Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1356/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1356/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-09-2014 în dosarul nr. 2149/2/2014

Dosar nr._

(769/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1356

Ședința publică de la 30.09.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MARI ILIE

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții reclamanți S. G. A. și A. V. G. A., împotriva deciziei civile nr. 825 A din 13.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți G. I. și G. D..

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 11.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 18.09.2014, la data de 25.09.2014, la data de 29.09.2014, apoi la data de 30.09.2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._, reclamanții S. G. A. și A. V. G. A. au chemat în judecata pe parații G. I. și G. D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța sa fie obligați parații sa le lase în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 129, parter, . și, pe cale de consecința, sa se dispună evacuarea paraților din imobil, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat ca sunt moștenitorii numitei C. V., autoarea lor, care a fost proprietara imobilului din București, .. 129, parter, ., așa cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat, sub nr. 4893/10.02.1936 și transcris sub nr. 3155/1936, așa cum rezulta din procesul-verbal de Carte Funciara nr._/19.09.1940.

Părinții reclamanților, A. I. G. și A. O. A., au venit la moștenirea defunctei C. V. în calitate de nepoți de sora, conform certificatului de moștenitor nr. 54 din 03.07.1996 eliberat de BNP Sardescu V., fiecare cu o cota de ½ . Ca urmare a decesului acestora, reclamanții sunt moștenitorii defuncților, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 147/03.07.2002 eliberat de BNP S. G. A. și nr. 26/23.02.1999 eliberat de BNP I. N..

Din adeverința nr. 2491/12.07.1996 eliberata de . ca imobilul din .. 145 A a aparținut defunctei C. V. căreia, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1596 din anexa, i-au rost naționalizate 5 apartamente. Aceeași societate, prin adresa nr. 6599/13.12.2002, arata ca, în baza Legii nr.112/1995, au fost perfectate următoarele contracte de vanzare-cumparare, Tarcoveanu C. - contract nr. 1400/18.04.1997, P. D. - contract nr. 203/22.10.1998, G. I. - contract nr. 4214/16.12.1998 și ca . fost restituit lui E. M. în baza Dispoziției nr. 830/1999.

Prin certificatul nr._/IND .12 - C/20.07.1996, CGMB a arătat ca istoricul adresei poștale consta în faptul ca imobilul situat pe .. 129 a purtat succesiv următoarele adrese poștale: .. 145, ., . și .. 129.

Avându-se în vedere ca imobilul a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 fără nici o despăgubire, acest act normativ nu a putut produce niciun efect juridic asupra dreptului de proprietate întrucât este un act neconstitutional.

Prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în mod gratuit în proprietatea statului a apartamentului în litigiu ceea ce, în mod vădit contrazicea dispoziției Constituției din 1948.

Arata ca fata de dispozițiile art. 480 și 481 cod civil și art. 1 alin. 1 din Primul Protocol la Convenție, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica și primind o dreapta și prealabila despăgubire.

La data de 16.12.1998, statul, care preluase fără titlu imobilul în litigiu, l-a vândut chiriașilor, paraților din prezenta cauza. Parații au dovedit o totala rea-credinta la dobândirea acestui imobil intrucat, inca din anul 1991, A. O. a depus la consiliul Popular al Sectorului 2 cererea inregistrata sub nr._/20.03.1991, prin care solicita restituirea în natura a imobilului, iar după apariția Legii nr.112/1995 a depus cererea inregistrata sub nr. 1459/1996, prin care solicita același lucru. Parații nu au dat dovada de diligenta și nu au verificat titlul statului.

O astfel de vânzare realizata de stat către parați reprezintă o privare de bun, constituind o ingerința în dreptul reclamanților. O astfel de interpretare a fost data și de CEDO în numeroase cauze pronunțate împotriva României (P., Porteanu, R., S.).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 C.civ., art. 1 din Primul Protocol al Convenției.

Prin sentința civilă nr. 9219/28.10.2008, Judecătoria Sectorului 2 București a respins acțiunea ca neîntemeiată având în vedere că părinții reclamanților, A. I. G. și A. O. A., au venit la moștenirea defunctei C. V. în calitate de nepoți de sora, conform certificatului de moștenitor nr. 54 din 03.07.1996 eliberat de BNP Sardescu V., fiecare cu o cota de 1/2. Reclamanții sunt moștenitorii defuncților, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 147/03.07.2002 eliberat de BNP S. G. A. și nr. 26/23.02.1999 eliberat de BNP I. N..

C. V. a fost proprietara imobilului din București, .. 129, parter, ., așa cum rezulta din contractul de vanzare-cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 4893/10.02.1936 și transcris sub nr. 3155/1936 și procesul-verbal de Carte Funciara nr._/19.09.1940.

S-a avut în vedere certificatul nr._/IND .12 - C/20.07.1996, prin care CGMB a arătat ca istoricul adresei poștale consta în faptul ca imobilul situat pe .. 129 a purtat succesiv următoarele adrese poștale: .. 145, ., . și .. 129.

Din adeverința nr. 2491/12.07.1996 eliberata de . ca imobilul din .. 145 A a aparținut defunctei C. V. căreia, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1596 din anexa, i-au fost naționalizate 5 apartamente. Aceeași societate, prin adresa nr. 6599/13.12.2002, a arătat ca în baza Legii nr.112/1995 au fost perfectate următoarele contracte de vânzare-cumpărare: Tarcoveanu C. contract nr. 1400/18.04.1997, P. D. - contract nr. 4203/22.10.1998, G. I. - contract nr. 4214/16.12.1998 și ca . fost restituit lui E. M. baza Dispoziției nr. 830/1999.

Prin încheierea din 14.03.2003 pronunțata de Tribunalul București în dosarul nr. 3758/2001, irevocabila prin decizia civila nr._/08.12.2005 pronunța de ICCJ, s-a admis excepția tardivității formulării cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de PMB cu Tarcoveanu C., P. D. și G. I., iar prin sentința civila nr. 722/12.09.2003 pronunțata de Tribunalul București în dosarul nr. 3758/2001 (irevocabila prin decizia civila nr._/08.12.2005 pronunța de ICCJ) s-a respins capătul de cerere formulat de reclamantul Angștasiu V. G. A. privind constatarea nulității absolute a titlului statului asupra imobilului situat în București, ..129, sector 2, ca nefondat.

F. de cele reținute, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare (apărare făcuta de parați prin notele scrise) în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, Judecătoria a arătat ca aceasta nu este o veritabila excepție, ea vizând efectul spre care se tinde, și anume o modalitate de respingere a cererii în situația în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil situației de fapt pretinsa de reclamant. Or, art. 480 și 481 Cod civil sunt pe deplin aplicabile în speța, iar apărarea paraților cu privire la raportul care exista intre norma generala și cea speciala în materia revendicării imobiliare se încadrează în categoria apărărilor de fond.

Aceasta teza se desprinde și din decizia pronunțata la data de 09.06.2008 de ICCJ în recursul în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate în mod neunitar de instanțele judecătorești când Secțiile Unite au decis: „concursul dintre legea speciala și legea generala se rezolva în favoarea legii speciale conform principiului - specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea speciala. În cazul în care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala Legea 10/2001) și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de prioritate ori securității raporturilor juridice”.

Având în vedere ca ambele parti prezintă titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a aprecia care dintre parti este indreptatita, conform titlului deținut, să păstreze în patrimoniu dreptul și sa aibă toate prerogativele acestuia, instanța a procedat la compararea celor doua titluri exhibate din punct de vedere al eficientei preferabilitatii în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001.

Chiar daca reclamanții nu și-au întemeiat cererea pe dispozițiile acestui act normativ, ci pe dispozițiile de drept comun, s-a apreciat ca acestea oricum nu pot fi ignorate în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, intrucat efectele legii speciale se refera la modalitatea concreta de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuziva a imobilelor (termen generic utilizat de legiuitor prin art. 2 din Legea nr.10/2001 pentru a acoperi atât preluarea cu titlu, cat și fara titlu valabil) de către stat în perioada 06.03._89, dar și avându-se în vedere hotărârea instanței supreme din data de 09.06.2008, pronunțata în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe.

Prin apariția Legii nr.10/2001, legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, și promovarea unor acțiuni în justiție, fie directe, în situația în care nu este posibila ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativa.

Promovarea unei acțiuni întemeiata doar pe dispozițiile dreptului comun ar însemna eludarea principiului de drept substanțial ce coordonează raportul dintre legea generala și cea speciala, precum și ignorarea voinței legiuitorului prin acceptarea unui regim discriminatoriu pentru aceleași categorii de imobile, ceea ce nu poate fi primit.

Din modul de formulare a dispozițiilor art. 45 alin 2 din Legea nr.10/2001 modificata se deduce intenția legiuitorului de a fi menținute contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu buna-credinta, recunoașterea prevalentei interesului sudobanditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectiva impunându-se pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, neavand relevanta de cine este deținut imobilul.

Ca atare, criteriul de analiza a acțiunii în revendicare nu il reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice (reguli ce nu au o consacrare legislativa, fiind doar o creație a jurisprudenței și doctrinei), a titlurilor infatisate de persoane cu interese contrare asupra aceluiași imobil, ci atitudinea subiectiva a subdobanditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului, explicit consacrata prin dispozițiile Legii nr.10/2001 și în considerarea căruia titlul subdobanditorului este preferabil celui adevăratului proprietar, fiind vorba deci despre o acțiune în revendicare speciala.

. art. 2 alin. 2, teza 1 din Lege prevede ca persoanele ale căror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării justifica exercitarea unei acțiuni în revendicare contra terțului dobanditor, alături de acțiunea în nulitate absoluta, insa o asemenea acțiune nu poate fi formulata oricând, deoarece, potrivit tezei a doua din alin. 2 al aceluiași articol, aceste persoane isi pot exercita calitatea de proprietar numai "după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi", ceea ce înseamnă ca, pentru a obține o hotărâre judecătoreasca de

obligare la restituirea în natura, acțiunea - fie ca e vorba de acțiune în nulitate, fie ca e vorba de acțiune în revendicare - trebuie formulata numai în termenul de 18 luni prevăzut de art. 45 alin 5 din Legea nr.10/2001, sub sancțiunea respingerii ei ca nefondata.

Cum restituirea în natura este condiționata de anularea actului de înstrăinare, după expirarea termenului de 18 luni titlul terțului dobanditor se consolidează prin efectul legii, astfel incat acesta nu mai poate fi obligat sa restituie imobilul, având, așadar, un titlu mai puternic, preferabil fostului proprietar. Aceasta înseamnă ca, prin derogare de la dreptul comun, termenul de 18 luni are, implicit, și un efect achizitiv de drepturi pentru terțul dobânditor, chiar daca a fost de rea-credința.

În speța de fata, nu numai ca reclamanții au introdus acțiunea în revendicare după expirarea acestui termen de 18 luni, dar exista și hotărârea judecătoreasca prin care cererea privind constatarea nulității titlului paraților a fost respinsa ca tardiva.

Astfel, netemeinicia acțiunii în revendicare rezida și din punct de vedere al caracterului de putere de lucru judecat al hotărârii de respingere a acțiunii în anulare, doctrina reținând ca „în cazul în care acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vanzare-cumparare a fost respinsa cu autoritate de lucru judecat, constatandu-se ca la momentul vânzării cumpărătorul a fost de buna-credinta, aceasta statuare poate fi opusa cu succes . revendicare a imobilului care a făcut obiectul vânzării ... deoarece în caz contrar s-ar incalca autoritatea de lucru judecat conferita de hotărârea anterioara care a apreciat cu putere de lege ca titlul cumpărătorilor s-a incheiat cu respectarea dispozițiilor legale și cu buna-credinta din partea acestora în intelesul art. 45 din Legea 10/2001”.

A nu se tine seama de acest lucru . revendicare introdusa de fostul proprietar înseamnă a nesocoti dreptul de proprietate recunoscut cumpărătorului printr-o hotărâre judecătoreasca rămasa irevocabila.

Referitor la practica CEDO se constata ca, în speța, numai parații dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Astfel, în ceea ce ii privește pe reclamanți, deși în hotărârea din 01.12.2005 pronunțata în cauza P. contra României, Curtea a apreciat ca „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natura de către cumpărători, considerând ca acest interes patrimonial avea o baza suficienta în dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat și, pe de alta parte, era confirmat de o jurisprudenta bine stabilita, aceștia se regăsesc ., intrucat reclamanților nu numai ca nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătoreasca, dar acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului paraților, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate indreptate impotriva titlului lor.

Mai mult, în cauza A. C. contra României, s-a constat ca nu este garantata de convenție speranța redobândirii unui drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de multa vreme.

Pe de alta parte, paraților, care au cumpărat imobilul în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995, li se recunoaște în virtutea jurisprudentei Curții exprimate în hotărârea R. cu contra României din 19.10.2006 un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerința.

În aceste condiții, în scopul protejării drepturilor „reale și efective” exprimata în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, parații urmează sa păstreze bunul în natura, iar reclamanții sa obtina de la stat despăgubiri la valoarea de circulație independent de prevederile Legii nr.10/2001, a căror ineficacitate a fost constatata prin mai multe hotărâri ale instanței europene, printre care și hotărârea pronunțata în cauza Tovaru contra României din 21.09.2006. În acest sens, în cauza R. contra României, Curtea a arătat că legislația ar trebui sa permită sa se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spete, astfel incat persoanele care și-au dobândit bunurile cu buna-credinta sa nu fie adusa în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Mai mult decât atât, în cauza P. contra României, Curtea a reafirmat faptul ca, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifica de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele sa fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor de a alege condițiile în care ele accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte sa ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care sa prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesita o vasta analiza a numeroaselor aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul sa dispună de o mare marja de apreciere în ceea ce privește politica economica și sociala, Curtea a declarat ca respecta modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice" cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsita de o baza rezonabila.

Or, prin dispozițiile Legii nr.10/2001, legiuitorul roman și-a manifestat acest drept de opțiune, reglementând regimul juridic al acestor acte de înstrăinare având ca obiect imobile preluate abuziv prin dispozițiile art. 45, fost 46, precum și masurile reparatorii care se dispun în cazurile în care restituirea în natura nu este posibila.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO - cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe -, care și în cazul Brumarescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei masuri de lipsire formala de dreptul de proprietate recunoscut anterior prin lege.

Astfel, nu se poate retine nici neconcordanta intre Legea nr.10/2001 și Convenția Europeana a Drepturilor Omului întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, în speța cel al paraților, și securității raporturilor juridice iar legea speciala prevede expres modalitatea prin care reclamanții ar fi putut obține restituirea în natura a imobilului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanții reclamanți au arătat că instanța de fond a apreciat total neîntemeiat ca „ ... din modul de formulare a dispozițiilor art.45 alin.2 din Legea nr._ modificata se deduce intenția legiuitorului de a fi menținute contractele de vânzare -cumparare încheiate cu buna credința, recunoașterea prevalentei interesului subdobanditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectiva impunandu-se pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilirii raporturilor juridice, neavand relevanta de cine este deținut imobilul”.

Interpretarea intenției legiuitorului reținută de instanța de fond excede prevederilor și intenției legiuitorului.

Cu privire la aspectul bunei-credinte care valorează titlu, este incidența teoria principiului validității aparentei în drept, care ar face preferabil titlul intimaților, insa aplicarea acestui principiu presupune îndeplinirea a trei condiții necesare și suficiente: 1) buna credința a cumpărătorilor, 2) eroarea .-au aflat cumpărătorii și 3) eroarea invincibila în care s-au aflat aceștia (nu se apreciază deci munai buna credință).

Ori, în cazul de față, nu se poate reține acest aspect, în sensul că nu a existat o eroare comună a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului (simpla rezoluție a funcționarului pe cererea de cumpărare adresată de cumpărători către stat, în sensul că nu există notificare cu privire la acest apartament, este o dovadă în plus că nu exista un titlu valabil al statului pentru acest imobil).

Astfel, trebuie reținut că, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în anul 1998, iar până la acea dată chestiunea legalității titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945-1989 a fost supusă unei dezbateri publice ample, fiind reflectată și în jurisprudența instanțelor judecătorești.

Prin urmare, nu se poate reține că toți sau aproape toți chiriași, cu interese în ceea ce privește dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor în care locuiau cu chirie, aveau încredere că toate preluările de bunuri realizate în perioada comunistă au fost legale.

În ceea ce privește eroarea invincibilă (de neînlocuit) ce reprezintă cea de a treia condiție necesară pentru a se reține principiul error communis facit jus, trebuie reținut că invincibilitatea erorii nu rezultă doar din caracterul comun al acesteia, fiindcă altfel nu s-ar mai justifica existența acestei condiții în plus. În aprecierea invincibilității trebuie cercetată cauza erorii și de analizat dacă un om capabil, în condițiile socio-politice și a realităților sociale existente la momentul încheierii contractului, putea sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent.

Cu alte cuvinte, invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana subdobânditorului de bună credință în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă, spre deosebire de buna credință care se apreciază în mod concret, în raport de circumstanțele personale ale individului.

Acest aspect se impune întrucât consecințele admiterii teoriei validității aparenței în drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se va vedea privat de bunul său.

Pe de altă parte, admiterea instituției error communis facit jus are drept consecință o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune și invincibile trebuie să țină seama și de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene cu privire la justificarea ingerinței în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane (P., Porteanu, R., S., etc).

Pentru a se reține caracterul invincibil al erorii subdobânditorul de bună credință trebuie să întreprindă toate acțiunile și formalitățile posibile, apte de a confirma existența dreptului autorului. În lipsa acestor diligente, subdobânditorul nu poate datora situația sa erorii invincibile, ci neglijenței sale.

În cauză, printr-o simplă verificare a Decretului nr.92/1950, cumpărătorii puteau să identifice persoanele de la care a fost preluat imobilul pe care doreau să îl cumpere, iar ulterior să cerceteze titlul acestora, demers pe care dacă l-ar fi făcut ar fi constatat că imobilul fusese preluat de la alte persoane decât titularii dreptului de proprietate, o asemenea împrejurare fiind suficientă pentru a trage concluzia că titlul prezentat de stat nu era unul legal.

Astfel, naționalizarea (preluarea imobilului de către stat) s-a făcut pe numele C. I. V., iar în anul 1996 s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia prin dosarul nr.55/1996 la Biroul Notarului Public Sardarescu V. din București, moștenitori fiind A. I. G. și A. O. A., părinții apelantilor-reclamanți, eliberându-se Certificatul de moștenitor nr.54/3 iulie 1996.

Mai mult decât atât, din actele dosarului se poate observa ca intimatii-parati nu și-au susținut buna-credinta, acest aspect fiind invocat doar de către instanța de fond, aceștia depunand, după termenul de probe, numai hotariri judecătorești care arătau ca a fost respinsa acțiunea cu privire la anularea contractelor lor de vanzare-cumparare, acțiune apreciata de instanțe ca fiind tardiv introdusa și, nicidecum, ca intimati-paratii sunt subdobanditori de buna-credinta.

În ceea ce privește apărarea pârâților în sensul prevalentei dreptului lor - în calitate de subdobanditori de buna credința - în vederea asigurării principiul stabilității raporturilor civile, au arătat ca titlul lor de proprietate nu a fost contestat de către intimați, ca de altfel nici de către instanța de fond, intimatii-parati cumpărând, de la stat, un imobil trecut în proprietatea statului fara titlu, ori, asa cum prevedea Legea nr.112/1995, acest imobil nu putea fi vândut chiriașilor.

În aceste condiții, prezumția de proprietate în favoarea intimaților este răsturnata în cauza de fata, în condițiile în care, autorul intimaților (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul incheirii contractului de vanzare-cumparare, respectiv data de 16.12.1998 (data incheierii contractului de vanzare-cumparare nr.4214 - titlul exhibat de intimați).

Este total nelegala și interpretarea data de instanța de fond dispozițiilor Legii nr.10/2001 (în sensul că aceasta ar institui criterii speciale de preferabilitate), întrucât daca, prin absurd, intenția legiuitorului ar fi fost de a da prevalenta atitudinii subiective a subdobanditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, titlul subdobanditorului fiind preferabil celui adevăratului proprietar, cu siguranța ca România nu ar mai fi fost condamnata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în deciziile pronunțate împotriva României.

Soluția primei instanțe este nelegala și netemeinica și sub aspectul termenului de prescripție al acțiunii în revendicare. Susținerea instanței de fond potrivit căreia chiar acțiunea în revendicare este prescriptibila în termenul de 18 luni prevăzut de art.45 alin.5 din Legea 10/2001, în ciuda faptului ca acest termen este prevăzut doar pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare, asa cum foarte clar prevăd dispozițiile invocate, nu poate fi reținuta sub nici o forma. Acțiunea în revendicare este imprescriptibila extinctiv, iar faptul ca titlul terțului provine de la un neproprietar, ar putea fi temeiul unei viitoare acțiunii în uzucapiune a acestuia, în condițiile în care proprietarul ramane în nepăsare perioada de timp prevăzuta în art. 1890 și urm. Cod civil.

De asemenea, încheierea din 14.03.2003 pronunțata de Tribunalul București în dosarul_, irevocabila prin decizia civila nr._.12.2005 pronunțata de ICCJ, prin care s-a admis excepția tardivității formulării cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vanzare-cumparare nu consfințește titlul de proprietate al intimaților asupra apartamentului revendicat de apelanți și cu atât mai puțin nu poarta autoritatea de lucru judecat decât în cadrul unei a doua cereri în judecata având același obiect, aceiasi cauza și aceleași parti, asa cum se intelege, indubitabil, prin dispozițiile art. 1201 Cod civil.

La data de 10.03.2009, prin intermediul Serviciului Registratură, intimații au depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea apelului, fără cheltuieli de judecată, prin raportare la decizia pronunțată de ICCJ - Decizia nr. 33/09.06.2008 și decizia nr. 1055 din 08.10.2008 a Curții Constituționale.

Prin decizia civilă nr. 697/20.05.2009, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, s-a a reținut că, prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008, ICCJ a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În motivarea recursului în interesul legii, s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio în integram și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Totodată s-a mai constatat (și cele ce urmează prezintă o mare importanță în speța de față), că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este posibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.

Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare.

S-a mai reținut că pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curții este aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, nu mai este posibilă, în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială.

Potrivit art.329 alin.3 C.proc.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Tribunalul se rezumă la redarea doar acestei părți din motivarea Curții, având în vedere că restul motivării privește situația formulării unei notificări; or, în prezenta cauză, reclamanții nu fac referire la faptul că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001; mai mult, la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio dovadă în acest sens.

Având în vedere motivarea instanței supreme, cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, tribunalul constată că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamanții susțin că le-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii 10/2001.

Se are în vedere pe de altă parte faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat (care poate face obiectul cenzurii instanțelor), condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație efectivă și să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiție.

Însă ceea ce interesează în speță este faptul că reclamanții nu au înțeles să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 - dacă ar fi fost formulată, tribunalul ar fi putut pune în discuție în ce măsură Legea nr.10/2001 poate conduce la o reparație efectivă în situația concretă, dedusă judecății.

Conform art.22 alin. 1 persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art.22 alin. 5 nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și art. 6 alin. 1 din CEDO având în vedere pe de o parte că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art.6 alin.1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă (în acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele G. contra României și C. contra României, etc).

Or, în cauza de față, tribunalul constată că reclamanții aveau o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr.10/2001 le dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. în acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal.

Pe de altă parte, legea prevedea condiții minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc, într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt, în accepțiunea tribunalului, proporționale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și a tranșării într-un termen rezonabil a situației juridice a imobile naționalizate.

Or, în speța de față reclamanți nu au invocat și nici nu a dovedit că neformularea notificării în termenul prevăzut de art.22 din Legea 10/2001, care de altfel a fost prelungit în mod succesiv prin OUG nr. 109/2001 și prin OUG nr. 145/2001, s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor. În consecință, tribunalul constată că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligentă a reclamanților.

Consecința directă care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamanții a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl au cu privire la imobilul în discuție.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanții, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7,8 și 9 C.proc.civ.

Prin decizia civilă nr. 12/R/26.01.2010, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a respins excepțiile privind nulitatea recursului și autoritatea de lucru judecat; a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că în motivarea recursului recurenții au arătat care sunt motivele de recurs invocate, respectiv art. 304 pct. 6, 7,8 și 9 C. pr. civ. și au dezvoltat aceste motive, împrejurarea că argumentele aduse în sprijinul motivelor de recurs se circumscriu sau nu prevederilor legale menționate sau că acestea sunt sau nu fondate reprezintă aspecte ce țin de soluționarea pe fond a recursului.

De asemenea, intimații au invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 722/12.09.2003 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 1329/14.06.2004 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr._/08.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.

În raport de această excepție, Curtea a constatat că în procesul finalizat prin hotărârile judecătorești menționate s-a soluționat, în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, doar capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Din considerentele sentinței civile nr. 722/12.09.2003 rezultă că reclamantul a renunțat la judecata capătului de cerere privind revendicarea imobilului. în atare situație, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzută de art. 1201 C. civil, deoarece între acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze și acțiunea soluționată în procesual anterior nu există identitate, astfel încât și această excepție urmează a fi respinsă.

Instanța de apel a motivat soluția de respingere a apelului bazându-se exclusiv pe constatarea că reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cert este că, bazându-se pe constatarea că nu s-a făcut dovada notificării, Tribunalul analizează exclusiv problema admisibilității acțiunii în revendicare (excepție care fusese respinsă de prima instanță), omițând să examineze motivele de apel ale reclamanților care vizau fondul acțiunii în revendicare.

În fata instanței de recurs, reclamanții au făcut dovada că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a depus la dosar, în copie, notificarea nr. 1356/09.07.2001, înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 16.07.2001.

Este, așadar, în mod cert dovedit faptul că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât întreaga argumentație a tribunalului, bazată pe supoziția că nu s-a formulat notificare în temeiul legii speciale, rămâne fără suport.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, Curtea a constatat că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a statuat că acțiunea în revendicare formulată după . Legii nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă. Chiar dispozitivul acestei decizii stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii interne.

Instanța supremă consideră însă că „este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”.

În cauza de față, instanța de apel nu a analizat motivele de apel care vizau fondul acțiunii în revendicare, în lumina considerentelor Deciziei nr. 33/2008, ci a reținut doar motive referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Față de aceste considerente și având în vedere înscrisurile noi administrate în recurs, Curtea a constatat că în mod greșit s-a soluționat cauza fără a examina motivele de fond ale apelului, astfel încât, în temeiul art.304 pct.9 și art.312 alin.3 și 5 C.proc.civ., Curtea a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare în apel la același tribunal.

Apelul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 23.04.2010.

Intimații-pârâți G. D. și G. I., au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, menținerea sentinței civile pronunțate în cauză, având în vedere și prezentele excepții și apărări, a probatoriului nou pe care îl solicităm (înscrisuri, interogatoriu, relații scrise de la autorități, etc.).

De asemenea, au invocat excepții de ordine publică arătând că apelanții în cererea lor de apel (pag. 5 ultimul alineat - pag. 6 primul alineat), recunosc că dreptul pârâților de proprietate s-a consolidat în mod irevocabil în baza deciziei civile nr._ din 8 decembrie 2005 a Secției Civile de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În temeiul deciziei civile nr. 1055 din 9 octombrie 2008 a Curții Constituționale, care consacră principiul autorității de lucru judecat (antepenultimul și penultimul alineat al motivării deciziei), principiu care nu poate fi înfrânt, în cauza de față apar ca fiind fondate, cel puțin două excepții de ordine publică.

Dreptul intimaților de proprietate s-a consolidat prin hotărâri judecătorești irevocabile nu mai poate face obiectul unei alte judecăți. De reținut că împotriva hotărârii de respingere a cererii de nulitate a titlului intimaților de proprietate, apelanții-reclamanți nu au formulat apel și nici recurs, astfel că a rămas în puterea lucrului judecat, încheierea din 04.03.2003 a Tribunalului București.

Raportându-se la decizia precitată a Curții Constituționale și la împrejurarea că cererea de completare a acțiunii de la 17.12.2002 a apelanților prin care i-au chemat în judecată pentru a se constata au titlul de proprietate nul, a fost respinsă, hotărârea fiind irevocabilă, rezultă că apelanții-reclamanți în raport cu intimații și cu titlul intimaților de proprietate nu mai au posibilitatea de a obține nimic, pe cale de consecință, au invocat excepția lipsei calității procesuale active în a promova cererea de chemare în judecată, excepție de ordine publică care poate fi invocată în orice stare a procesului.

Deoarece în raport de faptul că irevocabil s-a respins cererea de constatare a nulității titlului de proprietate, apelanții-reclamanți nu mai pot formula o cerere legală și temeinică și cu fundament juridic împotriva intimaților, decât încălcând principiul autorității de lucru judecat, excepție pe care o reiterează în acest apel.

Cu motivarea ce precede, intimații au înțeles să invoce și excepția de ordine publică a autorității de lucru judecat.

Cu mențiunea că în raport de Decizia nr. 33 din 9 Iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - în dosarul nr. 60/2007 - în recurs în interesul legii, că dacă apelanții-reclamanți ar avea un drept (dar nu au acest drept asupra apartamentului intimaților) acestuia îi opun dreptul de proprietate legal dobândit și - este deopotrivă ocrotit de Convenția Europeană, astfel că acțiunea apelanților-reclamanți aduce atingere unui alt drept de proprietate și totodată securității raporturilor juridice, anume circuitului civil, dar și ordinii constituționale și a ordinii de drept.

În raport de motivele de casare - în cazul în care se va trece peste excepțiile de ordine publică invocate – s-a arătat că sub toate aspectele apelul și implicit cererea de chemare în judecată este lipsită de fundament juridic.

Ulterior judecării primului apel, apariția Legii nr. 302 din 6 octombrie 2009, confirmă teza, astfel că voința expresă a legiuitorului este ca „măsurile reparatorii prin echivalent” să fie acordate prin decizie motivată a A.V.A.S. într-o interpretare clară și fără a se putea da alte înțelesuri, Statul Român dorește stabilitatea circuitului civil, iar vânzarea către intimați a fost definitiv și irevocabil validată de instanțele de judecată, procesul în care și reclamanții au fost parte.

Cererea de apel conține motive străine de cauză, care sunt interpretate de apelanți pro causa și în afara problemelor de drept ale cauzei, motivarea nu răspunde problemelor de fapt și de drept ale cauzei deduse judecății și nici nu critică soluția instanței de fond.

Intimații opun un titlu de proprietate valabil și invincibil, pentru o proprietatea legal dobândită de la Statul Român, care în condițiile art. 45 alin. 2¹ din Legea nr. 1/2009 „sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora” contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în cauza de față acest titlu de proprietate a fost consolidat și reconfirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Singura soluție cu fundament juridic în cadrul acestui proces, în apel, este aceea de respingere a apelului ca vădit nefondat și esențial nelegal.

Reclamanții puteau uza numai în limitele legii speciale la calea despăgubirilor, dacă erau persoane îndreptățite (dare le nu sunt) și dacă s-au încadrat în procedura prevăzută de legea reparatorie, conform art. 46, alin. 4 din Legea nr. 1/_, care este un text imperativ.

La data de 30.06.2008, TARCOVEANU B. E. și TARCOVEANU C., au formulat, în temeiul art. 49 și urm. C.proc.civ., cerere de intervenție în interes propriu și cerere de intervenție în interesul intimaților G. I. și G. D., prin care, pe cale de excepție, au invocat excepția lipsei calității procesual active a apelanților, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

Prin Încheierea din ședința publică din data de 08.10.2010 au fost respinse cererile de intervenție în interes propriu și în interesul pârâților.

Prin încheierea de ședință din data de 08.10.2010, tribunalul a dispus, în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., suspendarea soluționării apelului declarat de către apelanții reclamanți A. V. G. A., S. G. A., împotriva sentinței civile nr. 9219/28.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți G. I., G. D., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr._/300/2010, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, având drept obiect constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, titlu exhibat de către reclamanți în susținerea acțiunii în revendicare și implicit a dreptului de proprietate.

Tribunalul a avut în vedere faptul că se invocă în apel excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A. V. G. A., S. G. A., excepție de ordine publică, astfel că, soluția ce se va pronunța în dosarul cu nr._/300/2010 are o înrâurire hotărâtoare asupra cauzei de față.

La data de 07.06.2013 a fost repus dosarul pe rol, constatându-se rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în dosarul ce a ocazionat suspendarea.

La data de 18.05.2013, pârâții au formulat excepția prematurității acțiunii, prin raportare la dispozițiile Legii nr.165/2013, excepția inadmisibilității acțiunii, prin prisma aceluiași act normativ și au reiterat excepția autorității de lucru judecat.

Sub acest aspect, tribunalul reține că ceea ce se invocă nu reprezintă excepții de procedură vizând calea de atac, ci excepții ce vizează fondul cauzei dedusă judecății, excepții ce pot fi valorificate de partea care a câștigat procesul în fond pe calea aderării la apelul principal și nu pe calea invocată de intimații pârâți. Ca urmare, condiția procedurală de analiză a excepțiilor de ordine privată ce vizează fondul pricinii, de către partea care a câștigat în fond, este aderarea la apelul principal, în condițiile art. 293 c.pr.civ iar în cazul excepțiilor de ordine publică în condițiile art. 295 c.pr.civ.

Astfel, reține tribunalul că prin Legea nr. 165/2013 s-au instituit termene pentru soluționarea notificărilor întemeiate în baza Legii nr. 10/2001 însă intervenția acestei legi nu are incidență asupra acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, cum este acțiunea de față. Astfel, s-a stabilit obligatoriu, în condițiile art. 315 c.pr.civ că instanța de apel urmează a analiza acțiunea în revendicare prin prisma prevederilor dreptului comun în materie, în sensul analizării prevalenței Convenției.

Ca urmare, tribunalul va primi acest aspect nu ca excepții, vizând fondul acțiunii în revendicare, ci ca argument pe fondul criticilor din apel, în sensul posibilității reclamanților de a beneficia de o despăgubire efectivă, prin prisma noilor soluții legislative.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul reține că această excepție a fost analizată irevocabil de către instanța de recurs, care a statuat în condițiile 315 c.pr.civ că „în procesul finalizat prin hotărârile judecătorești menționate s-a soluționat, în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, doar capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Din considerentele sentinței civile nr. 722/12.09.2003 rezultă că reclamantul a renunțat la judecata capătului de cerere privind revendicarea imobilului. în atare situație, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzută de art. 1201 C. civil, deoarece între acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze și acțiunea soluționată în procesual anterior nu există identitate, astfel încât și această excepție urmează a fi respinsă.”

Prin decizia civilă nr.825/A/13.09.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți și a respins cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimați.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin decizia XXXIII/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, ICCJ a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Din motivarea deciziei amintite se desprinde cu claritate faptul că ICCJ a considerat inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun doar în situația în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr.10/2001, însă în speță apelanții au formulat notificare solicitând restituirea imobilelor în temeiul Legii nr. 10/2001.

D. în această primă situație reclamanților li s-ar fi închis orice cale de valorificare a dreptului de proprietate pe care îl invocă, însă în speța de față, după cum rezultă din actele dosarului o astfel de notificare a fost formulată până în prezent nefiind soluționată.

Față de motivele de apel ce vizează revendicarea prin comparare de titluri, eroarea comună și invincibilă sau prevalența subdobânditorului de bună credință, tribunalul a arătat că o prima concluzie care se desprinde din RIL XXXIII/2000 este acea că într-o acțiune în revendicare nu criteriile de comparare a titlurilor de proprietate consacrate în practica și doctrină vor fi avute în vedere, ci cele menționate în recursul în interesul legii, respectiv analiza existenței sau nu a unor neconcordanțe între legea specială și convenție și a priorității acesteia din urmă, esențial este de a stabili dacă ambele părți se bucură de un bun în sensul Convenției.

În consecință, instanța a analizat pe fond problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, urmând a fi lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, în ce măsură legea internă intră în conflict cu convenția europeană a drepturilor omului prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În analiza existenței sau nu a unor neconcordanțe între legea specială și convenție și a priorității acesteia din urmă, esențial este de a stabili dacă ambele părți se bucură de un bun în sensul Convenției.

În acest context, tribunalul a reținut că pârâții a dobândit imobilul în discuție în baza Legii nr.112/1995 printr-un contract care nu a fost anulat.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un drept la restituire care să îi permită să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

În acest sens, este de reținut că prin decizia din cauza A. contra României CEDO a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. În consecință, în lipsa unei astfel de hotărâri nu se recunoaște un drept la restituire. Faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun.

Titlul de proprietate vechi, invocat de reclamanți nu poate constitui premisa unui bun, în sensul arătat mai sus, acesta nefiind niciodată supus controlului judiciar și neîndeplinind exigențele unei hotărâri judecătorești definitive, la care Curtea Europeană a făcut trimitere atunci când a reanalizat problematica existenței „unui bun actual” în cauza A. contra României

Mai mult, tribunalul a reținut că potrivit art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/2005 persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași. Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri – drept de creanță, este însă un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului).

Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Kopecky c/a Slovacia - nu poate fi primită, cât timp reclamanții nu pot susține existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, considerațiile instanțelor fondului sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte, reclamanții, așa cum s-a mai arătat, neprevalându-se de o hotărâre judecătorească, ci de un act administrativ nesupus încă controlului judiciar.

Dreptul de creanță deținut de reclamanți nu le conferă un bun în sensul art. 1 Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului: “Curtea (dec M. Atansaiu vs Ro) apreciaza ca transformarea .", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesata a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea cailor de atac prevăzute de aceste legi”.

În acest context trebuie făcută o precizare și anume aceea că prin decizia din cauza A. contra României CEDO a stabilit doar obligația statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor fără a valida calea alternativă a acțiunilor în revendicare de drept comun. Cu alte cuvinte CEDO a recunoscut doar un drept la despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea.

Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material, atâta timp cât titlul acestuia nu a fost anulat, iar Legea nr.10/2001 conține dispoziții prin care li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, aceștia nu vor pierde posesia materială în condițiile acestei legi.

Cât privește protecția securității circuitului civil, doctrina reține că aceasta are două componente: protecția statică, privind existența și opozabilitatea erga omnes a dreptului exercitat și protecția dinamica, referitoare la transferul drepturilor de proprietate. Nu este afectată securitatea statică a circuitului civil dacă lui verus dominus i se asigură posibilitatea redobândirii bunului de care a fost lipsit ilegal.

În virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza R. contra României din 2006, corect reținută și de prima instanță, intimaților pârâți, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Aceștia au cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale – care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fot înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință – unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Curtea a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea E. și Pinc) și că persoanele care au dobândit bunurile de bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.

Plecând de la aceste premise, tribunalul a reținut că titlul intimaților reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a consolidat prin neformularea în termenul de prescripție a acțiunii în declararea nulității absolute a contractului.

În aceste condiții, admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al intimatei, precum și securității raporturilor juridice civile.

Au fost respinse criticile apelanților referitoare la împrejurarea că prima instanță nu ar fi efectuat operațiunea comparării titlurilor de proprietate exhibate de părți, căci din considerentele hotărârii atacate se observă că prima instanță a procedat la această operațiune, în acord cu Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ, cât și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dând preferință titlului exhibat de pârâtă.

Față de aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondat apelul.

În baza art. 274 c.pr.civ a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la cheltuieli de judecată formulată de intimați, constatând că nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli în prezentul apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții S. G. A. și A. V. G. A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii recurate și rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Față de motivul de recurs prevăzut de punctul 8 din art.304 C.proc.civ.. instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, schimbând natura, precum și înțelesul vădit neîndoielnic al actului dedus judecații, prin prisma motivării apelului pe dispozițiile Deciziei XXXIII/2008 a ICCJ fata de dispozițiile legale invocate de reclamanți, precum și față de ignorarea cu desăvârșire a situației-premisă, respectiv decizia nr.946/A/2009 pronunțată în dosarul nr._ de către Tribunalul București.

Situația premisa, respectiv Decizia civilă nr.946/A/2009 pronunțată în dosarul nr._ de către Tribunalul București, atestă următoarea situație juridică a imobilului situat în București, ..129 pentru apartamentul nr.2, aceeași fiind și situația apartamentului nr.1 din prezenta cauză.

Astfel, prin decizia sus-indicată, instanța de apel a dispus restituirea în natură a apartamentului nr.2 din același imobil, respectiv ..129, sector 2, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului formulat de intimații Tarcoveanu prin decizia civila nr.309/08.03.2010 a Curții de Apel București în același dosar, respectiv_ .

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt moștenitorii fostului proprietar al imobilului revendicat, imobil care a fost preluat de stat fără titlu legal, în baza Decretului nr.92/1950, care contravenea dispozițiilor art.480-481 Cod civil, dispozițiilor Constituției R.P.R. Din anul 1948, precum și art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În condițiile în care, statul a preluat fără titlu valabil, tribunalul a considerat că dreptul de proprietate al autoarei reclamanților nu s-a stins în patrimoniul acesteia prin preluarea lui de către stat, ci s-a transmis prin moștenire legală către recurenți, fiind preferabil în raport cu titlul de proprietate invocat de pârâți, încheiat cu un neproprietar.

În ceea ce privește decizia nr.33 pronunțata în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, menționată și de instanța de fond, tribunalul a reținut că, în conflictul dintre Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană, pe care România a ratificat-o prin Legea nr.30/1994, aceeași decizie în interesul legii stabilește, în raport de dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României revizuită în anul 2003, că aceasta din urma are prioritate.

În jurisprudența CEDO s-a apreciat constant că modalitatea de reparație prevăzuta de Legea nr.10/2001 este iluzorie și total ineficientă, deoarece nici în prezent Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri, iar reținerea instanței de fond în sensul lipsei unui bun al reclamanților în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, a fost apreciată de instanța de apel ca fiind nelegală.

A fost reținută în acest sens sentința civilă nr._/19.06.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă și investită cu formulă executorie, prin care s-a admis acțiunea în revendicarea aceluiași imobil formulată de reclamantul A. G. (autorul reclamantei S. G. A.), împotriva CGMB, care, deși nu a fost depusă la dosar, este menționată în considerentele sentinței civile nr.722/12.09.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civila, definitivă și irevocabilă.

În raport de această hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a apreciat că recurenții dețin un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO.

În ceea ce-i privește pe intimații pârâți, instanța de apel a reținut că titlul de proprietate al acestora a fost consolidat prin sentința civilă nr.722/12.09.2003, chiar dacă prin aceasta s-a respins cererea reclamanților privind constatarea nulității titlului de proprietate al pârâților, ca tardiv formulată, situație în care și aceștia dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.

În consecință, reținându-se că indiferent de modul de soluționare a acțiunii în revendicare se produce o ingerință în dreptul uneia dintre părțile în proces, tribunalul a constatat în continuare că dreptul intern nu oferă adevăratului proprietar al imobilului deposedat abuziv de stat o compensație rezonabilă pentru prejudiciul cauzat prin privarea de bun, deoarece, în cazul vânzării imobilului de către stat unui terț în temeiul Legii nr.112/1995, potrivit art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, adevăratul proprietar nu mai are vocație la restituirea bunului în natură, ci este îndreptățit doar la acordarea titlurilor de participare la Fondul Proprietatea, după cotarea acestuia la bursă, modalitate de reparație apreciată de CEDO ca fiind iluzorie și total ineficientă.

În ceea ce-l privește pe chiriașul cumpărător, tribunalul a reținut că Legea nr.10/2001 recunoaște acestuia dreptul la acordarea despăgubirilor pentru imobilul restituit adevăratului proprietar, printr-o acțiune directă în justiție, scutită de plata taxei de timbru, echivalent cu prețul actualizat sau cu prețul de piața al imobilului, (acest fapt s-a și întâmplat prin admiterea apelului fam.Tarcoveanu, prin care instanța de apel a obligat statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite fam.Tarcoveanu suma de 651.171 lei reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr.2 din imobilul din ..129, sector 2, în dosarul nr._/3/2011 al Tribunalului București, Secția a IlI-a Civilă)

Din cele expuse instanța de apel a concluzionat că principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate nu este respectat cu privire la dreptul de proprietate al reclamanților, dar este respectat cu privire la dreptul de proprietate al intimaților, cărora legea specială le oferă o modalitate concretă efectivă și rezonabilă de despăgubire în cazul privării de bun.

Analizând titlurile exhibate de părți prin raportare la exigentele art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeana, tribunalul a constatat în final că titlul reclamanților este mai caracterizat și preferabil titlului intimaților, întrucât provine de la adevăratul proprietar și este transcris primul, față de titlul intimaților, care provine de la un neproprietar și este transcris ulterior.

Având în vedere aceasta situație premisă privind dreptul de proprietate al recurenților reclamanți, în mod neîntemeiat și nelegal, prin decizia civilă nr.825 A din 13.09.2013 instanța de apel a respins apelul, constatând că nu au un bun în sensul Convenției.

Având în vedere situația juridică a imobilului, atestată atât prin înscrisurile depuse de recurenți în susținerea acțiunii de-a lungul tuturor fazelor procesuale, precum și având în vedere înscrisurile pe care le depun în fața instanței de recurs, respectiv hotărârile judecătorești arătate în prezentele motive de recurs, recurenții reclamanți au solicitat să se constate că au un bun în sensul convenției, că sunt îndreptățiți la restituirea în natură având în vedere că titlul lor este mai caracterizat, așa cum au arătat în dezvoltarea motivelor de recurs.

Intimații pârâți G. D. și G. I. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca fiind lipsit de fundament juridic, și menținerea hotărârilor pronunțate anterior.

Prioritar, intimații au invocat excepția nulității recursului, deoarece acesta nu vizează decât formal motivele din art. 304, pct. 8 din C.proc.civ., fiind mai degrabă o cerere prin care se arată unele nemulțumiri de modul în care s-a judecat apelul, făcându-se trimiteri la alte hotărâri judecătorești ale recurenților, hotărâri judecătorești care nu au legătură cu cauza dedusă judecății.

Motivul de casare, unicul indicat, nu este dezvoltat în sensul prevăzut de lege.

Motivarea recursului nu răspunde problemelor de fapt și de drept ale cauzei deduse judecății.

Nu pot fi primite ca pertinente și în legătură cu cauza de față, alte hotărâri judecătorești, care au avut în vedere alte probleme de fapt și de drept, privind alte situații.

Decizia civilă nr._/ 8 Dec.2005 irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă a consolidat dreptul de proprietate al pârâților.

Apare că nelegală acțiunea în revendicare prin comparare de titluri sau pe dreptul comun, atât timp cât intimații opun un Titlu de proprietate valabil și invincibil, pentru o proprietatea legal dobândită de la Statul Român, care în condițiile art.45 alin.2¹ din Legea nr. 1/2009 „sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora" contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Act translativ de proprietate care a fost validat în această cauză și de Justiție în contradictoriu cu recurenții-reclamanți.

Singura soluție cu fundament juridic în cadrul acestui proces, în recurs, este aceea de respingere a recursului, ca esențial nelegal și vădit neîntemeiat.

Recurenții - reclamanții pot uza în limitele legii speciale la calea despăgubirilor, daca sunt persoane îndreptățite și dacă s-au încadrat în procedura prevăzută de legea reparatorie, conform art.46 alin. 4 din Legea nr. 1/2009.

Astfel cum s-a arătat, justiția a consolidat contractul de vânzare cumpărare al intimaților pârâți, hotărârea fiind irevocabilă, titlul lor de proprietate a fost consolidat, orice eventuală nulitate fiind asanată definitiv.

Siguranța circuitului civil ar fi grav afectată dacă s-ar admite recursul de față, fiindcă actele translative de proprietate încheiate cu Statul Român nu pot fi declarate nule sau ilegale, deoarece voința legiuitorului a fost ca aceste imobile să fie vândute.

Or, voința expresă a legislatorului care a edictat Legile nr. 112/1995 și nr.10/2001 sunt în sensul aplicării legilor speciale, care primează față de dreptul comun.

Recurenții - reclamanți nu se află în situația premisă pentru cei care se consideră persoane îndreptățite, fiindcă nu locuiau în imobilul care este revendicat, sau nu era liber apartamentul la momentul publicării actului normativ, anul 1995.

Convenția pentru apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt deopotrivă aplicabile și chiriașilor cumpărători ai apartamentului în care au locuit înainte de cumpărare.

Chiriașii cumpărători au cumpărat apartamentul în care locuiau legal în temeiul unei prevederi legale, respectând o anumită procedură.

În calea de atac a recursului a fost depusă sentința civilă nr._/19.06.1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 București precum și decizia civilă nr.3650/18.12.2001 prin care a fost admis apelul și schimbată în tot sentința anterior menționată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea, analizând cererea de recurs, prin raportare la criticile invocate dar și la actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Recurenții au indicat în cuprinsul cererii de recurs art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă. Or, motivul de nelegalitate invocat are în vedere ipoteza concretă în care instanța de judecată nesocotește conținutul explicit al actelor juridice deduse judecății stabilind alte drepturi și obligații pentru părțile în litigiu, ceea ce din punct de vedere legal ar însemna încălcarea prevederilor art. 969 Cod civil.

În cauză însă critica nu vizează o schimbare a naturii unui act juridic, respectiv a unei convenții, ci se solicită a se avea în vedere faptul că într-o altă judecată s-a stabilit dreptul lor la restituirea unui apartament în același imobil, hotărâre de care instanța ar fi ținută și care ar avea ca efect constatarea calității lor de deținători ai unui bun, în sensul jurisprudenței CEDO și implicit îndreptățirea lor la restituirea și a apartamentului din prezenta cauză, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.

Cum prin argumentele invocate recurenții nu susțin o situație în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, iar instanța de apel i-ar fi schimbat natura și înțelesul, în aplicarea art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea urmează a considera că acest motiv de recurs se impune a fi analizat prin prisma altui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în care se poate încadra susținerea recurenților.

Curtea reține din analiza susținerilor din cererea de recurs faptul că se invocă existența unei hotărâri, respectiv decizia civilă nr.946/A/2009 rămasă irevocabilă în recurs și care s-ar impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. Astfel, recurenții au susținut că prin decizia nr. 946/A/2009 s-a creat o situație premisă privind dreptul lor de proprietate, astfel că în mod nelegal instanța de apel a respins apelul lor în prezenta cauză constatându-se că nu au un bun în sensul Convenției.

Numai că, la decizia pronunțată în apel, respectiv decizia nr. 946/A/2009 pronunțată de Tribunalul București secția a IV –a civilă la care fac trimitere recurenții reclamanți, s-a făcut trimitere de către apelanții reclamanți și în concluziile pe fond în fața instanței de apel, astfel cum rezultă din practicaua deciziei nr.825/A/13.09.2013, datată 09.06.2013.

Analizând considerentele hotărârii atacate, Curtea constată că instanța de apel nu a analizat acest aspect invocat ca și motiv de ordine publică de către reclamanți, instanța limitându-se să analizeze criticile de apel fără o trimitere expresă la hotărârea invocată de parte și de care aceasta a înțeles să se folosească ca un argument în plus în susținerile sale, respectiv puterea de lucru judecat ca și motiv de ordine publică. Mai mult, instanța de apel a reținut, contrar a ceea ce chiar părțile au făcut cunoscut instanței chiar prin concluziile orale, faptul că reclamanții nu se prevalează de o hotărâre judecătorească, ci de un act administrativ nesupus controlului judiciar (fila 16 penultimul paragraf al deciziei atacate).

Curtea constată că în calea de atac a recursului au fost invocate aspecte legate de însăși existența acestei hotărâri invocate și în calea de atac a apelului și cu privire la care instanța de apel a omis să se pronunțe.

Or, pentru a putea fi analizate de către instanța de control judiciar, instanța de apel ar fi trebuit să dea ea însăși o rezolvare a acestora.

Din analiza considerentelor instanței de apel, Curtea nu poate deduce existența unei analize a acestor aspecte deduse judecății de către apelanții reclamanți, instanța de apel nepronunțându-se în niciun fel, nefăcând nicio remarcă în privința existenței deciziei nr.946/07.10.2010 pronunțată de Tribunalul București.

Potrivit dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele de fapt și de drept care au formatconvingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Curtea urmează să aibă în vedere faptul că legiuitorul a avut în vedere la adoptarea acestui text de lege interesul unei bune administrări a justiției, cât și posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

În referire la pricina de față, având în vedere cele reținute mai sus, Curtea constată că instanța de apel nu a fundamentat raționamentul său cu privire la aceste aspecte deduse judecății ca și motiv de ordine publică.

Totodată, Curtea are în vedere faptul că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege susmenționat, a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării aspectelor esențiale ale cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dispozițiile art. 261 alin. 1 din codul de procedură civilă au caracter imperativ, astfel că, făcând aplicarea art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, sancțiunea care intervine este aceea a nulității actului procedural neconform cu această dispoziție.

Prin urmare, în raport de aceste aspecte care configurează conținutul unor neregularități procedurale evidente, dar și esențiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare și jurisprudența instanțelor de judecată, Curtea urmează să facă aplicația dispozițiilor art. 312 alin 1, 3 și 5 din Codul de procedură civilă.

Urmare a aplicării regulilor de drept specifice raportului juridic litigios, instanța este obligată a examina cauza sub toate aspectele și a argumenta soluția sa astfel încât partea care s-a adresat instanței să aibă convingerea că soluția pronunțată este cea care se impunea a fi dată în cauză.

Or, hotărârea atacată, nefiind motivată potrivit cerințelor mai sus descrise, nu poate conduce la situația premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, conform căreia partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art.304 din Codul de procedură civilă.

Curtea reține și un alt argument pentru soluția casării cu trimitere, dedus din aplicarea normelor comunitare și jurisprudența instanței de contencios european – Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, respectarea dreptului prevăzut de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune că orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil,pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces Ia o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții, inclusiv Ia motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului Ia un proces echitabil.

Curtea reține interpretarea obligatorie dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevederilor art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens fiind aplicate aceste dispoziții în Cauza D. împotriva României (cererea nr. 584/2000, hotărârea 16 noiembrie 2006), în care s-a reținut: „Convenția neintenționând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective (Artico contra Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, . nr. 37, pag. 16, § 33), Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat “studiate”, adică examinate cum trebuie de tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, articolul 6 implică în sarcina “tribunalului” obligația de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, fără a aprecia pertinența lor și fără a fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (V. de Hurk contra Olandei, citat anterior, pag. 19-20, §§ 59 și 61). Întinderea acestei îndatoriri poate varia în funcție de natura deciziei”.

În consecință, Curtea, în temeiul art. art. 312 alin 1, 3 și 5 din Codul de procedură civilă, apreciind că în cauză se impune casarea hotărârii față de considerentele de fapt și de drept expuse, va admite recursul declarat de recurenții reclamanți, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenții reclamanți S. G. A. și A. V. G. A. împotriva deciziei civile nr.825/A/13.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți G. I. și G. D..

Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare, Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 30.09.2014,

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M. A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.I.D.

Tehnored.B.I.

2 ex/20.10.2014

-------------------------------------------

T.B.-Secția a IV-a – A.C.

- S.P.

Jud.Sector 2 – V.L.P.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 209/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 315/2014. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Expropriere. Decizia nr. 166/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 422/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1101/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 209/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 315/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 455/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 61/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 1307/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI