Validare poprire. Decizia nr. 112/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 112/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2014 în dosarul nr. 27630/4/2012
Dosar nr._
( 1371/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 112
Ședința publică de la 27.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de, recurentul-debitor, M. Justiției, precum și de recurentul terț poprit T. M. BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate A M. BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.407.A. din 16.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori S. V. și F. N..
P. are ca obiect – validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează solicitarea celor doi recurenți din cauză, respectiv, M. Justiției și T. M. București-Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică, de judecare a cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 alin.2 C.p.civ.
Curtea, văzând solicitarea celor doi recurenți din cauză, de judecare a cauzei în lipsă, o va reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/ 03.12.2012, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea având ca obiect validarea popririi, formulată de creditorii S. V. și F. N., în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și cu terțul poprit T. M. București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a M. București, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 828/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul nr._, instanța de judecată a obligat pârâții M. Justiției și Curtea de Apel București la plata către fiecare reclamant a drepturilor salariale, reprezentând sporul de 50% din indemnizația brută lunară, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică aferent perioadei 14.09.2004 la zi, precum și pentru viitor, sume care vor fi actualizate în raport de indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective.
Prin sentința civilă nr. 487/20.01.2010, pronunțată de Tribunalul București-Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, instanța de judecată a obligat pârâții M. Justiției și Curtea de Apel București la plata către fiecare reclamant a sumei reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația lunară brută.
Creditorii au formulat la data de 31.05.2012, cerere de executare silită adresată B. a D. și D., fiind format dosarul de executare nr. 1404/2012.
B. D. și D. a solicitat Judecătoriei Sectorului 4 București încuviințarea executării silite, iar prin încheierea din data de 28.06.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._/4/2012, a fost încuviințată executarea silită împotriva debitorului M. Justiției, la cererea creditorilor, în dosarul de executare nr. 1404/2012.
La data de 26.07.2012, a fost emisă somația către debitorul M. Justiției, prin care acesta a fost somat în temeiul titlului executoriu ca în termen de 15 zile să executare obligația prevăzută în sarcina acestuia în titlurile executorii, în sensul de a achita suma de 300.417 lei.
La data de 13.09.2012, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit T. M. București, prin care s-a dispus înființarea popririi asupra conturilor debitorului M. Justiției, până la concurența sumei de 300.417 lei.
Prin adresa înregistrată sub nr._/20.09.2012, terțul poprit a comunicat B. a D. și D. refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1, alin. 1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2016 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.
Prima instanță a mai reținut, referitor la titlurile executorii care fac obiectul cererii de validare a popririi, că executarea acestora este reglementată printr-o procedură specială de executare prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011.
Având în vedere calitatea creditorilor și a debitorului, natura debitului, precum și data pronunțării titlului executoriu, în speță sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 71/2009.
Prin decizia civilă nr.407 A/16.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții-creditori S. V. si F. N., în contradictoriu cu intimatul-debitor M. Justiției și intimatul terț-poprit T. M. București - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a M. București, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea, a validat poprirea înființată de B. D. și D. în dosarul de executare nr. 1404/2012, după cum urmează: pentru S. V. suma de 138.366 lei și suma de 44.858 lei, pentru F. N. suma de 117.193 lei și suma de 34.595 lei și a obligat terțul-poprit să plătească creditorilor aceste sume.
Pentru a pronunța această decizie, în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr.71/2009, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu modificarea adusă prin Legea nr. 230/2011, la care face referire debitorul în cuprinsul întâmpinării, precum și terțul poprit, tribunalul a reținut că acestea încalcă dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.
De asemenea, tribunalul a reținut că jurisprudența Curții Constituționale are un caracter subsidiar față de jurisprudența CEDO, raportat la prevederile art. 20 din Constituția României, potrivit cărora „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”, astfel încât Decizia Curții Constituționale nr. 206/2010 nu poate aduce atingere obligațiilor pe care Statul și le-a sumat prin ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul M. Justiției, care a apreciat că tribunalul a făcut o greșită aplicare a prevederilor OUG nr.71/2009, completată și modificată prin Legea nr.92/2011 și recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a M. București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, care a arătat că instanța de apel a admis greșit cererea de validare a popririi și a interpretat eronat prevederile art.460 alin.2 Cod de procedură civilă.
Prin concluziile scrise depuse la 03.10.2013 intimații au solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate, apreciind că sentința este legală și temeinică și prin modificările aduse OUG nr.71/2009 s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor.
Verificând legalitatea deciziei recurate, Curtea a constatat că recursurile sunt fondate și în baza art.312 alin.1, 2 și 3 Cod de procedură civilă, a modificat decizia recurată și a respins apelul, pentru următoarele considerente:
În prezenta cauză, intimații au ca titlu executoriu sentința civilă nr.828/2008 pronunțată de Tribunalul Călărași, prin care a fost obligat recurentul M. Justiției la plata unor drepturi salariale reprezentând sporul de suprasolicitare neuropsihic și sentința civilă nr.4135/2010, pronunțată de Tribunalul București, prin care același debitor a fost obligat la plata sporului de confidențialitate.
În cauză sunt incidente prevederile art.452 alin.1 Cod de procedură civilă, care arată că sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Potrivit art.460 alin.1 Cod de procedură civilă, creditorul poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.
Hotărârea de validare a popririi prin care instanța va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței suma datorată debitorului, este dată în urma citării creditorului urmăritor a debitorului și a terțului poprit și cu condiția expresă prevăzută de legiuitor „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului”.
Aceste prevederi legale trebuie coroborate și din interpretarea lor rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființată, tribunalul având obligația să analizeze legalitatea înființării popririi prin prisma dispozițiilor legale în materia executării silite și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În conformitate cu dispozițiile art.379 Cod de procedură civilă, nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.
În mod corect instanța fondului a reținut că în cauză este îndeplinită condiția exigibilității creanței, dar în prezenta cauză debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în cele două titluri executorii.
În prezenta cauză, trebuie subliniat că executarea titlurilor executorii care fac obiectul cererii de validare a popririi este reglementată printr-o procedură specială de executare prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011.
În art.1 al OUG nr.71/2009 se prevede că: ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
in anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) in anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) in anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) in anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) in anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
Cum debitorul beneficiază de un termen legal suspensiv pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în cele două titluri executorii, creanța invocată de cei doi creditori și pentru care se solicită validarea popririi nu este exigibilă, astfel că în mod greșit tribunalul a dispus validarea popririi.
De altfel, prin Decizia nr.1533/2011 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor OUG nr.71/2009. În raport cu dispozițiile art.147 alin.4 din Constituția României, precum și cu jurisprudența Curții Constituționale (decizia nr.1/1995 a Curții Constituționale), Curtea subliniază că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului.
În plus, instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În considerentele Deciziei nr.1533/2011, Curtea Constituțională a arătat în primul rând că ,,măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia”.
Curtea Constituțională a mai reținut că ,,Spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, statul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Astfel, rezultă că situațiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speță, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul că autoritățile statului se prevalează de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotărârilor judecătorești, ci de problema sistemică ce rezultă din plata sumelor de bani care ar trebui executate și de impactul acesteia asupra stabilității economice și financiare a țării”.
Curtea Constituțională a mai arătat că ,Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno icto constituie o modalitate de executare, însă nu singura pe care statul o poate alege.
S-a reținut că prin eșalonarea plății sumelor de bani nu este vorba despre o omisiune a statului, despre lipsa de diligență a acestuia, despre eventuala sa opoziție față de autoritatea de care se bucură hotărârile judecătorești, ci de necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidență ordonanței de urgență criticate.
În ceea ce privește dispozițiile art.1, paragraful 1 din CEDO, Curtea Constituțională a menționat că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Rezultă că prin eșalonarea efectuată statul nu a afectat esența dreptului de proprietate, nu a adus atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu a negat existența acestuia.
Curtea nu a reținut apărările intimaților, deoarece după publicarea în Monitorul Oficial la 17.10.2012 a Deciziei CEDO D. D., D. și alții împotriva României instanțele sunt obligate în temeiul art.20 din Constituția României să facă aplicarea acestei decizii, în care judecătorul european a reținut că nu se poate imputa faptul că Guvernul a refuzat executarea unei hotărâri judecătorești care recunoaște reclamanților anumite drepturi patrimoniale.
Totodată, în paragraful 48 al hotărârii, judecătorul european a reținut că admite că măsurile în litigiu urmăresc un scop de utilitate publică, fiind reamintite hotărâri anterioare în care a statuat că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică (M. și S. împotriva României, pct.24 din 06.12.2011, precum și Panfile împotriva României, pct.21, decizia din 20.03.2012).
Ca și în prezenta cauză, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie – aprilie 2008, dar autoritățile statului au dat dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești.
Guvernul a stabilit un calendar al plăților eșalonate până în anul 2016 și Curtea a menționat că nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.
De altfel, anterior pronunțării deciziei D. contra României prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M. împotriva României (cererea nr._/11) și A. G. S. împotriva României (cererea nr._/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
Curtea a reamintit că dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (cauza Vilho Eskelinen și alții c. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007, nr._/00, par. 94, și mutatis mutandis, cauza Kjartan Ásmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr._/00, par. 39). Nu este suficient ca un reclamant să invoce existența unei „contestații reale” sau a unei „plângeri credibile”. O creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).
Revine statului, să stabilească, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr._/00, par. 23). Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza M. c. României, hotărârea din 15 iunie 2010, nr._/05, par. 26).
De asemenea, Curtea nu a reținut critica intimaților referitoare la lipsa caracterului rezonabil al termenului de executare al titlurilor executorii, deoarece Curtea Constituțională prin decizia nr.1533/2011 a constatat compatibilitatea dispozițiilor art.1 alin.1 și 2 din OUG nr.71/2009, atât cu exigențele art.6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și cu art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, invocat de intimați prin cererea introductivă de instanță.
„Termenul rezonabil” este un concept variabil și aprecierea sa se face de instanțe în funcție de circumstanțele fiecărei cauze și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21.
Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.
Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a recunoscut că, așa după cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a statuat că "reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor".
De altfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor, respectiv dreptul statului de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general. Cum eșalonarea efectuată de stat prin OUG nr.71/2009 nu a afectat esența dreptului de proprietate al intimaților, nu a adus atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu a negat existența acestuia, Curtea nu a reținut criticile acestora întemeiate pe prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Constatând că debitorul M. Justiției beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în cele două titluri executorii, în temeiul art.312 alin.1, 2 și 3 Cod de procedură civilă, Curtea a admis recursurile, a modificat în tot decizia recurată și a respins apelul ca nefondat, menținând sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, prin care s-a respins cererea având ca obiect validarea popririi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul – debitor M. JUSTIȚIEI, precum și de recurentul – terț poprit T. M. BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A M. BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.407 A/16.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – creditori S. V. și F. N..
Modifică decizia recurată și, pe cale de consecință, respinge apelul ca nefondat formulat de apelanții-creditori S. V. și F. N., împotriva sentinței civile nr._/03.12.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./05.02.2014
TB-S.3 – A.-D.B.; A.E.P.
Jud.S.4 – M.R.M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 603/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 717/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
