Pretenţii. Decizia nr. 10/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 10/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-01-2014 în dosarul nr. 40123/3/2010
Dosar nr._
(2249/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 10 A
Ședința publică de la 16.01.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți A. E. și A. C., împotriva sentinței civile nr.199 din 31.01.2013, pronunțată de Tribunalului București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. C. și intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – acțiune în pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul A. D. R., în calitate de reprezentant al intimatului reclamant V. C., în baza delegației de substituire din 14.01.2014, eliberată de Baroul București – SCP „M., T. și Asociații”, pe care o depune la dosar însoțită de împuternicirea avocațială . nr._/2013, eliberată de Baroul București, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, consilierul juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind apelanții reclamanți A. E. și A. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul cp apelul este nemotivat.
Reprezentanții părților prezente, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul intimatului pârât M. București solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală.
Arată că, în opinia sa, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În ipoteza în care instanța de apel va aprecia că respingerea acțiunii ca inadmisibilă nu este o soluție corectă, solicită trimiterea cauzei pentru ca instanța tribunalului să se pronunțe pe fondul pretențiilor, în sensul de a se efectua o expertiză evaluatoare, respectiv de a se stabili dacă reclamanții au un bun actual.
Reprezentantul intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală în raport de dispozițiile deciziei nr. 33/2008, cât și având în vedere faptul că acțiunea a fost promovată pe rolul instanței după . Legii nr. 10/2001.
Avocatul intimatului reclamant V. C. solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii pronunțate de prima instanță în sensul admiterii acțiunii. Totodată, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanța urmează a se pronunța în raport de probele administrate în fața primei instanțe.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 22.05.2009 sub nr._, reclamanții A. E.; V. T.; A. C. au chemat în judecată pe pârâtul M. București Prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța paratul să fie obligat la măsuri reparatorii constând în punerea la dispoziția reclamanților a altui teren în suprafață de 850 m2, de aceeași natură și valoare sau ca măsură alternativă-obligarea la plata de despăgubiri la valoarea actuală a terenului din fosta .. 35, actuala I. B., sector 2.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în calitate de moștenitori ai defunctului A. P., au solicitat la data de 29.03.1991, pe cale administrativă, compensarea cu o suprafață echivalentă a terenului în suprafață de 850 m2 din fosta .. 35, actuala I. B., sector 2, preluat de stat de la autorul lor prin Decretul de expropriere nr. 1167/1967, anexa I, poziția 216. Fată de nerezolvarea favorabilă a acestei cereri reclamanții au continuat demersurile pentru a afla modalitatea de preluare a imobilului (teren și construcție) ce a aparținut autorului acestora A. P. și au solicitat punerea la dispoziție a altui teren în suprafață de 850 m2 sau plata de despăgubiri la valoarea acestui teren.
Reclamanții au mai susținut că din răspunsurile primite de la Primăria Sectorului 2 București a rezultat că terenul în suprafață de 850 m2 împreună cu construcția existentă pe acesta, au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 1167/1967, anexa I, poziția 216, în scopul construirii unor blocuri de locuințe, iar prin adresa nr. 10.447/11.03.2009 emisă de Primăria Sectorului 2 București - Direcția de Urbanism și Gestionare Teritorială, Serviciul Fond Funciar, cadastru se menționează expres că terenul în litigiu este ocupat de . A. și parțial de blocul nr. 3. în schimb, din nici o adresă a Primăriei Sectorului 2 București nu rezultă dacă prin Decretul 1.167/1967 a fost expropriat atât terenul ce a fost ulterior demolat și nici dacă s-a plătit vreo despăgubire și în caz afirmativ dacă despăgubirea s-a acordat atât pentru construcție cât și pentru teren.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 480 si 481 C.civ.
In dovedire, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, martori și expertiză în specialitatea topografie, depunând la dosar înscrisuri, în copii certificate.
La data de 12.04.2010 reclamanta A. E. a depus la dosar cerere modificatoare a cadrului procesual pasiv învederând că solicită judecata in contradictoriu, pe lângă paratul M. București prin Primar General, si cu Comisia Locala de Aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 2, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietarilor iar cu privire la cuantumul despăgubirilor, a indicat valoarea provizorie a terenului ce face obiectul acțiunii, la suma de 400.000 euro, echivalentul a 1.600.000 lei.
Totodată au invocat excepția necompetenței materiale și declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București.
S-a dispus citarea în cauză și a pârâtelor Comisia Locala de Aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 2 si Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietarilor
La termenul de judecata din data de 08.06.2010 - filele 163-166 reclamanții au depus la dosar o nouă cerere modificatoare a cererii de chemare in judecata învederând instanței ca solicita, in contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate că imobilul situat în București, . 2 (fostă Suren Spadarian nr. 35, fostă Cotofeni) a fost preluat de stat fără titlu valabil, să fie obligat pârâtul să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul care a aparținut autorului acestora imobil compus din construcție și teren în teren în suprafață de 800 mp iar în ipoteza în care restituirea imobilului nu este posibilă, să fie obligat pârâtul sa restituie către reclamați, imobilul în echivalent valoric.
In motivarea cererii modificatoare reclamanții au arătat că imobilul a aparținut autorului lor A. I.P., fiind dobândit de acesta prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/23.11.1912 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, imobil înscris în Cartea funciară a Municipiului București prin procesul verbal nr._/16.10.1940.
Reclamanții au mai arătat că au calitatea de moștenitori ai defunctului A. I.P., fiind lipsiți de bunul proprietatea lor prin aplicarea Decretului nr. 1167/1967 anexa 1 poziția 216, act normativ nepublicat.
Consideră că bunul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, invocând disp. art. 6 alin.3 din Legea 213/1998 și de asemenea că nu au încasat nicio despăgubire aferentă acestuia.
Reclamanții au arătat totodată că renunță la judecată față de pârâtele Comisia Locala de Aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 2 si Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietarilor.
Imobilul a fost evaluat provizoriu la suma de 400.000 Euro.
În temeiul disp. art.246 C.pr.civ. instanța a luat act de renunțarea reclamanților la judecată față de pârâtele Comisia Locala de Aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 2 si Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietarilor.
Prin sentința civilă nr. 7280/29.06.2010 pronunțată de Judecătoria sector 2 București a fost admisă excepția necompetenței materiale, cauza fiind trimisă spre competentă soluționare Tribunalului București.
Pe rolul Tribunalului București –Secția a V a Civilă, cauza a fost înregistrată la data de 23.08.2010 sub nr._ .
La data de 29.08.2012 prin serviciul Registratură, pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a depus note de ședință, în cuprinsul cărora a invocat excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive precum și excepția inadmisibilității acțiunii.
În susținerea excepțiilor invocate pârâtul a arătat, sub aspectul interesului reclamanților în formularea acțiunii astfel cum a fost modificată, că față de prevederile art.2 din legea nr. 10/2001care descrie și enumeră ce se înțelege prin imobile preluate abuziv, iar litera h) se referă la orice imobile preluate fără titlu valabil, în cauza dedusă judecăți nu mai este justificat folosul practic al capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a susținut că în raport de decizia nr. 27/2001 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, S. R. nu are calitate procesuală pasivă în acțiunile în care se solicită obligarea sa la acordarea de despăgubiri, întemeiate pe prevederile art. 26 alin. 3 din legea nr. 10/2001, în timp acțiunile îndreptate direct împotriva Statului R., prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit, sunt inadmisibile.
În consecință, pârâtul a solicitat admiterea celor două excepții, decizia menționată fiind obligatorie.
De asemenea, pârâtul a mai susținut că acțiunea formulată de reclamanți are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară, întemeiată pe prevederile dreptului comun, art. 480 din codul civil de la 1864. Or, prin raportare la situația de fapt existentă, în cauza dedusă judecății rezultă că situația juridică a imobilului este supusă prevederilor legii speciale, 10/2001. În consecință, consideră că prezenta acțiune este inadmisibilă, întrucât dispozițiile actului normativ menționat instituie o procedură administrativă obligatorie.
În ședința publică de la data de 24.01.2013, tribunalul a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și reținând prevederile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă precum și ordinea soluționării excepțiilor, va cerceta cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința civilă nr.199/31.01.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărâri astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost modificată la data de 08.06.2009 (fila 163 – dosar Judecătoria sector 2), reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că imobilul situat în București, . 2 (fostă Suren Spadarian nr. 35, fostă Cotofeni) a fost preluat de stat conform Decretului de expropriere nr. 1167/1967, fără titlu valabil, să fie obligați pârâții să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul care a aparținut autorului acestora imobil compus din construcție și teren în teren în suprafață de 800 mp, iar în ipoteza în care restituirea imobilului nu este posibilă, să fie obligat pârâtul sa restituie către reclamați, imobilul în echivalent valoric. Solicitarea reclamanților a fost întemeiată în drept, așa cum au susținut în mod constant pe în tot cursul judecății, pe dispozițiile dreptului comun în materia revendicării imobiliare, respectiv, prevederile art. 480 și urm. din Codul Civil de la 1864.
Astfel, tribunalul a avut în vedere că întrucât reclamanții au întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 din Codul civil de la 1864, consideră că solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere desigur și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod Procedură Civilă.
Tribunalul a observat că potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că instanța învestită cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritară urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
Astfel, din în cauza dedusă judecății tribunalul a observat că este vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, și prin urmare apreciază că sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art.480-481 din Codul civil de la 1864, invocate de reclamanți în acțiune.
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Tribunalul a avut în vedere că potrivit deciziei nr.33/2008 dată de ICCJ în interesul legii în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Astfel, instanța a constatat că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.480 - 481 din Codul civil de la 1864.
Obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
S-a constatat că Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași.
Or, în cauza dedusă judecății tribunalul a observat că reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție le era asigurat prin parcurgerea procedurii reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat și notificare.
Cum potrivit relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București –Direcția Juridic, C., Legislație (fila 35 dosar nr._, rezultă că pentru imobilul în litigiu nu figurează înregistrată nicio notificare, aspect care de altfel nu a fost contestat de reclamanți, tribunalul a constatat că reclamanții nu au înțeles să urmeze calea legii speciale în vederea redobândirii dreptului de proprietate și reținând că în absența oricărui demers aceștia nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolulul nr. 1 al CEDO și nici a unei speranțe legitime, apreciază că demersul acestora în vederea de restituirii imobilului ca inadmisibil.
Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Cu referire la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a dispozițiilor art.6 precum și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la convenție, tribunalul reține că art.6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța europeană a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă,
Așa fiind, față de toate considerentele ce preced, tribunalul a apreciat capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ca inadmisibil, soluția impunându-se în mod evident și în privința capătului subsidiar al restituirii în echivalent valoric.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. E. și A. C., cu mențiunea că vor depune motivele de apel până la primul termen de judecată.
Apelul nu a fost motivat.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, în limitele stabilite de art. 292 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Curtea reține, în speță, că reclamanții apelanți au modificat acțiunea introductivă, prin cererea aflată la fila 163 dosar nr._ al Judecătoriei Sectorului 2 București, aceștia precizând neechivoc că înțeleg să investească instanța de fond cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, acțiune formulată în contradictoriu cu M. București și statul R. prin ministerul Finanțelor Publice întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și urm. cod civil susținând că imobilul revendicat – teren în suprafața de 800 mp și construcții aferente, situat în București, .. 35, sector 2 a fost proprietatea autorului lor, numitul A. P. și a trecut în patrimoniul statului, în baza Decretului nr. 1167/1967 anexa 1, poz. 216, invocând preluarea abuzivă a acestuia de către stat.
Astfel, reclamanții au solicitat să se constate că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat, să fie obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie către reclamanți imobilul iar pentru ipoteza în care restituirea imobilului nu este posibilă, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea imobilului în echivalent valoric.
Curtea reține că în justificarea pretențiilor formulate, reclamanții au anexat la dosar procesul verbal de carte funciară nr._/1940 potrivit cu care la adresa din București, ., figurează înscris A. I. P., cu suprafața de teren de 800 mp., în temeiul contractului încheiat cu A. I. nr. 2169/1912.
Totodată, potrivit procesului verbal încheiat la 23.01.1948, s-a procedat la inventarierea bunurilor succesorale proprietatea defunctului A. P., în cuprinsul acestui înscris menționându-se că defunctul a deținut o suprafața de 850 mp teren în .. 35 și construcție alcătuită din 3 corpuri, moștenitorii acestuia fiind A. Păscuta, A. A., A. T. și A. M..
La dosar, au fost anexate și contractele nr. 6862/1899 și respectiv nr. 5410/1902, prin care A. I. a dobândit teren în suprafața de 786 mp și construcțiile aflate pe acesta, imobil situat în București, ..
Potrivit mențiunilor din registrele fiscale aflate la dosar, la adresa menționată au fost înscriși ca titulari de rol fiscal, moștenitorii numitului P. A. iar potrivit adresei nr. 340/2009 emisă de Primăria Sector 2 București, imobilul revendicat a figurat în evidențele acestei instituții ca având drept proprietari pe numiții A. P., A. T. și A., A. M., terenul și construcția situate la adresa din București, .. 35, fiind expropriate în temeiul Decretului nr. 1167/1967.
Or, din analiza acestui ultim înscris rezultă neîndoielnic că în cauză, bunul revendicat este un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, fiind expropriat conform Decretului nr. 1167/1967 astfel că în mod corect instanța de fond a apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Curtea are în vedere că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 era în vigoare, actul normativ fiind destinat să asigure cadrul legal pentru repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora ca urmare a naționalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora. Astfel, legea specială reparatorie stipulează în art. 1 alin. (l) că " Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natura sau în echivalent, când restituirea în natura nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi." Asadar, legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 Cod civil.
În acest context, dispozițiile legii speciale de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 și următoarele Cod civil invocate de reclamanți în acțiune.
În același sens, Curtea are în vedere decizia nr.LIII (53) din 4 iunie 2007, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, apreciind că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că prevederile menționate nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr.10/2001, respectiv că „dispozițiile din art. 11 și următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după . dispozițiilor acestei legi.
Soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora – cum corect a reținut instanța fondului – decizia nr. 33 din 9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, instanța supremă soluționând, prin acest mecanism judiciar, divergențele de jurisprudență de la acel moment statuând, printre altele, asupra necesității analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securității raporturilor juridice.
Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil. În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială obligatorie în conformitate cu care persoanele îndreptățite sunt obligate, preliminar, să notifice unitatea deținătoare, având posibilitatea de a solicita restituirea în natură sau prin echivalent, indiferent dacă preluarea imobilelor a fost făcut cu sau fără titlu valabil, procedură administrativă prealabilă a cărei nerespectare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin urmare, de vreme ce pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială de reparație care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite respectiv se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, așa cum solicita în prezenta cerere și reclamanții, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raționament judiciar urmare căruia Curtea reține că prima instanța a efectuat o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant și a regulii electa una via.
În plus, Curtea apreciază că declanșarea procedurii și termenul prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 înlăuntrul căruia persoanele îndreptățite trebuie să se adreseze pe calea notificării unității deținătoare conform art. 21 nu este de natură sa aducă atingere dreptului de proprietate privată, întrucât astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate a normei legale: „recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură sa genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalității reparatorii urmărite, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioada îndelungată sau nelimitată, întrucât imprescriptibilitatea, chiar dacă este consacrata cu titlu de principiu în legislația noastră, nu tine de esența dreptului de proprietate imobiliară și, ca atare, nu este consacrata de Constituție, legiuitorul poate, în considerarea unor rațiuni majore, sa deroge de la acest principiu (...)".
În acest context, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 dă expresie competentei constituționale a legiuitorului de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, potrivit cărora dispozițiile referitoare la protecția proprietății " nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general". Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după expirarea cărora valorificarea respectivului drept nu mai este posibila.
Prin urmare, imobilul litigios încadrându-se în sfera de aplicare al Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau obligația conformării exigențelor legale, impuse de acest act normativ în sensul parcurgerii procedurii speciale obligatorii în cadrul căreia li se putea recunoaște dreptul la măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de acest act normativ, exigențe la care reclamanții nu s-au supus, neurmând procedura specială impusă de legiuitor.
Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prima instanță a procedat în mod judicios la examinarea acțiunii în revendicare în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, procedând corect la verificarea existenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport de titlul exhibat de aceștia, concluzionând, legal - în acord cu jurisprudența actuală a Curții europene – în sensul că reclamanții nu dețin un „bun actual” în accepțiunea Convenției, care să le permită restituirea în natură a imobilului.
Astfel, la data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simpli solicitanți în privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în care Curtea constată că aceștia nu pot invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.
Pe de altă parte, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către aceștia a unui bun actual, în sensul jurisprudenței actuale a Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza M. A. și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în cadrul acestei hotărâri pilot că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (cauzele C., L. si P. contra României).
Astfel, raționamentul instanței europene expus în hotărârea – pilot din cauza M. A. și alții contra României ( hotărârea din 12 octombrie 2010), subliniază faptul că „ bunul actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat numai în ipoteza în care s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului ( paragrafele 140 și 143).
Se semnalează astfel, o diferență esențială de abordare a Curții europene în raport de jurisprudența sa anterioară, când instanța europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate ( paragraful 84 din cauza P. împotriva României). Or, în concepția actuală a Curții nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. și alții contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001.
Prin stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un drept de proprietate nou, Curtea europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. Abordarea jurisprudențială a instanței europene desprinsă din hotărârea-pilot M. A. contra României referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii acțiunii în revendicare imobiliară. Noua viziune a Curții europene este esențială în cazul acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, câtă vreme aceștia nu au obținut dreptul la restituirea efectivă a bunului printr-o hotărâre judecătorească anterioară și nici nu și-au valorificat dreptul pretins prin intermediul căii speciale și efective recunoscută de Legea nr. 10/2001, context în care reclamanții nu mai pot apela la un alt cadru procesual decât cel configurat de legea specială, care nu lasă drept de opțiune.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime” în legătură cu acesta.
„Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă", privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În acest cadru normativ, se constată a fi lipsită de relevanță juridică, în a statua în cadrul acțiunii în revendicare asupra existenței unui bun în patrimoniul reclamanților, în referire la argumentul invocat de reclamanți vizând preluarea nelegală a imobilului.
Astfel, pierderea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001 prin neformularea unei notificări în temeiul acestei legi, prevăzut de art. 22 alin.5 al Legii nr.10/2001, fac ca posibilitatea de recunoaștere și de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamanți în prezent să se fi epuizat, astfel încât nu mai există posibilitatea pentru aceștia a de a obține un folos material concret.
Realizând un examen de compatibilitate a soluției primei instanțe cu exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea reține că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamanții au avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu au înțeles să uziteze de această procedură pentru a obține restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului care face obiect de reglementare al respectivului act normativ.
Această împrejurare este confirmată de adresa nr._/MR/20.10.2011 emisă de Primăria Municipiului București Direcția Juridic - Serviciul Evidență, analiza și soluționare notificări Legea nr. 10/2001.
În conturarea acestui raționament sunt apreciate ca relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european prin care se explică întinderea competenței sale rationae temporis, subliniindu-se faptul că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției.
În aceste circumstanțe, aplicabilitatea dispozițiilor articolului l din Protocolul nr. l reclamă verificarea ipotezei dacă reclamanții au un drept de proprietate actual, atât timp cât Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun. Este de subliniat și faptul că instanța europeană în cauza M. A. și alții contra României, a apreciat că, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 §1 din Convenția, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (paragraful 118).
Întrucât reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceștia nu se pot prevala de existența unui bun în patrimoniul lor care să atragă incidența prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1, context în care apelanții nu mai pot pretinde restituirea în natură a imobilului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului comun.
Sub acest aspect, Curtea reține că nu este suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu că îi fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu se identifică în cazul situației pendinte.
Mai mult, referitor la mecanismul de despăgubire creat prin legea specială de restituire, Curtea retine că este unul funcțional, constituind pentru reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor, statuările din urmă fiind realizate de Curtea Europeană de Justiție atât în hotărârea pilot pronunțată în cauza A. cât și în cauza S. și P. împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncționarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a soluționării notificărilor.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, respectiv Gladkvist și B. împotriva României (cererea nr._/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 par. 1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu a adus atingere acestui drept (par. 22, 24, 25).
Mai mult, în executarea hotărârii pilot, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 care instituie o nouă procedură și în privința soluționării dosarelor de despăgubire, condiționat de uzitarea procedurii speciale, procedură pe care însă, astfel cum s-a dovedit în cauză, reclamanții nu au parcurs-o.
Curtea apreciază că nu se poate retine în acest caz nici încălcarea dreptului de acces la justiție axată pe soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speță, s-a asigurat.
Faptul că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o . termene și etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiție de persoanele interesate pe calea contestației la instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină, edificatoare în susținerea acestui argument fiind și statuările date prin Decizia XX din 19 martie 2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite.
În plus, nu se poate face abstracție de aceeași apreciere a Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul că statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Or, S. R. a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă” în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speță însă, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că acesta nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În plus, reclamanții nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat procedura administrativă impusă de legea specială de restituire, Legea nr. 10/2001 și de ce termenul pentru formularea cererii de restituire a bunului în condițiile legii speciale de restituire anterior evocată nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului.
Împrejurarea că aceștia s-au adresat Primăriei Sectorului 2 București, la data de 19.03.1991, solicitând măsuri compensatorii pentru același imobil, în temeiul Legii nr.18/1991, iar ulterior s-au dezinteresat de această procedură (din relațiile comunicate de Primăria Sectorului 2 București rezultând că această cerere nu a primit nicio soluționare în cadrul procedurii administrative și că nici nu se regăsește înregistrată) nu poate constitui o împrejurare mai presus de voința acestora, în a urma procedura prevăzută de legea specială –Legea nr. 10/2001, acest act normativ bucurându-se de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența Curții Europene.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială de restituire a imobilelor preluate abuziv, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamanților, de a ocoli procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 pentru recuperarea bunului, aceștia au pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.
Așadar omisiunea reclamanților de a-și valorifica dreptul asupra imobilului urmând procedura de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr.10/2001, având în vedere că bunul a fost expropriat, făcând obiect al legii speciale le este imputabilă în totalitate reclamanților.
Procedura specială pusă de prevederile Legii nr.10/2001 la dispoziția persoanelor îndreptățite (care reprezintă, de fapt, o modalitate procedurală particulară de revendicare a imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist) constituie modalitatea de realizare a dreptului pretins de reclamanți.
În plus, accesul la justiție era pe deplin asigurat în cazul în care reclamanții ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece în cazul în care ar fi fost nemulțumiți de modalitatea soluționării cererii pe calea procedurii administrative, ar fi putut formula acțiune în justiție, supunând pretențiile lor controlului judiciar.
Din această perspectivă nu se poate reține vreo limitare a accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil întrucât reclamanții au avut asigurate garanțiile necesare pentru a parcurge procedura judiciară în condițiile și căile prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, procedură căreia reclamanții nu i-a dat curs.
În acest context normativ, este de subliniat și faptul că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însuși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competență exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât și modalitățile de exercitare a drepturilor procesuale. Accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute expres de legea specială.
Or, lipsa de diligență a reclamanților în sensul că nu au urmat procedura Legii nr.10/2001 prin depunerea notificării în termenul legal, nu poate conduce la concluzia inexistenței căilor legale de realizare a dreptului, cu consecința admisibilității acțiunii în constatare.
În consecință, în raport de toate considerentele anterior expuse, constatându-se că instanța de fond a efectuat o judicioasă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale interne și de drept european incidente cauzei, dar și faptul că deși cauza a fost soluționată din perspectiva unei excepții procesuale, în cadrul considerentelor primei instanțe se regăsește o analiza a chiar fondului pretențiilor deduse judecății (respectiv a calității reclamanților de a fi sau nu deținători ai unui bun), analiză impusă de considerentele obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că o soluție de admitere a apelului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare s-ar dovedi excesiv de formalistă, Curtea va constata că apelul formulat este neîntemeiat, astfel, că în temeiul art. 296 din codul de procedură civilă va dispune respingerea acestei căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți A. E. și A. C., domiciliați în București, ..6, ., ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.199/31.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291.293, sector 6, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, și intimatul reclamant V. C., domiciliat în București, ..4, ., sector 3.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 16.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
7 ex/22.01.2014
--------------------------------------------------
T.B-Secția a V-a – E.P.-J.
| ← Cereri. Decizia nr. 305/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 396/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
