Pretenţii. Decizia nr. 106/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 106/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2014 în dosarul nr. 24035/3/2010
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 106 R
Ședința publică de la 21.01.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
…………………..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 51/15.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți Moțocu M. și V. M. D., având ca obiect „Legea nr. 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații reclamanți Moțocu M. și V. M. D. reprezentați de avocat B. Pinkerton D., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât M. București prin Primarul General.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul intimaților reclamanți Moțocu M. și V. M. D. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul intimaților reclamanți Moțocu M. și V. M. D. solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică. Arată că recurentul pârât M. București prin Primarul General susține prin motivele de recurs că nu instanța ar fi trebuit să soluționeze notificarea, aceasta trebuind să fie soluționată de Primăria Municipiului București, afirmație care nu este acoperită, pentru că în acest moment există două hotărâri pronunțate de Î.C.C.J., care stipulează că în situația în care entitatea care trebuie să soluționeze notificarea pe Legea nr. 10/2001 nu se pronunță, aceasta echivalează cu un refuz. Arată că recurentul susține că în mod greșit a fost obligat la acordarea în compensare pentru diferența de teren, care nu poate fi restituit în natură, motivat de faptul că nu sunt bunuri în patrimoniu. Precizează că bunuri există și au făcut dovada existenței unui inventar de bunuri cu altă destinație sau terenuri. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr._, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, reclamantele Moțocu M. și V. M. D., în contradictoriu cu pârâtul M. București Prin Primar General, având ca obiect Legea 10/2001, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și posesie terenul de 1344 mp situat în București, ., nr. 35, Sectorul 1.
În subsidiar, reclamantele au solicitat ca în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă terenul nu poate fi restituit în natură, pârâtul să fie obligat la măsuri reparatorii echivalente constând în compensarea cu un alt teren echivalent valoric la nivelul pieței imobiliare, ori obligarea pârâtului la emiterea Dispoziției de acordare a unor despăgubiri echivalente, conform valorii de piață a imobilului ce se va stabili prin expertiză tehnică de specialitate.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10961din 1 decembrie 1943 (fila nr. 5 din dosar), frații Moțocu S. N. și Moțocu S. S. (soțul reclamantei M. M., respectiv, tatăl reclamantei V. M.-D.) au dobândit în deplină proprietate și posesie terenul de 1344 mp (12m x 112m) și o construcție din chirpici, situate în București, ., nr. 35, Sectorul 1 de la tatăl lor-vânzător, Moțocu S..
Conform Certificatului de moștenitor nr. 401 din 21 iulie 1972, Moțocu S. S. este moștenitorul legal al fratelui său Moțocu S. N., împreună cu care a cumpărat în 1943, acesta decedând la 21 iunie 1972.
La rândul lor, reclamantele Moțocu M. și V. M. D., sunt moștenitoarele tatălui lor, Moțocu S. S., decedat la 7 iulie 1984, conform Certificatului de moștenitor nr. 130 din 18 februarie 1985 (fila nr. 8 din dosar).
Astfel, reclamantele susțin că au vocație la întregul imobil preluat abuziv, potrivit Legii nr. 10/2001 au adresat Notificarea nr. 2659/10 august 2001 solicitând restituirea în natură, însă în mod nejustificat, M. București Prin Primarul General, nu a răspuns Notificării având ca obiect aplicarea Legii nr. 10/2001.
Arată că pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin l și 26 din Legea 10 /200I și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile și că pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să le fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.
De asemenea, reclamantele au invocat Decizia XX/19 martie 2007, pronunțată de ÎCCJ- Secțiile Unite, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001, stabilindu-se că în cazul refuzului nejustificat, cum este și cazul de față, instanța este competentă să se pronunțe asupra însuși dreptului pretins de persoana solicitantă.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La filele 16-17 din dosar, reclamantele Moțocu M. și V. M. D. au depus și o listă cu imobile libere, nesolicitate și care ar putea face obiectul restituirii echivalente în natură, prin compensare.
Din Nota de reconstituire întocmită la 15 septembrie 2003, de Comisia internă de analiză și aplicare a Legii nr.10/2001 din cadrul Primăriei Mun. București, însoțită de Planul topografic al imobilului (filele 27-30 din dosar), tribunalul reține că întregul teren de 1344 mp solicitat de reclamante este afectat de blocuri de locuințe, construcții definitive și elemente de sistematizare, astfel că din imobilul situat pe vechiul amplasament, cca. 450 mp sunt ocupați de . și punctul termic, fiind imposibil de restituit în natură, iar cca. 894mp reprezintă teren liber de construcții definitive la sol, identificat de comisie prin reperele: 3-7-8-9-5-4-3, reținându-se astfel, că la nivelul acestei Comisii de specialitate, încă din anul 2003, nu a fost exclusă posibilitatea restituirii, cel puțin parțială a imobilului, în natură, pe vechiul amplasament, conform Planului de situație de la fila nr. 51 din dosar, anexă la dosarul administrativ format pentru soluționarea Notificării.
Deși a fost legal citat, M. București, prin Primarul General, nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 51 din 15.01.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea principală și cererea subsidiară a reclamantelor, a dispus restituirea în natură către reclamante, a terenului de 932,7 m.p situat în București, ., nr. 35, Sectorul 1, identificat prin schițele de la filele nr. 89-91 din dosar, anexă la Raportul de expertiză întocmit de către expertul M.-Cisman L. și a dispus restituirea în natură, prin compensare, către aceleași reclamante, a terenului liber de construcții și nesolicitat, situat în București, ., nr. 21, Sectorul 1.
A obligat pârâta la 2500 lei cheltuieli de judecată către reclamante.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10961din 1 decembrie 1943 (fila nr. 5 din dosar), frații Moțocu S. N. și Moțocu S. S. (soțul reclamantei M. M., respectiv, tatăl reclamantei V. M.-D.) au dobândit în deplină proprietate și posesie terenul de 1344 mp (12m x 112m) și o construcție din chirpici, situate în București, ., nr. 35, Sectorul 1 de la tatăl lor-vânzător, Moțocu S..
Conform Certificatului de moștenitor nr. 401 din 21 iulie 1972, Moțocu S. S. este moștenitorul legal al fratelui său Moțocu S. N., împreună cu care a cumpărat în 1943, acesta decedând la 21 iunie 1972.
La rândul lor, reclamantele Moțocu M. și V. M. D., sunt moștenitoarele autorului Moțocu S. S., decedat la 7 iulie 1984, conform Certificatului de moștenitor nr. 130 din 18 februarie 1985 (fila nr. 8 din dosar).
Reclamantele au invocat dreptul lor de proprietate dobândit prin moștenire, considerând că întregul imobil este deținut fără drept de M. București, iar ca temei juridic au invocat Legea nr. 10 din 8 februarie 2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul căreia au adresat Notificarea nr. 2659/10 august 2001 solicitând restituirea în natură, însă în mod nejustificat, M. București Prin Primarul General, nu a răspuns Notificării, determinându-le să se adreseze instanței de judecată, în speță, tribunalului potrivit procedurii speciale.
Astfel, tribunalul a constatat că este investit cu o acțiune specifică art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, chiar dacă, prin cererea prin care au investit instanța, reclamantele au solicitat în principal, ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâtul M. București reprezentat prin Primarul General, să fie obligat să le lase în deplină proprietate și posesie terenul de 1344 mp situat în București, ., nr. 35, Sectorul 1, având ca obiect Legea 10/2001, cerere specifică acțiunii în revendicare imobiliară.
Din motivele de fapt și de drept invocate, rezultă însă, că acțiunea reclamantelor este cea specifică art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, acestea invocând implicit o preluare abuzivă și susținând că au vocație la întregul imobil preluat abuziv, potrivit Legii nr. 10/2001.
Nici prin Notificarea nr. 2659/10 august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură, adresată Municipiului București Prin Primarul General și nici prin cererea adresată instanței, reclamantele nu au arătat modalitatea concretă de preluare a imobilului, arătând însă, că începând din anul 1954 și până în prezent, imobilul s-a aflat în posesia fostei ILL și se află în administrarea pârâtului, care-l deține fără niciun titlu.
Referitor la preluarea abuzivă a imobilului, tribunalul a reținut că imobiulul a fost preluat de către autoritățile locale fără nici un titlu, de la cei doi autori Moțocu S. S. și Moțocu S. N., iar potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi, prin “imobile preluate în mod abuziv”, se înțelege: “i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”, dispoziția legală fiind aplicabilă și în cazul în speță.
Conform Certificatului de moștenitor nr. 401 din 21 iulie 1972, Moțocu S. S. este moștenitorul legal al fratelui său Moțocu S. N., împreună cu care a cumpărat în 1943, iar la rândul lor, reclamantele Moțocu M. și V. M. D., sunt moștenitoarele autorului Moțocu S. S., decedat la 7 iulie 1984, conform Certificatului de moștenitor nr. 130 din 18 februarie 1985 (fila nr. 8 din dosar), astfel că acestea au vocație să solicite măsurile reparatorii prevăzute de legea specială pentru întregul teren de 1344 mp preluat abuziv.
Conform art. 4 alin. 2 și 4 din Legea nr. 10/2001, în virtutea dreptului de acrescământ, reclamantele sunt persoane îndreptățite să obțină măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru întregul teren de 1344 mp preluat abuziv, în condițiile în care, s-a dovedit că ceilalți moștenitori ai autorilor de la care s-a făcut preluarea abuzivă, nu au formulat cereri referitoare la același imobil, potrivit acestei legi.
Referitor la situația de fapt a terenului de 1344 mp preluat abuziv de la autorii reclamantelor, din Nota de reconstituire întocmită la 15 septembrie 2003, de Comisia internă de analiză și aplicare a Legii nr.10/2001 din cadrul Primăriei Mun. București și din Planul topografic al imobilului (filele 27-30 din dosar), tribunalul a reținut că terenul de 1344 mp solicitat de reclamante este afectat parțial de blocuri de locuințe, construcții definitive și elemente de sistematizare (cca. 450 mp sunt ocupați de . și punctul termic, fiind imposibil de restituit în natură, în opinia Comisiei speciale), iar cca. 894mp reprezintă teren liber de construcții definitive la sol, identificat de comisie prin reperele: 3-7-8-9-5-4-3, reținându-se astfel, că la nivelul acestei Comisii de specialitate, încă din anul 2003, nu era exclusă posibilitatea restituirii parțiale a imobilului, în natură, pe vechiul amplasament, conform Planului de situație de la fila nr. 51 din dosar, anexă la dosarul administrativ format pentru soluționarea Notificării.
De reținut este însă, că pe cale administrativă nu s-a luat nici-o măsură de restituire.
Referitor la același vechi amplasament deținut de către autorii reclamantelor conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 1 decembrie 1943, din proba cu expertiză tehnică de specialitate în topografie și cadastru administrată în cauză prin expertul M. C. L. (filele 86-91 din dosar), tribunalul a reținut că terenul de 1344 mp solicitat de reclamante din ., nr. 35 este afectat parțial în prezent de: blocuri de locuințe, construcții definitive și elemente de sistematizare, constând în alei de acces în ., respectiv, suprafețele S1 = 93,6mp; S2 = 169,1mp și S3 = 148,6mp, identificate de către expert, parțial identificându-se o suprapunere cu proprietatea particulară deținută în cote indivize de către numiții A. I. și ., suprafața S4 = 932,7mp, care nu au calitatea de părți în actualul proces.
Rezultă astfel, că imobilul situat pe vechiul amplasament, nu este ocupat integral de blocul de locuințe, alei de acces, punctul termic și alte dotări edilitare publice și că nu suntem în situația imposibilității totale de restituire în natură, terenul fiind liber de orice construcție și neafectat vreunei utilități publice.
Concluzia se impune, cu atât mai mult cu cât, din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1401din 12 septembrie 2002 de către BNP V. Baias (filele 41-44 din dosar), rezultă că suprafața S4 de 932,7mp, încorporată într-un teren mai mare, după anul 1990 și chiar după formularea Notificarii nr. 2659/10.08.2001, a format obiectul unor acte juridice în baza cărora a trecut, mai mult sau mai puțin justificat, în proprietatea privată a altor persoane, ceea ce dovedește că era și este posibilă restituirea în natură către adevărații proprietari, în temeiul legii reparatorii.
Potrivit contractului menționat, terenul ar fi făcut obiectul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0048 din 6 octombrie 1992 emis de Consiliul General al Mun. București în favoarea . și-a vândut patrimoniul către numiții Pașulea M. și Pașulea I., aceștia, la rândul lor, înstrăinând terenul în cauză, către cumpărătorii A. I. și . București.
Astfel, tribunalul nu a găsit nici un impediment legal care să nu permită trecerea suprafeței S4 de 932,7mp, în proprietatea privată a reclamantelor-moștenitoare ale foștilor proprietari, cu privire la acest teren fiind posibilă restituirea în natură.
Consiliul General al Mun. București care l-a transmis către vânzătoarea inițială . deținea nici un titlu pentru a putea transmite dreptul de proprietate privind suprafața S4 de 932,7mp.
Cu privire la dispozițiile legale relevante pentru cauză, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 7 alin.1 și 2, art. 9, art. 10 alin. 1 și 3, precum și art. 14 din Legea nr. 10/2001 converg spre restituirea în natură a suprafeței de teren liberă, astfel că, se va admite în parte cererea principală și cererea subsidiară a reclamantelor Moțocu M. și V. M. D., în contradictoriu cu pârâtul M. București Prin Primarul General și se va dispune restituirea în natură către reclamante, a terenului de 932,7 m.p situat în București, ., nr. 35, Sectorul 1, identificat prin schițele de la filele nr. 89-91 din dosar, anexă la Raportul de expertiză întocmit de către expertul M.-Cisman L..
De asemenea, în temeiul art. 10 alin. 9 și 10 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că deținătorul M. București, Prin Primarul General, abilitat conform art. 25 alin. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, trebuia să le rezolve reclamantelor Notificarea și să le propună, în primul rând, terenuri echivalente în compensare pentru diferența de 411,3mp, imposibil de restituit în natură.
Reclamantele au optat pentru atribuirea unui teren în compensare, iar din probele administrate în cauză și expuse mai sus, tribunalul a constatat că este posibilă restituirea în natură prin compensare pentru diferența de 411,3mp, imposibil de restituit în natură, fiind identificate, conform Adresei nr._/_/TMF/18.11.2011 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul de Evidență, Analiză, Soluționare și Gestiune a Notificărilor adresate conform Legii nr. 10/2001 (filele 116-120 din dosar), un număr de 8 imobile aflate în administrarea PMB, în legătură cu care nu figurează cereri de restituire în natură sau prin echivalent și care au fost nominalizate inclusiv de către reclamante, prin Lista cu imobilele libere, nesolicitate și care ar putea face obiectul restituirii echivalente în natură, prin compensare de la filele 16-17 din dosar.
Printre acestea se găsește și terenul liber de construcții situat în București, ., nr. 21, Sectorul 1, pe care tribunalul l-a apreciat ca fiind echivalent celui deținut de către autorii reclamantelor pe aceeași stradă, astfel că, în temeiul dispozițiilor legale citate mai sus, va dispune restituirea în natură, prin compensare, către aceleași reclamante, a acestui teren liber de construcții.
Conform art. 274 C. pr. Civilă, reținându-se culpa procesuală a Municipiului București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, care nu a soluționat Notificarea într-un termen rezonabil, tribunalul l-a obligat să le plătească reclamantelor suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru experți.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, legiuitorul prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 a stabilit că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Așadar, instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată. Potrivit art. 25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, mai ales că notificarea reclamantei nu a fost soluționată deoarece, dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, sens în care reclamanta a fost înștiințată cu privire la stadiul soluționării notificării.
Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățită la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. (pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007).
Conform art. 22-23 din Legea nr. 10/2001, republicată, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoană ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane – aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (până la soluționarea notificării).
Prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțelege «orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică".
Totodată, în Capitolul 1 pct. 1 lit. e din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.
Față de dispozițiile legale menționate anterior se constată că deși reclamanta a susținut că a depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, actele depuse și avute în vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu pot constitui o dovadă a dreptului de proprietate, un înscris sub semnătură privată nu poate constitui un drept de proprietate.
Înscrisuri anexate notificării, precum și cele depuse în fața instanței și considerate de către aceasta ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac dovada și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorul reclamantului referitor la proprietatea imobilului în litigiu precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Pe de altă parte, recurentul apreciază că instanța de fond a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la restituirea în natură a imobilului din litigiu, ignorând dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de judecată dispunând restituirea în natură fără a clarifica exact situația juridică a imobilului.
Mai mult, nici la dosarul constituit în baza Legii nr. 10/2001 nu se regăsește o situație juridică clară și la zi pentru imobilului în cauză identificat potrivit raportului de expertiză din dosar.
Se mai apreciază că reclamantele nu și-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită.
Pe de altă parte, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.
În al doilea rând, acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii este stabilită ca o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului ci de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare, ori în speța de față nu s-a făcut pe deplin dovada că municipalitatea deține astfel de bunuri.
Mai mult decât atât, unitatea deținătoare nu și-a dat acordul în acest sens, nepropunând o astfel de măsură reparatorie, potrivit procedurii speciale prevăzute de art. 1 alin. 2 și 3. art. 10, art. 11 alin. 8 și art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, care impune oferirea de astfel de bunuri sau servicii de către unitatea deținătoare și acceptul acesteia.
În cauza de față chiar dacă este îndeplinită condiția acceptului persoanei îndreptățite, nu este îndeplinită condiția oferirii, bunului de către unitatea deținătoare.
Recurentul-pârât menționează că nu este îndeplinită nici condiția succesivă prevăzută de art. 26 alin. 1 din lege, ca această compensare să fie posibilă, fiind de notorietate lipsa bunurilor imobile din balanța Municipiului București. Chiar dacă în virtutea art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanța cenzurează dispoziția administrativă emisă de unitatea deținătoare, ea este ținută însă de respectarea procedurii legale, speciale impuse de normele anterior menționate.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, recurentul consideră că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or, în cazul de față nu se poate reține culpa instituției.
În cazul în care se va respinge motivarea sa, recurentul-pârât solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor invocate, Curtea urmează să admită recursul pentru următoarele considerente:
Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură, iar alin. (2) al aceluiași articol dă posibilitatea fostului proprietar sau moștenitorilor acestora să aleagă acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, potrivit legii.
În ceea ce privește restituirea în natură, dispozițiile art. 9 din aceeași lege prevăd că “imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.
Prin urmare, deși legiuitorul reglementează posibilitatea restituirii în natură a imobilelor aflate în posesia altor persoane decât unitatea învestită cu soluționarea notificării, impune, însă condiția ca acestea să fie „libere din punct de vedere juridic”.
Totodată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 9.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, “sintagma indiferent in posesia cui se afla in prezent are semnificatia, pe de o parte, ca incidenta legii este stabilita erga omnes, indiferent de calitatea detinatorului (minister, primarie, institutie publica, societate comerciala cu capital de stat, organizatie cooperatista si altele asemenea) si, pe de alta parte, are semnificatia stabilirii momentului in functie de care se face calificarea unitatii detinatoare, respectiv cel care detinea imobilul la momentul nasterii juridice a dreptului la restituire”.
În speță, instanța de fond a dispus restituirea în natură a unei suprafețe de teren pentru care nu este lămurită situația juridică.
În acest sens, Curtea reține, pe de o parte, că expertul a constatat că suprafața S4 = 942,7 mp este proprietatea unor persoane care nu au calitatea de părți în prezentul litigiu.
Pe de altă parte, astfel cum, de altfel reține și instanța de fond, această suprafață de teren a făcut obiect al Certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0048 din 6 octombrie 1992 emis de Consiliul General al Municipiului București în favoarea IMSA SA.
În acest context, Curtea apreciază că instanța de fond nu a lămurit situația juridică a acestui teren de la data cererii de restituire, respectiv la data de 10.08.2001, când intimatele reclamante au formulat notificarea nr. 2659, pentru a se putea verifica incidența dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, potrivit art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.
Conform alin. 3 al aceluiași articol “se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”.
Or, instanța de fond a lăsat nelămurită și situația juridică a terenului aflat în proprietatea unor persoane străine de cauza de față și sub acest aspect, respectiv nu a lămurit dacă pe acest teren există sau nu edificate construcții, iar în caz afirmativ dacă acestea sunt construcții noi, ridicate în baza unor autorizații emise în condițiile legii, precum și natura acestora (dacă sunt construcții ușoare sau demontabile), numai după lămurirea acestor aspecte putându-se stabili incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.
În raport de cele arătate, Curtea apreciază că numai după lămurirea situației juridice a terenului și, eventual, a regimului juridic al construcțiilor edificate pe acesta, instanța poate proceda la stabilirea măsurilor reparatorii ce pot fi acordate (restituire în natură sau prin echivalent), respectând bineînțeles și dispozițiile prevăzute de Legea nr. 165/2013, aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 4 și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a acestei legi, act normativ care reglementează prin art. 1 alin. (2) compensarea prin puncte ca unică singura măsură reparatorie prin echivalent care se acordă în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă.
Față de cele reținute, Curtea apreciază că sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 coroborat cu art. 312 alin. (5) teza I din Cod procedură civilă, motiv pentru care va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul București, rațiunea adoptării acestei soluții fiind și aceea de a se asigura o judecată unitară, prin administrarea de probe noi, care să facă posibilă lămurirea situației juridice a terenului în litigiu, obligatorie pentru stabilirea măsurilor reparatorii cuvenite intimatelor reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001.
Criticile privind cheltuielile de judecată nu vor fi analizate în prezenta fază procesuală, față de soluția de casare adoptată de Curte, instanța de rejudecare urmând a aprecia și asupra susținerilor recurentului pârât cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de intimatele reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 51/15.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți Moțocu M. și V. M. D..
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER,
S. V.
Red. DLM
Tehnored. DLM/PS 2 ex./14.02.2014
Jud. fond: S. V.
| ← Acţiune pauliană. Decizia nr. 900/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 8/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
