Pretenţii. Decizia nr. 110/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 110/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2014 în dosarul nr. 15161/3/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 110 R
Ședința publică de la 21.01.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
…………………..
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant M. D., împotriva sentinței civile nr. 590/19.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – Despăgubiri Legea nr. 221/2009” .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant M. D. reprezentat de avocat M. V., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul recurentului reclamant M. D. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentul reclamant M. D. solicită admiterea recursului și pronunțarea pe fond a unei hotărâri temeinice și legale potrivit cererii lor. În subsidiar solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanța nu le-a încuviințat administrarea unor probe speciale. Arată că au solicitat administrarea probei testimoniale cu martori pentru a dovedi că autoarea reclamantului a fost persecutată politic. Cu privire la daunele materiale arată că acestea reprezintă diferența dintre salariul ce i s-ar fi cuvenit ca medic, profesie pe care nu a putut să o exercite și salariu de profesor.
Curtea pune în discuția părților aplicabilitatea în cauză a Deciziei RIL nr. 6/2013, decizie care explicitează care sunt daunele materiale ce pot fi solicitate în temeiul art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, în sensul că doar contravaloarea bunurilor imobile ce formează obiectul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.
Apărătorul recurentul reclamant M. D. precizează că nu au deținut imobile. Arată că indemnizația care i-a fost acordată în temeiul Legii nr. 118/1990 a fost una modică. Nu s-a avut în vedere la calcularea acestei indemnizații perioada când a avut domiciliul forțat. Diferența dintre salariul de profesor și la salariu de medic este pierdere însemnată pe care autoarea reclamantului a avut-o și pe care instanța de fond nu le-a permis să o dovedească prin administrarea unei expertize contabile.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat. Consideră că în mod corect instanța a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale făcând aplicarea deciziilor Curții Constituționale, iar în privința daunelor materiale arată că acest capăt de cerere a fost respins în considerarea faptului că art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 face trimitere doar la categoria bunurilor imobile care pot fi restituite în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 și nu la categoria bunurilor mobile.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 27.04.2012, reclamanta M. E. Z. M. (fosta N.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 1.000.000 Euro, cu titlu de despăgubiri materiale și morale, în temeiul Legii nr. 221/2009.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 19 octombrie 1951 – 19 octombrie 1952 a fost deținută politic, fiind condamnată prin sentința nr. 323 la închisoare corecțională cu acuzația de "omisiune denunț". În acea perioada era studentă la medicină și i s-a imputat că l-a ascuns pe colegul său M. R. într-o noapte în locuința sa, respectiv în noaptea Naționalizării Farmaciilor din 02 aprilie 1949. Acestui coleg i s-a imputat delictul de "uneltire împotriva ordinii sociale", prevăzută de art. 209 Cod penal, ca făcând parte din Partidul Socialist C..
Așadar, pentru această "culpă", prin sentința nr. 323/1952 a fost privată de libertate timp de un an.
Ulterior, printr-un demers al Procurorului General al R.S.R. a fost formulată o cerere de îndreptare contra sentinței nr. 323/1952 a Tribunalului M. – Secția 1, în sensul că Procurorul General al RS.R. a solicitat schimbarea încadrării juridice din aceea a săvârșiri infracțiunii de "omisiune de denunț" în infracțiunea de "uneltire contra ordinii sociale".
Prin sentința nr. 870 din 09 iunie 1954 i s-a dat de către Tribunalul M. Teritorial București, în dosarul nr. 1073/1953, o nouă încadrare juridică penală și a fost condamnată la un nou an de închisoare; computându-se pedepsele a fost condamnată la domiciliul forțat, neavând voie să părăsească locuința, orașul de domiciliu.
Împotriva reclamantei, începând din perioada respectivă au fost exercitate în mod continuu și insistent presiuni morale cu scopul de a i se impune să fie colaborator al Securității, fiind amenințată în mod imperativ cu diferite forme de exercitare a unor presiuni asupra sa, astfel că, la 30 august 1961 a semnat un angajament de colaborare cu Securitatea, iar la 22 aprilie 1966 a fost exclusă din rețea de către organele respective, întrucât nu a fost eficientă în această activitate și i s-a întocmit un dosar de rețea R570 și un dosar informativ I 1527.
Considerându-se condamnată pe nedrept și atrasă prin exploatarea caracterului său (despre care în actele CNSAS se menționează că era o persoană "timidă"), în anul 1968 a solicitat instanțelor de judecată să fie reabilitată, situație confirmată prin sentința nr. 133/19.04.1968 a Judecătoriei Sectorului 3 București.
Întrucât S. R. i-a pricinuit grave daune materiale și morale, a determinat-o să se adreseze la data de 14 iunie 1995, respectiv după Revoluție, Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 cu privire la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945.
Prin Hotărârea nr. 996 din 23 iunie 1995 comisia menționată, verificând actele și probele pe care le-a depus în cauză, a reținut că se încadrează în prevederile art. 1 lit. a din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, deoarece a fost condamnată și arestată pentru delictul de omisiune a denunțării, a admis cererea sa și în consecință, a dispus următoarele: perioada 19 octombrie 1951 – 19 octombrie 1952 i-a fost recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă și în aceeași unitate la care s-a mai adăugat încă jumătate din aceeași perioadă, adică în total 1 an și 6 luni; câte 2.000 lei indemnizație lunară pentru fiecare an începând cu 1 an înaintea introducerii la comisie a cererii, respectiv 2.000 lei/lună începând cu data de 1 iulie 1994 până la 19 mai 1995, cu indexările legale; câte 8.800 lei indemnizație lunară începând cu data de 19 mai 1995.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
La termenul de judecată din data de 16.10.2012, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 15.11.2012 (fila 28), reclamanta a precizat în ce constau daunele materiale în cuantum de 500.000 de euro, respectiv salariul de medic timp de 40 de ani și celelalte drepturi ce decurg din practicarea profesiei de medic, costurile judecății și ale tuturor nevoilor materiale suportate, iar daunele morale în cuantum de 500.000 de euro, constând în chemarea în judecată, condamnarea, executarea sentinței privative de libertate, anii de imposibilitate de a-și exercita dreptul la muncă, afectarea voinței ca efect al oprimării demnității, neîncrederea în sine și alte efecte ale depresiei.
Prin sentința civilă nr. 590 din 19.03.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea, reținând că temeiul legal pentru acordarea prejudiciului moral nu mai există, având în vedere că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, își încetează efectele juridice, atât timp cât, deși au trecut cele 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, tribunalul nu s-a raportat în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
În ceea ce privește solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, constând în beneficiul nerealizat, respectiv drepturile salariale și alte drepturi care i s-ar fi cuvenit reclamantei în calitate de medic, în situația în care nu ar fi fost condamnată și deținută politic, tribunalul a constatat că acestea nu se înscriu în situațiile limitativ prevăzute de lege. În consecință, tribunalul a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea art. 5 alin. 1. lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M. D., în calitate de moștenitor al reclamantei M. E. Z. M..
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că simpla enunțare a unor considerații constând în principal în aceea că legiuitorul român nu a pus în acord cu Constituția României, o prevedere legală de natura celei reglementate de art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu justifica ștergerea dreptului unei persoane persecutate din motive politice de a obține despăgubiri morale atâta vreme cât s-au făcut dovezile cerute de lege că a suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. Autoarea reclamantului a suferit condamnări și măsuri cu caracter politic la o vârstă când urma să înceapă o viață socială activă.
Nu are nici o culpă nici autoarea sa, precum nu au nici o vină nici ceilalți beneficiari ai Legii nr. 221/2009, că legiuitorul nu a procedat cum corect ar fi trebuit să procedeze atunci când s-a declarat neconstituțională o prevedere legală din legea menționată, ce a adus prejudicii substanțiale beneficiarilor acestei legi.
Instanța de fond nu apreciat corect argumentele potrivit cu care prejudiciul material suferit de autoarea sa, conduc la acordarea de despăgubiri constând în beneficiul nerealizat, respectiv drepturile salariale și alte drepturi care i s-ar fi cuvenit în calitate de medic, în situația în care nu ar fi fost condamnată și deținută politic. Instanța de fond a apreciat că aceste solicitări nu întrunesc condițiile prevăzute la art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Legea specială nr. 221/2009 a fost adoptata pe un fond clar de preexistență a principiului reparațiunii exprimat ferm în expunerea de motive a acestei legi.
Consideră că legiuitorul, atâta timp cât un text de lege promulgat de acesta a fost considerat sau declarat neconstituțional, avea obligația să îl înlocuiască înăuntrul unui termen de 45 de zile, dar nu era greșit să îl înlocuiască nici peste acest termen. În aceste condiții în aplicarea principiului reparării persistă încă obligația legiuitorului de a înlocui actul normativ neconstituțional cu instituirea unor prevederi de natură a aduce reparații materiale și morale persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, care să facă posibile continuarea unei acțiuni începute încă din anul 2009.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate,Curtea urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește daunele morale solicitate în cauză, se pune problema incidenței art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Or, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul despăgubirilor pentru prejudiciul moral solicitate în prezenta cauză, sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 12/19.09.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în interesul că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Interpretarea instanței supreme a fost confirmată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11).
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a reținut de la bun început că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului, prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Prin urmare, Curtea a considerat că principiile consacrate în jurisprudența sa, în situațiile referitoare la intervenția legiuitorului în administrarea justiției, menită să influențeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert și alții c. Franței, 9 ianuarie 2007, par. 84, și Ducret c. Franței, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speță, contrar opiniei reclamanților.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea nu a putut reține vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat definitiv, a legislației relevante, în forma în care se afla la data pronunțării hotărârii.
Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unédic c. Franței, par. 71).
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți (Unédic c. Franței, par. 75 in fine). Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
În ceea ce privește lipsa de reacție a Parlamentului național, în sensul revizuirii dispoziției în cauză, invocată de către reclamanți, Curtea a considerat că nici art. 6 par. 1, nici vreo altă dispoziție a Convenției, nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligație generală de a sprijini parlamentele naționale să revizuiască o lege sau o prevedere legală declarată neconstituțională printr-un mecanism de control firesc într-un stat democratic.
Așadar, Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo ingerință în ce privește drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) și par. 4 din Convenție.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție combinat cu art. 14 din Convenție, Curtea a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a constatat că motivul invocat de reclamanți, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se confundă, într-o foarte mare măsură, cu plângerea formulată în temeiul art. 6 din Convenție. Atunci când interesul patrimonial de care se prevalează un reclamant este, precum în speță, o creanță, aceasta nu poate fi considerată drept un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Potrivit reclamanților, aceste condiții sunt îndeplinite în speță, în special având în vedere practica instanțelor naționale, care au admis un număr semnificativ de cereri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării lor.
Curtea a considerat că nu poate reține un astfel de raționament. Reclamanții nu pot pretinde că dețin o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera că au o "speranță legitimă", ce ar atrage protecția art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009, și, a contrario, D. c. României, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situația de fapt din fiecare dintre aceste dosare, că acțiunile reclamanților au fost respinse atât în prima instanță, cât și în recurs. Așadar, aceștia nu dețin o creanță suficient de certă pentru a fi exigibilă și pentru a le oferi dreptul de a o invoca împotriva Statului.
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamanții nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunile lor vor fi soluționate în raport de forma legii de la un moment anterior judecății (mutatis mutandis, Unédic c. Franței, par. 75; Slavov și alții, supra, par. 87 și decizia Ivanova, supra).
Aplicând cauzei pendinte dezlegările date prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2001 și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza Nastaca D. și alții împotriva României, instanța de recurs constată că cererea reclamantei a fost introdusă ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 (15.11.2010), iar pe de altă parte, soluția în primă instanță a fost aceea de respingere a cererii acesteia de acordare a daunelor morale, astfel că nu conferă reclamantei un „bun”, pentru a opera distincția avută în vedere în considerentele deciziei dată în recurs în interesul legii.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/ 2011 menționată mai sus a fost publicată anterior soluționării prezentului recurs, fiind așadar obligatorie la momentul soluționării prezentei cauze.
Prin urmare, față de această decizie dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru Curte la acest moment, cererea recurentului privind acordarea daunelor morale, în temeiul acestui act normativ, este lipsită de temei legal, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.
În ceea ce privește despăgubirile materiale, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), în acest sens fiind prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Așadar, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu se referă în mod expres numai la imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri și, eventual, bunurile mobile devenite imobile prin destinație, care fac obiectul legilor speciale de reparație menționate în acest text și pentru care nu s-au obținut, încă, măsuri reparatorii.
În acest sens au fost interpretate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare și prin Decizia nr. 6/2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Instanța supremă a considerat că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În speță, salariul de medic timp de 40 de ani și celelalte drepturi ce decurg din practicarea profesiei de medic, costurile judecății penale și toate nevoile materiale suportate de soțul reclamantei și de fiul său fac parte din categoria bunurilor mobile, astfel că pretențiile privind despăgubirile materiale nu se subsumează sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea sentinței și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant M. D., împotriva sentinței civile nr. 590/19.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER,
S. V.
Red. DLM
Tehnored. DLM/PS 2 ex.
24.01.2014
Jud. fond: R. E. G.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1576/2014. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 714/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
