Pretenţii. Decizia nr. 183/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 183/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2014 în dosarul nr. 1272/3/2012
Dosar nr._
(2140/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.183
Ședința publică de la 11.02.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentant de procuror E. I..
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurenții – reclamanți D. M. – S., D. M. și D. D. – A. (în calitate de moștenitori ai lui D. R. – A.) și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1092 din data de 20.05.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Obiectul cauzei – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat D. C., în calitate de reprezentant al recurenților – reclamanți D. M. – S., D. M. și D. D. – A. (în calitate de moștenitori ai lui D. R. – A.), în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (pe care o depune) și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurenții – reclamanți, prin apărător, având cuvântul, susțin că recursul a fost formulat și în numele moștenitorilor inițiali, respectiv D. M. și D. D. – A., motiv pentru care solicită introducerea acestora în cauză, în baza certificatului de moștenitor nr.92 din data de 22.08.2013, emis de Biroul Notarului Public „D. P.” atașat la dosarul cauzei, la fila 8.
Reprezentantul recurentului – pârât și al Ministerului Public, având pe rând cuvântul, susțin că nu se opune cererii formulate de apărătorul recurenților – reclamanți.
Curtea, în urma deliberării, constată transmisă calitatea procesuală activă către moștenitorii reclamantului defunct D. R. – A., astfel că în prezent, cadrul procesual este format din recurenții – reclamanți D. M., D. D. – A., D. S. – M. și recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Reprezentanții părților și al Ministerului Public, având pe rând cuvântul susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurenții – reclamanți D. M. – S., D. M. și D. D. – A., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii atacate, prin admiterea și a celui de-al doilea capăt al acțiunii principale față de următoarele argumente:
Arată că, instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus autorul reclamanților, D. G., referindu-se la încarcerarea acestuia în perioada 1948 – 1954.
În opinia sa, hotărârea de respingere a capătului doi al cererii de chemare în judecată este nelegală, neîntemeiată și contradictorie, întrucât deși prima instanță a reținut caracterul politic al acestor măsuri, a considerat referitor la capătul doi, privind acordarea de despăgubiri că, nu ar exista o legătură de cauzalitate între măsura administrativă cu caracter politic, pe care a reținut-o prima instanță și, privarea autorului de un bun imobil, preluat de stat în perioada în care acesta era supus măsurilor administrative.
Mai arată că sentința civilă atacată a fost dată cu interpretarea greșită a legii, respectiv a art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009. Astfel, în cauză nu s-a ajuns la o hotărâre de condamnare, însă confiscarea bunurilor s-a produs ca efect al măsurii administrative. Prima instanță a interpretat greșit legea, în sensul că, a considerat că se pot acorda despăgubiri în situația în care acel bun ar fi fost confiscat prin măsura administrativă cu caracter politic, or, legiuitorul nu a restrâns sfera acestor acte la măsurile cu caracter politic prin care s-a dispus confiscarea bunului, ci s-a referit la confiscarea bunului ca efect al măsurii administrative. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul în cauză a fost preluat de stat în perioada în care autorul era supus măsurii arestării, motivat de împrejurarea că n-ar fi fost achitat impozitul (acesta ar fi fost motivul preluării imobilului). Solicită instanței a aprecia că în această situație sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura preluării este un efect al măsurii administrative cu caracter politic la care autorul reclamanților a fost supus.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat având în vedere că, dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 este foarte clare, în sensul că, pot fi acordate despăgubiri materiale doar pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca urmare a dispunerii măsurii administrative și nu bunurile confiscate în baza unor acte normative speciale, or, bunul imobil în litigiu a fost confiscat în baza Decretului nr. 111/1951.
Mai mult, reclamanții nu au depus înscrisuri din care să rezulte eventualele bunuri confiscate ca urmare a măsurii administrative suferite de autorul acestora.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile nr. 1092/2013, în sensul respingerii și primului capăt al acțiunii, ca lipsit de interes, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 221/2009 prevăd în mod expres măsurile administrative ce pot avea caracter politic.
Prin urmare, reclamanții nu au justificat interesul în vederea promovări acestui capăt de cerere, având în vedere că măsura administrativă suferită de autorul acestora este prevăzută de drept ca având caracter politic.
Recurenții – reclamanți D. M. – S., D. M. și D. D. – A., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurentul S. R., având în vedere că acest recurs este neavenit și nu are legătură cu prezentul litigiu, întrucât se referă la o hotărâre de condamnare ce nu face obiectul dosarului. În cauză nu este vorba de hotărâre de condamnare prin care să se facă aplicarea dispozițiilor art.1 din Legea nr. 221/2009 cu privire la care se constată caracterul politic de drept, ci, în speță, este vorba de o măsură administrativă pe care instanța o apreciază ca având sau nu caracter politic.
Prin urmare, solicită respingerea excepției lipsei de interes formulată în recurs.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului formulat de recurenții – reclamanți, ca nefondat. Potrivit materialul probator administrat în cauză rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, iar instanța, în mod corect a respins cererea de acordare a despăgubirilor, reținând că nu s-a stabilit legătura de cauzalitate și măsura cu caracter administrativ la care a fost supus autorul reclamanților. Împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat în perioada în care acesta era arestat nu este suficientă pentru a dovedi că măsura a fost dispusă ca efect al măsurii cu caracter politic.
De asemenea, solicită respingerea și recursului declarat de recurentul - pârât S. R., ca nefondat, întrucât din materialul probator administrat în cauză rezultă că autorul reclamanților a fost arestat în perioada 1948 – 1954 pentru ca ulterior să fie achitat, neexistând hotărâre de condamnare, iar situația în care acesta s-a aflat nu se circumscrie dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nu se regăsește nici în enumerarea prevăzută de dispozițiile art. 3 din aceleași act normativ și recurenții – reclamanți aveau interes să solicite constatarea măsurii cu caracter politic.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamanții D. S.-M. și D. R.-A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supus tatăl lor, D. G., constând în arest în perioada 1948-1954, urmărire și filaj în perioada 1954-1958 și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate care efect al măsurii arestării în perioada 01.06.1948 – 30.11.1954.
In motivarea cererii, reclamanții au arătat în esență că tatăl lor a fost arestat la 01.06.1948, a fost încarcerat și anchetat timp de 6 ani și 5 luni, pentru complicitate la crima de înaltă trădare, a fost trimis în judecată în stare de arest prin rechizitoriul nr. 1960/15.01.1953, al Procuraturii Militare, însă, prin sentința nr. 2275/28.10.1954 a Tribunalului M. Teritorial București, a fost achitat, fiind pus în libertate la data de 03.11.1954.
După eliberare, tatăl lor a fost urmărit în permanență de securitate, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul de urmărire eliberat de CNSAS.
La solicitarea tribunalului, reclamanții au precizat capătul doi de cerere în sensul că solicită obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale pentru veniturile neîncasate în perioada arestării (1848-1954) pentru veniturile pe care le-ar fi realizat dacă nu ar fi fost arestat în perioada noiembrie 1954 – septembrie 1964 și pentru imobilul apartament nr. 17, din București, .. 2, . și a bunurilor mobile aflate în apartament la momentul preluării, (filele 88-91).
Prin încheierea din 15.10.2012, tribunalul a admis excepția inadmisibilității capătului doi de cerere pct. a și b, referitoare la veniturile neîncasate și nerealizate, cu motivarea arătată prin încheierea de la acest termen, a încuviințat proba cu acte și proba cu expertiză construcții, pe capătul doi de cerere, fiind depus la dosar raportul de expertiză efectuat de expert Cost P..
Prin cererea precizatoare depusă la data de 17.12.2012, reclamanții au arătat că pe capătul doi de cerere nu mai solicită despăgubiri pentru bunurile mobile aflate în apartament ci doar pentru apartamentul nr. 17 (fila 112).
Prin sentința civilă nr 1092/20 05 2013, tribunalul a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții D. S.-M. și D. R.-A., a constatat caracterul politic al măsurilor administrative de arestare și încarcerare a tatălui reclamanților, D. D. G., în perioada 1.06.1948 - 3.11.1954 și a măsurilor de urmărire și filaj în perioada 1954-1958 și a respins capătul 2 de cerere precizat, ca neîntemeiat, precum și cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
In ceea ce privește fondul litigiului, analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a reținut că tatăl reclamanților, a fost arestat la 01.06.1948, a fost încarcerat și anchetat timp de 6 ani și 5 luni, pentru complicitate la crima de înaltă trădare, a fost trimis în judecată în stare de arest prin rechizitoriul nr. 1960/15.01.1953, al Procuraturii Militare, însă, prin sentința nr. 2275/28.10.1954 a Tribunalului M. Teritorial București, a fost achitat, fiind pus în libertate la data de 03.11.1954 (filele 21 și urm.).
După eliberare, tatăl lor a fost urmărit în permanență de securitate, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul de urmărire eliberat de CNSAS (filele 56-81).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
În ceea ce privește măsura arestării și cercetării abuzive a tatălui reclamantului, tribunalul constată că are caracter politic, în sensul art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009, întrucât, potrivit art.2 alin.1 lit.d din OUG nr.214/1999 constituie infracțiuni săvârșite din motive politice și infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că atitudinea Statului R. de a dispune arestarea tatălui reclamantului în perioada 01.06._54 pentru motivul invocat reprezintă o imixtiune politică, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de achitare a autorului reclamanților.
Față de aceste motive, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurilor administrative de arestare și încarcerare a tatălui reclamanților, D. D. G., în perioada 1.06.1948-3.11.1954 și a măsurilor de urmărire și filaj în perioada 1954-1958.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate prin capătul doi (astfel cum acestea au fost restrânse numai cu privire la bunul imobil), acestea au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât în primul rând reclamanții nu au depus la dosarul cauzei nici un înscris din care să rezulte eventualele bunuri confiscate prin măsurile administrative sus menționate, în sensul prevăzut de art.5 lit. b din Legea nr.221/2009.
Pentru a se dispune restituirea bunurilor sau echivalentul bunurilor pierdute sau confiscate este necesară ca și condiție premisă prevăzută de art.5 lit. b din Legea nr.221/2009 ca aceste bunuri să fi fost confiscate prin măsura administrativă dispusă, ori din nici un act depus la dosarul cauzei nu rezultă că împotriva tatălui reclamanților a fost luată și măsura confiscării.
Tribunalul a avut în vedere că această măsură a confiscării nici nu putea fi luată atâta timp cât prin sentința nr. 2275/28.10.1954 a Tribunalului M. Teritorial București, autorul reclamanților a fost achitat, prin urmare, nu este întrunită condiția premisă a existenței unor bunuri „confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative” prevăzută de art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
În al doilea rând, potrivit textului de lege sus menționat, este posibilă acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Or, în speța dedusă judecății, potrivit relațiilor comunicate de AFI prin adresa nr._/2012, imobilul care face obiectul cauzei, proprietatea autorului reclamanților, D. G., a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 111/1951 cu decizia nr. 359/1954 și nicidecum prin măsura confiscării în temeiul unei măsuri administrative sau a unei hotărâri penale.
Prin urmare, nefiind întrunită ipoteza legii, reclamanții nu pot beneficia de măsuri reparatorii pentru acest imobil în baza Legii nr. 221/2009, ci numai în baza Legii nr. 10/2001, condiționat de formularea unei notificări în termenul prevăzut de lege, această posibilitate fiind expres menționată de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și reclamanții.
Recurentul pârât a invocat în susținerea căii de atac exercitate excepția lipsei de interes referitor la primul capăt de cerere, prevalându-se de dispozițiile art 1 alin 2 din legea 221/2009 și afirmând că legiuitorul a recunoscut de drept caracterul politic condamnării suferite de autorul reclamanților.
În drept, recurentul s-a întemeiat pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă.
Reclamanții, după o scurtă prezentare a soluției și a argumentației primei instanțe, au formulat o singură critică relativă la neacordarea daunelor materiale solicitate, constând în contravaloarea imobilului preluat în temeiul decretului 111/1951, susținând în esență faptul că au fost greșit interpretate dispozițiile art 5 lit b din legea 221/2009, deoarece este suficient pentru acordarea acestor despăgubiri, ca preluarea imobilului să fie efectul măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților. Existența legăturii cauza efect, reiese în concepția reclamanților din faptul că preluarea imobilului a avut loc în perioada în care tatăl recurenților se afla încarcerat, nefiind în că judecat, nefiind necesar ca măsura confiscării să fie prevăzută prin măsura administrativă, o interpretare contrară ducând la denaturarea sensului dispozițiilor legale.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Având în vedere că în materia legii 221/2009, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.
În ceea ce privește recursul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că s-a formulat o singură critică, relativă la lipsa de interes a primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților, arătând că este vorba de o condamnare de drept cu caracter politic.
Examinând conținutul cererii de chemare în judecată, precum și înscrisurile doveditoare depuse la dosar, Curtea constată, în acord cu cele reținute de prima instanță, că tatăl reclamanților a fost supus unor măsuri administrative, care nu se regăsesc în dispozițiile art 3 din legea 221/2009, acestea constând în arestarea acestuia și încarcerarea sa pe perioada 01 06_54, ulterior fiind supus unor măsuri de urmărire și filaj din partea organelor de securitate ale statului, în perioada 1954-1958. Autorul reclamanților a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, dar este achitat prin sentința penală nr 2275/1954, astfel că nu se poate vorbi de existența unei condamnări a acestuia. Din această perspectivă, Curtea constată că aspectele critice invocate de pârât nu își găsesc incidența în cauză, motiv pentru care apreciază recursul ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.
În ceea ce privește recursul reclamanților, Curtea constată că motivele de critică formulate vizează aplicabilitatea în cauză a prevederilor art 5 alin 1 lit b din legea 221/200, recurenții susținând în esență faptul că că există o legătură de cauzalitate între privarea de libertate a autorului reclamanților și preluarea imobilului în temeiul decretului 111/1951.
Potrivit prevederilor art 5 alin 1 lit b, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare. Din interpretarea acestui text de lege, rezultă în mod indubitabil că acordarea daunelor materiale, în temeiul acestui text de lege, este posibilă numai în ipoteza în care preluarea imobilului constituie o consecință directă a condamnării, respectiv a aplicării măsurii administrative cu caracter politic. Această legătură de cauzalitate trebuie să rezulte în mod cert din modalitatea de preluare a imobilului, atât sub aspectul circumstanțelor de fapt cât și de drept.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față, Curtea, pornind de la relațiile furnizate de Administrația Fondului Imobiliar, constată că imobilul a fost preluat în temeiul decretului 111/1951, prin decizia nr 359/13 04 1954, imobilul fiind demolat în anul 1977, fiind avariat grav de seismul din 04 03 1977. În susținerea tezei promovate de recurenții aceștia au adus ca argument principal faptul că preluarea imobilului s-a realizat în perioada în care autorul lor se afla încarcerat. Curtea apreciază că simplul fapt al preluării imobilului în perioada privării de libertate a autorului reclamanților nu este de natură să dovedească prin el însuși legătura de cauzalitate dintre aplicarea măsurii administrative și preluarea imobilului, atâta timp cât din materialul probator administrat în cauză nu rezultă în concret că preluarea imobilului s-a realizat în considerarea măsurii administrative și este un efect direct și nemijlocit al acesteia.
În egală măsură trebuie precizat faptul că interpretarea prevederilor art 5 alin 1 lit b din legea 221/2009, în această manieră nu echivalează cu necesitatea ca măsura preluării bunurilor să se regăsească în mod necesar în măsura administrativă dispusă, ci doar să existe certitudinea că preluarea bunurilor imobile este consecința directă și concretă a măsurii administrative, neputându-se încadra în această situație ipoteza în care preluarea imobilului se realizează în alt temei juridic, care nu poate fi corelat, sub aspectul cauzalității cu măsura administrativă. Curtea apreciază că o astfel de interpretare a prevederilor art 5 alin 1 lit b din legea 221/2009 nu constituie o denaturare a voinței legiuitorului, ci reprezintă o interpretare în litera și spiritul legii, de natură să conserve și ă exprime voința legiuitorului.
Preluarea imobilului în temeiul de decretului 111/1951 conferea reclamanților, în calitate de succesori ai fostului proprietar posibilitatea să revendice imobilului în temeiul legilor speciale de reparație, potrivit procedurii reglementate de legea 10/2001, precum și modalităților de reparație prevăzute de legiuitor în funcție de situația juridică a imobilului, sub rezerva dovedirii îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de dispozițiile art 2, 3 și 4 din legea 10/2001. Potrivit relațiilor furnizate de Primăria Municipiului București, Direcția Juridic, nu s-a formulat notificare în temeiul legii 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, fapt care nu este de natură să confere reclamanților mai multe drepturi în privința procedurii speciale reglementate de legea 221/2009, decât au, potrivit dispozițiilor acestui act normativ, astfel cum au fost interpretate prin decizia civilă nr 6/2013, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ambele recursuri ca nefondate.
Se va lua act că recurenții reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții – reclamanți D. M. – S., D. M. și D. D. – A. (în calitate de moștenitori ai lui D. R. – A.) și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1092 din data de 20.05.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Ia act că recurenții – reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GREFIER
S. R.
Red.I.S.
Tehnored. C.S./I.S.
Ex.2/26.02.2014
T.B. Secția a IV-a Civilă – I.Târțău
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1617/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Validare poprire. Decizia nr. 1773/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
