Pretenţii. Decizia nr. 480/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 480/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-11-2014 în dosarul nr. 11267/3/2013
Dosar nr._
(859/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 480 A
Ședința publică de la 6.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul-reclamant K. O. P. împotriva sentinței civile nr.25 din 15.01.2014, pronunțată de Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 30.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 6.11.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 19.03.2013, reclamantul K. O.-P., în calitate de fiu al defunctului său tată, K. M., descendent de gradul I, în baza Legii nr. 221/2009 republicată, în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, urmare a constatării caracterului politic al condamnării penale a tatălui reclamantului, K. M., dispusă prin sentința penală nr. 140/22.10.1952 a Tribunalului M. Teritorial București, în dosarul nr. 136/1952, definitivă prin decizia penală nr. 266/22.05.1953 a Tribunalului M. pentru Unitățile M.S.S., prin care a fost condamnat la pedeapsa de 25 ani muncă silnică pentru crima de înaltă trădare. 10 ani degradare civică și confiscarea averii personale, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.800.000 Euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suferit prin condamnarea cu caracter politic care a dus la decesul tatălui reclamantului în detenție; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr. 140/22.10.1952, pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București în dosarul nr.136/1952, definitivă prin decizia penală nr. 266/22.05.1953 a Tribunalului M. pentru Unitățile M.S.S., tatăl reclamantului, defunctul K. M. (născut la 1 martie 1893 în Târgu Ocna, fiul lui N. și M., cu ultimul domiciliu în București, ., raionul 30 Decembrie, pensionar, fost colonel, studii militare Școala Superioară de Război București, Cursurile ofițerilor Superiori din Franța, decedat la 8 martie 1960 în Penitenciarul Pitești), a fost condamnat la muncă silnică pe viață si confiscarea averii personale pentru „crima de înaltă trădare” și la pedeapsa de 25 ani muncă silnică si 10 ani degradare civică pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”, în baza art. l lit. a din Decretul nr. 199/1950, coroborat cu art. 190 pct. l, art. 191 alin. l C.p. comb. cu art. 157 C.p., art. 25 pct. 6 C.p., art. l lit. c din Decretul nr. 199/1950 comb. cu art. 209 C.p., art. 157 C.p., toate combinate cu art. 101 C.p., art. 304 și 463 C.j.m.
În recurs, prin decizia nr. 266/22.05.1953 a Tribunalului M. pentru Unitățile M.S.S., a precizat reclamantul, s-a redus pedeapsa aplicată la pedeapsa de 25 ani muncă silnică, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. S-a reținut, în esență, de către justiția militară română, că K. M., împreună cu alte persoane, în anul 1948, a transmis informații cu caracter secret numiților V. și G., fugiți din țară prin intermediul curierilor diplomatici ai legației franceze, de tip fascist, luând legătura cu elementele dușmănoase regimului, precum și inițierea unei organizații subversive în Munții Trestieni, plănuind desfășurarea unei acțiuni armate. Reclamantul a menționat faptul că tatăl său a fost anchetat și trimis în judecată în stare de arest, fiind arestat la 19 ianuarie 1951, iar la 8 martie 1960 a decedat în Penitenciarul Pitești.
Tatălui reclamantului i s-a încălcat grav dreptul la libertate și la opinie prin însăși condamnarea sa cu caracter politic, condamnare care a avut grave consecințe în plan social, profesional și familial, în final ducând la deces. S-a confiscat în folosul statului averea mobilă a tatălui reclamantului, printre care: 3 fotolii florentine din lemn sculptat și șezut tapisat cu motive florentine; șapte covoare orientale; un covor de perete sculptat în piele de 3,75 m.p., reprezentând steagul lui C. cel M. (primul împărat roman creștin); o icoană a Maicii Domnului cu P. în brațe, figurile pictate, restul în argint sculptat; un serviciu de cristal baccaret de 24 persoane, care nu au fost niciodată restituite familiei și pentru care nu s-au acordat/încasat despăgubiri (bunurile au fost cumpărate de tatăl reclamantului la Constantinopole, prin anii 1930, când era atașat militar al României în Turcia și G.). Tatăl reclamantului (decedat la 8 martie 1960 în Penitenciarul Pitești) s-a născut la 1 martie 1893 în Târgu Ocna, urmând încă de la o vârstă fragedă - 11 ani - Gimnaziul și Liceul Fiilor Militari din C. și Iași, iar, ulterior, Școala de Cavalerie Târgoviște pentru a deveni ofițer.
Foaia calificativă privindu-1 pe tatăl său, a precizat reclamantul, pe anul 1940, relevă calitățile deosebite de strateg și militar ale acestuia, propunându-se avansarea sa la gradul de general. Aceleași relații optimale de conduită profesională sunt evidențiate și în Foaia calificativă pe anul 1942, fiind decorat cu Ordine și Medalii de Război: Steaua României cu Spadă Cavaler; Coroana României cu Spadă Cavaler; C. Comemorativă 1916-1918 cu baretele Oituz, Mărășești 1918, 1919; Avântul Țării 1913; Medalia Victoriei 1916-1921; Cavaler cu panglică; Virtutea Militară; Medalia V. a Marelui Război pentru Civilizație 1916-1921. Datorită regimului de exterminare la care a fost supus în detenție, tatăl reclamantului a decedat în Penitenciarul Pitești la data de 8 martie 1960, împrejurare ce a fost comunicată familiei în anul 1964, iar certificatul de deces a fost eliberat tocmai la 18 decembrie 1964.
În anul 1965, a învederat reclamantul, mama sa a fost nevoită să emigreze în Elveția, iar reclamantul a obținut, în anul 1977, un pașaport pentru persoane fără cetățenie, stabilindu-se și el în Elveția, tocmai din cauza prigoanei la care a fost suspus de regimul comunist și organelor de securitate, urmarea activității tatălui său. Reclamantul, în calitate de fiu al defunctului său tată, a avut grave vătămări morale în urma condamnării politice a acestuia, fiind exmatriculat din facultate, absolvind ulterior Facultatea de Chimie Industrială. Pe tot parcursul activității profesionale, a specificat reclamantul, a fost împiedicat să îndeplinească funcții conform pregătirii sale din cauza dosarului de securitate. Familia reclamantului, reclamantul și mama sa, au fost în permanență supravegheați de organele de securitate ale vremii, situație care a adus atingere libertății fizice și psihice a fiecărui membru al familiei K..
Reclamantul, în calitate de descendent de gradul I (fiu) al defunctului condamnat politic, a precizat reclamantul, este îndreptățit la acordarea acestor reparații, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, deoarece prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010 s-a declarat neconstituțional doar art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 (atât textul inițial, cât și cel modificat prin O.U.G. nr. 62/2010), dar nu și normele Legii nr. 221/2009 privitoare la acordarea de despăgubiri ș.a. Instanța de judecată va aprecia importanța valorilor morale lezate, precum și durata în timp a acestor încălcări, dar și consecințele acestei condamnări abuzive, nelegale, care au generat moartea în Penitenciarul Pitești a tatălui reclamantului, K. M., în sensul prevederilor art. l alin. l și 2, art. 4 alin. 1 și art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009. S-au adus grave încălcări și relațiilor de familie prin lipsa legăturilor dintre membrii ei pe durata detenției, care a culminat cu decesul în penitenciar a persoanei condamnate politic. Reputația impecabilă a numitului K. M., dar și cea a reclamantului, au fost grav afectate prin condamnarea abuzivă, suferințele fizice și psihice care i-au știrbit onoarea, demnitatea și i-au îngrădit libertatea, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege. În cauză, a precizat reclamantul, este evident că arestarea tatălui reclamantului, condamnarea sa la muncă silnică pe viață comutată într-o pedeapsă de 25 de ani muncă silnică, perioada de detenție până la data decesului în penitenciar - 8 martie 1960 - (dată ascunsă de autoritățile comuniste până în anul 1964) - au determinat suferințe fizice și psihice.
Suma solicitată cu titlu de daune morale pentru fiecare an petrecut de autor în penitenciar, detenție urmată și de moartea acestuia, la care urmează să fie obligat S. Român, este de natură a asigura o satisfacție echitabilă pentru suferințele fizice și psihice datorită efectuării a nouă ani de închisoare în condițiile unei orori staliniste, urmarea unei condamnări politice, ce a dus la moartea acestuia. Suma solicitată este echitabilă pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea aplicată, durata detenției, starea de nesiguranță și tensiune la care a fost supus tatăl reclamantului, precum și întreaga familie, dat fiind și faptul că legea nu reglementează nici un criteriu în stabilirea valorii acestei traume. Caracterul politic al condamnării este dat de existența unei legături între condamnare și săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, a precizat reclamantul, instanța va avea în vedere faptul că a fost încălcat dreptul la libertate al tatălui reclamantului prin însăși condamnarea cu caracter politic, care, potrivit actelor de la dosar, a fost urmată de suferințe provocate în detenție, ce au dus la decesul m penitenciar. Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, acesta diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. Tocmai de aceea, reclamantul apreciază oportun ca în asemenea situații să luăm în considerare faptul că instanța Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când acordă despăgubiri morale pentru încălcarea unor drepturi fundamentale nu operează cu criterii prestabilite de evaluare, ci judecă în echitate. Judecata în echitate înseamnă în baza normelor morale și nu a celor juridice. Este evident însă că nu se poate stabili exact despăgubirea dacă nu se apreciază prejudiciul moral, dacă nu se apreciază consecințele sale. De aceea trebuie făcută o apreciere a prejudiciului moral după care suma destinată asigurării efective a satisfacerii, alinării sau ușurării suferințelor persoanei vătămate moral.
Aprecierea prejudiciului moral, a specificat reclamantul, trebuie făcută după criterii proprii naturii prejudiciului cum ar fi: importanța prejudiciului moral, durata și consecințele durerilor fizice și psihice, etc. În cauză, este evident că arestarea tatălui reclamantului la 19 ianuarie 1951, condamnarea sa la pedeapsa muncă silnică pe viață, comutată în pedeapsa 25 ani muncă silnică, perioada de detenție până la data decesului în penitenciar - 8 martie 1960 - au determinat suferințe fizice și psihice. Pierderea tatălui reclamantului nu poate fi decât atenuată prin realizarea unei satisfacții corelative.
Astfel, reclamantul apreciază că suma de 200.000 EURO daune morale pentru fiecare an petrecut de autor în regim penitenciar, detenție urmată de moartea condamnatului, în total 1.800.000 Euro, la care urmează a fi obligat S. Român, este de natură a asigura o satisfacție echitabilă pentru suferințele fizice și psihice datorată efectuării a 9 ani de închisoare urmare a unei condamnări politice. Despăgubirile morale solicitate pot fi acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, prin condamnarea politică abuzivă a tatălui său.
Referitor la cuantumul acestor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, atâta timp cât legea nu reglementează niciun criteriu în stabilirea valorii acestora, reclamantul apreciază, raportat la condamnarea aplicată, durata detenției, la starea de nesiguranță și tensiune la care a fost supus tatăl reclamantului, precum și întreaga familie, că suma solicitată este echitabilă. Durerile fizice și psihice produse condamnatului politic în mod nelegal, dar și familiei sale, pot fi atenuate prin realizarea unei satisfacții corelative. Familia defunctului condamnat politic a fost terorizată și urmărită în mod permanent de organele de securitate române, ceea ce a determinat plecarea soției și fiului în Elveția. După confiscarea averii și anularea pensiei militare prin condamnare, familia nu a avut nicio sursă de venit, membrii ei fiind la propriu lipsiți de orice sursă de venit, trăind la limita supraviețuirii. Urmarea hotărârii penale de condamnare politică, toate bunurile au fost confiscate, nu au fost vreodată restituite acele bunuri confiscate și nici nu s-au încasat despăgubiri.
Reclamantul a precizat că, la data de 12.11.2010, a introdus la instanța de judecată o cerere de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009 (dosar nr._/3/2010 al Tribunalului București), cauza fiind suspendată pentru lipsa părților la data de 27.10.2011, iar la 6.12.2012 s-a constatat intervenită perimarea cererii de chemare în judecată; o cerere similară a fost introdusă la 17.11.2010 (dosar nr._/3/2010), suspendată la data de 11.01.2012.
Reclamantul a menționat că, urmarea a intervenirii O.U.G. nr. 62/2010 și a deciziilor Curții Constituționale amintite mai sus, cauza a rămas în nelucrare, din pricina faptului că reclamantul nu locuiește în România, cât și intervenției legislației controversate în materie, aspecte sancționate de C.E.D.O. Prin perimarea intervenită, a precizat reclamantul, nu s-a continuat judecata pe fond a pricinii și nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune, pe de o parte, prin întreruperea cursului acesteia prin cererea formulată, iar pe de altă parte, prin împrejurarea că prezenta acțiune se reintroduce în raport cu Decizia nr. 12/2011 privind recursul în interesul legii cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Decizia nr. 12/2011 din 19.09.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7.11.2011). Prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii s-a statuat că, urmarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, precum și art. 147 alin. l din Constituție, Parlamentul și Guvernul României nu au pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu textul Constituției.
Legea nr. 221/2009, a precizat reclamantul, prevede un termen de prescripție cu caracter excepțional, fiind întrerupt termenul general de prescripție. Și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, prevede posibilitatea persoanei care se consideră discriminată să formuleze, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării. O acțiune ca prezenta, care se raportează la prevederile art. 27 alin. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, nu este prescrisă, termenul de prescripție de 3 ani începând să curgă din momentul cunoașterii discriminării, moment care coincide cu expirarea termenului de 45 de zile calculate de la data de 15 noiembrie 2010, momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziilor de declarare a neconstituționalității parțiale a Legii nr. 221/2009, în partea privitoare la acordarea de daune morale, adică de la data de 31.12.2010.
Ca atare, a menționat partea reclamantă, prezenta acțiune se impune a fi analizată pe fondul dreptului pretins, instanța fiind chemată să stabilească dacă prin declararea ca neconstituțională a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 în partea privitoare la acordarea de daune morale și prin neintervenția statului în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziilor de neconstituționalitate, în scopul de a pune de acord textul neconstituțional cu dispozițiile Constituției, s-a produs o discriminare între persoanele care au acționat și au obținut hotărâri definitive în baza Legii nr. 221/2009, anterior deciziilor de neconstituționalitate și persoanele care, ulterior neconstituționalității, nu mai pot acționa în baza Legii nr. 221/2009 pentru a obține repararea prejudiciului moral suferit.
Reclamantul consideră că ingerința statului a fost dovedită în speță, în materie, deoarece dispoziția referitoare la obținerea de despăgubiri morale a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, practica judiciară statuând că se pot solicita, în baza Legii nr. 221/2009, daune morale, întrucât prin deciziile Curții Constituționale precitate s-a declarat neconstituțional doar art. 5 alin. l lit. a din Legea nr. 221/2009, atât textul inițial, cât și cel modificat prin O.G. nr. 62/2009, dar nu și normele Legii nr. 221/2009 privitoare la acordarea de despăgubiri. În speță, reclamantul se prevalează de principiul speranței legitime reglementat de cazuistica C.E.D.O., atâta timp cât procedura de constatare a neconstituționalității a fost nepredictibilă într-o societate democratică. Intervenția statului a fost arbitrară, abuzivă, nejustificându-se o intervenție pentru menținerea echilibrului bugetar, în mod real si obiectiv și rezonabil, mai ales în condițiile în care, anterior, statul a recunoscut drepturi în favoarea persoanelor condamnate pe motive politice, în temeiul obligației sale morale de a repara nedreptatea.
De altfel, principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Este, de asemenea, de reținut, a arătat reclamantul, că la momentul introducerii primei cereri de despăgubiri (12.11.2010) nu fusese invocată neconstituționalitatea legii aplicabile, iar intervenția ulterioară a statului la Curtea Constituțională nu s-a produs printr-un mecanism ad-hoc și nici nu a existat un context economic dificil care să justifice intervenția discriminatorie a statului.
În speță, introducându-se o nouă cerere de chemare în judecată (în termenul legal de prescripție, până în decembrie 2013), ulterior constatării perimării cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat folosirea dovezilor administrate în cursul judecății cererii perimate, nefiind necesară refacerea lor (art.254 alin. 2 C.pr.civ.) - dosar nr._/3/2010 și_/3/2010 Tribunalul București.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009; art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată; art. 453 C.pr.civ.
În susținerea cererii, reclamantul a depus la dosar, în copii conforme cu originalul, înscrisuri.
Pârâtul, legal citat, nu a formulat întâmpinare, depunând note de ședință, prin care, referitor la solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 1.800.000 Euro pentru prejudiciul moral și material, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al acestuia. Sub acest aspect, pârâtul a menționat că, față de temeiul de drept invocat, dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri morale pentru măsura administrativă care a fost dispusă împotriva tatălui său, s-a născut odată cu . Legii nr. 221/2009, respectiv la data de 14.06.2009. Or, reclamantul a introdus acțiunea la data de 19.03.2013, fiind evident că, în speță, a intervenit prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului de a solicita despăgubiri morale.
In consecința, pârâtul a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și respingerea acțiunii ca atare.
In ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri, ca urmare a măsurii dispuse împotriva tatălui reclamantului, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, arătând, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, motiv pentru care trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect. Prin urmare, litera a) din art. 5 din Legea 221/2009 care constituia temeiul de drept al acțiunii nu mai exista, deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
La soluționarea unui proces in care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabila se aplica legea in vigoare la acel moment. Sub acest aspect, pârâtul a solicitat să fie observată împrejurarea că, din punct de vedere al efectelor produse, exista identitate intre situația in care o lege veche este modificata, completata sau abrogata printr-o lege noua si situația in care o lege sau o dispoziție legala este declarata neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legala in acord cu Constituția. Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in dosarul nr. 14/2011, s-a admis recursul in interesul legii statuând ca „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 si 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masuri administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial”.
Sub aspectul probatoriului, tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, respingând proba testimonială.
Prin sentința civilă nr.25/15.01.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, respinge ca prescrise pretențiile reclamantului, în raport de Legea nr. 221/2009, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, în raport de Legea nr. 137/2000.
Analizând cererea formulată de reclamant în raport de dispozițiile legale invocate (Legea nr.221/2009 și O.G.nr.137/2000), tribunalul a reținut că în ceea ce privește pretențiile reclamantului,în raport de dispozițiile Legii nr.221/2009, a intervenit prescripția dreptului la acțiune.
S-a avut în vedere că reclamantul a promovat prezenta cerere dedusă judecății la data de 19.03.2013, iar Legea nr.221/2009 care constituie temei al acestor pretenții este în vigoare din data de 14 iunie 2009 .În consecință, dreptul la acțiune al reclamantelor s-a născut la data de 14 iunie 2009, fiind astfel incidente dispozițiile art.1 alin.1 și art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, potrivit cărora: „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție,dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Termenul de prescripție este de 3 ani ”.
În soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune s-au avut în vedere dispozițiile Decretului nr.167/1958 raportat la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât potrivit art.201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sun și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca prescrise pretențiile reclamantului, în raport de Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește pretențiile reclamantului în raport de O.G.nr.137/2000, tribunalul a apreciat că reclamantul invocă dispozițiile art.27 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,dispoziții care prevăd posibilitatea persoanei acre se consideră discriminată să formuleze în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării.
Reclamantul arată că s-a produs o discriminare între persoanele care au acționat și obținut hotărâri definitive în baza Legi nr._, anterior deciziilor de neconstituționalitate și persoanele care, ulterior neconstituționalității, nu mai pot acționa în baza Legii nr.221/2009 pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 își produce efectele asupra proceselor în curs de judecată, sens în care s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, susținerile reclamantului apar ca neîntemeiate.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În consecință, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Tribunalul a apreciat că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se încălcă principiul nediscriminării, cum a invocat reclamantul în cuprinsul cererii.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi ca urmare a formulării prezentei cereri ulterior pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.
În speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
În consecință, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului și în raport de dispozițiile O.G.nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
(I). In cauză, hotărârea apelată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, urmarea interpretării greșite a probelor administrate în dosar.
Astfel, în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material Ia acțiune, respingând ca prescrise pretențiile reclamantului.
A invocat în susținerea admiterii respectivei excepții prima instanță faptul că recurentul a promovat prezenta cerere dedusă judecății la data de 19.03.2013, iar Legea nr. 221/2009 care constituie temei al pretențiilor formulate a intrat în vigoare la 14.06.2009. A arătat judecătorul fondului că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la 14.06.2009, astfel încât acest drept nefiind exercitat în termenul legal de 3 ani, sunt incidente în dosar prevederile art.1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 vizând prescripția.
In speță, dreptul material la acțiune nu era prescris, cum greșit a reținut prima instanță, pentru următoarele considerente:
La data de 12.11.2010, recurentul - reclamant a introdus o cerere de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 (dosar nr._/3/2010 al Tribunalului București), cauza fiind suspendată pentru lipsa părților la data de 27.10.2011, iar la data de 6.12.2012 s-a constatat intervenită perimarea cererii de chemare în judecată; o cerere similară a fost introdusă la 17.11.2010 (dosar nr._/3/2010 suspendată la data de 11.01.2012).
Urmarea intervenirii O.U.G. nr.62/2010 și a deciziilor Curții Constituționale (amintite în cererea introductivă prezentă), dosarul nr._/3/2010 a rămas în nelucru din pricina faptului că reclamantul nu locuiește în România, cât și intervențiilor controversate în materie, aspecte sancționate de CEDO.
Prin perimarea intervenită în dosarul cu nr. amintit (_/3/2010) la data de 6.12.2012, nu s-a continuat judecata pe fond a pricinii și nu a intervenit prescripția dreptului Ia acțiune, prin întreruperea cursului prescripției prin cererile formulate la 12.11.2010 și 17.11.2010.
Reiese din cele expuse că reclamantul apelant a acționat în instanță în termenul legal de prescripție de 3 ani, față de data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 - respectiv data de 14.06.2009.
Termenul prescripției a fost întrerupt prin introducerea acțiunilor în 12.11.2010 și 17.11.2010, iar acțiunea din prezenta cauză a fost introdusă la 19.03.2013, deci, înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, care, fiind întrerupt, începând cu luna noiembrie 2010 (când s-au formulat cele două acțiuni în despăgubiri amintite, tot în baza Legii nr. 221/2009, cauze suspendate și perimate), a început să curgă un nou termen de prescripție începând cu luna noiembrie 2010, situație în care cei trei ani se împlineau în luna octombrie 2013.
Înăuntrul celor trei ani vizând prescripția dreptului la acțiune care a început să curgă începând cu luna noiembrie 2010, recurentul a introdus prezenta acțiune în luna martie 2013, deci anterior lunilor octombrie - noiembrie 2013 când s-ar fi împlinit termenul de 3 ani pentru prescrierea dreptului la exercitarea prezentei acțiuni.
In cauză, prin perimarea survenită în cele două cauze, în care acțiunile au fost introduse în noiembrie 2010, nu s-a antamat fondul cauzelor, singurele consecințe ale perimării fiind cele stipulate de art. 254 alin. (1) și (2) din vechiul Cod de procedură civilă, privind actele de procedură făcute în acele instanțe.
(II). Prezenta acțiune nu este prescrisă nici prin prisma prevederilor art. 27 alin. (2) din OG art. 137/2000, republicată, deoarece termenul de prescripție de trei ani începe să curgă din momentul cunoașterii discriminării, moment care în speță coincide cu expirarea termenului de 45 de zile calculat de la data de 15.11.2010, momentul publicării în Monitorul Oficial al României, a deciziilor de declarare a neconstituționalității parțiale a Legii nr. 221/2009, în partea privitoare la acordarea de daune morale, adică de la 31.12.2010.
Face mențiunea ca prin Decizia nr. 12/2011 din 19.09.2011 a ICCJ s-au declarat neconstituționale, prin efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 211/2009.
(III). Instanța de fond în mod greșit interpretează și aplică legea, față de temeiul juridic invocat în cererea introductivă în prezenta cauză de reclamant ca fiind și prevederile art. 27 din OG nr. 137/2000, intrând astfel si judecând pe fond dosarul prezent, prin „respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantului în raport de dispozițiile OG nr. 137/2000” atât timp cât se pronunțase deja în cauză prin sentința civilă recurată pe excepția prescrierii dreptului material la acțiune.
In situația juridică dată, când instanța de fond s-a pronunțat m cauză pe excepție, nu mai avea a intra și judeca fondul cauzei, ceea ce în mod greșit face atunci când respinge cererea ca neîntemeiata în raport cu dispozițiile OG nr. 137/2000.
Dacă instanța de judecată, prin sentința civilă recurată a analizat și pe fond cauza prin prisma OG nr. 137/2000, în mod legal și temeinic era să antameze fondul pricinii și prin analiza probatoriului cauzei în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, lege în legătură cu care, în speță, nu era prescris dreptul Ia introducerea acțiunii în cauza prezentă.
(IV) Instanța de fond a soluționat pricina pe excepție și fond cu încălcarea principiului contradictorialității si al dreptului la apărare, atâta cât excepția în baza căreia prima instanță a soluționat dosarul nu a fost pusă niciodată în discuția părților pentru ca acestea să-și poată exprima apărări corespunzătoare.
Nici incidența în cauză a preved. art.27 din OG nr. 137/2000 în baza cărora instanța de fond a soluționat, de asemenea, dosarul nu a fost pusă în discuția părților.
In acest context, sentința recurată este lovită de nulitate, fiind dată cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, precum și cu încălcarea prevederilor art.6 din CEDO, vizând dreptul reclamantului la un proces echitabil.
(V). Hotărârea primei instanțe este nemotivată deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină atunci când respinge ca neîntemeiată cererea, referind doar la câteva texte din OG nr. 137/2000 și nerăspunzând motivelor invocate de reclamant în cererea introductivă, constituite în temei juridic al cererii.
În mod greșit instanța de fond consideră că, în legătură cu reclamantul, nu s-a produs o discriminare față de persoanele care au acționat și au obținut hotărâri definitive în baza Legii nr. 221/2009, anterior deciziilor de neconstituționalitate și persoanele care ulterior declarării neconstituționalități deciziilor menționate asupra nu mai pot acționa în baza Legii nr. 221/2009pentru a obține prejudiciul moral suferit.
Greșit reține judecătorul fondului că. în speță, nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. I din Protocolul 12 adițional CEDOîntrucât, în speță, în mod flagrant a fost încălcat dreptul accesului la justiție și al egalității tuturor cetățenilor în fata legii, prin imposibilitatea adresării reclamantului instanței de judecată.
În cauză greșit se reține, de asemenea, că nu a fost vorba de o intervenție intempestivă a legiuitorului, ci a unui control de constituționalitate, vizând deciziile Curții Constituționale invocate în cuprinsul acțiunii introductive, față de aspectul vădit că principiul speranței legitime de cazuistică CEDO a fost încălcat, atâta timp cât procedura de constatare a neconstituționalității a fost nepredictibilă într-o societate democratică.
Era de esența rezolvării cauzei faptul că la data introducerii cererilor inițiale (12.11.2010 și 17.11.2010) nu fusese invocată neconstituționalitatea legii aplicabile, iar intervenția ulterioară a statului la Curtea Constituțională a fost abuzivă, neexistând un context economic dificil care să justifice astfel intervenția discriminatorie a statului.
În speță, introducându-se o nouă cerere de chemare în judecată până în noiembrie 2013 (când s-ar fi împlinit noul termen general de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune, prin întreruperea curgerii termenului de prescripție la 11 noiembrie 2010 prin introducerea celor două acțiuni, constatate ca perimate) cererea prezentă nu era prescrisă, iar în baza art.254 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilădovezile administrate în dosarele cu nr._/3/2010 și_/3/2010 ale Tribunalului București trebuiau să fie folosite în prezentul dosar, nemaifiind necesară administrarea acestora.
Pentru motivele expuse, în baza art. 480 alin. (3) Cod procedură civilă,solicită admiterea apelului ca fondat, anularea hotărârii atacate și evocând fondul să fie admisă acțiunea astfel cum a fost formulată.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Apelantul a depus la dosar înscrisuri.
Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză și de prevederile legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat.
Nu pot fi primite criticile apelantului referitoare la încălcarea principiului contradictorialității si al dreptului la apărare, prin nepunerea în discuție de către tribunal a excepției procesuale a prescripției extinctive.
Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil, întrucât aceasta permite părților litigante să participe în mod activ la susținerea și dovedirea drepturilor invocate, putând combate astfel și susținerile părții adverse și permițându-le, după caz, să-și exprime punctul de vedere asupra inițiativelor instanței făcute în scopul stabilirii adevărului în proces.
Acest principiu, și implicit, dreptul la apărare al părții reclamante au fost pe deplin respectate de prima instanță care – astfel cum rezultă din mențiunile din practicaua sentinței referitoare la dezbaterile din ședință – a pus în discuție respectiva excepție, acordând însă cuvântul și pe fond și rămânând în pronunțare, atât asupra excepției mai sus menționate, cât și pe fondul cauzei.
In ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art.27 din O.G. nr. 137/2000 în baza cărora instanța de fond ar fi soluționat dosarul, Curtea constată că aceste prevederi au reprezentat chiar un temei de drept invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât o asemenea afirmație legată de surprinderea sa de către instanță prin aplicarea în speță a textului respectiv, lipsindu-l de posibilitatea de a formula apărări corespunzătoare, apare ca lipsită de orice fundament.
Este totodată vădit neîntemeiată critica de apel vizând împrejurarea că instanța de fond în mod greșit ar fi judecat pe fond dosarul, prin raportare la prevederile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care prin aceeași sentință s-ar fi pronunțat deja în sensul prescrierii dreptului material la acțiune, Curtea reținând că tribunalul, soluționând pretențiile reclamantului – întemeiate în drept atât pe Legea nr. 221/2009 cât și pe O.G. nr. 137/2000 – a avut în vedere în privința excepției procesuale cu caracter peremptoriu ridicate în speță exclusiv dreptul la acțiune născut în baza Legii nr. 211/2009, un drept de creanță prescriptibil, conform dreptului comun în materie, Decretul nr. 167/1958 aplicabil raportului juridic dedus judecății, în rap. și la art.201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil.
Față de aceste acte normative, Curtea constată că în mod corect s-a reținut că, întrucât reclamantul a promovat la data de 19.03.2013 cererea sa de acordare a despăgubirilor ce puteau fi acordate în conformitate cu Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dreptul la acțiune s-a prescris potrivit art.1 alin.1 și art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, reținându-se că de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ special – care nu derogă însă de la prevederile dreptului comun în materia prescripției extinctive a drepturilor patrimoniale – și până la momentul sesizării instanței a trecut mai mult de 3 ani .
Împrejurarea că anterior acestei sesizări reclamantul a înțeles să promoveze alte două acțiuni în justiție, demersuri care nu s-au finalizat prin hotărâri judecătorești cu efect întreruptiv de prescripție, cauzele respective fiind perimate, cum recunoaște și apelantul-reclamant, este lipsită de relevanță în chestiunea analizată, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 16 alin.1 lit.b și alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, sancțiunea perimării, odată intervenită, nepermițând întreruperea prescripției extinctive în favoarea reclamantului.
In ceea ce privește discriminarea invocată de apelantul-reclamant prin raportare la O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, între persoanele care au acționat și obținut hotărâri definitive în baza Legi nr._, anterior deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 și persoanele care, ulterior declarării neconstituționalității, nu mai pot acționa în baza Legii nr.221/2009 pentru repararea prejudiciului moral suferit, Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale incidente, luând în considerare și cele statuate în acest sens de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, statuări obligatorii pentru instanțe conform art. 3307 alin. (4) C.proc.civ..
Astfel, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată prin admiterea recursului în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a stabilit că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Din considerentele ce au fundamentat această soluție, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat atât la cadrul normativ intern, cât și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.
Astfel, pe de o parte, din punctul de vedere al dreptului intern, s-a concluzionat că „judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională”.
Pe de altă parte, s-a arătat expres că, „prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale”.
Din această cauză, „pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu a fost recunoscută și în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii”.
A fost analizat totodată și dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, stabilindu-se că “situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate...)”. Astfel, “Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite”.
Față de cele stabilite de Curtea Constituțională și de Inalta Curte de Casație și Justiție în considerentele și dispozitivul deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, susținerile formulate de apelantul-reclamant privind temeinicia cererii de acordare a daunelor morale ca urmare a discriminării sale sunt nefondate.
In privința susținerilor vizând prescripția dreptului său la acțiune în temeiul O.G. nr. 137/2000, Curtea reține că tribunalul nu a făcut aplicarea în cauză a acestei instituții în analiza pretențiilor decurgând din existența discriminării, critica apelantului fiind lipsită de obiect.
De asemenea, Curtea reține că este vădit neîntemeiată și susținerea apelantului referitoare la nemotivarea corespunzătoare a sentinței apelate, în raport de argumentele aduse de reclamant prin cererea sa, instanța de apel remarcând că o atare susținere este contrazisă în mod evident de conținutul sentinței atacate, în care se regăsesc argumentele care susțin soluția instanței, cu referire punctuală asupra chestiunilor puse în discuție prin acțiune, prin raportare la temeiurile juridice invocate.
In consecință, Curtea, în baza art. 480 C.proc.civ., va respinge apelul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant K. O. P., cu domiciliul ales la SCPA „T. & Asociații”, în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.25 din 15.01.2014, pronunțată de Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN, prin M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul ales la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 6.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G. I. D.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehdact.R.L./M.A.N.G.
4 ex./5.01.2015
TB-S.4 - L.I.-C.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1718/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 320/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
