Pretenţii. Decizia nr. 1617/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1617/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-10-2014 în dosarul nr. 17627/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1617 R
Ședința publică din data de 28.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – L. E. F.
JUDECĂTOR – I. R. T.
JUDECĂTOR – M. D. O.
GREFIER – F. J.
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenta-reclamantă G. I. și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.241/20.02.2014, pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, cauza având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
Dezbaterile orale și concluziile pe fond au avut loc în ședința publică din data de 22.10.2014 când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 28.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 16.05.2012 sub nr._, reclamanta G. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale suferite prin deportarea sa și a familiei sale de către regimul comunist.
Prin precizarea formulată la data de 22.04.2013, reclamanta a solicitat și constatarea caracterului politic al măsurii administrative de strămutare din . M. în . Călărași în perioada iunie 1951 – 1955 și stabilirea domiciliului forțat.
În motivare, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia sa formată din mamă, tată, bunici și frate, au fost luați de forțele de ordine și îmbarcați în vagoane de tren în vederea deportării. După o călătorie de 10 zile au fost abandonați pe câmp, unde erau păziți de Miliție într-o zonă din B., județul Călărași în .>
Împreună cu familia sa a fost nevoită să locuiască într-un bordei, iar ulterior, într-o locuință din pământ și acoperită cu stuf (tăiat și cărat din insula B. pe D.), unde condițiile de trai erau foarte grele, confruntându-se cu lipsa apei potabile și a hranei, dar și cu alte lipsuri. A arătat că au fost obligați să lucreze pe terenurile I.A.S. – ului din insula B., fiind foarte prost plătiți, nereușind să își procure decât strictul necesar pentru a putea supraviețui. Bunicul său s-a îmbolnăvit și datorită condițiilor grele de trai la data de 14.04.1953 a decedat în acea localitate.
A mai arătat că, la data de 20.12.1955, autoritățile au dispus ridicarea restricțiilor domiciliare impuse familiei sale, însă la întoarcerea în ., în luna februarie 1956, locuința și toate celelalte bunuri mobile dispăruseră în totalitate, motiv pentru care o perioadă de timp au fost nevoiți să locuiască la rude. Terenul fostei locuințe nu le-a fost restituit ulterior. Familia sa a pierdut astfel o casă cu trei camere, o magazie, pătul, grajd, toate noi, (trei ani) acoperite cu țiglă nouă, 7 porci, 12 oi, o vacă, păsări ș.a..
În concluzie, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 euro pentru bunurile imobile și mobile de care au fost lipsiți ca urmare a deportării.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr. 221/2009.
Prinsentința civilă nr. 241/20.02.2014, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta G. I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii de strămutare a reclamantei dispusă prin decizia 200/1951 și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I., reclamanta G. I. împreună cu familia sa, respectiv mama, P. D., și tatăl, P. S., a fost strămutată din . M. în . Călărași în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955, unde i s-a fixat domiciliu obligatoriu. Prin hotărârea nr. 2099/15.03.1991 reclamantei i-au fost acordate drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și s-a stabilit o indemnizație lunară de 948 lei.
S-a reținut incidența dispozițiilor art.3 lit.e) din Legea nr.221/2009,astfel încât s-a considerat că reclamanta nu este ținută să facă dovada existenței faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, fiind suficientă dovada că a fost dispusă măsura administrativă de dislocare și strămutare în baza unui act normativ dintre cele enumerate la art. 3 din lege.
În consecință, tribunalul a admis acțiunea în parte, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu și dislocare a reclamantei și a familiei sale în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955.
Capătul de cerere având ca obiect daune materiale a fost respins, având în vedere că pentru bunurile confiscate se pot stabili și acorda despăgubiri numai în măsura în care acestea au fost confiscate sau preluate abuziv, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art.5 alin. 1 lit. b) din Legea nr.221/2009, respectiv dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005.
Atât Legea nr.10/2001, cât și Legea nr.247/2005 au ca obiect bunuri imobile preluate abuziv; prin urmare, trimiterea legiuitorului la cele două acte normative restrânge sfera de reglementare la imobile preluate abuziv, bunurile mobile nu fac parte din sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
Din probele administrate în cauză, respectiv proces-verbal încheiat de autoritățile din comună la data de 20.08.1956, rezultă că bunurile imobile, respectiv casa de locuit și acareturile, au fost distruse, iar nu confiscate, fără însă a se arăta de către cine și când.
Deci, autorului reclamantei nu i-a fost confiscată locuința (bun imobil) de către stat; de asemenea, nu reiese din probe, dacă acesta sau reclamanta a urmat procedura de restituire reglementată de Legea nr. 18/1991; în consecință, cererea de obligare la plata daunelor materiale a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs atât reclamanta G. I., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la data de 14.07.2014.
În motivarea recursului declarat de reclamanta G. I. se critică sentința tribunalului pentru nelegalitate, invocând ca motiv de nelegalitate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
A arătat recurenta-reclamantă că acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.
Cu referire la primul motiv de respingere a cererii de despăgubiri, recurenta arată că instanța nu a observat că în acest înscris se face mențiunea: "în total, clădirile și construcțiile aflate în procesul-verbal (casa de locuit și acareturi) se evaluează la suma de 14.800 lei întrucât nu se mai găsește nimic din ele fiind distruse și construite alte clădiri militare”.
Este clar că aceste bunuri imobile au fost distruse (demolate) de statul român care, ulterior, a folosit terenul pe care a ridicat construcții militare.
Recurenta reclamantă consideră că nimeni nu și-ar fi permis în anul 1951, la aproximativ 6 ani de la instaurarea regimului comunist să demoleze construcția – casă de locuit și anexele gospodărești, în afară de S. R.. Recurenta menționează că domiciliul său obligatoriu și al familiei sale a fost dispus și determinat de faptul că localitatea în care locuiau – Burila M., județul M., era situată la limita cu granița statului iugoslav, care avea influențe occidentale, acesta fiind motivul strămutării a mii de familii din acea zonă.
În opinia recurentei reclamante, indiferent că în procesul-verbal nu apare cuvântul confiscat, așa cum susține instanța, distrugerea locuinței (casă de locuit și anexe) după plecarea sa și a familiei sale, cu domiciliu forțat, strămutați, este mai gravă decât confiscarea bunurilor făcută de S. R. prin Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 119/1948 etc.
Recurenta reclamantă a susținut că instanța nu a înțeles procesul, prin faptul că i-a pus în vedere să producă dovezi că a îndeplinit procedura prevăzută de Legea nr.18/1991. În realitate, obiectul procesului nu este terenul, pentru că terenurile confiscate au fost în parte restituite conform Legii nr.18/1991, obiectul acțiunii fiind despăgubirea pentru recuperarea valorii bunurilor distruse în totalitate de statul comunist.
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarearecursului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, s-a criticat hotărârea ca netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
A susținut recurentul pârât că în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii dispusă față de reclamantă, motiv pentru care a invocat excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere prevederile art.1 din Decretul-lege nr. 118/1990, act normativ care, ca și OUG nr. 214/1999, au fost adoptate de către legiuitor tocmai pentru reglementarea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării respectiv al măsurii administrative dispusă printr-o sentință, respectiv decizie, de către autoritățile regimului comunist.
Mai mult, însăși Curtea Constituțională a reținut prin decizia 1358/21.10.2010 că există reglementari paralele în legislația României și anume, pe de o parte Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și OUG nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22 decembrie 1989.
De asemenea, se arată prin aceeași decizie că până în prezent persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic precum și vreo măsură privativă de libertate au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 de către regimul totalitar.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii luate față de reclamantă, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care au ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativă de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.
Actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute în actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ și, prin urmare, nu pot constitui temei legal care să oblige instanța să constate caracterul politic al măsurii.
În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes și respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic ca lipsit de interes.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, Legea nr. 221/2009.
Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentul-pârât.
Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și cu prevederile art.3041 Cod proc.civ., curtea constată că recursul declarat de pârât este nefondat, iar recursul declarat de reclamantă este întemeiat, pentru considerentele ce succed.
Astfel, analizând cu precădere criticile formulate de recurentul-pârât S. R., ce valorifică excepția de fond a lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative căreia reclamanta i-a fost supusă, curtea reține că art.3 din Legea nr. 221/2009 modificată definește măsurile administrative ce au de drept (în virtutea legii) caracter politic, prin trimiterea la actele normative în temeiul cărora aceste măsuri se luau.
Aceste acte cu caracter administrativ sau normativ nu erau însă emise in personam, ci erau aplicate unui număr nedeterminat de persoane, aflate în situațiile vizate de prevederile sale.
Prin urmare, calificarea prin lege ca având caracter politic a măsurilor în discuție nu exclude verificarea de către instanță a incidenței prevederilor art.3 din lege, pe baza probatoriilor administrate de reclamant, situația fiind diferită de cea a condamnărilor ce au potrivit art.1 din lege caracter politic de drept, deoarece hotărârile judecătorești care pronunțau respectivele condamnări se aplicau direct persoanelor vizate, fără a fi necesară aprecierea asupra afectării unei anumite persoane prin măsura respectivă.
În consecință, chiar dacă art.3 definește măsurile ce au caracter politic în virtutea legii, cererea de a se constata incidența dispozițiilor evocate nu este lipsită de interes, folosul practic urmărit de reclamant fiind atragerea incidenței prevederilor art.5 lit.b din lege, privitoare la acordarea despăgubirilor materiale.
Mai mult, în prezența capătului de cerere în realizarea dreptului la despăgubiri, cererea de constatare este subsumată acestuia, verificarea aplicării art.3 din lege fiind o etapă prealabilă analizării temeiniciei cererii de despăgubiri.
Sunt lipsite de relevanță pentru discuția din cauză statuările Curții Constituționale din cuprinsul deciziei nr.1358/2010, deoarece aceasta a privit conformitatea cu legea fundamentală a normei care reglementa dreptul la despăgubiri morale pentru măsurile administrative și pentru condamnările cu caracter politic dispuse de stat în perioada regimului comunist, iar în speță nu se pune problema aplicării textului declarat neconstituțional.
În consecință, curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât S. R..
Recursul declarat de recurenta-reclamantă G. I. a privit respingerea capătului de cerere având ca obiect despăgubiri materiale, întemeiat pe prevederile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr. 221/2009.
Astfel, prima instanță a evaluat conținutul procesului verbal încheiat de reprezentanții Sfatului Popular Burila M. – Comitetul Executiv la 20.08.1956 (depus în copie la fila 42 dosar fond) și a constatat că mențiunea distrugerii construcțiilor ce aparținuseră familiei reclamantei nu face și dovada că locuința a fost distrusă de autoritățile statului, odată cu luarea măsurii de strămutare a proprietarilor.
Or, curtea reține că acest proces-verbal consemnează că distrugerea construcțiilor a avut loc cu ocazia strămutării (de vreme ce comisia „constată pagubele făcute în timpul dizlocării”), precum și că pe locul pe care s-au găsit construcțiile evaluate prin procesul-verbal se găsesc în prezent „clădiri militare”.
Din faptele vecine și conexe atestate (distrugerea construcțiilor, urmată de construirea unor clădiri militare, în timpul dizlocării) se naște prezumția simplă că locuința și dependințele evaluate au fost demolate de autoritățile care au și construit ulterior pe teren alte clădiri, în timp ce familia recurentei reclamante avea domiciliul obligatoriu în altă localitate.
O asemenea prezumție simplă este sprijinită de contextul factual al epocii, cunoscut cu grad de notorietate, astfel încât, în lipsa unor dovezi contrare în sensul demolării construcțiilor de către alte subiecte de drept decât reprezentanții autorității statale (sau cei care acționau cu permisiunea acestora), curtea reține că în cauză s-a făcut dovada că locuința și anexele deținute de familia recurentei reclamante în . fost demolate de S. R., cu ocazia stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Cacomenca Nouă, județul Călărași.
Prin urmare, în mod eronat a reținut prima instanță că nu s-a făcut dovada demolării de către S. R. a construcțiilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, iar în raport cu prevederile art.3041 și art.304 pct.9 Cod proc.civ., se impune admiterea recursului și modificarea sentinței atacate.
Observând și mențiunea recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de recurs, unde a arătat că terenul pe care s-au găsit construcțiile a fost parțial restituit către familia sa în temeiul Legii nr.18/1991, precum și declarația pe propria răspundere depusă la fila 28 în dosarul de fond, în sensul că nu a formulat în temeiul legilor speciale altă cerere de despăgubiri privind imobilul-construcție demolat, curtea va face aplicarea prevederilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr. 221/209, urmând a obliga pârâtul la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor în discuție.
Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, va fi avută în vedere evaluarea efectuată prin procesul-verbal mai sus amintit, de 14.800 lei, precum și adresa cuprinzând rata inflației pe perioada 1971-2013, emisă de Institutul Național de S. (aflată la fila 61 în dosarul de fond), și aplicând rata inflației pe întreaga perioadă (de 1333,83%) valorii estimate a clădirilor, va obliga pârâtul la plata sumei de 2.122 lei cu titlu de despăgubiri materiale conform art.5 alin.2 lit.b din Legea nr. 221/2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice București, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sectorul 2, împotriva sentinței civile nr.241/20.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu recurenta-reclamantă G. I., cu domiciliul în București. . nr.1, ., ..
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă G. I. împotriva aceleiași sentințe civile, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică parțial sentința recurată, în sensul că:
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.122 lei reprezentând despăgubiri pentru construcții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
L. E. F. I. R. T. M. D. O.
GREFIER,
F. J.
Red. IRT
Tehnored.IRT/CG
2 ex./18.06.2015
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă – judecător S. M.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 376/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 183/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
