 30 minute și, deși până la reluarea ședinței, el, recurentul-pârât, nu depusese încă cererea motivată și timbrată, aceasta fiind depusă prin registratură la 13,05 (f. 246), la ora 12,36 tribunalul s-a pronunțat pe această cerere, anulând-o ca netimbrată.

Apoi, arată recurentul-pârât, deși nu se afla în sală, instanța, făcând a doua strigare, care nu se justifica, a reluat cauza, a administrat probe și a permis părților prezente să pună concluzii.

Cererea de recuzare motivată și timbrată a fost depusă prin registratură la ora 13,05, fiind soluționată a doua zi – 02.04.2013 de către un alt complet, fiind respinsă ca nefondată (f. 249).

Prin hotărârea dată, învederează recurentul-pârât, instanța a încălcat formele de procedură imperative, principiul rolului activ al judecătorului, nu a respectat principiul oralității, a încălcat principiul dreptului la apărare (motive prevăzute de dispozițiile art. 305 pct. 5 Cod procedură civilă), iar lui i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind privat de garanția privind independența și imparțialitatea instanței (motiv prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește legislația națională, recurentul-pârât arată că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (2) Cod procedură civilă: "Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute". Arată că a considerat ca amendarea sa pentru invocarea autorității de lucru judecat este un indiciu cert de arbitrariu, deoarece instanța avea obligația să-i ceară recurentului-pârât explicații pentru a se lămuri dacă a invocat autoritatea de lucru judecat sub forma sa negativă, de excepție dirimantă, sau sub forma sa pozitivă, de prezumție legală irefragabilă.

În speță, arată recurentul-pârât, instanța nu numai că nu i-a cerut explicații, dar l-a împiedicat să dea vreo explicație, deoarece a considerat că "prin modul de formulare a acestei excepții se tinde la tergiversarea cauzei dispunând, în consecință, amendarea mandatarului său.

Astfel, considerând nu numai că este suficient că nu și-a îndeplinit rolul activ, instanța nici măcar nu i-a permis să se apere, deoarece, așa cum se arată în încheierea de dezbateri, excepția nu era formulată în scris ("tribunalul pune în vedere apelantului-pârât prin mandatar să depună în scris excepția invocată și înscrisuri în susținerea acesteia").

A mai susținut recurentul-pârât că toate măsurile procesuale ale instanței au fost luate cu încălcarea legii, în scopul tranșării cauzei în favoarea apelantei-reclamante și astfel, s-au încălcat principii interne de ordine publică: rolului activ al judecătorului, oralitatea, dreptul la apărare, dar și principiul comunitar al dreptului la un proces echitabil.

Instanța a dispus "a doua strigare", cu încălcarea dispozițiilor art. 104 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, potrivit cărora a doua strigare nu se poate face decât „în cazul în care niciuna din părți nu se prezintă la strigarea cauzei" și nelegala este, arată recurentul-pârât, și fixarea unei anumite ore, la sfârșitul ședinței.

Potrivit dispozițiilor art. 104 alin. (12) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 387/2005, „La cererea părților, instanța va putea lăsa cauza la urmă fixând o anumită oră.”

Este adevărat că instanța poate să suspende ședința pentru motive justificate, dar aceasta nu implică și reluarea automat a cauzelor aflate în dezbatere în momentul suspendării, neexistând nici o prevedere în acest sens, ci, dimpotrivă, există prevederi imperative care impun fixarea în continuare a dezbaterilor în ședințe diferite (art. 145 Cod procedură civilă).

Mai mult, învederează recurentul-pârât, la data pronunțării asupra fondului, încheierea de la 02.04.2013 prin care i s-a respins cererea de recuzare ca neîntemeiată, de către un alt complet, se afla la dosar această încheiere (f. 249) înaintea încheierii de la 01.04.2013, prin care cererea a fost anulată (fila 250).

Tot pentru a îndeplini criteriul aparenței ar fi putut instanța ca, după anularea sentinței (admiterea apelului s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 297 Cod procedură civilă), să stabilească un termen pentru judecarea pe fond, or, procedând în modalitatea arătată, hotărârea instanței atrage nulitatea necondiționată a încheierii de dezbateri.

Sub un alt aspect, a susținut recurentul că, respingând excepțiile de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată și a lipsei de interes a apelului, instanța a pronunțat o decizie nemotivată și lipsită de temei legal, pronunțată cu schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al contractului (motivul prevăzut de art. 304 pct. 7, 8 și 9), deoarece dreptul la un proces echitabil trebuie analizat și din perspectiva motivării hotărârii.

Astfel, excepția de inadmisibilitate a cererii invocată la 09.05.2011 nu viza numai faptul că actul încheiat este unul complex neputând fi reziliat decât parțial, iar nu în integralitatea sa așa cum a cerut reclamanta, ci și faptul că reclamanta a cerut rezoluțiunea ex tunc, iar nu rezilierea ex nunc, fapt dovedit de notele scrise depuse la dosar, la acel termen.

Or, sub un prim aspect, prima instanță a respins excepția inadmisibilității, exclusiv pe criticile vizând complexitatea contractului, fără să se pronunțe asupra criticilor privind sancțiunea stipulată în contract.

Sub un alt aspect, deși excepția a fost respinsă ca nefondată, soluția nu este motivată nici în fapt nici în drept.

Referitor la excepția lipsei de interes, recurentul-pârât arată că interesul trebuia justificat nu numai la introducerea cererii de chemare în judecată, ci și la introducerea căii de atac, or, instanța s-a pronunțat exclusiv pe excepția lipsei de interes a acțiunii, lăsând nesoluționată lipsa interesului reclamantei în promovarea apelului.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, recurentul-pârât învederează că în mod greșit instanța i-a respins această excepție, fără să îl lase să argumenteze.

Din modul de redactare a considerentelor de către prima instanță rezultă că aceasta a înțeles să respingă autoritatea de lucru judecat, dar a făcut referire și la prezumția legală a puterii lucrului judecat, față de modul de argumentare a respingerii cererii apelantei-reclamante.

Cum prima instanță a reținut sub formă de prezumție legală autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 46R/29.01.2009 pronunțată într-un litigiu anterior, având aceleași părți, același obiect și aceeași cauză, instanța de apel nu mai putea să decidă rezoluțiunea contractului, decât refuzând să aplice norma juridică prevăzută de dispozițiile art. 1200 alin. 1 pct. 4 Cod civil și negând "puterea ce legea acordă autorității lucrului judecat” (motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).

A arătat recurentul că, principiul puterii ce legea acordă lucrului judecat împiedică nu numai judecarea unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată într-o cale de atac. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunere a în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din Convenție.

Pe de altă parte, susține recurentul că a fost greșit calificat ca motiv suplimentar de apel calificarea cererii de aderare la apelul "părții potrivnice”. În mod greșit a apreciat instanța că nu sunt îndeplinite condițiile art. 293 Cod procedură civilă, instanța făcând o greșită interpretare și aplicare a legii și neîndeplinindu-și rolul activ (art. 304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă), deoarece modificarea soluției date cererii principale nu putea fi obținută decât prin aderarea sa la apelul părții potrivnice, apelul principal fiind lipsit de interes.

Mai mult, susține recurentul că soluția respingerii excepției de nulitate a cererii principale pentru lipsa elementelor esențiale prevăzute imperativ de legiuitor prin dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, s-a făcut cu ignorarea analizării a însuși actului procedural atacat: cererea de chemare în judecată, deoarece chestiunea juridică la care instanța avea obligația să dea un răspuns specific și explicit era legalitatea cererii de chemare în judecată, or motivarea pe alte temeiuri de fapt decât cele invocate echivalează cu nemotivarea.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că instanța a schimbat calificarea contractului, deoarece reținând că valoarea întreținerii a rămas neschimbată, fiind aceeași ca în momentul înstrăinării terenului, instanța, în deplin acord cu reclamanta, a negat caracterul aleatoriu al contractului.

În aceste condiții, ceea ce a judecat instanța a fost rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare, iar nu rezoluțiunea unui contract de întreținere, schimbând natura contractului (motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă).

Mai arată recurentul-pârât, că natura contractului nu putea fi schimbată decât dacă instanța ar fi pus în discuție și ar fi admis excepția de simulare a contractului, invocată de el prin întâmpinare, iar sub un alt aspect, prin cererea precizatoare și completatoare depusă la 25.06.2012 apelanta-reclamantă a arătat că soluționarea cererii reconvenționale formulate la prima instanță de recurentul-apelant-pârât nu constituie un motiv principal și independent de apel, astfel încât, renunță la învestirea instanței de apel cu judecarea pe fond a respectivei cereri reconvenționale, cu excepția aspectelor ce țin de stabilirea cuantumului întreținerii în bani.

Arată recurentul-pârât că, având în vedere că soluția transformării obligației de întreținere în echivalent nu a fost atacată nici de el din momentul renunțării reclamantei la apelul promovat împotriva acestei soluții, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.

Problema juridică ce se cerea a fi analizată în speță este aceea a opțiunii între sancțiunea desființării contractului și aceea a executării sale în echivalent și, cum cele două opțiuni sunt alternative, renunțând la apelul promovat împotriva soluției de admitere a cererii reconvenționale, reclamanta a optat pentru continuarea executării silite în echivalent.

Privitor la contraechivalentul lipsei de folosință, recurentul-pârât arată că nu poate fi obligat să achite o altă sumă decât cea propusă prin cererea reconvențională, atât timp cât reclamanta, deși a avut posibilitatea să conteste această sumă și să propună motivat o altă sumă, nu a făcut-o, iar rolul activ al instanței nu poate merge atât de departe încât să se substituie părții lipsite de diligență și să administreze probe în locul acesteia.

A mai argumentat recurentul în sensul că, refuzul constant al alimentelor, cât și al banilor oferiți pentru achitarea utilităților, potrivit ofertelor făcute prin executor judecătoresc, care au valoare de înscris autentic, dovedesc faptul că reclamanta nu se afla în stare de nevoie. Sub un alt aspect, mai susține că nedeplasarea sa (întrucât este invalid de gradul II) la furnizorii de utilități nu i-a produs reclamantei niciun prejudiciu, de vreme ce din actele depuse la dosar nu reiese că aceasta a achitat lunar o sumă mai mare de 185 lei lunar, iar pe de altă parte, refuzul constant al acesteia de a primi prestațiile sale, atât în bani cât și în natură, dovedește că nu se află în nevoie.

Mai mult decât atât, menționează recurentul-pârât, chiar instanța de apel arată că prima instanță nu a făcut referire la prejudiciul previzibil ori nerealizat. Or, față de considerentele instanței anterioare mai sus citate, referirea la prejudiciul suferit era obligatorie.

În drept, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 299 – 316 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă S. F. a formulat întâmpinare prin care, răspunzând punctual criticilor recursului a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. S-a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive în faza recursului a intimatei-pârâte S. T. F., asupra căreia la termenul de dezbatere a recursului s-a adus precizarea că această excepție a fost invocată doar procedural și nu are vreun efect în această fază procesuală.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat că recursul este nefondat,având în vedere următoarele considerente:

Referitor la critica recurentului întemeiată pe motivul prevăzut la art.304 pct.7 Cod procedură civilă, instanța de recurs reține că este neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, recurentul reclamă această pretinsă nelegalitate prin faptul că, motivarea este determinată de un probatoriu insuficient și de un raționament logico-juridic eronat.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 304 pct.7 din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească poate fi recurată, atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 261 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată de instanță trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În cauză, instanța de apel a dat hotărârii o motivare cuprinzătoare și corespunzătoare soluției pe care a adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei și cu dispozițiile legale, pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului judecat, fiind în concordanță cu dispozitivul hotărârii.

Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, din perspectiva celor expuse, este de observat că hotărârea instanței de apel se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, în condițiile în care sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar.

Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele nu sunt contradictorii și se arătă motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile recurentului, față de obiectul dedus judecății.

Recurentul a mai invocat lipsa de rol activ a instanței de apel în soluționarea cauzei, susținând, pe de o parte, că această instanță avea obligația să-i ceară explicații pentru a se lămuri sub ce formă, pozitivă sau negativă, a invocat autoritatea de lucru judecat, or, s-a arătata că tribunalul l-a împiedicat să dea vreo explicație și, mai mult decât atât, a considerat că prin modul de formulare a acestei excepții se tinde la tergiversarea cauzei dispunând, în consecință, amendarea mandatarului său.

Curtea constată că, pretinzând neexercitarea unui rolul activ de către instanța de apel, reclamantul se prevalează, în fapt, de propria culpă în neîndeplinirea obligațiilor procedurale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora părțile au obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, precum și de a-și probeze pretențiile și apărările.

Critica, susceptibilă de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât aduce în discuție încălcarea normei procedurale cuprinse în art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă, nu poate fi primită, neputându-se imputa instanței de apel lipsa de rol activ în administrarea probatoriului.

Caracterul facultativ al exercitării rolului activ al judecătorului, sub aspectul ordonării din oficiu a administrării unor probe, este dat de completarea adusă prin art. 129 alin. (5¹) Cod procedură civilă, care exclude ca motiv, în căile de atac, omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe necesare soluționării cauzei (dându-se astfel prioritate părților care trebuie să-și probeze pretențiile ori apărările). În acest fel, se asigură o mai mare responsabilizare a părților, care ar trebui să conducă inevitabil la o mai bună calitate a actului de justiție.

Ca regulă generală, procesul civil este un proces al intereselor private și de aceea rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil - principiul disponibilității și principiul contradictorialității.

Aceasta înseamnă că rolul activ al instanței, prevăzut de art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă, nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, instanța neavând obligația să ordone anumite dovezi, câtă vreme părțile aveau mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le apreciau necesare în vederea apărării propriilor interese.

Cum potrivit art. 1169 Cod civil, sarcina probei incumbă celui ce face o propunere înaintea judecății, reclamanții aveau obligația de a-și proba pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată, astfel că în exercitarea acestei obligații procesuale ei au produs dovezi la care tribunalul a făcut trimitere în considerentele hotărârii pronunțate.

Contrar celor susținute în recurs, nu se poate reține vreo lipsă de rol activ a instanței de apel pe aspectul administrării probatoriului, atâta timp cât părțile și-au valorificat drepturile și obligațiile procesuale decurgând din dispozițiile anterior menționate.

Pe de altă parte, Curtea constată că instanța de apel a soluționat cererea de recuzare cu respectarea dispozițiilor legale și regulamentare incidente cauzei, fără a i se încălca recurentului drepturile procesuale, deoarece pentru soluționarea acesteia în camera de consiliu, tribunalul a dispus suspendarea ședinței, iar faptul că recurentului nu i-a fost suficient răgazul dat de instanță pentru formularea în scris a cererii pe care tot el o formulase oral și pentru timbrarea acesteia, nu-i poate fi imputabil instanței.

În recurs a mai fost criticat faptul că instanța de apel a dispus "a doua strigare a cauzei", cu încălcarea dispozițiilor art. 104 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, potrivit cărora a doua strigare nu se poate face decât „în cazul în care niciuna din părți nu se prezintă la strigarea cauzei" și că, este nelegală și fixarea unei anumite ore, la sfârșitul ședinței.

Susținerile recurentului nu sunt fondate, câtă vreme posibilitatea de derulare a dezbaterilor în fond în ședințe diferite este prevăzută prin art. 145 Cod procedură civilă, pentru ipoteza în care dezbaterile au fost începute și nu pot fi încheiate în aceeași zi.

În principiu, dezbaterile în fond se derulează la un singur termen de judecat și doar în cazuri excepționale, pentru motive temeinice, se poate acorda termen în continuare, într-o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea pricinilor.

Legiuitorul nu definește aceste motive, dar în doctrină s-a arătat că nu trebuie să aibă un caracter subiectiv, ci obiectiv, decurgând fie din lipsa de timp pentru finalizarea dezbaterilor, fie din împrejurări exterioare, precum cutremur, lipsa energiei electrice pentru înregistrarea dezbaterilor sau desfășurarea lor în condiții optime.

Tot nefondat susține recurentul și faptul că ar fi putut instanța de apel ca, după anularea sentinței să stabilească un termen pentru judecarea pe fond a cauzei, însă a procedat nelegal, soluționând cauza la același termen de judecată.

Dispozițiile legale care reglementează o astfel de situație, respectiv art. 297 alin. 1Cod procedură civilă, nu impun soluționarea cauzei în modalitatea pretinsă de recurent, ci statuează faptul că, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Prin urmare, evocarea fondului de către instanța de apel presupune ca, în cadrul soluționării căii de atac, instanța de control judiciar să facă fie o proprie analiză a probelor administrate în cauză, de natură să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de fond, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, urmând să dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății, amânarea judecății neimpunându-se decât în cazul în care, după anularea hotărârii, se apreciază că este insuficient probatoriul administrat în fața instanței de fond și se dispune suplimentarea acestuia.

O altă critică a recurentului vizează modalitatea în care instanța de apel a soluționat excepțiile de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată și a lipsei de interes a apelului, arătând că instanța a pronunțat o decizie nemotivată și lipsită de temei legal.

Curtea constată că, la data de 18 octombrie 2012, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de I. I. E. la cererea de apel formulată de S. T. F., prin care s-au invocat excepțiile lipsei de interes în exercitarea căii de atac, inadmisibilității căii de atac și exercitării abuzive a drepturilor procesuale.

Instanța de recurs apreciază că nu se mai impune analiza modalității în care au fost soluționate aceste excepții, de vreme ce prin încheierea de ședință din data de 17 decembrie 2012, tribunalul a luat act de retragerea apelului formulat de apelanta-pârâtă S. T. F. declarat împotriva sentinței civile nr. 4828 din 27.06.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.

În ceea ce privește excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes invocate de apelantul-pârât I. I. E. prin întâmpinarea formulată față de apelul declarat de S. F., Curtea constată că au fost respinse prin încheierea de ședință din data de 01.04.2013, încheierea cuprinzând considerentele ce au fost avute în vedere de instanța de apel la adoptarea soluției pronunțate.

Referitor la critica ce vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a respins excepția autorității de lucru judecat, în raport de decizia civilă nr. 46/2009, pronunțată într-un litigiu anterior, având aceleași părți, același obiect și aceeași cauză, susținerea potrivit căreia instanța de apel nu mai putea să decidă rezoluțiunea contractului, decât refuzând să aplice norma juridică prevăzută de dispozițiile art. 1200 alin. 1 pct. 4 Cod civil și negând "puterea ce legea acordă autorității lucrului judecat”, Curtea o apreciază ca nefondată, dat fiind faptul că, întradevăr apelanta-reclamantă a solicitat pentru a doua oară desființarea contractului de donație autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 la BNP „Ș. D.”, pentru neexecutarea obligației de întreținere de către donatari, dar în prezenta cauză dedusă judecății, instanța a analizat executarea obligației de întreținere de către debitorii pârâți în perioada 18.02.2008 – 02.12.2009, pe când, în procesul soluționat irevocabil în anul 2009, instanța a avut de verificat îndeplinirea obligațiilor dintr-o altă perioadă, de vreme ce prima oară reclamanta a formulat acțiune în rezoluțiunea contractului de întreținere, la data de 16.07.2002.

O altă critică nefondată a recurentului vizează faptul că a fost greșit calificată ca motiv suplimentar de apel cererea sa de aderare la apelul "părții potrivnice”, în mod greșit apreciind instanța că nu sunt îndeplinite condițiile art. 293 Cod procedură civilă, făcând astfel o greșită interpretare și aplicare a legii și neîndeplinindu-și rolul activ (art. 304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă).

Curtea arată că, potrivit art. 293 alin. (1) Cod procedură civilă, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere, până la prima zi de înfățișare, la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe..

Împrejurarea care rezultă în mod neechivoc din textul citat este aceea că „aderarea la apel” se poate face numai de intimat și că această formă de apel se poate îndrepta numai împotriva apelantului principal, respectiv, în termenii legii, intimatul poate „să adere la apelul făcut de partea potrivnică”, scopul aderării la apel sau al apelului incident fiind acela de a obține reformarea hotărârii, iar intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita.

Apelul incident este condiționat de existența unui apel principal și, într-o anumită măsură, depinde de acesta. Întrucât obiectul apelului incident nu îl constituie apelul principal, ci hotărârea judecătorească dată în primă instanță, în analiza soluțiilor posibil de primit în această cale de atac sunt impuse, totuși, o . limite generate de caracterul devolutiv al apelului, marcate de cele două reguli: tantum devolutum quantum iudicati; și, respectiv, tantum devolutum quantum apellatum.

Astfel, pentru intimatul care a avut posibilitatea de a introduce un apel principal, însă nu a făcut-o, el nu poate obține prin efectul apelului incidental, ceea ce nu ar fi putut obține prin exercițiul apelului principal.

Câta vreme, în cauza dedusă judecății în apel, recurentul din prezenta cauză, a exercitat el însuși apel, prin care a urmărit reformarea hotărârii apelate, în mod just tribunalul a apreciat că acesta a formulat un motiv suplimentar de apel și nu o cerere de aderare la apelul reclamantei.

În ceea ce privește criticile referitoare la legalitatea cererii de chemare în judecată, Curtea a constatat că în mod just a apreciat tribunalul că acțiunea formulată de apelanta-reclamantă S. F. îndeplinește condițiile impuse de art. 112 Cod procedură civilă, cât timp aceasta a solicitat rezoluțiunea contractului de donație autentificat sub nr. 2030/27.08.1997, iar prin prezentarea la dosar a actului, a permis instanței să cunoască valoarea obiectului cererii, adică valoarea contractului.

Modalitatea în care propune recurentul să se facă interpretarea textului de lege incident este una rigidă, or interpretarea normei juridice nu trebuie să conducă la pierderea dreptului de acces la justiție. Este evident că accesul la justiție poate fi supus unor condiții, dar aceste condiții de exercitare trebuie să fie rezonabile și să nu conducă la imposibilitatea exercitării efective a acestui drept fundamental.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă se impune mai întâi observația că dezvoltarea criticii pe acest temei nu întrunește ipoteza avută în vedere de textul de lege anterior menționat, prin interpretarea sa instanța să fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Recurentul susține că, reținând că valoarea întreținerii a rămas neschimbată, fiind aceeași ca în momentul înstrăinării terenului, ceea ce a judecat instanța de apel a fost rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare, iar nu rezoluțiunea unui contract de întreținere, schimbând natura contractului.

Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța i-a schimbat natura sau înțelesul. Această ipoteză nu este însă prezentă în speță, deoarece înțelesul clauzei supuse interpretării nu a fost denaturată, situație în care va fi înlăturată și critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă derivată din încălcarea prevederilor art. 969 Cod civil.

Așa fiind, cum instanțele de fond s-au pronunțat cu privire la actul juridic pe care reclamanta l-a dedus judecății, fără a-i schimba natura ori înțelesul, critica privind interpretarea greșită a acestuia se dovedește a fi străină lucrărilor dosarului.

Referitor la susținerea potrivit căreia instanța nu mai putea să analizeze cererea de rezoluțiune a contractului, deoarece, renunțând la apelul promovat împotriva soluției de admitere a cererii reconvenționale, reclamanta a optat pentru continuarea executării silite în echivalent, Curtea arată că o astfel de interpretare nu poate fi primită, cât timp reclamanta învestise tribunalul cu soluționarea căii de atac pe care ea însăși o exercita împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, prin care criticase respingerea cererii principale de rezoluțiune a contractului de donație autentificat sub nr. 2030/27.08.1997 de BNP „Ș. D.”, ca neîntemeiată.

Privitor la echivalentul lipsei de folosință, în legătură cu care recurentul-pârât arată că nu poate fi obligat să achite o altă sumă decât cea propusă prin cererea reconvențională, atât timp cât reclamanta nu a contestat această sumă și nici nu a propus motivat alta, Curtea arată că nu se poate susține întemeiat că, sub acest aspect, instanța s-a substituit părții lipsite de diligență, deoarece stabilirea cuantumului despăgubirilor este atributul exclusiv al instanței, în funcție de probatoriile administrate în cauză, indiferent de disponibilitatea manifestată sub acest aspect de recurentul din prezenta cauză sau de vreo solicitare cu privire la cuantum, formulată de partea adversă.

Un ultim aspect supus analizei instanței îl constituie faptul că recurentul consideră că refuzul constant al reclamantei de alimente și bani oferiți pentru achitarea utilităților, dovedesc faptul că reclamanta nu se afla în stare de nevoie, iar nedeplasarea sa la furnizorii de utilități nu i-a produs acesteia niciun prejudiciu, aspecte care însă nu vor fi analizate, întrucât constituie motive de netemeinicie a deciziei, care sunt inadmisibile în recurs, deoarece art. 304 pct.11 Cod procedură civilă a fost abrogat prin art.I pct. 112 din OUG nr.138/2000.

În ce privește „nepronunțarea” asupra unora dintre motivele de apel, la care s-a făcut deja referire, se constată că instanța de apel prin decizia sa a luat în examinare toate criticile relevante ale apelanților cu privire la sentința atacată, modalitatea de exprimare repetitivă și distorsionată neconstituind, în sine, motive de apel.

Așa fiind, față de cele ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât I. I. E., împotriva deciziei civile nr. 369 A/08.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. F. și intimata-pârâtă S. T. F..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 26.02.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A. C. B. M. Steluța C. F. P.

GREFIER,

F. J.

Red. ACB

Tehnored. ACB/PS 2 ex.

Jud. apel: C. Vîceleanu

I. C.

← Expropriere. Decizia nr. 166/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1101/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Decizia nr. 1243/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1245/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 1102/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 166/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1101/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 209/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1356/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 315/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI