Partaj judiciar. Decizia nr. 1341/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 1341/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-09-2014 în dosarul nr. 2592./300/2007

Dosar nr._

(1304/2014)ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.1341

Ședința publică din 23.09.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor promovate de recurenta – reclamantă M. M. E., de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.120 din data de 31.01.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – intervenienți T. M. – C., T. E., C. A., S. P..

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 09.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat succesiv pronunțarea la 16.09.2014 și apoi la 23.09.2014, hotărând următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 14.11.2005 sub nr.5456/2005 (dosar cu număr unic_/3/2005), reclamanta A. V. E. V. a chemat în judecată pe pârâții Primarul General al Municipiului București și M. București, prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr.4021/2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, să oblige pârâții la restituirea în natură către reclamantă a cotei de 1/3 din imobilul situat în București, ., sector 2, compus din construcție S+P+2E+M și teren în suprafață de 570 m.p. și să se dispună ieșirea din indiviziune cu pârâtul M. București, în cazul în care restituirea în natură acoperă integral cota de 1/3 cuvenită reclamantei sau să oblige pârâții la acordarea către reclamantă a unui alt imobil în compensare, în situația în care restituirea în natură este doar parțial posibilă sau este imposibilă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâții au respins notificarea înregistrată sub nr.1405/03.04.2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului anterior menționat, în calitate de unică moștenitoare a defunctului A. V. E. C. P., fostul proprietar al imobilului, pe considerentul că aceasta nu ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită.

În continuare, reclamanta a menționat că dispoziția de respingere a notificării este nelegală, având în vedere testamentul și actele de stare civilă anexate, precum și dispozițiile legale în vigoare.

Reclamanta a precizat că partea de 1/3 din imobil a trecut în proprietatea statului în temeiul Deciziei nr.1474/1963 emise de fostul Sfat Popular al Raionului T. V., ca efect al unei confiscări speciale date în aplicarea Decretului nr.221/1960, astfel încât preluarea este abuzivă, în temeiul dispozițiilor art.2 lit. g și h din Legea nr.10/2001.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, H.G. nr.498/2003, Legii nr.247/2005, Legii nr.213/1998.

Prin sentința civilă nr.1468/08.11.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, instanța a admis cererea de chemare în judecată (contestație în temeiul Legii nr.10/2001) și a dispus anularea Dispoziției nr.4021/2005 emise de Primarul General al Municipiului București, a obligat M. București prin Primar General la restituirea în natură către reclamantă a cotei de 1/3, aflată în proprietatea statului, din imobilul situat în București, ., sector 2, compus din construcție S+P+2E+M și teren în suprafață de 570 m.p., a respins capătul de cerere privind acordarea unui alt imobil în compensare, ca rămas fără obiect și a disjuns capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune, dispunând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 02.03.2007 sub nr._ .

În fața instanței învestite ca urmare a declinării de competență, reclamanta a făcut dovada rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr.1468/08.11.2006, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și a procedat la timbrarea cererii și la propunerea de probe. Totodată, reclamanta a precizat că cererea de ieșire din indiviziune este formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primar General.

În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții, mijloace de probă ce au fost admise de către instanță, în temeiul art.167 C.proc.civ., ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, fiind anexate la dosar în acest sens următoarele înscrisuri în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul: raport de expertiză efectuat în dosarul nr._ al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, adrese, contracte de vânzare-cumpărare, acte adiționale, contracte de închiriere.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată și, deși legal citat, nu s-a prezentat în fața instanței, prin reprezentant, pentru a invoca excepții sau a pentru a arăta dovezile și mijloacele sale de apărare.

Prin sentința civilă nr._/28.12.2007 pronunțată în dosarul nr._ s-a dispus sistarea stării de coproprietate asupra imobilului situat în București, sector 2, ., fiind atribuite în natură reclamantei, următoarele părți din imobilul situat în București, sector 2, ., astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții, întocmit de expertul judiciar T. M.: la etajul nr.1 - încăperile nr.2-8 și 12 împreună cu 2 balcoane în suprafață totală de 170,86 m.p., urmând să rămână în coproprietate cota de 1/3 din culoare și scări de acces (părți comune); la etajul nr.2-încăperilenr.1-5 și 7-15 în suprafață totală de 184,10 m.p., urmând să rămână în coproprietate cota de 1/3 din culoare, scări de acces, casa scării principale și casa scării de serviciu (părți comune) și la mezanin - încăperile nr.13-15 în suprafață totală de 93,49 m.p., urmând să rămână în coproprietate cota de 1/3 din casa scării (parte comună).

A fost menținută starea de coproprietate în ceea ce privește cota de1/3 din terenul aflat sub clădire, în suprafață de 141 m.p.

Împotriva sentinței civile nr._/28.12.2007 pronunțată în dosarul nr._ a fost declarat apel, respins ca nefondat prin decizia civilă nr.744A/30.05.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.

Pârâtul a formulat recurs împotriva deciziei civile nr.744A/30.05.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, recurs admis prin Decizia Civilă nr.1272/19.10.2009, casată sentința civilă nr._/28.12.2007 și trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 2.

S-a reținut de către instanța de recurs că prin atribuirea unei părți din imobil către reclamantă, fără a se identifica partea din imobil atribuită celuilalt copărtaș, nu a fost rezolvat fondul raporturilor juridice dintre părți, nefiind realizat partajul, ca operațiune juridică în urma căreia fiecare dintre coproprietari devine titularul dreptului de proprietate asupra unei părți determinate din imobil.

Se menționează în cuprinsul deciziei că solicitarea apărătorului reclamantei în sensul atribuirii întregului imobil către pârât nu poate fi avută în vedere, întrucât acesta nu a solicitat atribuirea imobilului, ci doar a criticat modalitatea de atribuire a unei părți din imobil către reclamantă, un eventual acord al părților în acest sens urmând a fi luat în considerare cu ocazia realizării partajului de către prima instanță.

În calea de atac a recursului au fost încuviințate în principiu cererile de intervenție în interesul pârâtului formulate de intervenienții C. A., S. P., T. M. C. și T. E..

În fond după casare, cauza a fost înregistrată la data de 27.04.2010 sub nr._ .

În fond după casare, intervenienții T. M. C. și T. E. au invocat excepția prematuritatii introducerii acțiunii, arătând în motivarea acesteia că sentința civila nr. 1468/08.11.2006 pronunțata de Tribunalul București Secția a III-a Civila în dosar nr._/3/2005 nu reprezintă titlu de proprietate, ci doar stabilește în sarcina Municipiului București prin Primarul General o obligație de a face în sensul ca este obligata sa restituie în natura contestatoarei cota de 1/3, aflata în proprietatea statului, din imobilul situat în București ., sector 2.

Din dispozitivul sentinței rezultă fără îndoială că aceasta cuprinde o obligație de a face, întrucât prin sentință nu se dispune direct restituirea cotei de 1/3, ci doar se dispune obligarea intimatului M. București prin Primar General la restituirea în natură a cotei indivize.

De altfel, sentința reprezintă o admitere a unei contestații formulate în baza Legii nr. 10/2001.

În ce privește interpretarea obligației de restituire în natură a cotei de 1/3, aflate în proprietatea statului din imobil, au învederat instanței că în prezent în proprietatea Municipiului București reprezentat prin Primar General, nu se mai află întreg imobilul situat în București, ., sector 2, ci numai parte din acest imobil, întrucât o parte din acesta a fost vândută în baza Legii nr.112/1995.

Așa fiind, M. București nu poate fi obligat la restituirea către reclamantă decât a cotei de 1/3 imobil pe care îl deține încă în proprietate și nu din întregul imobil, așa cum este menționat expres în dispozitivul sentinței mai sus menționate.

M. București nu poate fi obligat să restituie ceea ce nu mai deține în proprietate.

Urmează ca M. București să emită decizie de restituire a cotei de 1/3 din imobil cu excepția spatiilor deja înstrăinate prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995.

Orice alt mod de a interpreta dispozitivul sentinței ar aduce atingere intereselor celorlalte persoane îndreptățite la restituirea în natură a unor părți din același imobil.

Dacă reclamanților din prezenta cauză li s-ar restitui în natură cota de 1/3 din întreg imobilul, celelalte persoane îndreptățite s-ar vedea în situația de a nu mai putea obține restituirea în natură a unor părți din imobil corespunzătoare cotei la care ar fi îndreptățite la rândul lor potrivit Legii nr.10/2001.

De altfel, dispozitivul sentinței este foarte clar în sensul că precizează că obligația pârâtei privește restituirea cotei de 1/3 aflate în proprietatea statului.

Or, în proprietatea statului nu se mai afla decât o parte din imobil, iar cota de 1/3 trebuie raportată la această parte și nu la întreg imobilul.

Cei care au cumpărat părți din imobil în baza Legii nr.112/1995 au cumpărat apartamente ca drept exclusiv și nu pot deveni coproprietari cu reclamata din prezenta cauză prin efectul hotărârii judecătorești prin care se soluționează contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Ar fi contrar și dispozițiilor Legii nr.10/2001 care prevăd că apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995 nu se restituie în natură.

Intervenientul S. P. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată întrucât reclamanta nu se afla în coproprietate cu pârâta, deoarece autorii reclamantei au încheiat un act de partaj de folosință cu ceilalți coproprietari, autorul reclamantei deținând în fapt, așa cum reiese și din acte, demisolul, mezaninul și mansardă.

Mai mult decât atât, la data preluării abuzive, autorul reclamantei deținea doar aceste părți, așa cum reiese din decizia de preluare abuzivă nr.1474/20.09.1963.

Totodată, prin decizia civilă nr. 136/28.01.2004 pronunțată de Tribunalul București a fost respinsă cererea reclamantei V. E. C. (moștenitoarea D. Sumbasacu E. - coproprietara asupra imobilului disputat cu o cota indiviză de 1/3) pe motiv că aceasta nu a avut calitate procesual activă pentru a sta în judecată nici pentru a solicita anularea contractelor încheiate de chiriași cu PMB, nici pentru a solicita compararea de titluri.

Din această împrejurare, reiese că reclamanta nu are cum să iasă din indiviziune asupra unei părți dintr-un bun imobil care nu a fost în proprietate comună cu Statul la data solicitării ieșirii din indiviziune.

Intervenientul a mai învederat instanței că la dosar este depusă decizia nr.I 474/20.09.1963, din care reiese în mod evident ce avea autorul reclamantei în proprietate, în momentul preluării abuzive, deoarece înainte de această preluare a avut loc un partaj voluntar în urma căruia autorul reclamantei a rămas cu "un apartament de 5 camere, baie, bucătărie, hol și accesorii în suprafață totală de 118 mp, la demisol, una cameră, iar la etajul 3 și mansardă compusă din două camere, bucătărie în suprafață de 26mp".

În realitate, imobilul în cauză este compus din două corpuri de clădire, ambele având destinația de fond locativ, conform actului de vânzare-cumpărare 05.08.1941, perfectat între I. O. și Sumbasacu.

În drept, art.115, 118 alin. 1, 6739, 67310 C.pr.civ, 612 C.civ..

În dovedire au fost solicitate probele cu înscrisuri și expertiză.

Cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință din data de 22.06.2010 instanța a respins ca neîntemeiată excepția prematurității invocată de intervenienții T., dispunând, în temeiul dispozițiilor art. 315 C.pr.civ. refacerea raportului de expertiză, în următoarele variante :

Varianta I:

- identificarea în teren și poziționarea în plan a imobilului teren și construcție aflat în indiviziune între reclamantă și pârât și evaluarea bunului aflat în indiviziune ;

- propuneri de lotizare pe unități locative distincte (împărțirea în natură a etajelor 1 și 2 aflate în indiviziune) cu stabilirea de loturi egale pentru ambele părți ;

- propuneri de lotizare separată pentru restul de construcție reprezentat de diferența dintre suprafața totală aflată în indiviziune și cea reprezentată de însumarea etajelor 1 și 2 din imobil urmând ca expertiza să propună variante de atribuire a acestor spații situate la demisol, parter sau mansardă cu loturi aferente fiecărui etaj în parte.

În caz de lotizare inegală a acestor spații să se stabilească eventualele sulte datorate pentru spațiile propuse în plus pentru cele două unități locative.

Varianta a II-a:

- să fie identificat întregul imobil în litigiu conform actelor de proprietate și realității din teren;

- să fie identificat imobilul care a trecut în patrimoniul statului prin Decizia nr.I 474/1963 a fostului Sfat Popular al Raionului T. V., Comitetul Executiv, Decizie aflată la fila 69 dosar nr._ al Curții de Apel București atașat la prezentul dosar;

- să fie identificate imobilele vândute în baza Legii nr.112/1995 și să se arate dacă fac parte din imobilul identificat prin Decizia nr. I 474/1963 a fostului Sfat Popular al Raionului T. V., Comitetul Executiv;

- să fie identificată partea din imobil care nu a fost vândută în temeiul Legii 112/1995;

- să se arate dacă față de configurația, amplasamentul și dimensiunile imobilului așa cum rezultă din actele de proprietate există diferențe față de realitatea din măsurători, care sunt acestea și cauza lor;

- să fie făcute propuneri de lotizare doar cu privire la partea din imobil care nu a fost vândută în temeiul Legii nr.112/1995 reținând pentru reclamantă o cotă de 1/3 și pentru pârâtul M. București prin Primar General, o cotă de 2/3 cu stabilirea eventualelor sulte;

- să se arate dacă imobilul care a trecut în patrimoniul statului prin Decizia nr.I 474/1963 a fostului Sfat Popular al Raionului T. V., Comitetul Executiv a rămas în integralitate în proprietatea Municipiului București fără a fi vândut în temeiul Legii nr.112/1995.

Varianta a III-a:

- să se stabilească o variantă de atribuire în natură doar către pârâtul M. București cu sulta către reclamantă.

A fost depus la dosar raportul de expertiză întocmit de doamna expert L. A. filele 50-87, împotriva căruia părțile au formulat obiecțiuni.

Instanța a dispus în temeiul dispozițiilor art.212 C.pr.civ., efectuarea unui nou raport de expertiză de către un alt expert, fiind respinsă ca rămasă fără obiect cererea de recuzare formulată împotriva doamnei expert.

A fost depus la dosar raportul de expertiză întocmit de domnul expert P. G. C..

Pe parcursul derulării procesului a decedat reclamanta, procesul fiind continuat de moștenitoarea acesteia, M. M. E. (certificatul de legatar universal nr.43/23.09.2011-fila 152).

Prin sentința civilă nr._/06.12.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._ , s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta M. M. E. în calitate de moștenitoare a defunctei reclamante A. V. E. V. în contradictoriu cu paratul M. București prin Primar General și intervenienții în interesul pârâtului, C. A., S. P., T. M. C. și T. E..

S-a dispus sistarea stării de coproprietate asupra imobilului construcție situat în București, ., sector 2 cu formarea a două loturi după cum urmează:

Lotul I format din încăperile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, situate la etajul 1, conform schiței anexă 5, la raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C. având o suprafață de 275,13 mp lot identificat prin raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C. – propunerea 2 de lotizare.

Lotul II format din încăperile 22, 23, 24 situate la demisol, conform anexei 3 raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C. având o suprafață de 17,28 mp, încăperile 1, 2, 3, 4, 5 situate la mezanin, conform anexei 4 la raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C., având o suprafață de 101,43 mp, încăperile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24 situate la etajul 2, conform anexei 6 la raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C., având o suprafață de 255,66 mp, încăperile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 situate la mansardă conform anexei 7 la raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C. având o suprafață de 56,31mp, terasa peste garaj, 24 mp - propunerea 2 de lotizare.

S-a atribuit lotul I în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei M. M. –E..

S-a atribuit lotul II în deplină proprietate și liniștită posesie, pârâtului M. București prin Primar General.

S-a menținut starea de coproprietate asupra suprafeței totale a spațiilor comune (107,47 mp demisol + 24,65 mp mezanin + 22,07 mp etaj 1 +14,79 mp etaj 2+17,32 mp mansardă = 186,30 mp, respectiv suprafața de 48,08 mp, toate instalațiile, acoperișul, ziduri comune și fațadele imobilului) în cotă de 25,81 % pentru reclamantă și de 42,65% pentru pârât.

S-a menținut starea de coproprietate asupra terenului de 523 mp, identificat prin raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C., în cote de 1/3 pentru reclamantă și de 2/3 pentru pârât.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 98.261,03 euro cu titlu de sultă către reclamantă în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.

A fost obligat intervenientul S. P. să plătească prin intermediul biroului local pentru expertize tehnice judiciare și contabile de pe lângă Tribunalul București, suma de 700 lei cu titlu de onorariu expert cuvenit domnului expert tehnic judiciar P. G. C..

S-au respins ca neîntemeiate cererile de intervenție în interesul pârâtei formulate de intervenienții C. A., T. M. C., T. E., S. P..

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1780 lei cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu expert.

S-a luat act că intervenienții T. M. C., T. E. nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr.1468/08.11.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța a obligat pârâtul M. București prin Primar General, la restituirea în natură către reclamanta A. V. E. V. a cotei de 1/3 din imobilul situat în București, ., sector 2, compus din construcție S+P+2E+M și teren în suprafață de 570 m.p., restul cotei de 2/3 aflându-se în proprietatea pârâtului.

În acest context, instanța a învederat faptul că prin sentința civilă menționată s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a cotei de 1/3 aflată în proprietatea statului, fiind exceptate spațiile vândute în temeiul Legii nr.112/1995 și identificate în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de doamna expert O. C..

Prin urmare, spațiile înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu fac obiectul prezentului litigiu.

Pe de altă parte, instanța a considerat cadrul procesual pasiv corect stabilit, cumpărătorii spațiilor din imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995, deținându-le în proprietate exclusivă, nefiind vorba despre o coparticipare procesuală pasivă.

Instanța a învederat și dispozițiile art.728 C.civ., conform cărora nimeni nu poate fi obligat să rămână în stare de coproprietate, astfel încât un coproprietar poate oricând cere împărțirea materială a bunurilor comune, dreptul indiviz fiind transformat într-un drept diviz și exclusiv.

În speță, instanța a dispus sistarea stării de coproprietate asupra imobilului construcție situat în București, ., sector 2 cu formarea a două loturi după propunerea 2 de lotizare din raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C..

Pentru a avea în vedere această propunere de lotizare, instanța s-a raportat la concluziile raportului de expertiză, poziția procesuală a reclamantei și la faptul că spațiile înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu fac obiectul prezentului litigiu.

A atribuit lotul I în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei M. M. –E..

A atribuit lotul II în deplină proprietate și liniștită posesie pârâtului M. București prin Primar General.

Pentru a dispune atribuirea loturilor, instanța a avut în vedere art. 6739 C.pr.civ., iar la formarea și atribuirea loturilor a ținut seama, după caz, de acordul părților, de mărimea cote-părți ce se cuvine fiecăreia ori de masa bunurilor de împărțit, de natura bunurilor, de domiciliul și ocupația părților, de faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.

Potrivit dispozițiilor art. 6735 alin.2 C.pr.civ., instanța a făcut împărțeala în natură, procedând la formarea loturilor și la atribuirea lor, iar în situația în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se vor întregi printr-o sumă de bani.

Instanța nu a avut în vedere susținerea reclamantei în sensul atribuirii întregului imobil către pârât, cu obligația acestuia la plata sultei în raport de următoarele motive:

În primul rând instanța a învederat faptul că instanța de recurs a reținut că în lipsa acordului pârâtului, nu se poate atribui acestuia întregul imobil.

Pe de altă parte, instanța a învederat dispozițiilor art. 673/11 C.pr.civ., conform căruia instanța poate dispune vânzarea bunului în cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului, legiuitorul nepermițând ca peste voința părții, bunul să-i fie atribuit în integralitate.

În speță, așa cum rezultă din cuprinsul adresei depuse la fila 137, pârâtul nu a fost de acord cu atribuirea întregului imobil, voință peste care instanța a considerat ca nu se poate trece, cu atât mai mult cu cât imobilul construcție este comod partajabil în natură.

Instanța a menținut starea de coproprietate asupra suprafeței totale a spațiilor comune (107,47 mp demisol + 24,65 mp mezanin + 22,07 mp etaj 1 +14,79 mp etaj 2+17,32 mp mansardă = 186,30 mp, respectiv suprafața de 48,08 mp, toate instalațiile, acoperișul, ziduri comune și fațadele imobilului) în cotă de 25,81% pentru reclamantă și de 42,65% pentru pârâtă, dată fiind starea de coproprietate forțată și perpetuă în care acestea sunt deținute.

A menținut starea de coproprietate asupra terenului de 523 mp, identificat prin raportul de expertiză întocmit de domnul expert tehnic judiciar P. G. C., în cote de 1/3 pentru reclamantă și de 2/3 pentru pârât, în raport de următoarele motive:

Așa cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză, imobilul situat în București, ., sector 2 este format din teren de 523 mp și două Corpuri de clădire C1 și C2, imobil deținut inițial în indiviziune de către cei trei coproprietari.

Este adevărat că în materia partajului se aplică principiul împărțelii în natură, art.741 alin.1 C.civil stabilind că la formarea și compunerea părților, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeași cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanțe de aceeași natură și valoare.

În raport de cele reținute, instanța a apreciat însă că terenul în litigiu este deținut în coproprietate, inițial imobilul fiind conceput ca o singură unitate locativă, intenția fiind aceea de a fi menținută starea de coproprietate în privința terenului.

Prin urmare, chiar dacă imobilul construcție, este deținut în prezent de mai mulți proprietari, în circumstanțele descrise, prin preluarea imobilului de către stat și ulterior înstrăinării unei părți către alte persoane decât adevărații proprietari, starea de copropietate asupra terenului există, prin raportare și la configurația, destinația și întinderea terenului-relevate și de probatoriul administrat, cunoscute de părți în momentul în care s-a dispus restituirea unei cote-părți din imobil.

Instanța a avut în vedere întreaga suprafață de teren de 523 mp, iar nu 358,40 mp conform raportului de expertiză fila 184 (menținând de către expert faptul că suprafața de 358,40 mp reprezintă diferența dintre suprafața totală a terenului de 523 mp și cotele părți comune ale proprietarilor în temeiul Legii 112/1995), reținând că așa cum rezultă din cuprinsul contractelor de vânzare cumpărare depuse la filele 80, 82, 88 ds. C., cumpărătorii dețin în proprietate doar terenul situat sub construcție, nu și o cotă-parte din terenul liber de construcții.

Terenul aflat sub construcție este delimitat și aflat în proprietate exclusivă a fiecăruia dintre cumpărători, nefiind în indiviziune cu terenul liber și de aceea s-a apreciat că nu se impune judecata și în contradictoriu cu aceștia.

Instanța a înlăturat susținerile intervenientului S. P. în sensul că reclamanta nu are calitatea de coproprietar, deoarece autorii acesteia au încheiat un act de partaj de folosința cu ceilalți coproprietari, autorul reclamantei deținând în fapt, așa cum reiese și din acte, demisolul, mezaninul și mansarda, având în vedere că prin sentința civilă s-a dispus restituirea în natură a cotei indivize de 1/3 din imobilul aflat în proprietatea pârâtului M. București, iar nu a unor spații precis delimitate.

La rândul său, intervenientul C. A. a contestat calitatea reclamantei de proprietar asupra imobilului, dar calitatea reclamantei de proprietar asupra cotei de 1/3 din imobil nu mai poate fi repusă în discuție având în vedere că prin sentința civilă nr.1468/08.11.2006 a Tribunalului București rămasă definitivă și irevocabilă, s-a reținut că reclamanta a făcut atât dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra cotei de 1/3 din imobil, a calității sale de persoană îndreptățită la restituire, dar și a modalității abuzive de preluare a imobilului.

Instanta a obligat pârâtul la plata sumei de 98.261,03 euro cu titlu de sultă către reclamantă în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform evaluării domnului expert T. M. stabilite în primul ciclu procesual, raportându-se la data introducerii acțiunii și anume anul 2007.

Pentru a reține această valoare, instanța a avut în vedere faptul că pârâtul nu a contestat această evaluare, ci doar modalitatea de partajare în natură a imobilului, precum și adoptarea unei soluții echitabile prin raportare la data introducerii acțiunii de către reclamantă și pasivitatea pârâtului în soluționarea litigiului, căruia i se putea capăt și pe cale amiabilă, o eventuală scădere a valorii bunului în prezent neputând fi imputată reclamantei.

În consecință, instanța, pentru considerentele expuse, a admis în parte cererea principală în limitele arătate.

Față de soluția dispusă pe cererea principală, a respins ca neîntemeiate cererile de intervenție în interesul pârâtului formulate de intervenienții C. A., T. M. C., T. E., S. P..

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta M. M. E. și pârâtul M. București prin Primarul General.

În motivarea apelului, reclamanta M. M. E. a arătat următoarele:

1. Instanța de fond a soluționat nelegal și netemeinic solicitarea de partajare prin atribuire în natura a imobilului către pârâtul M. București și acordarea de sulta către M. M. E. pentru cota de 1/3.

După un prim ciclu procesual finalizat prin admiterea recursului pârâtul Municipiului București și a cererilor de intervenție formulate în interesul acestuia, instanța de fond a respins nelegal cererea de sistare a stării de indiviziune prin care reclamanta a solicitat plata unei sulte de 806.367 euro pentru cota sa de 1/3 din imobil și atribuirea în natura a imobilului către M. București.

Ca prim argument, apelanta a apreciat ca instanța de fond nu a făcut o aplicare corecta a dispozițiilor art.315 C.pr.civ., în raport de admiterea recursului și a cererilor de intervenție formulate în interesul pârâtului M. București.

În mod cu totul separat de împrejurarea că pârâtul M. București a atacat cu apel și recurs modalitatea de împărțire prin atribuirea de loturi în natura, Curtea de Apel București a admis toate cererile de intervenție formulate în interesul unității administrative prin care s-a solicitat atribuirea în natura a imobilului către pârâtul M. București.

Or, în condițiile în care instanța de recurs a admis cererile de intervenție prin care se susținea că este în interesul pârâtului M. București să obțină imobilul în natură la partajare, în condițiile dispozițiilor art. 6739 C., instanța de fond avea obligația să țină cont de cererile formulate de părți și să dispună atribuirea în natură a imobilului către pârâtul M. București și plata unei sulte de 806.367 euro către reclamanta M. M. E..

În mod cu totul separat de cererile părților, această modalitate de partajare vine ca și consecință a faptului că pârâtul M. București a înstrăinat cota cea mai importantă din imobilul supus împărțelii.

Proprietară asupra unei cote de 1/3 din totalitatea imobilului situat în București, ., sector 2, apelanta s-a aflat în situația în care nu a putut solicita atribuirea în natură a spațiilor situate la demisol și parter, întrucât pârâtul M. București a realizat acte de vânzare-cumpărare în perioada în care defuncta A. V. E. V. formulase cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995.

Optând prioritar pentru cota de 1/3 a părții din imobil cu cea mai mare valoare prin actele de vânzare-cumpărare, apelanta este la rândul său în drept să opteze pentru o modalitatea de partajare care îi aduce cele mai mici prejudicii.

Această opțiune de sistare a stării de indiviziune este justificată pe împrejurarea că imobilul necesită în regim de urgență lucrări de consolidare, reparații și înlocuire a bunurilor care intra în componența de utilizare normală a imobilului (instalații de apă, canalizare și curent electric, uși, ferestre etc.).

Actele depuse de apelantă la dosarul cauzei probează că imobilul este încadrat la risc de prăbușire în caz de cutremur și a fost inclus pe listele oficiale ale Primăriei Municipiului București pentru lucrări de consolidare cu urgenta grad II.

Exploatându-l excesiv, doar în scopul de a obține venituri din chirii, pârâtul M. București nu a realizat nici o lucrare de consolidare sau întreținere a imobilului pe toată perioada între 1963-2012, cât a deținut neîntrerupt posesia.

Fiind în prezența unei administrări defectuoase din partea pârâtului M. București care a dus la degradarea majoră a imobilului, este nelegal și netemeinic ca apelanta să suporte costurile de consolidarea și reparație pentru clădirea din care pârâtul M. București a încasat în mod repetat fructe civile timp de 60 de ani și nu a investit nimic înapoi pentru a o proteja.

2. Instanța de fond soluționează în mod nelegal partajarea terenului și atribuie teren mai mult decât reprezintă cota din construcție.

Dispunând sistarea stării de indiviziune asupra imobilului, instanța de fond a apreciat în mod nelegal că se impune menținerea stării de indiviziune asupra terenului în suprafață de 523 mp, în cotă de 1/3 pentru apelantă și 2/3 pentru pârâtul M. București.

În mod cu totul separat de împrejurarea că instanța de fond nu putea să atribuie 2/3 din teren către M. București, întrucât parte din el a fost vândut în baza Legii nr.112/1995, instanța de fond atribuie apelantei 1/3 (33%) din teren, chiar dacă în lotul acesteia revine doar 25,81% din încăperile exclusive și 25,81% din părțile comune ale clădirii.

Rămas în indiviziune pentru buna utilizare a clădirii (devenind astfel indirect un accesoriu), cota de teren atribuită fiecărui coproprietar trebuie să respecte cota parte din clădire pe care o deține fiecare proprietar în exclusivitate.

Rațiunea logică și legală a unei asemenea atribuiri are în vedere împrejurarea că o cotă mai mare decât reprezintă construcția, poate da dreptul la o acțiune în lipsa de folosință pentru cel care ocupa mai puțin teren decât o reprezintă cota sa din construcție.

Astfel, în măsura în care a găsit că trebuie menținută starea de indiviziune asupra terenului pentru o bună utilizare de către proprietarii clădirii, instanța de fond trebuia să atribuie apelantei în indiviziune doar 25,81% din terenul în suprafață de 523 mp, iar pentru diferența de 39,34 mp să oblige pârâtul M. București la plata unei sulte de 66.091,20 euro (conform evaluării Tăcu M. necontestată).

Atât timp cât actele făcute de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 112/1995 determina la vânzare un raport de proporționalitate între construcție și teren, apelantei trebuie să-i revină în indiviziune doar 25,81% din teren, iar pentru diferența, sulta, până la întregirea dreptului de proprietate.

În caz contrar, ca măsura legală, instanța de apel trebuie să modifice hotărârea fondului și să decidă atribuirea spațiului de la parter (mezanin) în lotul apelantei, în vederea unei justificări legale a păstrării terenului în indiviziune în cotele determinate.

În motivarea apelului, pârâtul M. București prin Primarul General a arătat că hotărârea pronunțată este vădit netemeinică întrucât instanța de judecată, admițând în parte cererea reclamantei M. M. E., a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului litigios (situat în București, ., sector 2) doar în parte, prin atribuirea a doua loturi (lotul I și lotul II), menținând însă starea de indiviziune cu privire la suprafața totală a spațiilor comune, precum și cu privire la terenul de 523 m.p.

De asemenea, tot instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 98.261,03 euro cu titlu de sultă către reclamantă, luând în calcul o evaluare făcută de un alt expert (T. M.) stabilită în primul ciclu procesual, raportându-se la data introducerii acțiunii și anume anul 2007, reținând această valoare pe considerentul că instituția nu ar fi contestat această valoare, ci doar modalitatea de partajare în natură a imobilului, precum și adoptarea unei soluții echitabile prin raportare la data introducerii acțiunii de către reclamantă și pasivitatea Municipiului București în soluționarea litigiului căruia i se putea pune capăt și pe cale amiabilă, o eventuală scădere a valorii bunului în prezent neputând fi imputabilă reclamantei.

În primul rând, apelantul-pârât apreciază că netemeinicia soluției instanței de fond este evidentă prin prisma faptului că nu s-a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la întregul imobil litigios, formându-se două loturi pentru o parte din imobil, iar pentru restul menținându-se starea de indiviziune (respectiv pentru spațiile comune și pentru terenul în suprafață de 523 m.p.).

De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere susținerea reclamantei în sensul atribuirii întregului imobil către apelantul-pârât M. București, reținând că nu există un acord al acestuia (și astfel, potrivit instanței de recurs, în lipsa acestui acord nu se poate atribui Municipiului București întregul imobil) alegând această soluție de compromis a ieșirii din indiviziune pentru o parte din imobil și a menținerii stării de indiviziune pe cealaltă parte din imobil (spațiile comune și curtea imobilului).

Apelantul-pârât nu este de acord cu soluția instanței de fond, pentru că atât timp cât se invocă dispozițiile art.728 Cod civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune, atunci această ieșire din indiviziune trebuia făcută ori prin crearea unor loturi cu privire la întregul imobil (adică lotizarea totală și nu parțială a imobilului), ori prin atribuirea întregului imobil uneia din părți, cu obligarea la plata unei sulte către cealaltă parte (indiferent de poziția părților), atât timp cât se cerea ieșirea din indiviziune cu privire la întregul imobil litigios (compus din teren și două corpuri de clădire).

De asemenea, chiar admițând că ieșirea din indiviziune se poate face doar prin atribuirea celor două loturi (lotul I și lotul II), apelantul-pârât consideră netemeinică soluția instanței de fond de obligare a acestuia la plata unei sulte de 98.261,03 euro către reclamantă în baza unei evaluări făcute de un alt expert (T. M.) în anul 2007, în primul ciclu procesual, în condițiile în care cele două loturi au fost stabilite de către un alt expert (P. G. C.) în al doilea ciclu procesual și cu o componentă total diferită a celor două loturi față de prima expertiză (infirmata prin decizia civilă nr. 744A/30.05.2008 a Tribunalului București - Secția a III - a Civila).

Pentru a sintetiza concluziile în prezenta cauză, este incontestabilă netemeinicia soluției instanței de fond în condițiile omologării unei variante dintr-un raport de expertiză prin care se iese doar parțial din indiviziune și se dispune greșit plata unei sulte (pentru egalizarea loturilor) în sarcina apelantului-pârât Municipiului București, sulta stabilită într-o altă expertiză și într-un alt ciclu procesual și în condițiile în care nu dispune atribuirea întregului imobil în favoarea uneia dintre părți (cu obligarea la plata unei sulte către cealaltă parte) dacă tot se tinde la sistarea unei stări de indiviziune, invocându-se dispozițiile art.728 Cod civil.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere argumentele prezentate, solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii cererii de ieșire din indiviziune a reclamantei M. M. E. ca total neîntemeiata.

În drept, s-au invocat dispozițiilor art. 282-298 Cod procedură civilă.

Apelanții și intimații-intervenienți nu au depus la dosar întâmpinare la apelurile declarate.

La termenul din 17.05.2013, tribunalul a constatat că în rejudecare, în fața primei instanțe, pârâtul M. București prin Primarul General nu a format vreo solicitare privind evaluarea imobilului în litigiu și că nici prin cererea de apel nu au mai fost solicitate probe spre administrare, însă în raport de criticile formulate și în virtutea dispozițiilor art. 129 C.pr.civ., dar și a efectului devolutiv a apelului, tribunalul a considerat că singura modalitate în care se poate soluționa legal apelul declarat de pârât este acela de a se pune în discuție și de a se administra efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii actuale de circulație a imobilului, în vederea partajării imobilului la valoarea actuală de circulație, așa cum s-a solicitat prin cererea de apel formulată de apelantul-pârât.

Raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 21.10.2013, iar față de considerentele reținute în decizia pronunțată de instanța de control judiciar, s-a solicitat apelantului-pârât exprimarea unei opțiuni clare cu privire la atribuirea în natură a întregului imobil către apelantul-pârât cu obligarea acestuia la sultă.

La data de 6.12.2013, prin serviciul registratură, apelantul –pârât a depus la dosar o cerere prin care a invocat ca motiv de ordine publică, excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 București, față de valoarea rezultată din raportul de expertiză, tribunalul luând act de cererea apelantului-pârât, urmând a analiza motivul de ordine publică invocat la soluționarea apelurilor.

La termenul de judecată din 17.01.2014, tribunalul a constatat că prin adresa emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic – Serviciul Instanțe Civile, depusă la dosar tot la data de 6.12.2013, s-a solicitat instanței să aibă în vedere, cu prioritate, partajarea în natură a imobilului și numai dacă nu este posibil acest lucru, să aibă în vedere alte moduri de ieșire din indiviziune, astfel încât, tribunalul a învederat părților că la soluționarea cauzei va avea în vedere partajarea în natură, iar dacă aceasta nu este posibilă, va avea în vedere alte moduri de ieșire din indiviziune, situație ce se va analiza în funcție de probatoriul administrat în cauză, față de împrejurarea că, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a reținut că în lipsa acordului pârâtului nu se poate atribui acestuia întregul imobil, considerent care a fost avut în vedere de prima instanță la soluționarea cererii de ieșire din indiviziune.

Prin decizia civilă nr.120 A/31.01.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă M. M. E., împotriva sentinței civile, ca nefondat, a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a inclus în lotul I atribuit reclamantei și încăperile nr. 22, 23, 24 situate la demisol, în suprafață totală de 17,28 mp, precum și încăperile nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 situate la mansardă, în suprafață de 56,31 mp, spații care au fost înlăturate din compunerea lotului II, atribuit pârâtului, a înlăturat obligația de plată a sultei stabilite în sarcina pârâtului, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins cererea apelantei-reclamante de obligare a apelantului-pârât la despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 723 C.pr.civ., ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de apel invocate și de dispozițiilor art. 295 C.pr.civ., tribunalul a reținut următoarele:

Tribunalul a considerat că, înainte de a proceda la analizarea criticilor invocate de cei doi apelanți, se impune a se lămuri regimul juridic al imobilului dedus judecății, fără a aduce atingere efectelor pe care le produc în această cauză, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile deja pronunțate.

Astfel, tribunalul a constatat că autoarea reclamantei a emis o notificare în baza Legii nr. 10/2001, soluționată prin Dispoziția nr. 4021/7 martie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, dispoziție contestată în dosarul înregistrat cu nr._/3/2005 al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă.

În acea cauză a fost pronunțată sentința civilă nr. 1468/8.11.2006, rămasă irevocabilă prin neapelare, prin care Tribunalul București a admis contestația formulată de contestatoarea A. V. E. V. astfel cum a fost precizată, a dispus anularea Dispoziției nr. 4201/2005 emise de Primarul General al Municipiului București, a fost obligat intimatul M. București prin Primarul General să restituie contestatoarei cota de 1/3 aflată în proprietatea statului din imobilul situat în București, ., sector 2, compus din subsol, parter, două etaje, mansardă și teren în suprafață de 570 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert O. C. și respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea intimatei de a acorda contestatoarei un alt imobil în compensare.

Tribunalul a constatat că în dovedirea calității de persoana îndreptățita a contestatoarei, instanța a avut în vedere dreptul de proprietate al autorului A. V. C. E. P. asupra cotei de 1/3 din imobilul în litigiu, în baza actului de partaj voluntar, autentificat sub nr. 7100/1942 și transcris sub nr. 2459/1942, act însoțit de procesul-verbal de carte funciară din data de 28.11.1942.

De asemenea, s-a avut în vedere modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului ca efect al măsurii speciale a averii autorului contestatoarei, măsură luată prin sentința penală nr. 902/1962 a Tribunalului Popular al Raionului T. V., sentință prin care acesta fusese condamnat pentru nerespectarea Decretului nr. 210/1960.

Prin urmare, s-a dispus restituirea în natură a cotei de 1/3 aflate în proprietatea Municipiului București din imobilul situat în București, ., sector 2, din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul O. C. rezultând că există posibilitatea restituirii în natură către contestatoare a întregii cote de 1/3 din imobil, acesta fiind considerentul pentru care tribunalul a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere din contestație vizând acordarea unui alt imobil în compensare.

Referitor la capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune, tribunalul a constatat că nu este competent material pentru soluționarea acestuia, dispunând disjungerea și declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, făcând obiectul cauzei de față.

Așadar, tribunalul a constatat că în cauză este vorba despre un imobil ce s-a aflat sub incidența Legii nr. 10/2001, lege care reglementează special regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de către stat și de care nu se poate face abstracție în soluționarea cererii de ieșire din indiviziune.

Situația premisă pe care tribunalul a avut-o în vedere este aceea că printr-o hotărâre irevocabilă s-a stabilit că există posibilitatea restituirii în natură a întregii cote de 1/3 din imobil, căci în caz contrar, fie s-ar fi dispus compensarea cu un alt imobil, cum a solicitat contestatoarea, fie măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, în condițiile prevederilor speciale conținute de Legea nr. 247/2005, în forma în vigoare la acea dată.

Chiar dacă hotărârea de restituire în natură pronunțată de instanța de judecată este echivalentul unei dispoziții de aprobare a restituirii în natură, act care se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun, după efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către noul proprietar, aceasta nu înseamnă că prezenta cerere de ieșire din indiviziune se poate soluționa făcând abstracție de regimul juridic special al imobilului și de concluzia irevocabilă stabilită de o instanță de judecată, în sensul posibilității de restituire în natură a întregii cote indivize din imobil.

De altfel, cererea de ieșire din indiviziune a avut drept scop tocmai concretizarea materială a măsurii dispuse de instanță de restituire a cotei indivize de 1/3 din imobil, ceea ce înseamnă că la acel moment al soluționării cauzei, contestatoarea, autoarea reclamantei din prezenta cauză, deținea doar o cotă ideală din dreptul de proprietate, iar modalitatea de stingere a stării de indiviziune este tocmai aceasta de partajare a imobilului.

Toate aceste considerații au fost făcute de tribunal pentru a lămuri cu prioritate solicitarea constantă a apelantei-reclamante ca modalitatea de partajare a imobilului să fie aceea de atribuire a întregului bun către apelantul-pârât cu obligarea acestuia la sulta corespunzătoare cotei de 1/3, modalitate care, în opinia tribunalului, pe lângă faptul că nu s-a exprimat un acord de atribuire a întregului imobil de către apelantul-pârât, reprezintă atât o eludare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dar și o încălcare a sentinței prin care s-a constatat posibilitatea restituirii în natură în întregime a cotei de 1/3 din imobil, hotărâre care face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra imobilului (sau părții din imobil) restituite în natură și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie a reclamantei și, în lipsa căruia, nu ar fi avut calitatea de a formula cererea de ieșire din indiviziune.

Nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere dispozițiilor art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului. Acest protocol de predare – preluare între părțile în litigiu nu s-a putut încheia în fapt, întrucât, așa cum s-a reținut mai sus, bunul a aparținut concomitent mai multor proprietari nefracționat în materialitatea lui, ci doar dreptul de proprietate asupra bunului fiind fracționat în cote - părți ideale și abstracte.

Întrucât fiecare coproprietar este titular exclusiv doar asupra fracțiunii ideale și abstracte din dreptul de proprietate asupra bunului, numai în urma împărțirii bunului în materialitatea lui între copărtași se poate încheia acel protocol de predare – preluare în scopul intrării efective în posesia bunului restituit în cadrul acestei proceduri.

Tribunalul a considerat că prin aceste argumente a răspuns și la motivul de apel de ordine publică invocat de apelantul-pârât privind excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 București, asupra cererii de partaj formulate de autoarea reclamantei, dat fiind că printr-o hotărâre irevocabilă a fost declinată competența soluționării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, pe de o parte, iar, pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. b C.pr.civ., tribunalul judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, așa încât, indiferent de valoarea imobilului supus partajului, competentă în primă instanță în soluționarea cererii este judecătoria.

Tot în raport de solicitarea apelantei-reclamante de atribuire a întregului imobil către pârâtul M. București prin Primarul General, tribunalul a constatat că susținerea acesteia referitoare la nelegalitatea modalității de partajare stabilite de prima instanță, în condițiile în care au fost admise cererile de intervenție accesorie în interesul acestui pârât, cereri prin care s-a solicitat atribuirea bunului către acest pârât este vădit neîntemeiată, întrucât printr-o cerere de intervenție accesorie se sprijină apărările părții pentru care s-a intervenit în dosar, așa încât în lipsa unei astfel de cereri formulate chiar de către pârât, cererile de intervenție accesorie nu puteau produce acest efect.

Pe de altă parte, contrar celor arătate de apelanta-reclamantă, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 C.pr.civ., având în vedere faptul că a observat în mod expres concluzia instanței de recurs care a reținut că în lipsa acordului pârâtului, nu se poate atribui acestuia întregul imobil.

Nu în ultimul rând, tribunalul a reținut că cererile de intervenție accesorie au fost formulate de persoane care nu dețin vreun drept de proprietate în imobilul supus partajului, ci dețin locuințe în virtutea unor contracte de închiriere, așa încât, cu atât mai mult, tribunalul a considerat că simplele apărări ale acestora referitoare la atribuirea bunului către pârât în nici un caz nu pot fi apreciate ca un acord exprimat chiar de pârât pentru această modalitate de încetare a coproprietății.

De asemenea, în raport de afirmațiile apelantei-reclamante, în sensul că aceasta nu a putut solicita atribuirea în natură a spațiilor situate la parter și demisol, întrucât pârâtul M. București a încheiat acte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, fiind vândută partea din imobil cu cea mai mare valoare, tribunalul a considerat că se impune a fi analizate și actele de proprietate și de preluare ale imobilului, care au stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 1468/8.11.2006 a Tribunalului București – Secția a III – a Civilă.

Astfel, așa cum s-a reținut și mai sus, instanța a făcut trimitere la actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 7100/1942.

Analizând acest act de partaj autentificat sub nr. 7100/17.03.1942, tribunalul a constatat cu prioritate că a reprezentat un act de partaj de folosință încheiat între E. A. V., domiciliat în București, ., parter, Z. Gh. V. Sumbasacu și G. V. Sumbasacu, aceștia din urmă domiciliați în Călărași, județul Ialomița, toți coproprietari în indiviziune ai imobilului din București, ., prin care au convenit să partajeze folosința acestui imobil în următoarele condiții: E. A.-V. să folosească în mod exclusiv în calitate de coproprietar asupra 1/3 parte indiviză din imobil, toate încăperile pe care le deținea și la momentul încheierii actului la parterul imobilului, precum și dependințele de la subsol și pod și anume, la parter: apartamentul compus din toate încăperile parterului + cele două camere actualmente ocupate de chiriași și o cameră mobilă ocupată de o persoană, apartament care are . locatari de la subsol, din față și ., celălalt apartament, tot de la parter care are ieșire și spre terasă, ocupată de chiriași; la subsol una cameră de servitori și anume, camera din colț și un compartiment de pivniță, iar la pod, un compartiment din corpul propriu-zis, camera cu nișă din colț, lângă scara de serviciu și prima cămăruță pe coridor la stânga.

Tot restul imobilului a rămas în folosința exclusivă a celorlalți doi coproprietari în baza dreptului ce dețineau asupra imobilului.

Acești doi coproprietari au dobândit cota lor indiviză în baza următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: contract de vindere – cumpărare încheiat la data de 5 august 1941 în București, între I. I. O., domiciliat în București, ., (fără a se arăta situarea apartamentului) și G. V. Sumbasacu, prin care s-a vândut dreptul indiviz succesoral reprezentând 1/3 din imobilul situat București, ., compus din subsol (demisol) parter, două etaje, transmis în stare de indiviziune cu frații vânzătorului E. A. V. și E. Al. P., întrucât moștenitorii sezinari nu au convenit partajarea masei succesorale cu determinarea distinctă a fiecăruia, iar dorința mamei acestora, exprimată în testamentul olograf, datat 24.08.1939, asupra felului cum să se stăpânească și să se atribuie moștenitorilor părțile din imobil nu a constituit un partaj de ascendent ci o simplă recomandare.

În contract s-a mai arătat că mama vânzătorului, E. C. – Roda a stăpânit acest imobil în baza actului de vindere – cumpărare autentificat sub nr._/1921.

Tot prin acest contract, vânzătorul și-a rezervat dreptul de a folosi apartamentul pe care îl locuia la data încheierii actului din imobilul ce a făcut obiectul contractului, până la data de 26.10.1941.

Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/26.11.1941, E. A. Al. P., domiciliată în București, ., etaj 2, în calitate de vânzătoare și Z. G. V. Sumbasacu și G. V. Sumbasacu, în calitate de cumpărători, s-a vândut în indiviziune și în părți egale dreptul de 1/3 din imobilul situat în București, ., pe care vânzătoarea l-a stăpânit în indiviziune în părți egale cu fratele ei E. A. V. și G. V. Sumbasacu devenit coproprietar prin cumpărare a 1/3 parte indiviză de la celălalt frate al vânzătoarei, I. I. O., în baza actului de vindere - cumpărare autentificat sub nr. 2668/1941 moștenit de la mama lor E. C. –Roda.

Și această vânzătoare și-a rezervat dreptul de a locui în apartamentul de la etajul 2 pe care îl deținea la data încheierii actului, până cel mai târziu la data de 23.04.1942.

Examinând aceste trei acte juridice, rezultă că deși între cei trei frați comoștenitori E. A. V., I. I. O. și E. A. Al. P. nu s-a realizat nici măcar un act de partaj de folosință, posibil ca acordul acestora, fără a fi încheiat într-o formă scrisă, să fi fost ca fiecare dintre ei să „folosească” corespunzător cotei indivize de 1/3 din imobil: parterul, etajul 1 și etajul 2 al imobilului, precum și anumite camere situate la subsol și pod, atât timp cât prin actele de vânzare – cumpărare expuse mai sus, vânzătorii și-au rezervat dreptul de folosință asupra apartamentelor pe care le locuiau la momentul încheierii actelor, iar în actul de partaj voluntar autorul reclamantei locuia în apartamentul de la parter.

Din succesiunea juridică a acestor înscrisuri rezultă foarte clar că autorul reclamantei a deținut doar parterul imobilului situat în București, ., împreună cu acele camere - dependințe situate la subsol și pod și că apartamentul de la etajul 1 și de la etajul 2 au fost vândute de ceilalți doi moștenitori, frați cu autorul reclamantei, către persoanele (coproprietari) cu care s-a încheiat actul de partaj de folosință autentificat sub nr. 7100/7.03.1942.

Prin urmare, fără a aduce atingere efectului autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 1468/8.11.2006 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III – a Civilă, rămase definitivă și irevocabilă prin neapelare, dat fiind că s-a avut în vedere chiar actul de partaj de folosință autentificat sub nr. 7100/1942, din care rezultă că autorul reclamantei era proprietar doar asupra cotei de 1/3 din imobil, concretizată în folosința apartamentului de la parter, apartamentele de la etajul 1 și de la etajul 2 fiind vândute, în indiviziune, de către ceilalți doi moștenitori, rezultă că autoarea reclamantei ar fi avut dreptul la măsuri reparatorii doar asupra apartamentului de la parter și a dependințelor de la demisol și de la mansardă, iar restituirea în natură ar fi trebuit să se raporteze la succesiunea juridică a actelor încheiate anterior preluării imobilului de către stat.

Așa cum a rezultat din probele administrate în ambele cicluri procesuale, apartamentul de la parter a fost vândut în cea mai mare parte în baza Legii nr. 112/1995 și atunci, față de regimul juridic special al imobilului, se poate considera că atribuirea în natură a cotei de 1/3 din imobil, echivalează în realitate cu o măsură reparatorie constând în compensarea cu un alt bun, chiar dacă acest capăt de cerere a fost respins ca rămas fără obiect.

Tribunalul a constatat că toate acest neclarități s-au ivit în momentul soluționării cererii de ieșire din indiviziune, ca modalitate de executare a măsurii de restituire în natură a cotei indivize de 1/3 din imobil și din faptul că, în actele de preluare nu au fost indicate locul situării, în fapt, a apartamentelor trecute în proprietatea statului.

Astfel, prin Decizia nr. 1474/20.09.1963 a fostului Consiliu Popular al Raionului T. V., emisă pentru trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în București, ., proprietatea lui A. V. E. C., confiscat în baza sentinței penale nr. 902/1962, a fost trecut în proprietatea statului, imobilul format dintr-un apartament cu cinci camere, baie, bucătărie, hol și accesorii, în suprafață totală de 118 mp, la demisol prima cameră, iar la mansarda de la etajul 3, două camere și bucătărie cu o suprafață de 26 mp.

În adresa emisă de . nr. 343/25.02.1999 se arată că imobilul situat București, . a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7277, foști proprietari Sumbasacu Gh. și Z. (8 apartamente) și Decret nr. 221/1960, Decizia nr. 1474/20.09.1963, fost proprietar A. V. E. C. (apartament de 5 camere, baie, bucătărie, hol, o cameră la demisol și două camere plus bucătărie la mansardă).

Așadar, se poate observa că în nici unul din actele de preluare nu se indică expres locul situării apartamentelor deținute de foștii proprietari, dar tribunalul a considerat că ieșirea din indiviziune nu poate fi soluționată decât avându-se în vedere actul de partaj voluntar nr. 7100/1942, care a stat la baza măsurii de restituire în natură a cotei de 1/3 din imobil, acesta fiind ultimul act juridic încheiat până la preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 și atât timp cât cote – părți indivize de câte 1/3 din imobil erau deținute de Z. Gh. V. Sumbasacu și G. V. Sumbasacu, din proprietatea acestora fiind trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar autorul reclamantei a păstrat dreptul de proprietate asupra cotei-indivize de 1/3 din imobil și a rămas în folosința exclusivă a încăperilor de la parterul imobilului, rezultă foarte clar că la acest nivel s-a aflat apartamentul în compunerea descrisă în baza Deciziei nr. 1474/1963.

Este adevărat că prin expertiza efectuată în al doilea ciclu procesual de către expertul P. G.-C. s-a arătat că nu se poate identifica în cadrul imobilului situat în București, ., proprietatea ce a aparținut lui A. V. E. C., întrucât nu sunt informații cu privire la amplasarea camerelor care fac obiectul exproprierii, dar în raport de analiza actelor juridice încheiate anterior trecerii imobilului în proprietatea statului, în două etape, tribunalul a considerat că rezultă certitudinea situării apartamentului deținut de autorul reclamantei la parterul imobilului situat în București, ..

Din aceste considerente, tribunalul a reținut că apelanta-reclamantă nu este în drept să opteze pentru modalitatea de partajare apreciată de aceasta ca aducându-i cele mai mici prejudicii, prin atribuirea în natură a întregului imobil către M. București și cu obligarea acestuia la plata unei sulte de 806.367 euro către reclamantă, dat fiind că reclamanta nu a putut solicita atribuirea spațiilor situate la demisol și parter ca urmare a vânzării lor în baza Legii nr. 112/1995, întrucât în baza Legii nr. 10/2001 imposibilitatea restituirii în natură atrage consecința acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, fie în compensare cu alte bunuri, fie despăgubirile acordate în condițiile prevederilor speciale aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Totodată, tribunalul, față de cele arătate, a considerat că nici faptul că imobilul necesită în regim de urgență lucrări de consolidare, reparații și înlocuire a bunurilor care intră în componența de utilizare normală a imobilului și nici administrarea defectuoasă din partea pârâtului M. București care ar fi dus la degradarea majoră a imobilului nu pot fi considerate criterii care să justifice atribuirea întregului bun către acest pârât, avându-se în vedere regimul special al imobilului de la dobândirea acestuia și până la preluarea de către stat și față de modalitatea în care dreptul de proprietate a reintrat în patrimoniul fostului proprietar.

Așadar, tribunalul a observat că în mod corect instanța de fond a dispus sistarea stării de coproprietate asupra imobilului construcție prin formarea a două loturi și atribuirea acestora către cei doi coproprietari, atribuirea lotului I către reclamantă fiind în fapt o executare, respectiv punere în posesie, a măsurii de restituire în natură a cotei de 1/3 din imobilul situat în București, . acordate prin hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că suprafața totală a construcției a fost indicată de expert ca fiind 1252,27 mp, iar suprafața apartamentului lotului I construit atribuit reclamantei este mai mică decât întinderea suprafeței corespunzătoare cotei de 1/3 din imobil, motiv pentru care pârâtul a fost obligat la plata unei sulte în cuantum de 98.261,03 euro.

De asemenea, apelantul-pârât a susținut că ieșirea din indiviziune trebuia făcută prin crearea unor loturi cu privire la întregul imobil, adică lotizarea totală și nu parțială a imobilului tocmai pentru a nu mai fi obligat la sultă, iar apelanta-reclamantă a solicitat atribuirea spațiului de la mezanin pentru justificarea legală a menținerii terenului în indiviziune.

Tribunalul a considerat însă că aceste solicitări pot fi rezolvate cu respectarea hotărârii prin care s-a reținut posibilitatea restituirii în natură a întregii cote de 1/3, dar și cu aplicarea normelor privind coproprietatea forțată și perpetuă, dincolo de voința proprietarilor, în raport de natura și destinația bunurilor.

În acest sens, tribunalul a constatat că în suprafața totală construită, expertul P. G. – C. a inclus și suprafața de 24 mp terasa peste garaj, construcție care este proprietatea numitului T. O. și care mai deține în proprietate o locuință în acest imobil în baza Legii nr. 112/1995, așa încât, rezultă că în realitate această suprafață nu poate fi inclusă în suprafața construită aflată încă în proprietatea Municipiului București.

Prin urmare, tribunalul a reținut că întreaga suprafață construită este de 1228,27 mp și că valoarea unui mp construit stabilit prin expertiza efectuată în acest apel în anul 2013 este de 693 euro, iar pentru teren valoarea unui mp este de 900 euro.

Tribunalul a considerat necesar a preciza că, deși în acest stadiu procesual au fost nenumărate discuții pe valoarea ce trebuie avută la sistarea stării de coproprietate, având în vedere motivele de apel formulate de apelantul – pârât, prin care s-a criticat expres faptul că prima instanță a avut în vedere o expertiză efectuată în anul 2007, deși hotărârea a fost pronunțată în anul 2011, valoarea care se are în vedere la partaj este cea stabilită prin acordul părților, iar în lipsa unui acord, se are în vedere valoarea bunului de la data partajului, pentru că numai în raport de această valoare se poate face o justă și echitabilă împărțeală.

Cum apelul are efect devolutiv, iar hotărârea de partaj rămâne definitivă abia la data soluționării apelului, tribunalul a considerat că tot la acest moment trebuie raportată valoarea bunului supus partajului și că o justă și echitabilă împărțeală ar putea avea loc numai în raport de valoarea bunului stabilită în acest moment și nu în anul 2007, respectiv cu 6 ani anterior soluționării definitive a cererii de partaj.

De asemenea, tribunalul a mai reținut că în mod corect instanța de fond a menținut starea de coproprietate asupra suprafeței totale a spațiilor care prin natura și destinația lor sunt folosite de mai mulți coproprietari, așa cum au fost identificate de expert și față de permanența destinației acestor bunuri, coproprietatea perpetuă nu poate înceta prin partaj.

De asemenea, tribunalul a considerat că în mod corect prima instanță a menținut starea de coproprietate și asupra terenului de 523 mp având în vedere criteriile expuse în mod legal în hotărâre și chiar regimul juridic special al imobilului și nu în ultimul rând, instanța de apel are în vedere și dispozițiilor art. 7 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel cum au fost aplicate prin art. 7. 3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora, sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii. Prin noțiunea «teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință.

În mod evident, s-au avut în vedere deținătorii actuali ai suprafețelor construite așa cum sunt menționați în Anexa nr. 9 a raportului de expertiză întocmit de expertul P. G. – C. (fila 195 dosar fond) din care rezultă că o parte din imobil a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că prin menținerea stării de indiviziune se respectă cerința legii de a se avea în vedere terenul pe care este amplasată construcția, dar și terenul necesar bunei utilizări a acesteia, reclamanta având însă în patrimoniul ei cota - parte ideală și abstractă de 1/3 din dreptul de proprietate asupra întregului teren de 523 mp, teren care include și suprafața construită dar și suprafața liberă.

Prin urmare, contrar celor arătate de apelanta-reclamantă cota indiviză de teren atribuită acesteia, de 1/3 din întregul teren, respectă întinderea dreptului de proprietate al acesteia așa cum s-a dispus prin hotărâre judecătorească și nu este vorba de o atribuire a unei cote de teren mai mare decât suprafața construită, dat fiind că, așa cum s-a mai arătat, s-a avut în vedere atât suprafața construită, cât și suprafața liberă ce reprezintă curtea construcției.

Pe cale de consecință, nici nu se impune obligarea pârâtului M. București la plata unei sulte pentru vreo diferență de teren și nici nu se impune atribuirea întregului spațiu de la mezanin în lotul apelantei-reclamante în vederea justificării legale a păstrării terenului în indiviziune, întrucât prin menținerea acestei stări nu înseamnă o diminuare a întinderii dreptului de proprietate. Starea de coproprietate permite fiecărui copărtaș stăpânirea materială a bunului simultan cu ceilalți copărtași, fiecare coproprietar fiind titular exclusiv asupra fracțiunii ideale și abstracte din dreptul de proprietate asupra bunului.

Tribunalul a avut în vedere însă criticile apelantului-pârât în sensul înlăturării obligației acestuia de la plata vreunei sulte, coroborat cu considerentul avut în vedere la pronunțarea sentinței de restituire în natură a cotei de 1/3, în sensul că aceasta poate fi restituită în întregime și cum în imobil mai există spații care se află în proprietatea Municipiului București, tribunalul a considerat că o parte din încăperile incluse în lotul atribuit pârâtului, pot fi incluse în lotul atribuit reclamantei pentru întregirea acestei cote de 1/3 din construcție, prin raportare la întreaga valoare a construcției.

Nici într-un caz nu poate fi atribuit mezaninul imobilului în litigiu, dat fiind că întinderea apartamentului cu cinci camere, baie, bucătărie, hol și accesorii este redată în decizia de preluare ca fiind de 118 mp, iar pe lângă aceasta a mai fost preluată o cameră la demisol, iar la mansarda de la etajul 3 două camere și o bucătărie cu o suprafață de 26 mp.

Tribunalul a considerat că ar fi inechitabil față de suprafața „efectivă” ce a aparținut autorului reclamantei, ca aceasta să primească și mezaninul în suprafață de 101,43 mp care ar reprezenta, în fapt, încă un apartament (tribunalul având în vedere tabelul privind deținătorii actuali ai imobilului din Anexa 9 a raportului de expertiză efectuat la instanța de fond de expertul P. G. – C., fila 195), astfel că o împărțire echitabilă ar fi aceea ca în lotul I atribuit apelantei-reclamante să fie incluse și dependințele situate la demisol și mansardă, așa cum chiar autorul ei a deținut, și nu doar încăperile situate la etajul 1.

Tribunalul a subliniat că, menținându-se starea de indiviziune asupra terenului, din care reclamanta deține o cotă de 1/3, valoarea la care urmează a se raporta la alcătuirea loturilor este doar a suprafeței construite.

În orice caz, prin raportul de expertiză efectuat în apel, terenul imobilului în litigiu a fost evaluat la 900 euro/mp cu un total de 470.700 euro (pentru terenul de 523 mp), iar construcția a fost evaluată la 693 euro/mp cu un total de 867.823,11 euro (pentru o suprafață construită de 1252,27 mp).

Prin sentința apelată i s-a atribuit reclamantei o suprafață construită în exclusivitate de 275,13 mp și o suprafață indiviză construită de 48,08 mp, valoarea totală a acesteia fiind de 223.984,53 euro.

Cum tribunalul a considerat că suprafața de 24 mp reprezentând terasa peste garaj nu poate fi inclusă în suprafața de 1252,27 mp, astfel că suprafața construită la care se va raportat este de 1228,27 mp, tribunalul a apreciat că se impune includerea unor spații care se află în proprietatea Municipiului București pentru întregirea valorii cotei construite de 1/3 ce ar fi trebuit să îi fie atribuită reclamantei din totalul de 1228,27 mp, adică pentru 409,42 mp, care are o valoare de 283.730,37 euro.

În acest sens, tribunalul a considerat că mai pot fi incluse și încăperile nr. 22, 23, 24 situate la demisol, în suprafață totală de 17,28 mp, precum și încăperile nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 situate la mansardă, în suprafață de 56,31 mp (spații care vor fi înlăturate din compunerea lotului II, atribuit pârâtului), care au o valoare totală de 50.992,87 euro (17,28mp + 56,31mp 2x 693 euro/mp).

Prin urmare, valoarea totală a lotului I construit atribuit reclamantei este de 274.982,4 euro (275,13 mp - exclusiv + 48,08 mp în indiviziune din părțile comune + 17,28 mp – exclusiv + 56,31 mp - exclusiv x 693euro/mp) care împreună cu valoarea cotei de 1/3 din teren (156.900 euro), rezultând un total de 431.882,4 euro, se încadrează în limitele cotei de 1/3 din valoarea totală a imobilului construit și neconstruit de 1.321.891,11 euro (în suprafața construită reținută de tribunal 1228,27 mp x 693 euro/mp) – 440.630,37 euro.

S-a observat că rezulta o diferență de valoare de 8747,97 euro, echivalentul a 12,62 mp (x 693 euro/mp).

Însă, față de argumentele reținute mai sus referitoare la regimul juridic special al imobilului, la faptul că s-a constatat posibilitatea restituirii în natură în întregime a cotei de 1/3 din imobil, că suprafața construită atribuită este oricum mai mare decât cea preluată prin Decizia nr. 1474/20.09.1963 a fostului Consiliu Popular al Raionului T. V., emisă pentru trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în București, ., proprietatea lui A. V. E. C., confiscat în baza sentinței penale nr. 902/1962 (imobilul format dintr-un apartament cu cinci camere, baie, bucătărie, hol și accesorii, în suprafață totală de 118 mp, la demisol prima cameră, iar la mansarda de la etajul 3, două camere și bucătărie cu o suprafață de 26 mp), tribunalul a considerat că nu se mai poate reține în sarcina apelantului-pârât obligația de plata a vreunei sulte către apelanta-reclamantă, cu încălcarea dispozițiilor speciale referitoare la imobilele preluate abuziv de stat, dar și pentru faptul că apelanta-reclamantă mai deține și o cotă indiviză de 25,81% din toate instalațiile, acoperișul, zidurile comune și fațadele ce fac parte din imobil.

Așa fiind, față de toate considerentele expuse, reținând ca întemeiate criticile apelantului-pârât referitoare la partajarea imobilului, în așa fel încât acesta să nu mai fie obligat la plata vreunei sulte, și că toate criticile invocate de apelanta-reclamantă sunt nefondate, în temeiul dispozițiilor art. 295 C.pr.civ., tribunalul a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. București prin Primarul General și a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă M. M. E..

În ceea ce privește cererea apelantei-reclamante de obligare a apelantului-pârât la despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 723 C.pr.civ., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, considerând că nu se poate reține o exercitare abuzivă sau cu rea-credință a drepturilor procesuale de către apelantul-pârât, chiar dacă modul în care acesta a înțeles să solicite administrarea de probe nu a fost întotdeauna cu respectarea normelor procedurale, obiectul cererii și complexitatea cauzei determinând, în opinia tribunalului, apărarea apelantului-pârât în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Împotriva deciziei civile nr.120 A/31.01.2014 au declarat recurs reclamanta M. M. – E. și pârâtul M. București prin Primarul General.

Recurenta – reclamantă M. M. – E. critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente:

1.Cazul de aplicare a dispozițiilor art.304 pct.1 și 5 Cod procedură civilă.

Hotărâre este nulă dacă este pronunțată cu încălcarea art. 24 și 25 Cod de procedură civilă.

Este situația de incompatibilitate în care s-a aflat doamna judecător I. L. M. care a fost președintele completului de judecată care a pronunțat decizia civilă nr.1272 A/30.05.2008 în soluționarea apelului din primul ciclu procesual.

În raport de prevederile art.25 Cod procedură civilă, magistratul care a pronunțat decizia civilă nr.1272 A/2008 avea obligația să se abțină de la judecarea pricinii.

Însă, aparte de această primă problemă care reclamă o încălcare a unei obligații de diligență procedurală din partea magistratului care a participat la judecată, recurenta – reclamantă susține că obiectivitatea magistratului a fost serios modificată ca urmare a unei plângeri penale făcute de către unul dintre intervenienți.

În calitatea sa de președinte al completului de judecată în apelul din primul ciclu procesual, doamna magistrat a făcut obiectul unei cercetări pentru neglijență în serviciu ca urmare a unei plângeri penale formulate de intervenientul C. A..

Or, măcar pentru această situație, recurenta – reclamantă apreciază pentru a doua oară ca doamna judecător avea obligația de a se abține de la judecarea pricinii și de a informa de îndată superiorii cu privire Ia cazul de incompatibilitate.

2.Cazul de aplicare a dispozițiilor art.304 pct.4 și 5 Cod procedură civilă.

Cu încălcarea drepturilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească aflată sub autoritatea prevăzută de art.166 Cod de procedură civilă, recurenta este deposedată în mod abuziv de o suprafață de 20,62 mp suprafață utilă.

Instanța de apel încalcă art.295 în ceea ce privește limitele investirii și obiectul acțiunii.

Fără a face alte considerente asupra argumentelor hotărârii atacate în cadrul acestui motiv de recurs, în atenția instanței de recurs, recurenta – reclamantă pune în discuție doar argumentele prezentate la fila 16.

După ce singur constată că prin modul de partajare stabilit prin decizia atacată, recurenta obține o suprafață mai mică cu 12,62 mp decât cota de 1/3 care i se cuvine în baza sentinței civile nr. 1468/2006, tribunalul stabilește că recurenta nu este în drept să obțină nimic având în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001 și actele de preluare din 1963.

Totodată, în egală măsură abuziv sau neglijent, instanța de apel ignoră concluziile raportului de expertiză și reduce suprafața de împărțit cu 24 mp. ca fiind pretins vândută terțul T. O..

Așa cum se reține la filele 4, 6 și 7 ale raportului de expertiză P. G., T. O. deține un garaj de 24 mp, iar expertul a identificat o terasa de 24 mp situată deasupra garajului.

Sunt două lucruri diferite, iar susținerea instanței de apel este nelegală pentru că stabilește o diminuare abuzivă a cotei de 1/3 cuvenite recurentei.

Dacă nu există vreo dispoziție legală care să determine dreptul judecătorilor de a nesocoti drepturile irevocabile stabilite printr-o hotărâre judecătorească, atunci tribunalul încalcă art.166 Cod procedură civilă și determina o a doua naționalizare a unei părți din cota de 1/3 din imobilul restituit în baza sentinței civile nr. 1468/2006.

Dacă ar fi fost doar o eroare de calcul, era o simplă hotărâre nelegală și scuzabilă. Insă, atunci când în hotărâre se menționează că se observă o micșorare a cotei de 1/3, iar instanța apreciază că nu este niciun fel de problemă, este un abuz incalificabil.

Instanțele au fost investite cu o simplă cerere de sistare a stării de indiviziune, fără ca vreuna din părțile litigante să solicite Tribunalului să facă aprecieri asupra modului de interpretare și aplicare a Legii nr.10/2001 pentru judecarea partajului.

Rolul suveran al instanței se exercită doar în limita permisă de lege și numai în limitele cererii de apel.

Orice argumentare, care excede criteriilor de partajare determinate prin normele procesuale, constituie o încălcare a normelor de judecată și a limitelor judecătorești.

3. Cazul de aplicare a dispozițiilor art.304 pct.6 și 7 Cod procedură civilă.

Instanța se pronunță pe cu totul altceva decât a fost investită legal prin motivele de apel și motivează decizia pe argumente contradictorii ori străine de criteriile stabilite prin art. 673 și 67310 Cod procedură civilă.

Oferind o motivare extrem de amplă, dar care conține exclusiv analize proprii asupra modului de interpretare și aplicare a Legii nr.10/2001, tribunalul conchide că pentru toate considerentele expuse va reține întemeiate criticile apelantului-pârât referitoare la partajarea imobilului.

Nici un argument sau criteriu legat de art.6739 și 67310 Cod procedură civilă. De la fila 10 și până la fila 16, Tribunalul nu face decât să analizeze actele de preluare abuzivă și de interpretare proprie a Legii nr.10/2001.

Nu există nici un argument care să țină cont de voința părților, de înstrăinările făcute de unitatea administrativă sau de modul de folosire și exploatare.

Pe de altă parte, fie scoase dintr-un alt dosar, fie cu rea-credință, instanța de apel admite un motiv de apel care nu a existat.

În mod cu totul aparte că nu a formulat obiecțiuni la expertiză în primă instanță, M. București nu a criticat niciodată modalitatea de formare a loturilor stabilite de Judecătoria sectorului 2 București.

Tot ceea ce s-a criticat prin motivele de apel au fost: nepartajarea spațiilor comune, valoarea sultei și faptul că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că imobilul trebuia atribuit în totalitate Primăriei Municipiului București (recurenta – reclamantă susține că își rezervă chiar dreptul de a citi în integralitate motivele de apel în fața instanței de recurs).

Admițând o expertiză exclusiv pentru evaluare și fără a fi solicitată de vreuna din părțile litigante, instanța de apel se pronunță pe un motiv de apel care nu a existat și îl mai și apreciază ca întemeiat.

Aparte de aceste două prime probleme, instanța de apel reușește să-și contrazică și propriile argumente pentru care a găsit să admită un motiv de apel care nu a existat.

Studiind temeinic și apăsat actele de preluare și incidența Legii nr.10/2001 pentru a dispune sistarea stării de indiviziune, stabilește că este obligatoriu să-i atribuie reclamantei camerele la demisol și mansardă, așa cum chiar autorul său le-a deținut, dar să respingă cererea de atribuire a spațiului de 101 mp de la parter, chiar dacă și acesta a fost deținut de autorul recurentei.

4 .Cazul de aplicare a dispozițiilor art.304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.

Instanța ignoră natura juridică a obiectului acțiunii și pronunță o hotărâre care încalcă art.295, art.6739 și art._ Cod de procedură civilă.

Cu mențiunea că orice analiză a incidenței Legii nr.10/2001 ori a actelor de preluare constituie o motivare străină de obiectul cauzei (sistarea stării de indiviziune), legalitatea deciziei atacate este criticată atât sub aspectul modalității de schimbare a sentinței civile pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București cât și cu privire la modul de soluționare a apelului formulat de recurentă.

În mod cu totul aparte de împrejurarea că instanța de apel a soluționat un motiv inexistent, suprafața de 1252,27 mp, valoarea de 800 Euro/mp și loturile stabilite prin raportul de expertiza ing.P. G. nu au fost contestate de M. București nici în fața primei instanțe, nici prin motivele de apel.

Atât timp cât împotriva acestei expertize nu s-au formulat obiecțiuni și nici motive de apel care să vizeze aspecte de nelegalitate a concluziilor raportului de expertiză, instanța de apel pronunță o hotărâre nelegală prin aceea că încalcă principiul disponibilității părților litigante și mai ales a voinței părților asupra partajării și formarii loturilor de către prima instanță.

Fără a fi cerută în motivele de apel sau la termenul de formulare probe de către M. București o expertiză de evaluare, instanța de apel a găsit necesar să dispună din oficiu o expertiză care a avut drept unic scop reevaluarea imobilului la momentul 2014, cu motivarea că pârâtul critică valoarea sultei stabilite de prima instanță.

Separat, instanța de apel creează un avantaj patrimonial Municipiului București prin reevaluarea unei proprietăți la nivelul anului 2014, pentru o acțiune tergiversată din 2007 chiar de actele pârâtului.

Și astfel, de la critica Municipiului București exclusiv pe valoarea sultei și de la expertiza administrată de instanța de apel fără a fi cerută, tribunalul a găsit că este legal să ignore motivele de apel și voința părților și să determine o altă modalitate de partajare prin care să prejudicieze recurenta de 20,62 mp din cota de 1/3.

Pentru păstrarea legalității, respectarea voinței părților stabilită prin art.673 Cod de procedură civilă, a limitelor investirii date prin motivele de apel sau a susținerilor făcute de M. București în fața instanței de fond în ceea ce privește necontestarea expertizei P. G., instanța de apel trebuia să se limiteze la analiza valorică a sultei și doar din perspectiva expertizei P. G. necontestată.

În ceea ce privește soluționarea primului motiv de apel formulat de recurentă, alături de faptul că nu analizează motivele reale de apel, instanța ignoră în totalitate că autoarea recurentei a formulat cerere în baza Legii nr.112/1995 mai înainte ca Primăria Municipiului București să realizeze actele de înstrăinare.

Or, cată vreme a fost notificat pentru restituire, în condițiile dispozițiilor art.12 din Legea nr.112/1995 intimatul avea obligația să suspende orice procedură de vânzare până la soluționarea cererii. Alegând să vândă, intimatul a făcut prima opțiune asupra părții dorite, iar recurenta are dreptul legal de a opta la rândul sau asupra modalității de partajare.

Insă, totodată, instanța de apel ignoră existența cererii comune formulate de recurentă și intimat cu privire la atribuirea în totalitate a imobilului către M. București.

Formulat ca prim motiv de apel de către recurentă și motiv 2 de apel de către M. București, ambele părți au susținut atribuirea în natură a imobilului către M. București și acordarea sultei către recurentă.

Dacă există acord expres, se numea tranzacție. Dacă există motive de apel identice, se numește voința părților și trebuie avută în vedere de instanța la împărțire în condițiile dispozițiilor art.6739 Cod procedură civilă.

Fără a ignora că instanța de apel a prejudiciat recurenta cu 20,62 mp cu o motivare abuzivă și care a interpretat eronat concluziile raportului de expertiză, hotărârea Tribunalului este nelegală și pentru modalitatea în care a ales să atribuie recurentei spațiile de la demisol și mansardă.

După ce analizează Legea nr.10/2001, actul de preluare și partajul de folosință (însă fără să analizeze ca actul de preluare sau partajul de folosință nu are nicio legătură cu dreptul de proprietate), instanța singură determină că autorul recurentei a avut o cameră la demisol și 2 camere la mansardă, drept pentru care atribuie reclamantei 3 camere la demisol și 7 camere la mansardă.

După ce motivează că autorul recurentei a deținut și o cameră la demisol și 2 camere la mansardă și trebuie să aibă în vedere acest lucru, nu mai motivează de ce 1 înseamnă 3 și 2 înseamnă 7.

Insă, în mod cu totul separat de această primă decizie nemotivată, instanța nu ține cont de corecta utilizare a spațiilor atribuite părților. Dacă întotdeauna mansarda va fi amplasată deasupra etajului 2 iar demisolul sub mezaninul imobilului, este împotriva oricărui raționament atribuirea unor spații care nu pot determina buna utilizare a unității atribuite.

Nu mai puțin important, instanța refuză să aibă în vedere ca și criteriu de partajare înstrăinările realizate de unul dintre copartajanți.

Demisolul a fost vândut de Primăria Municipiului București, iar încăperile 22, 23 și 24 de la demisol sunt acele camere care nu au fost vandabile. Este nelegal ca recurenta să obțină doar ceea ce intimatul nu a putut să vândă. Dacă a ales să vândă, atunci să-i fie atribuit și ceea ce a mai rămas la demisol, respectiv încăperile 22, 23 și 24.

După ce PMB vinde încăperile generoase și cu o bună utilizare, instanța de apel găsește că este legal și echitabil să atribuie recurentei un WC de 1,44 mp și o cameră de 5 mp ca să compenseze camere vândute și care au suprafețe cuprinse între 116 mp și 24 mp.

Și atribuirea mansardei este nelegală, măcar și prin prisma faptului că autorul a avut doar 2 camere, nu 7. Necontestată atribuirea a 7 camere în lotul Municipiului București, mansarda capătă o bună utilizare pentru lotul atribuit pârâtului.

Primăria Municipiului București a vândut deja 3 unități locative. Nu este nici legal și nici echitabil ca recurenta să obțină doar ceea ce a rămas și să nu aibă dreptul să facă opțiune cu privire la ceea ce a rămas de împărțit.

Pentru toate aceste motive, recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului și, în principal, casarea cu trimitere, iar în subsidiar, admiterea apelului recurentei și respingerea apelului Municipiului București.

Recurentul – pârât M. București prin Primarul General solicită admiterea recursului său și în consecință, modificarea deciziei atacate, în sensul atribuirii către reclamantă a unui lot în suprafață de 118 mp și al partajării în natură a terenului în suprafață de 523 mp, parte componentă a imobilului situat în ., sector 2 București, pentru argumentele următoare:

II. Decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii (art. 304 punctul 7 C.pr.civ.)

În considerentele hotărârii recurate, instanța reține că „fără a aduce atingere efectului autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 1468/8.11.2006 pronunțate de Tribunalul București, Secția a IlI-a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, dat fiind că s-a avut în vedere chiar actul de partaj de folosință autentificat sub nr. 7100/1942, din care rezultă că autorul reclamantei era proprietar doar asupra cotei de 1/3 din imobil, concretizate în folosința apartamentului de la parter, apartamentele de la etajul 1 și de la etajul 2 fiind vândute, în indiviziune, de către ceilalți doi moștenitori, rezultă că autoarea reclamantei ar fi avut dreptul la măsuri reparatorii doar asupra apartamentului de la parter și a dependințelor de la demisol și de la mansardă, iar restituirea în natură ar fi trebuit să se raporteze la succesiunea juridică a actelor încheiate anterior preluării imobilelor de către stat. "

Prin urmare, reclamantei nu i se pot atribui decât aceste încăperi care, așa cum reiese din fila 15 din decizia instanței de apel, însumează o suprafață de 118 mp.

Cu toate acestea, există o contradictorialitate evidentă între cele reținute de instanța de apel în motivarea hotărârii. Astfel, reclamantei îi este atribuit un lot în suprafață de 409,42 mp, aproape de 4 ori mai mare decât ceea ce chiar instanța de apel a stabilit anterior că i se cuvine, respectiv 118 mp.

Astfel, instanța de recurs este chemată să modifice decizia recurată, în sensul de a înlătura motivele contradictorii din decizia de apel și a atribui reclamantei un lot format din 118 mp, cât i se cuvenea acesteia, în calitate de moștenitoare a persoanei îndreptățite, fost proprietar al apartamentului de la parter.

III. Decizia instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legii (art. 304 punctul 9 C.pr.civ.).

Recurentul – pârât reiterează faptul că prin sentința civilă nr. 1468/08.11.2006 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IlI-a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța a dispus restituirea în natură către reclamanta M. M. E. a cotei de 1/3, aflate în proprietatea statului, din imobilul situat în București, ., sector 2, compus din construcție S+P+2E+M și teren în suprafață de 570 mp.

Prin urmare, dispoziția instanței de apel prin care aceasta menține starea de indiviziune cu privire la terenul în suprafață de 523 mp este nelegală, fiind pronunțată în contradicție cu o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care se prevede în mod clar că restituirea în natură se va face asupra cotei-părți corespunzătoare din întregul imobil, iar terenul menționat este parte integrantă a acestuia.

Restituirea în natură semnifică lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a obiectului restituit. Astfel, proprietarul este îndreptățit să se bucure în mod exclusiv de atributele dreptului de proprietate, drept încălcat de către instanța de apel prin hotărârea pronunțată.

Instanța are obligația de a hotărî cu privire la toate cererile deduse judecății, în consecință, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat partajarea imobilului situat în ., sector 2, București, recurentul – pârât consideră că instanța s-a pronunțat numai asupra unei părți din cererea dedusă judecății, încălcând astfel dispozițiile art. 728 din Codul civil care statuează principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune.

De altfel, Codul civil reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care coproprietatea apare ca existând dincolo de voința coproprietarilor, prin crearea instituției juridice a coproprietății stabile și forțate. Aceasta are ca obiect bunuri care nu pot avea o altă destinație decât aceea de a fi utilizate de către coproprietari pentru normala folosire a altor bunuri.

Or, având în vedere situația de față, este evident că nu ne aflăm într-un astfel de caz de coproprietate forțată.

Mai mult decât atât, prin dispozițiile art. 6734 din Codul de procedură civilă, se prevede ca, în situația în care părțile se înțeleg cu privire la modalitatea de împărțire a unora dintre bunurile care fac obiectul partajului, instanța este obligată să continue judecata cu privire la celelalte bunuri. Astfel, urmând această logică juridică, rezultă în mod clar că instanța trebuie să se supună voinței părților și să depună toate diligentele pentru ca toate bunurile din masa partajabilă să fie împărțite.

Instanța nu poate obliga coproprietarii să rămână în starea de indiviziune, atât timp cât există posibilitatea partajării bunurilor, iar coproprietarii au solicitat acest lucru.

Doctrina a reținut aceeași concepție cu privire la funcția partajului judiciar, respectiv că „esențial pentru operația juridică a partajului este faptul că el va conduce la încetarea stării de coproprietate asupra bunurilor supuse partajării."

În hotărârea atacată, instanța de apel arată că „instanța de apel are în vedere și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. [...] Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii."

Un element esențial de care nu au ținut cont nici instanța de fond și nici cea de apel este acela că hotărârea definitivă și irevocabilă prin care s-a dispus restituirea în natură a cotei de 1/3 din imobil către reclamanta M. M. E. a fost pronunțată de către Tribunalul București la data de 08.11.2006, iar modificarea art. 7 din Legea nr. 10/2001 a intervenit la data de 06.02.2009, prin Legea nr. 1/2009. Astfel, dispozițiile anterior citate și reținute de instanță nu sunt aplicabile situației de față, potrivit principiului neretroactivității legii.

Recurentul – pârât M. București prin Primarul General a formulat întâmpinare la recursul recurentei – reclamante M. M. – E. prin care a solicitat respingerea recursului acesteia ca nefondat, pentru următoarele motive:

I. Cu privire la invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele 1 și 5 din Codul de procedură civilă

Analizând afirmațiile recurentei - reclamante, situația de fapt, precum și dispozițiile legale invocate și presupus a fi fost încălcate, solicită instanței să constate că recursul formulat și întemeiat pe aceste motive este inadmisibil, prin prisma a două aspecte:

Sub un prim aspect, este de subliniat faptul că doamna judecător lulia L. M. a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia civilă nr. 744A din data de 30.05.2008, și nu decizia civilă nr. 1272A din 30.05.2008, așa cum în mod eronat se afirmă de către recurentă.

De asemenea, raportat la momentul la care recurenta-reclamantă invoca incompatibilitatea doamnei judecător lulia L. M., recurentul – pârât învederează următoarele:

- Art. 29 din codul de procedură civilă prevede în mod expres și imperativ că „propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte și înainte de începerea oricărei dezbateri" și că atunci „când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute".

Potrivit dispozițiilor legale mai sus citate, recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a formula cerere de recuzare a doamnei judecător lulia L. M. înainte de începerea oricăror dezbateri în apelul din al doilea ciclu procesual, întrucât motivul de recuzare era cunoscut la acel moment.

Dacă cererea de recuzare nu a fost formulată înainte de începerea oricărei dezbateri, sancțiunea care intervine este decăderea părții din dreptul de a mai invoca motivele de incompatibilitate. Consecința directă a sancțiunii decăderii este aceea că judecătorul de la instanța inferioară nu poate fi recuzat pentru prima dată în căile de atac, iar motivele de incompatibilitate nu pot fi invocate ca motive de recurs.

Așa fiind, având în vedere că motivul de recuzare era atât ivit, cât și cunoscut de parte înainte de începerea dezbaterilor care au avut loc în apelul din al doilea ciclu procesual, invocarea incompatibilității la acest moment procesual, direct în recurs, este inadmisibilă.

Prin urmare, pentru ca incompatibilitatea unui judecător să poată fi invocată drept motiv de casare, partea trebuia să fi făcut cerere de recuzare în fața instanței care a pronunțat hotărârea atacată și să fi formulat cale de atac împotriva încheierii de respingere a recuzării, în temeiul art. 34 alin. (2) Cod procedură civilă. Poate constitui motiv de recurs numai recuzarea care a fost propusă în termenul prevăzut de Codul de procedură civilă și pe care instanța a respins-o ori asupra căreia a omis să se pronunțe.

Sub al doilea aspect, recurentul – pârât precizează că prin decizia civilă nr. 744A/30.05.2008, instanța nu s-a pronunțat cu privire la modalitatea de partajare a imobilului, ci strict asupra faptului că părțile se află în indiviziune, deținând o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra imobilului, chestiune care nu a mai fost dedusă judecății în al doilea ciclu procesual.

Astfel, efectul devolutiv al apelului soluționat prin decizia civilă nr. 744A/30.05.2008 este diferit întrutotul de efectul devolutiv al apelului soluționat prin decizia civilă nr. 120A/31.01.2014, în sensul că doamna magistrat lulia L. M. s-a pronunțat pe aspecte diferite în cele două cicluri procesuale, astfel încât nu sunt întrunite condițiile art. 27 pct. 7 Cod procedură civilă.

De asemenea, în ceea ce privește plângerea formulată de C. A., recurenta nu aduce nici o probă cu privire la acest aspect și nici nu justifică interes sau legitimare procesuală pentru a invoca un motiv de recuzare pe care doar C. A. l-ar fi putut invoca.

În considerarea tuturor aspectelor de fapt și de drept anterior dezvoltate, recurentul - pârât solicită respingerea recursului ca fiind inadmisibil.

II. Cu privire la invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele 4 și 5 din Codul de procedură civilă

În prealabil expunerii argumentelor sale, recurentul – pârât solicită instanței să constate că motivele de recurs circumscrise de către recurenta-reclamantă art. 304 punctele 4 și 5 sunt introduse numai formal și nu au legătură cu dezvoltarea acestora. Astfel, fără a arăta în concret în ce mod instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești ori care sunt formele de procedură încălcate și pentru care este prevăzută sancțiunea nulității, recurenta aduce numai critici generale, prin care se tinde în realitate la o reapreciere a probelor deja administrate în cauză și la restabilirea situației de fapt, chestiuni inadmisibile în faza procesuală a recursului.

De asemenea, solicită să se observe că nemulțumirile recurentei cu privire la suprafața lotului care i-a fost atribuit sunt absolut neîntemeiate, din moment ce tocmai prin hotărârea atacată s-a constatat de către instanța de apel faptul că „suprafața construită atribuită este oricum mai mare decât cea preluata prin Decizia nr.1474/20.09.1963, emisă pentru trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în București, ., proprietatea lui A. V. E. C. (imobilul format dintr-un apartament cu cinci camere, baie, bucătărie, hol și accesorii, în suprafață totală de 118 mp, la demisol prima cameră, iar la mansarda de la etajul 3, două camere și bucătărie cu o suprafață de 26 mp)", precum și faptul că „apelanta-reclamantă mai deține și o cotă indiviză de 25,81% din toate instalațiile, acoperișul, zidurile comune și fațadele ce fac parte din imobil".

Recurentul – pârât consideră că afirmațiile recurentei-reclamante sunt contrazise de realitatea faptică și urmează a fi respinse ca atare de către instanță. Nu se poate reține, așa cum afirmă recurenta, că tribunalul a stabilit că aceasta „nu este în drept să obțină nimic având în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001 și actele de preluare din 1963", din moment ce tocmai prin decizia atacată reclamantei i se atribuie lotul 2, reconfigurat de către instanța de apel.

Recurenta mai afirmă că instanța de apel a redus suprafața de împărțit cu 24 mp și a ignorat concluziile raportului de expertiză, însă la pagina 3 a raportului de expertiză întocmit de expert inginer Dană C. se arată ca garajul în suprafață de 24 mp a fost edificat ulterior anului 1963 și prin urmare nu exista ca parte componentă a imobilului situat pe ., Sector 2, București la momentul preluării acestuia de către stat.

Așa fiind, instanța de apel nu putea să supună împărțirii o construcție care nu exista la data preluării de către stat a imobilului, fiind contrar normelor legale să acorde reclamantei-recurente un drept de proprietate care nu s-a regăsit niciodată în patrimoniul autorilor săi.

Mai mult decât atât, prin neintroducerea în masa totală de partajat a suprafeței de 24 mp, nu se aduce atingere numai cotei de 1/3 ce i s-ar cuveni recurentei-reclamante, ci se diminuează întreaga suprafață ce urmează a fi împărțită și, prin urmare, și cota de 2/3 care îi va reveni Municipiului București.

De asemenea, instanța de apel nu este ținută de concluziile raportului de expertiză, ci are dreptul și totodată obligația de a verifica legalitatea situației de fapt stabilite de către prima instanță, precum și aplicarea corectă a normelor legale incidente în raport cu situația de fapt.

Prin urmare, nu se poate reține atitudinea neglijentă ori abuzivă a instanței de apel.

III. Cu privire la invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele 6 și 7 din Codul de procedură civilă.

În primul rând, recurentul – reclamant solicită să se observe că din nou, recurenta nu înțelege să dezvolte motivele de recurs invocate și să arate în ce manieră instanța de apel a încălcat normele legale, cu consecința incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 punctele 6 și 7 din Codul de procedură civilă.

Faptul că recurenta-reclamantă este nemulțumită de motivarea instanței de apel nu este echivalent cu faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Întrucât instanța a considerat că pentru buna soluționare a cauzei este necesar a se stabili regimul juridic al imobilului, nu se poate susține că decizia recurată conține „exclusiv analize proprii asupra modului de interpretare și aplicare a Legii nr.10/2001".

În al doilea rând, se impune a fi respinsă susținerea recurentei-reclamante potrivit cu care instanța de apel a eludat dispozițiile art. 6739 și 67310 Cod procedură civilă deoarece aceasta nu corespunde realității. Tocmai pentru că la stabilirea loturilor instanța de apel a ținut cont de masa bunurilor de împărțit, de mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecărei părți, de înstrăinările făcute precum și de faptul că între părți nu a intervenit nici un acord cu privire la modalitatea de partajare, a dispus reconfigurarea loturilor stabilite de către prima instanță.

Nu este suficient ca recurenta-reclamantă să afirme că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale mai sus menționate, ci este necesar ca aceste afirmații să fie susținute prin argumente de fapt și de drept.

Recurenta-reclamantă își exprimă de fapt nemulțumirea cu privire la suprafața care i-a fost atribuită, considerând că aceasta este mai redusă decât i s-ar fi cuvenit, însă ar fitrebuit să facă dovada faptului că este îndreptățită, potrivit cotei sale, la o suprafață mai mare.

În al treilea rând, recurentul – pârât subliniază instanței un aspect deosebit de important: contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, recurentul, tocmai prin apelul declarat în cauză, a criticat modalitatea de formare a loturilor stabilite de Judecătoria Sectorului 2 București și de asemenea a solicitat lotizarea întregului imobil, consecință a aplicării art. 728 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune: „Nu putem fi de acord, în mod categoric, cu soluția instanței de fond pentru că [...] această ieșire din indiviziune trebuia făcută ori prin crearea unor loturi cu privire la întregul imobil (adică lotizarea totală și nu parțială a imobilului) ori prin atribuirea întregului imobil uneia dintre părți, atâta timp cât se cerea ieșirea din indiviziune cu privire la întregul imobil".

Tot prin apelul declarat în cauză, recurentul - pârât a contestat și valoarea imobilului, arătând că „este incontestabilă netemeinicia soluției instanței de fond în condițiile omologării unei variante dintr-un raport de expertiză prin care se iese doar parțial din indiviziune și se dispune greșit plata unei sulte (pentru egalizarea loturilor) în sarcina Municipiului București, sultă stabilită într-o altă expertiză și într-un alt ciclu procesual [.,.]".

Prin urmare, nu se poate susține că instanța de apel a admis un motiv de apel care nu a existat.

De asemenea, recurentul – pârât subliniază un aspect deosebit de important, atât pentru soluționarea prezentei cauze, cât și pentru a demonstra netemeinicia afirmațiilor recurentei-reclamante: în urma administrării probatoriului, instanța a reținut că imobilul este comod partajabil în natură și a dispus în consecință (respectând astfel principiul partajării în natură), iar reclamanta M. M. nu a criticat niciodată acest fapt.

În ceea ce privește suprafața de 101 mp de la parter despre care se face vorbire în recursul formulat de reclamanta M. M. E., arătă instanței că, așa cum reiese din probatoriul administrat în cauză, acesta spațiu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 și nu îi poate fi atribuit reclamantei.

IV. Cu privire la invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele 8 și 9 din Codul de procedură civilă

Recurentul – pârât solicită instanței să constate că prin afirmațiile formulate și greșit încadrate ca motive de recurs prevăzute de punctele 8 și 9 ale art. 304 Cod procedură civilă, reclamanta tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză și nu la invocarea unor motive de nelegalitate a hotărârii atacate. Or, aceste critici care țin de administrarea și interpretarea probelor nu reprezintă motive de recurs care să atragă modificarea deciziei din apel, recursul nefiind o cale de atac devolutivă.

Astfel, reclamanta nu precizează care este actul juridic dedus judecății, care se presupune că a fost interpretat în mod greșit de instanță și nici nu explică în ce constă încălcarea ori aplicarea greșită a legii de către instanța de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (2) din Codul de procedură civilă de la 1865, „Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei".

În temeiul aplicării principiului rolului activ al instanței și al dispozițiilor legale mai sus citate, instanța de apel are nu numai dreptul, dar și obligația de a efectua toate cercetările pe care le consideră necesare și utile în vederea unei corecte soluționări a cauzei.

În dovedirea netemeiniciei afirmațiilor reclamantei, recurentul – pârât reiterează faptul că, așa cum a arătat anterior în cuprinsul prezentei întâmpinări, M. București a atacat prin motivele de recurs valoarea imobilului stabilită prin expertiză, aspect reținut de către instanța de apel în considerentele hotărârii atacate.

Așa fiind, consideră neîntemeiată critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 din Codul de procedură civila, solicitând respingerea acesteia ca atare.

În ceea ce privește momentul la care se raportează valoarea imobilului supus partajării, în practica judiciară s-a reținut în mod constant că acesta este, fără excepție, momentul realizării efective a partajului.

În concluzie, în ceea ce privește valoarea imobilului și momentul la care aceasta se raportează, recurentul – pârât solicită ca:

- în principal, să se constatate că susținerile reclamantei sunt nefondate și

- în subsidiar, în situația în care se va trece peste argumentele expuse de către recurentul – pârât, să se dispună casarea cu trimitere, în vederea efectuării unei noi expertize, întrucât valoarea stabilită prin expertiza efectuată la nivelul anului 2007 nu mai corespunde realității

economice actuale.

Afirmațiile recurentei-reclamante sunt, în continuare, contrazise de realitate și de situația de fapt constatată de către instanță prin administrarea probatoriului în prezenta cauză. Astfel, recurentul – pârât învederează instanței că actele de înstrăinare efectuate de către M. București au fost realizate în anul 1999, iar autoarea recurentei a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995 în anul 2005, deci după ce înstrăinările au avut loc, iar nu înainte, așa cum în mod mincinos afirmă reclamanta în cererea de recurs.

Reclamanta susține că instanța de apel a ignorat cererea comună a părților de atribuire a imobilului în natură în totalitate către M. București și plata sultei către reclamantă, insistând asupra faptului că recurentul – pârât a formulat această cerere chiar prin motivele de apel. Insă instanța de apel a reținut în mod corect că recurentul – pârât nu a solicitat niciodată atribuirea în natură a imobilului către M. București și, prin urmare, a dispus că „în lipsa acordului pârâtului, nu i se poate atribui acestuia întregul imobil".

Referitor la presupusa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor Codului de procedură civilă privind procedura împărțelii judiciare, în lumina prevederilor art. 6734 și 6735, se impun următoarele precizări:

- instanța are obligația de a se supune voinței părților numai atunci când aceasta este comună, când părțile au ajuns la un consens cu privire la partajarea bunurilor, iar acest consens respectă drepturile care revin fiecărei părți, stabilite prin succesiunea actelor juridice și prin normele legale aplicabile;

- în situația în care părțile nu ajung la un acord comun, precum în prezenta cauză, instanța este suverană în a stabili modalitatea cea mai eficientă de partajare a bunurilor supuse împărțelii, așa cum aceasta este prevăzută de lege. Prin urmare, contrar afirmațiilor reclamantei, legea nu conferă părții dreptul legal de a opta asupra modalității de partajare

și nici nu instituie în sarcina instanței obligația de a acorda fiecărei părți ceea ce solicită, întrucât în acest fel s-ar aduce atingere drepturilor celorlalte părți supuse partajului.

Recurenta-reclamantă este nemulțumită deci sub aspectul imposibilității de a-și alege în mod discreționar spațiile care să îi fie atribuite de către instanță. De asemenea, mai critică și faptul că, deși autorul său a deținut o cameră la demisol și 2 camere la mansardă, i s-au atribuit 3 și respectiv 7 camere.

Fără a relua argumentele expuse mai sus, recurentul – pârât subliniază că, așa cum rezultă din succesiunea actelor juridice, înainte de introducerea cererii în baza Legii nr. 112/1995 (în anul 2005), unele unități locative din imobil au fost înstrăinate (în anul 1999) cu respectarea prevederilor legale, astfel încât reclamantei nu îi mai pot fi atribuite exact aceleași încăperi. Prin urmare, instanța de apel a căutat o modalitate de împărțire care să confere cea mai bună utilizare a spațiilor. Așadar, „1 înseamnă 3 și 2 înseamnă 7" deoarece, în caz contrar, toate dependințele ar fi ajuns în lotul atribuit Municipiului București.

Afirmațiile reclamantei sunt cu atât mai mult nefondate cu cât aceasta recunoaște valoarea lotului de 7 camere de la mansardă chiar prin recursul formulat, arătând că „mansarda capătă o bună utilizare pentru lotul atribuit pârâtului". Prin urmare, mansarda poate avea aceeași bună utilizare și în lotul atribuit reclamantei, așa cum de altfel în mod corect a hotărât instanța de apel.

În consecință, în opinia recurentului - pârât, nici una dintre criticile formulate de recurenta-reclamantă nu reprezintă veritabile motive de recurs și, mai mult decât atât, solicită să se constate că acestea sunt ori nefondate, ori contrazise de situația de fapt și de drept stabilită în cauză.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la recursul advers, deși avea această obligație procesuală potrivit art. 308 Cod Procedură Civilă.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 Cod Procedură Civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererilor de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat de reclamantă, ca fiind fondat, iar cel al pârâtului ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

I. În privința recursului promovat de pârâtul M. București:

1. Sub aspectul celui de-al șaptelea motiv de recurs invocat, relativ existenței unor motive contradictorii în cadrul deciziei atacate, Curtea observă faptul că potrivit art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă, „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate(…)7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.”

După cum s-a statuat, fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic complet, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, aspect circumscris înseși esenței înfăptuirii justiției.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat că: „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (…) Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)”.

Acest motiv de recurs invocat este nefondat, deoarece în cauză, tribunalul și-a fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă menționat.

Astfel, instanța de judecată de apel și-a expus concluziile, în mod argumentat și coerent din punct de vedere juridic, considerentele invocat contradictorii de către recurentul pârât, vizând îndreptățirea la restituirea doar a apartamentului deținut în temeiul partajului autentificat de folosință, nesuferind de această carență procedurală, în condițiile în care ele reprezintă argumente în motivarea soluției de respingere a solicitării apelantei reclamante de partajare a imobilului în varianta atribuirii întregului imobil către pârât, cu plata corespunzătoare a unei sulte.

Ele nu au fost orientate către soluția instanței de apel de confirmare a măsurii de atribuire în natură a cotei de 1/3 din imobilul aflat în deținerea pârâtului, pentru a reține vreo eventuală contradicție în raport de suprafața care i-ar fi revenit în temeiul actului de partaj de folosință, respectiv 118 mp.

Dovada în sensul inexistenței acestei contradicții invocate este reprezentată și de folosirea verbelor la modul condițional optativ, perfect: „ar fi avut dreptul”, „ar fi trebuit”, fapt care ilustrează inexistența din această perspectivă, a unei aprecieri comparative a instanței de apel între hotărârea judecătorească nr. 1468/08.11.2006 și actul de partaj de folosință, cu un rezultat favorabil celui din urmă.

Nu în ultimul rând, raportat la solicitarea concretă a recurentului, din finalul acestui motiv de recurs, de atribuire către reclamantă, a unui lot de doar 118 mp, cât avea apartamentul autorului său, Curtea observă că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca în mod flagrant, puterea de lucru judecat a sentinței civile menționate nr. 1468/08.11.2006, care, purtate între aceleași părți, a statuat că reclamantei i se cuvine 1/3 din imobilul aflat (până la acel moment) în proprietatea recurentului prezent, cotă care raportată la suprafața construcției, este mai mare de 118 mp.

2. În privința celui de-al nouălea motiv de recurs, aferent nepartajării și a terenului aferent construcției, în suprafață de 523 mp, Curtea îl apreciază de asemenea, ca fiind nefondat.

Astfel, menținerea stării de coproprietate asupra terenului, nu înfrânge puterea de lucru judecat a sentinței civile prin care s-a dispus restituirea cotei de 1/3 din dreptul de proprietate și nici prevederile art.728 Cod Civil.

Precum în mod corect a observat instanța de apel, partajarea unui imobil aflat în coproprietate nu presupune o ignorare a normelor relative coproprietății forțate și perpetue, independente de voința coproprietarilor.

Întradevăr, prin excepție de la regula instituită de art. 728 cod civil potrivit cu care proprietatea comună pe cote-părți este temporară, există situații în care coproprietatea apare ca fiind forțată și perpetuă, dincolo de voința coproprietarilor. De regulă, ea are ca obiect bunuri care prin natura sau prin destinația lor pot fi folosite de mai mulți coproprietari. Prin definiție, bunurile de folosință comună, asupra cărora există coproprietate forțată, sunt accesorii față de altele care sunt bunuri principale și care sunt proprietatea exclusivă a fiecărui coproprietar. Prin urmare, coproprietatea forțată și perpetuă are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate exclusivă, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că o cotă-parte din coproprietatea forțată se transmite automat o dată cu bunul principal, independent de existența unei mențiuni exprese în acest sens în cuprinsul actului, iar pe de altă parte, că aceasta se poate înstrăina numai o dată cu bunul principal. Această din urmă coproprietate se menține independent de voința copărtașilor și este determinată de destinația bunului respectiv.

Aplicând aceste considerații teoretice la situația din cauză, Curtea are în vedere faptul că, datorită inconvenientelor care s-ar crea altfel tuturor proprietarilor și chiriașilor în ce privește accesul la clădirea în care se află apartamentele lor, curtea intră în categoria părților comune aflate în proprietate forțată și perpetuă în sensul art. 3 lit. c din Legea nr. 230/2007. De altfel, această parte de imobil este expres indicată ca făcând parte din această categorie de bunuri, atât în enumerarea făcută de art. 3 lit. c din Regulamentul – cadru al asociațiilor de proprietari Anexa II la Legea 114/1996, text normativ aflat în vigoare la data introducerii acțiunii prezente, cât și în art. 649 al.1 lit. b din Noul Cod Civil, cod care intrase deja în vigoare la data pronunțării sentinței de fond. Nu mai puțin, enumerarea operată de art. 44 alin. 1 din H.G. nr. 1588/2007 privind Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 230/2007, nu este una restrictivă, concluzie dedusă din folosirea sintagmei „și altele asemenea”, curtea imobilului putând fi încadrată în această ultimă categorie.

Făcând obiectul unui drept de coproprietate direct în temeiul legii, potrivit textelor legale anterior evocate, Curtea observă că soluția instanțelor devolutive sub acest aspect, este corectă, argumentele dezvoltate de judecătorie și confirmate de instanța de apel, relative conceperii imobilului ca o singură unitate locativă, vânzării unor părți din construcție către terți, precum și relative destinației și întinderii concrete ale curții, circumscriindu-se conturării curții imobilului ca parte a coproprietății forțate a celor două părți procesuale, chiar și independent de eventuala incidență a dispozițiilor Legii 10/2001 contestată de recurentul pârât.

Transformarea acestei părți comune în proprietate exclusivă ar fi de natură, dat fiind regimul juridic al proprietății perpetue, să aducă atingere normalei exercitări a dreptului de proprietate asupra spațiilor ce revin părților în exclusivitate și în virtutea căreia legiuitorul a consacrat caracterul forțat și perpetuu al coproprietății asupra sa.

Mai mult decât atât, nici eventualul acord al actualului coproprietar - intimata reclamantă, invocat de recurentul pârât prin trimiterea la dispozițiile art. 673 ind. 4 Cod Procedură Civilă, nu ar putea să conducă la partajarea acestui spațiu, care nu este permisă de lege și pentru a proteja interesul proprietarilor ulteriori, ce ar avea la rândul lor nevoie de această parte comună a imobilului ce asigură o folosință la nivelul cel mai bun posibil al spațiilor aflate în proprietate exclusivă.

Este de menționat și faptul că, prin decizia nr. 1514 din 15 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a constatat că sunt neconstituționale prevederile art. 45 alin. 3 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare: „Prin excepție de la dispozițiile alin. (2) și prin derogare de la prevederile art. 39 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, încetarea destinației de folosință comună pentru părțile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî motivat, cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor", reținând și că: „Cel mult, reglementarea criticată putea să completeze art. 39 din Legea nr. 230/2007, având în vedere destinația părților comune, în sensul că, în unanimitate, proprietarii unui condominiu pot înstrăina unele părți comune din imobil ce ar pune în valoare construcția respectivă și nu ar afecta rezistența construcției și funcționalitatea utilităților comune”.

Nu în ultimul rând, Curtea observă că în cazul proprietății comune pe cote-părți forțate și perpetue, precum este cazul curții imobilului, părțile se pot comporta față de bunul comun ca și cum ar apărea ca proprietari exclusivi. Aceasta înseamnă că ele pot exercita acte de folosință asupra bunului care formează obiectul dreptului de proprietate pe cote-părți, chiar în integralitatea sa, dar cu respectarea a două limite: folosința astfel exercitată să nu aducă atingere dreptului egal și reciproc al celuilalt coproprietar, iar folosința trebuie exercitată numai în interesul fondului căruia i-a fost afectat bunul comun accesoriu.

II. În privința recursului reclamantei M. M. E.:

1. În ceea ce privește motivul de recurs privitor la incompatibilitatea magistratului, Curtea observă în mod preliminar, faptul că criticile subsumate aduc în discuție modul de aplicare a dispozițiilor procedurale referitoare la incompatibilitatea, abținerea și recuzarea magistraților, ele vizând astfel, încălcarea normelor de procedură edictate sub sancțiunea nulității de art. 105 Cod procedură civilă.

i. Curtea constată că activitatea de înfăptuire a justiției într-un stat de drept trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii care să garanteze stabilirea adevărului și respectarea legii în toate cauzele deduse judecății.

Normele procesual-civile referitoare la incompatibilitate, abținere și recuzare, situate în Titlul V din Cartea I denumită de legiuitor "competența instanțelor judecătorești", fac parte din normele de organizare judecătorească și nu din normele de competență, deși sunt așezate astfel, topografic, de legiuitor.

Prin edictarea dispozițiilor legale privitoare la incompatibilitate, abținere și recuzare, sunt vizate nu doar ocrotirea intereselor părților litigante, ci și realizarea unei optime administrări a justiției, prin pronunțarea unor hotărâri bazate pe adevăr și pe o deplină imparțialitate a judecătorilor.

Raportat la finalitatea evocată a instituirii lor, aceste reglementări se vor circumscrie în privința naturii lor juridice, atributelor de imperative și de ordine publică. În consecință, în cazul nerespectării lor, sancțiunea procedurală care intervine, este nulitatea absolută a hotărârii pronunțate.

ii. Analizând incompatibilitatea în cadrul mai larg al art. 6 din C.E.D.O. și al Codului deontologic al magistraturii, Curtea constată că una dintre garanțiile dreptului la judecarea în mod echitabil, a unei cauze, prevăzut de dispozițiile art.6 din Convenția Europeană cu privire la Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului, este aceea a accesului la o instanță imparțială.

Astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit încă din 1982, în cauza Piersack c. Belgiei (hotărâre

din 1 octombrie 1982), lipsa prejudecăților și atitudinea nepărtinitoare sunt elementele definitorii ale imparțialității: “existența imparțialității, în sensul art.6 paragraf I din Convenție, trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător, într-o anumită cauză, dar și conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință”.

Demersul subiectiv ilustrează modul de gândire al judecătorului, într-o anumită circumstanță. Demersul obiectiv privește ca scop, în exprimarea Curții, “încrederea pe care, într-o societate democratică, instanța trebuie să o inspire publicului” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Fey c. Austriei, hotărârea din 1993). Esențial este ca îndoielile privitoare la imparțialitate, să poată fi justificate în mod rezonabil. Dacă există o îndoială justificată, judecătorul trebuie să se retragă de la judecarea cauzei.

În cauza nr._/96 M. contra Franței (hotărâre

din 6.06.2000, paragraful 45), s-a pus problema imparțialității unei instanțe atunci când un judecător a mai intervenit în cauză într-un stadiu anterior. În cadrul acestei cauze, instanța de contencios european a stabilit faptul că prezența unui judecător ce a mai participat la soluționarea cauzei și într-o fază anterioară, nu constituie în sine o încălcare a Convenției, determinante fiind întinderea și natura deciziilor pe care le-a luat.

iii. În concordanță cu jurisprudența instanței de contencios european, este și punctul de vedere al legiuitorului național, confirmat de doctrina și practica judiciară, conform căruia cazul de incompatibilitate reglementat de dispozițiile art. 24 al.1 teza II din Codul de Procedură Civilă (apelanta referindu-se prin criticile sale, la acest caz), presupune ca ipoteză, împrejurarea ca judecătorul să fi pronunțat o hotărâre de natură să dezinvestească instanța, respectiv atunci când se pronunță asupra fondului cauzei.

Rezultatul interpretării expus, este confirmat și prin reglementarea expresă ulterioară, a art. 99 al. 6 din HCSM 387/2005: „Cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial învestit. Dispozițiile art. 98 se aplică în mod corespunzător în situația existenței unui caz de incompatibilitate”.

iv. Aplicând toate aceste principii în cazul pendinte, Curtea constată că în speță, magistratul ce a participat la soluționarea judecării apelului împotriva sentinței civile nr._/28.12.2007 a Judecătoriei Sectorului 2 București, a analizat anterior, exclusiv aspectul existenței stării de coproprietate a părților asupra imobilului în litigiu.

Așadar, judecătorul nu s-a pronunțat asupra modalităților concrete de partajare efectivă a imobilului, decizia sa de apel, nr. 744/2008 a Tribunalului București, fiind modificată integral prin decizia civilă nr. 1272/19.11.2009 a Curții de Apel București Secția a IV – a Civilă, în sensul admiterii apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare, primei instanțe de judecată, cu motivarea expresă a nerezolvării fondului raporturilor juridice dintre părți prin prisma exclusivă a nerealizării partajului. Dispozițiile instanței de recurs s-au grefat deci, pe premisa existenței stării de coproprietate.

Întrucât în rejudecare, s-a procedat la efectuarea propriu-zisă a partajului, prin formarea și atribuirea loturilor, fără a se mai (putea) pune în discuție problema premisei evocate, sentința pronunțată în acest sens realizând obiectul controlului jurisdicțional al instanței de apel din care a făcut parte din nou, doamna magistrat L. M., rezultă inechivoc, că judecătorul nu a devenit astfel, incompatibil, putând și trebuind (prin raportare la dispozițiile art. 99 al. 6 din HCSM 387/2005 anterior menționate) să procedeze la judecarea căii de atac.

Nu pot fi reținute nici criticile pârâtului relative tardivității sau inadmisibilității invocării incompatibilității, atât timp cât excepția de incompatibilitate este, pentru argumentele expuse, absolută, putând fi ridicată de oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, în orice stare a pricinii.

v. În privința criticii de incompatibilitate determinată de formularea unei plângeri penale de către una dintre părțile procesului față de același magistrat, Curtea observă că acest motiv nu este unul de incompatibilitate, ci de recuzare care ar fi trebuit invocat până la începerea dezbaterilor asupra apelurilor, potrivit art. 29 Cod Procedură Civilă, nefăcându-se dovada că motivul s-ar fi ivit ulterior acestui moment procesual.

Chiar și dacă s-ar fi invocat în termen acest motiv de recuzare, Curtea constată că acesta nu se încadrează în nici unul dintre cazurile prevăzute de art. 27 Cod procedură civilă, simpla formulare a unei plângeri penale, care nu a fost urmată de punerea în mișcare a acțiunii penale și de judecată (neexistând indicii la dosar în acest sens, nici recurenta neprecizând aceste elemente), nefiind de natură a face dovada existenței unei vrăjmășii între doamna magistrat și părți, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre recurenta reclamantă sau pârât, ci despre un intervenient. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care partea ar putea alege judecătorul care să îi soluționeze plângerea, prin simpla formulare de plângeri penale. Pentru a exista motivul de recuzare/abținere prevăzut de art. 27 pct. 9 Cod procedură civilă, este necesar ca starea de dușmănie să fie reală, iar nu să fie provocată tocmai de măsurile luate în cadrul procesului pe care judecătorul ar trebui să îl soluționeze.

Nu în ultimul rând, se observă din textul legal, că starea de vrăjmășie între judecător și parte presupune prin concept, o aversiune reciprocă. Or, în cauză nu s-a dovedit în nici un fel, existența unei astfel de poziții subiective a magistratului în raport de părțile ce ar fi formulat plângerea penală.

2. În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 5 Cod Procedură Civilă, expuse de reclamantă la punctul 2 din motivele sale de recurs, Curtea observă următoarele:

i. Sub un prim aspect, Curtea constată că potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (pe care îl apreciază incident prin raportare la criticile concrete subsumate acestui punct 2 din motivele de recurs): „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate:… 9.când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Cel de-al nouălea motiv de recurs enunțat cuprinde două ipoteze:

A. când hotărârea atacată este lipsită de temei legal - În acest caz, soluția nu este juridică, pentru că nu se poate determina din modul cum este redactată hotărârea, dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Altfel spus, motivele hotărârii nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii, se găsesc în cauză. Tot aici, s-ar încadra și situația în care instanța se „rătăcește” într-un domeniu al dreptului cu totul străin cauzei, în loc să aplice normele de drept substanțial potrivite.

B. încălcarea sau aplicarea greșită a legii – Se referă la situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Și de această dată, este vorba în principal, de aplicarea normelor de drept substanțial, iar pentru a putea fi incident acest motiv de modificare, este nevoie ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii, să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate. Noțiunea de lege trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând și actele normative subordonate.

În literatura și practica judiciară, s-a arătat că ipoteza secundă poate viza și nesocotirea legii procesuale, pentru acele situații care nu pot fi încadrate în nici unul dintre celelalte motive de recurs, precum ar fi nerespectarea termenelor prohibitive, neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței, depunerea cererii de apel la o altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea atacată.

Curtea constată că recurenții invocă prin primele critici subsumate punctului 2 din motivele de recurs, ipoteza secundă a motivului de recurs în discuție, respectiv încălcarea prevederilor art. 673 ind. 5 al.2 Cod Procedură Civilă conform căruia „Instanța va face împărțeala în natură. În temeiul celor stabilite potrivit alin. 1, ea procedează la formarea loturilor și la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani”.

Această critică este întemeiată, întrucât întradevăr, deși a constatat faptul că recurenta a primit în natură un lot cu suprafața cu 12,62 mp mai puțin decât suprafața reprezentând 1/3 din imobilul aflat inițial în deținerea pârâtului, totuși tribunalul nu a stabilit o sultă corespunzătoare în sarcina pârâtului al cărui lot cuprindea și această diferență.

Curtea observă că argumentele tribunalului sub acest aspect, vizând: regimul juridic al bunului, guvernat și de Legea 10/2001; suprafața atribuită în natură mai mare decât cea preluată de stat; deținerea și a cotei-părți indivize de 25,81% din toate instalațiile, acoperișul, zidurile comune și fațadele, nu justificau totuși, această omisiune.

Astfel, în condițiile în care, precum recurenta însăși susține și prin motivele de recurs, obiectul pricinii prezente este reprezentat de partaj imobil aflat în coproprietate, potrivit normelor procesuale comune (art. 673 ind. 1 și urm. Cod Procedură Civilă), se observă că acestea nu sunt circumstanțiate în vreun mod special, sub aspectul stabilirii sultei, de Legea specială nr. 10/2001, lege care are din această perspectivă analizată, un alt obiect de reglementare. Pe cale de consecință, nici dispoziția administrativă de preluare a imobilului autorilor recurentei (relevantă și în procedura finalizată a Legii 10/2001) nu poate justifica neacordarea sultei. Nu mai puțin, deținerea și a cotei-părți indivize de 25,81% din dreptul de proprietate asupra tuturor instalațiilor, acoperișurilor, zidurilor comune și fațadelor, nu anulează sulta datorată, întrucât prin natura și destinația lor, aceste părți comune nu pot fi evaluabile în algoritmul de echilibrare a loturilor formate, iar cota-parte din dreptul asupra acestor părți comune, aferentă pârâtului, a fost de asemenea, atribuită fără nici o cuantificare. Ca atare, raportul de valoare dintre loturile părților, care impune pentru echilibrare, acordarea sultei, nu s-a modificat prin atribuirea cotelor respective.

În concluzie, neacordând sulta, instanța de apel a ignorat dispozițiile procesuale evocate, impunându-se reformarea deciziei recurate sub acest aspect, concret, prin stabilirea unei sulte de 11.358 Euro corespunzătoare diferenței de 12,62 mp, calculate în funcție de valoarea pe metru pătrat a construcției, valoare pe care expertul din apel a apreciat-o a fi 900 Euro (a se vedea fila 91 pct. 2.4.4. și 2.5, fila 92 pct. 3.2 în referire la pct. 2.4.4 și filele 104, 105 în special paragraful final, toate din dosarul de apel), aserțiune pe care tribunalul și-a însușit-o fără nici un fel de adnotare (prin sintagma folosită „valoarea unui metru pătrat construit stabilit(ă – nota Curții) prin expertiza efectuată în acest apel” – fila 179 dosar apel, sintagmă care semnifică din punct de vedere logic, aproprierea de către instanța de apel, a valorii apreciate de expert sub acest aspect), reținerea sumei de 693 Euro reprezentând astfel, o evidentă eroare materială a instanței de apel, datorată evidentei greșite numerotări a punctelor expertizei (nr. 2.4.4., 2.4.5. și 2.5 fiind de fapt, afectate punctului nr. 2.4.2 aferent valorii construcției și nu aferent valorii terenului - valoare analizată la punctul 2.4.1 sau valorii imobilului în ansamblul său – construcție și teren – valoare analizată la punctul 2.4.3), eroare materială pe care prezenta instanță de control judiciar nu o poate ignora.

Împrejurarea reținerii acestei valori nu este de natură să afecteze celelalte aspecte ale partajului în afara sultei, întrucât atribuirea imobilului către părți, s-a realizat în natură.

ii. Sub un secund aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.

În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului, este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.

Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze, este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Așadar, Curtea constată că recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului (adică judecătoria și tribunalul, în speță). Această apreciere rezultă așa cum aminteam, din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 304 alin. 1 Cod de procedură civilă, din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform art. 304 pct. 1 – 9 Cod de procedură civilă, precum și din abrogarea în mod expres, a vechilor motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 Cod de procedură civilă (când instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) și pct. 11 Cod de procedură civilă (când soluția dată este rezultatul unei grave erori de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor), prin Legea nr. 219/2005 și OUG nr. 138/2000, aceste ultime două foste motive repunând în discuție temeinicia hotărârii și nu legalitatea sa, deci reaprecierea situației de fapt, prin intermediul reaprecierii probelor administrate.

Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de apel.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 C.pr.civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Or, Curtea prezentă observă că ansamblul celorlalte critici arondate punctului 2 din motivele de recurs, vizează de fapt, greșita reținere de către instanța de judecată de apel, a suprafeței construcției, prin înlăturarea suprafeței terasei de 24 mp aflate deasupra garajului.

Or, Curtea apreciază că toate aceste critici nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod Procedură Civilă, inclusiv celui de al nouălea motiv, ci greșitei interpretări a probelor de către instanța de apel, în ceea ce privește suprafața construcției în litigiu. Această eventuală greșită interpretare a probelor, nu constituie, chiar dacă ar fi întemeiată, motiv de casare ori de modificare a deciziei, potrivit precizărilor evocate.

Suprafața construcției reprezintă în mod cert, un aspect al situației de fapt, care se determină în temeiul probelor administrate în cadrul procesului, astfel încât demersul recurentei, de modificare a sa, în recurs, nu este permis prin raportare la limitele controlului jurisdicțional, amintite, ale prezentei instanțe.

Distinct de considerentele care vor succeda, la punctele 3 și 4 din prezenta decizie, Curtea mai reține sub același aspect, că nu se poate invoca încălcarea art. 166 Cod Procedură Civilă sau art. 295 Cod Procedură Civilă, și datorită faptului că sentința pronunțată în temeiul Legii 10/2001 viza partajarea imobilului aflat în deținerea pârâtului. Or, potrivit situației de fapt stabilite în mod definitiv de tribunal, suprafața de 24 mp nu aparține Municipiului București.

3. În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 Cod Procedură Civilă, expuse de reclamantă la punctul 3 din motivele sale de recurs, Curtea observă următoarele:

i. Așa cum a arătat și la punctul I.1 din prezenta decizie, considerente care sunt valabile și în privința acestui motivului de recurs invocat de reclamantă, Curtea de apel a observat că instanța de judecată de apel și-a expus concluziile, în mod argumentat și coerent din punct de vedere juridic, considerentele invocat contradictorii sau străine de către recurentul pârât, precum ar fi cele vizând incidența Legii 10/2001 în partajul bunului care a făcut parte din domeniul obiectiv de aplicare al acestui act normativ special, nesuferind de această carență procedurală.

Corectitudinea argumentelor instanței de apel reprezintă însă, o problemă distinctă de cea a necesității și calității motivării, neputându-se realiza o echivalență între cele două obligații procesuale cum de fapt, procedează recurenta.

Nu în ultimul rând, sub același aspect, Curtea mai observă că, potrivnic celor invocate de către recurentă, instanța de apel a analizat în cadrul deciziei recurate, modalitatea de partajare și în funcție de criteriile evocate de art. 673 ind. 9 și urm. Cod Procedură Civilă: acordul părților (pe care tribunalul l-a constatat inexistent), mărimea cotei-părți care se cuvine fiecăreia, natura bunului (pe care l-a apreciat ca fiind circumscris și Legii 10/2001, întrucât restituirea s-a efectuat în temeiul acestui act normativ special).

Curtea observă că, sub aspectul modalității efective de partajare, de stabilire a loturilor, toate considerentele arondate de către tribunal, Legii nr. 10/2001, se circumscriu criteriului naturii bunului, expres reglementat de art. 673 ind. 9 și urm. Cod Procedură Civilă, ele nefiind așadar, străine naturii pricinii.

Curtea mai observă că criteriile pe care recurenta le-a invocat (înstrăinările efectuate anterior restituirii, de către unitatea administrativă și modul de folosire și exploatare a imobilului de către pârât), criterii care nu sunt expuse expres de către textul de lege procesual invocat, ele circumstanțiindu-se astfel, categoriei generale reglementate de partea finală a dispoziției legale analizate ”sau altele asemenea”, au fost evaluate de tribunal (a se vedea în acest sens, pagina 22 din decizia recurată), instanța acordând însă, preferință criteriului naturii bunului (natură conturată de faptul restituirii în temeiul Legii 10/2001).

ii. În privința criticilor relative pronunțării asupra unui motiv de apel care nu ar fi fost formulat, relativ evaluării imobilului, Curtea observă lipsa de interes a acestora, în contextul în care așa cum s-a expus în paragrafele anterioare, expertiza evaluatorie efectuată în apel a circumscris valoarea unui metru pătrat de construcție, la suma de 900 Euro, deci mai mult decât reținuse instanța de fond (800 Euro – fila 178 dosar fond rejudecare).

Diminuarea sultei s-a datorat în apel, nu expertizei evaluatorii realizate, ci atribuirii în plus față de fond, a altor spații din construcție, către reclamantă.

Or, din această perspectivă, Curtea constată că însăși recurenta prin apelul său, a solicitat modificarea loturilor formate (fila 7 dosar apel), o critică în același sens, incluzând în mod logic și necesar și aspectul suprafețelor, putând fi decelată și în cadrul motivelor de apel ale pârâtului, în partea referitoare la indicarea componenței total diferite a celor două loturi stabilite în rejudecare față de loturile configurate în prima judecată a instanței de fond (fila 16 dosar apel). Nu se poate invoca așadar, inexistența în apel, a unui motiv de apel relativ modificării loturilor, indiferent de modul concret de reconfigurare a lotului sau loturilor solicitat de părți: atribuirea imobilului către una dintre părți, atribuirea și a mezaninului, partajarea și a spațiilor comune, împărțirea și a terenului.

Pe de altă parte, împrejurarea că recurentei i s-au atribuit în apel, alte spații decât cele solicitate de aceasta, nu poate echivala cu o înrăutățire a situației în propria cale de atac, având în vedere scopul legal edictat de art. 673 ind. 5 al.2 Cod Procedură Civilă al procedurii de partaj, respectiv atribuirea în natură, a cât mai multor bunuri (în cazul pendinte, părți din bun) din masa partajabilă, sulta trebuind să fie impusă doar dacă loturile nu pot fi echilibrate în natură. Acest principiu atrage evident, necesitatea identificării modalității de partajare care să impună o sultă cât mai mică (în contrapunere cu acordarea în natură către părți, pe cât posibil, a cât mai multor bunuri).

Nu în ultimul rând, relativ ultimei critici de la punctul 3 din motivele de recurs, Curtea observă că în cadrul situației de fapt stabilite în mod definitiv, instanțele devolutive au constatat că apartamentul de la parter (astfel cum a precizat recurenta în finalul punctului său 3), se află în proprietatea terțului G. G. (fila 195 dosar fond), fiind astfel, evident că argumentele tribunalului relative respingerii cererii de atribuire a parterului, sunt coerente în cadrul raționamentului juridic al instanței de apel, critica recurentei sub acest element, fiind de asemenea, nefondată.

Chiar dacă am aprecia că de fapt, recurenta a vizat prin această critică spațiul de la mezanin, Curtea ar observa în temeiul considerentelor care vor fi ilustrate la punctul 4, că această critică este nefondată, argumentele instanței de apel fiind logice și coerente.

4. În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod Procedură Civilă, expuse de reclamantă la punctul 4 din motivele sale de recurs, Curtea observă:

i. În primul rând, cel de-al optulea motiv de recurs vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, deci nu a obiectului judecății, cum greșit invocă recurenta. Neexistând un act juridic dedus judecății, Curtea apreciază nefondat acest motiv de recurs.

ii. În privința celui de-al nouălea motiv de recurs invocat, referitor la care considerațiile expuse punctele II.2 și II.3 din prezenta decizie sunt valabile (ele nemaifiind reluate, pentru evitarea repetiției), Curtea îl apreciază nefondat, și pentru următoarele argumente.

Atât timp cât astfel cum am ilustrat la punctul II.3.ii, modalitatea efectivă de partajare a fost criticată prin apelurile formulate, rezultă că ea a constituit obiect al controlului jurisdicțional din apel. Or, aspectele esențiale de analizat în privința modului de partajare, sunt în primul rând, cele referitoare la suprafețe, la configurația efectivă a loturilor, la cuantumul concret al sultei de echilibrare. Din această perspectivă, nu se poate invoca în mod întemeiat, nici că verificând modalitatea de partajare prin prisma acestor elemente esențiale, tribunalul ar fi încălcat dispozițiile art. 295 Cod Procedură Civilă sau principiul disponibilității și al voinței părților în cadrul unui proces civil și nici că prin reformarea loturilor, în sensul scăderii din suprafața totală, a suprafeței de 24 mp, ar fi prejudiciat recurenta cu o suprafață de teren (rezultată ca diferență dintre suprafața calculată de recurentă – 20,62 mp și suprafața în privința căreia Curtea a constatat dreptul recurentei la sultă, potrivit argumentelor expuse la punctul II.2.i).

Susținerile din cadrul acestui punct 4 al motivelor de recurs, relative greșitei administrări a probei cu expertiza în apel, sunt așa cum s-a expus deja la punctul II.3.ii, lipsite de interes, pentru considerentul acolo evidențiat. Din această perspectivă, nu se poate aprecia ca fondată, nici critica privind încălcarea art.673 ind.1 (indicat greșit de recurentă fără indice) și urm. Cod Procedură Civilă.

iii. Existența unui acord al părților, ca și voință comună convergentă, în vederea atribuirii imobilului către M. București, reprezintă un aspect al situației de fapt. Or, astfel cum s-a precizat la punctul II.2.ii din prezenta decizie, verificarea situației de fapt, în lipsa unor probe noi în recurs, excede limitelor controlului jurisdicțional al instanței de recurs. Nici din motivele de recurs ale pârâtului nu rezultă exprimarea întretimp, a vreunui astfel de acord.

Așadar, întrucât instanța de apel a stabilit inexistența acordului pârâtului de atribuire către acesta a întregului imobil (a se vedea pagina 17 a deciziei recurate), Curtea constată că tribunalul în mod corect, nu a aplicat în cauză prevederile art. art.673 ind.10 Cod Procedură Civilă.

Trebuie menționat din acest unghi de vedere și împrejurarea că criteriul „acordul părților” enunțat în cadrul art. 673 ind.9 Cod Procedură Civilă, este utilizat potrivit prevederii exprese a textului de lege analizat, pentru formarea și atribuirea loturilor. Or, solicitarea recurentei de atribuire a întregului imobil către pârât, presupune acordarea către aceasta doar a unei sulte, nu a unui lot, fapt care determină strict sub acest aspect, inaplicabilitatea articolului menționat, prin neîntrunirea premisei evocate.

iv. În privința spațiilor de la demisol și mansardă atribuite de instanța de apel, Curtea constată că recurenta invocă prin criticile sale, ipoteza secundă a motivului nouă de recurs în discuție, respectiv aplicarea greșită a prevederilor de drept procesual ale art.6739 Cod procedură civilă conform căruia: „La formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea”.

Potrivnic susținerii recurentei, Curtea observă că atribuirea lor a fost realizată de către tribunal, în temeiul a două criterii prevăzute în categoria „sau altele asemenea” edictată de textul de lege: posesia efectivă anterioară (dedusă din actul de partaj autentificat și dispoziția administrativă de preluare) și criteriul utilității. În funcție de acest ultim criteriu evocat, apreciat în mod neîntemeiat de recurentă a nu fi fost respectat în apel, tribunalul a dispus restituirea nu a unei camere la demisol, ci a trei și nu a două camere la mansardă, ci a șapte.

Acordarea acestor spații (ilustrate pe schițele anexă la raportul de expertiză de la fond – filele 189, 193 dosar fond) permite, raportat chiar și la destinația lor actuală, o bună utilizare, în contextul în care la fiecare nivel învederat, ele pot fi circumscrise unui ansamblu locativ unitar.

Împrejurarea că spațiile atribuite în apel se află la niveluri diferite, despărțite de alte niveluri, nu afectează concluzia expusă, atât timp cât buna utilizare se poate realiza pe fiecare nivel în parte.

Criteriile invocate de partea recurentă (vânzarea unei părți din imobil, de către pârât, inclusiv în contextul existenței unei notificări întemeiate pe Legea 112/1995 și modul de folosire anterioară a imobilului de către pârât), încadrabile în aceeași categorie de criterii „sau altele asemenea” evocată, nu au fost considerate de tribunal prevalente, în temeiul considerentelor pe care acesta le-a expus, considerente pe care prezenta instanță de recurs le-a identificat potrivit paragrafelor anterioare, în decizia recurată.

Distinct de argumentele tribunalului, Curtea observă că dacă spațiul de la mezanin în suprafață de 101,43 mp ar fi atribuit recurentei, potrivit solicitării acesteia, atunci suprafața totală a spațiilor care în urma partajării, vor deveni proprietate exclusivă (deci nu suprafața și a părților comune) va fi: pentru recurentă 376,56 mp (= 275,13 mp etaj I + 101,43 mp mezanin), iar a pârâtului 329,25 mp (= 17,28 mp demisol + 255,66 mp etaj II + 56,31 mp mansardă). Or, pârâtul are o cotă dublă din dreptul de proprietate asupra imobilului, față de recurentă, astfel încât partajarea solicitată ar determina în esență, nerespectarea atât a criteriului expres prevăzut de art.6739 Cod procedură civilă (mărimea cotei-părți care se cuvine fiecărei părți), cât și a principiului partajării prioritar în natură a bunurilor, potrivit art. 673 ind. 5 al.2 Cod Procedură Civilă, stabilirea unei sulte și într-un cuantum cât mai mic al acesteia, reprezentând o operațiune incidentă doar în situația în care loturile nu pot fi cât mai mult echilibrate în natură.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că în temeiul art.6739 Cod procedură civilă trebuie să dea eficiență în cauză, în mod prioritar, criteriului reprezentat de mărimea cotei-părți a fiecărui coproprietar în fața criteriilor invocate de recurentă (o mai bună folosire a imobilului prin atribuirea spațiilor la niveluri vecine, vânzarea unei părți din imobil, de către pârât, inclusiv în contextul existenței unei notificări întemeiate pe Legea 112/1995 și modul de folosire anterioară a imobilului de către pârât). Aceeași concluzie, a neatribuirii către recurentă a spațiului de la mezanin, este justificată de tribunal prin argumentul criteriului posesiei anterior naționalizării, cu adnotările ilustrate în decizia recurată și completate prin prezenta, Curtea constatând că folosirea acestui criteriu de către instanța de apel nu este nelegală.

Întrucât apreciază acest criteriu al cotei-părți a fi prevalent în cauză, raportat la particularitățile litigiului prezent, Curtea consideră că neacordarea de către tribunal a mezaninului în temeiul criteriului posesiei anterior naționalizării (potrivit actului autentic de partaj de folosință) pe care totuși, l-a aplicat în judecarea apelului, în privința nivelurilor la care a mai atribuit recurentei, alte spații, nu determină o contradictorialitate a argumentelor instanței de apel, din considerentele deciziei recurate rezultând că tribunalul în luarea deciziei sale, a îmbinat criteriul posesiei anterioare cu criteriile cotei-părți și al utilității.

Recurenta nu a dovedit în nici un fel (tribunalul nereținând în cadrul situației de fapt) aserțiunea că pârâtul nu ar fi putut să vândă spațiile care i-au fost atribuite recurentei în apel, pentru a se justifica astfel, opțiunea prioritară a recurentei, opțiune care de altfel, nici nu este prevăzută de normele procesuale care guvernează partajul, în contextul în care potrivit art.6731 și urm. Cod procedură civilă, în caz de dezacord al părților, instanța hotărăște asupra configurării loturilor prin prisma criteriilor ilustrate legal.

Prin prisma tuturor acestor considerente, nu se poate aprecia nici că tribunalul ar fi prejudiciat recurenta, cu suprafața rezultată din diferența dintre suprafața calculată de recurentă – 20,62 mp și suprafața în privința căreia Curtea a constatat dreptul recurentei la sultă, potrivit argumentelor expuse la punctul II.2.i), de care ar fi naționalizat-o pentru a doua oară.

Conchizând, Curtea apreciază că modalitatea de partajare circumstanțiată de tribunal, corespunde principiilor și criteriilor legale care guvernează materia, instanța de apel realizând un bilanț rezonabil al elementelor pertinente cauzei.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de pârât și va admite recursul declarat de recurenta – reclamantă împotriva aceleiași decizii pe care o va modifica în parte în sensul că va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sultei de 11.358 euro, în echivalent lei la data plății.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Va lua act potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, că recurentul – pârât M. București și-a rezervat dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată.

Va lua act că recurenta – reclamantă nu solicită cheltuieli de judecată.

Va lua act că intimații – intervenienți nu solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.120 din data de 31.01.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurenta – reclamantă M. M. E. și intimații – intervenienți T. M. – C., T. E., C. A. și S. P..

Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă M. M. E., împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte decizia atacată în sensul că:

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sultei de 11.358 euro, în echivalent lei la data plății.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Ia act că recurentul – pârât M. București și-a rezervat dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată.

Ia act că recurenta – reclamantă nu solicită cheltuieli de judecată.

Ia act că intimații – intervenienți nu solicită cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 23.09.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

2 ex./27.10.2014

TB-S.3 – I.L.M.; S.M.P.

Jud.S.2 – M.P.

← Partaj judiciar. Decizia nr. 1704/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Acţiune în constatare. Decizia nr. 1709/2014. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Partaj judiciar. Decizia nr. 1341/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI