Pretenţii. Decizia nr. 717/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 717/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-04-2014 în dosarul nr. 41543/300/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 717 R
Ședința publică de la 08.04.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. Z.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 997A/25.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți C. B. G. și C. V. și intimatul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații reclamanți C. B. G. și C. V. reprezentați de avocat N. I., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice și intimatul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul intimaților reclamanți C. B. G. și C. V. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt alte cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul intimaților reclamanți C. B. G. și C. V. solicită respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală. Cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar note scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 10.11.2011, reclamantii C. V. și C. Z., în contradictoriu cu pârâtele S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtelor la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, sector 2, .. 52, în conformitate cu dispozițiile art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.
În data de 18.01.2012 s-a invederat decesul reclamantei C. Z., mostenitori fiind C. V., în calitate de soț supraviețuitor și C. B. G., în calitate de unic descendent direct.
Prin sentința civilă nr. 5890/10.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, formulata de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de_ lei (echivalentul a 66.000 euro) reprezentând preț de piață al imobilului situat în București, sector 2, .. 52; a fost respinsa acțiunea formulate in contradictoriu cu S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta a retinut in esenta urmatoarele:
În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2128/1996 (f.7), încheiat între PMB, prin reprezentant S.C. Apolodor S.A., în calitate de vânzător, și Ciobutaru V. și Ciobutaru Z., în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței situate în București, sector 2, .. 52, compusă din două camere, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, WC, boxă în proprietate exclusivă și avea o suprafață utilă totală de 60,08 mp, precum și o cotă indiviză de 22,25% din părțile de folosință comune ale imobilului, și teren situat sub construcție. Prețul locuinței a fost în cuantum de 13.299.178 lei.
Instanta face apoi referire la hotararile judecatoresti pronuntate in procese purtate intre reclamanti si numita D. A. V., hotarari prin care, in esenta, a fost respinsa acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vanzare cumparare incheiat de reclamantii din prezenta cauza, dar a fost admisa cererea de revendicare a apartamentului, reclamantii din prezenta cauza fiind obligati sa lase apartamentul în deplina proprietate și posesie succesoarei fostei proprietare ( numita Hillerin C. M. ).
Prin decizia civilă nr. 177A/25.01.2006 pronunțată de Judecătoria sector 2 București în dosarul nr._/3/2005 a fost admisă acțiunea formulată de De Hillerin C. M. în contradictoriu cu C. V. și C. Z., aceștia fiind obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2, .. Prin raportul de expertiză în specialitatea construcții civile întocmit în cauză s-a stabilit că prețul actualizat achitat de reclamanți este în cuantum de 289.640 lei (RON).
În drept, potrivit art. 50 al.3 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
În cauză, contractul reclamanților a fost lipsit de efecte juridice prin admiterea cererii de revendicare, fără a se reține de către instanța respectivă încălcarea vreunei dispoziții din Legea nr. 112/1995. Chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat, instanța reține că, practic, prin admiterea acțiunii în revendicare, acesta a încetat să-și producă efectele specifice
Totodată, instanța constată că nu s-a dispus nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2128/1996, prin hotărâre judecătorească, ci dimpotrivă o asemenea acțiune a fost respinsă.
Prin decizia civilă nr. 997A din 25.10.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, impotriva acestei sentinte.
Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut in esenta urmatoarele:
În ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la lipsa unei hotărâri prin care să se statueze că acest contract a fost încheiat cu respectarea disp. Legii 112/1995 și care să fi fost desființat, tribunalul reține ca, prin raportarea dispozițiilor art. 50 indice 1 alin.1 si art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001 la disp. art. 20 alin.2 și 21 din Legea nr. 10/2001 reiese că noțiunea de desființare prevăzută de art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 nu include și situația evicțiunii în urma admiterii unei acțiuni în revendicare în care s-au comparat titlurile părților, deoarece din economia textului rezultă că acesta are în vedere numai contractele desființate pentru că au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legii nr. 112/1995. Or, desființarea pentru nerespectarea unor condiții de validitate la încheierea actului juridic nu se poate produce decât prin declararea nulității, aceasta fiind singura sancțiune de drept civil care intervine în acest caz.
Modificările ulterioare ale Legii nr. 10/2001 intervenite în temeiul Legii nr. 1/2009 care a introdus art. 501 se referă la contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Chiar dacă și acest text folosește noțiunea de desființare a contractelor de vânzare cumpărare, aceasta este relativ impropriu folosită, deoarece este evident că de această dată situația avută în vedere este cea a evicțiunii, întrucât contractele încheiate cu respectarea condițiilor de validitate nu sunt lovite de nulitate.
Prevederile actului normativ nu vorbesc expres despre anularea contractelor, pentru a fi incidente doar în acest caz, folosind termenul generic de „desființare”, care include orice situație de ineficacitate a contractului, creată ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995, așadar și în situația admiterii irevocabile a unei acțiuni în revendicare.
Termenul de „desființare” are în vedere aspectul că nu se mai produc efectele contractului chiriașului, fără a distinge în raport de cauza acestei situații.
Identitatea de rațiune juridică impune recunoașterea posibilității și pentru fostul chiriaș care a pierdut într-o acțiune în revendicare să își recupereze prețul de piață al imobilului de la Ministerul Finanțelor Publice, în caz contrar nebeneficiind de un mijloc de protecție recunoscut suplimentar celui al cărui contract de vânzare cumpărare a fost anulat.
Prin urmare, nu se poate reține că disp. Legii nr. 10/2001 ar fi ineficiente în privința tuturor contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașul al cărui titlu de proprietate a fost anulat are dreptul la acordarea prețului actualizat iar in cazul in care titlul sau nu a fost anulat, ci doar a fost evins printr-o acțiune in revendicare, are dreptul la valoarea de circulație a imobilului.
În ceea ce privește, cel de-al doilea motiv de apel referitor la supraevaluarea imobilului, tribunalul reține următoarele:
Prin încheierea din data de 12.12.2012, instanța de fond a încuviințat reclamanților, in baza art. 167 alin. 1 Cod proc.civ., proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică evaluatoare.
La data de 01.03.2013, prin serviciul registratură, expertul M. D. a depus raportul de expertiză in specialitatea evaluarea proprietății imobiliare.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către M. D. prețul de piață al apartamentului este de 289.640 lei.
În ședința publică din data de 06.03.2013 instanța a ramas in pronuntare asupra fondului cauzei iar ulterior, la data de 20.03.2013, a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se dispune citarea partilor, paratei nefiindu-i comunicata o copie a raportului de expertiza, ce a fost depus la dosar cu mai putin de 5 zile inaintea termenului de judecata, iar până la termenul din 03.04.2013, pârâtul nu a formulat obiecțiuni la acest raport de expertiză.
Conform art. 212 alin.2 Cod proc. civ. obiecțiunile la raportul de expertiză pot fi formulate la următorul termen de judecată după depunerea lucrării, astfel încât tribunalul apreciază că obiecțiunile la raport puteau fi formulate și în scris și depuse prin corespondență sau registratură.
Or, tribunalul reține că pârâtul nici nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, deși acesta i-a fost comunicat în termen legal și nici în fața instanței de apel, deși a fost reprezentat de consilier juridic, acesta nu a solicitat la acordarea cuvântului pe probatoriu efectuarea unui nou raport de expertiză.
Astfel, tribunalul reține că simplul argument al supraevaluării nu este suficient pentru a conduce la admiterea apelului, în condițiile în care pârâtul avea la îndemână mijloace procedurale prin care să facă și dovada acestor alegații. Or în condițiile în care nu a formulat obiecțiuni și nici nu a solicitat un asemenea mijloc de probă în fața instanței de apel, acest motiv de apel nu poate fi primit.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat, in termen legal, prezentul recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a invocat disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ. si a susținut următoarele critici:
Se sustine ca tribunalul a respins apelul MFP fara a avea in vedere disp. Legii nr. 10/ 2001, unde se prevad expres si limitativ conditiile in care poate fi obligat M. F. Publice la pretul actualizat.
Astfel, conform art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/ 2001, era necesara indeplinirea a doua conditii: contractul sa fi fost incheiat cu respectarea Legii nr. 112/ 1995 si sa fi fost desfiintat printr-o hotarare irevocabila. Or, in cauza nu se face dovada existentei unei hotarari irevocabile de constatare a nulitatii contractului de vanzare cumparare.
Pe de alta parte, se sustine ca o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiva stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:
- Stabilirea valorii de piata a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți);
- Stabilirea valorii de piata la momentul evicțiunii;
- diferenta între valoarea de piata a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piata a imobilului la momentul evictiunii, această diferentă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.
Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferential diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în conditiile arătate mai sus.
În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin stabilirea valorii de piata la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.
Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, acestia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii. și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
Mai mult, raportându-ne numai la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in aceasta speta, reclamanta avea obligatia sa dovedeasca faptul ca au fost incalcate prevederile art. 1 din protocolul aditional nr. 1 la Conventie (abuz de putere).
Asadar, trebuie examinat in ce masura jurisprudenta instantei europene impune indemnizarea celor care au cumparat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulatie a imobilului, in situatia in care acestia sunt evinsi, prin admiterea actiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.
Se face referire la hotararea pronuntata in cauza R. c. Romaniei, aratand-se ca aceasta este grefata pe o situatie de fapt diferita, pentru aceste din urma situatii, jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumparatorului evins cu intreaga valoare de piata a imobilului, fiiind considerata suficienta o indemnizare care reprezinta o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea pretului actualizat, platit de cumparatorul evins (T. T. c. Romaniei).
Se reda din continutul hotararilei CEDO in cauza Velikovi si altii c. Bulgariei, in cauza T. T. c. Romaniei (hotararea din 24.03.2009).
Indemnizarea cumparatorilor la valoarea de piata actuala constituie in mod vadit o imbogatire fara justa cauza a acestora, care incalca principiul egalitatii in fata legii a cetatenilor.
SE critica si mentinerea concluziilor raportului de expertiza care a stabilit o suma exorbitanta la evaluarea imobilului, instanta, in baza rolului ei activ, putand sa reduca valoarea la nivelul anului 2012, astfel incat sa reflecte valoarea reala pe piata. In cadrul metodelor de evaluare trebuie mentionate corectii legate de blocajul actual al pietei imobiliare. CA urmare, paratul apreciaza o corectie negativa de 10 % pentru procese in curs si de cca. 30 % pentru locatie prin luarea in considerare si a raportului defavorabil cerere oferta, negocieri, comisione, etc..
Suma stabilita de expert este exagerat de mare, reclamantul achizitionanu-l in anul 1997 la un pret sub nivelul pietii. Recurentul parat apreciaza o reducere de cel putin 30 %. Evaluatorul trebuia sa introduca in cadrul factorilor de individualizare si pe cel referitor la ponderea dintre cerere si oferta aferenta blocajului imobiliar de 30%.
In speta opereaza o imbogatire fara justa cauza, fiind aberant ca reclamantii sa primeasca o suma exorbitanta fata de valoarea achitata in contract in anul 1997, care depaseste cu mult valoarea de piata a imobilului, de aceea se solicita trimiterea spre rejudecare, pentru refacerea raportului de expertiza. .
Solutionand recursul declarat, in raport de criticile dezvoltate, Curtea, in baza art. 312 C.pr.civ., il va respinge ca nefondat.
Sub aspectul situatiei de fapt, Curtea are in vedere faptul ca prin decizia civilă nr. 177 A/ 25.01.2006 pronunțată de Tribunalul Bucuresti, rămasă irevocabilă, sotii C. V. si Zoita au fost obligati să lase în deplină proprietate și posesie imobilul cumparat de ei in baza contractul de vânzare-cumpărare nr. 2128/ 1996, incheiat in conditiile Legii nr. 112/ 1995.
In ce priveste neindeplinirea cerintelor art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/ 2001, Curtea constata ca in mod judicios Tribunalul a retinut ca in cauza este aplicabil acest text, reclamantilor cuvenindu-li-se valoarea de piata a imobilului din care au fost evinsi prin hotararea judecatoreasca mentionata mai sus.
In contextul Legii nr. 10/ 2001 exista reglementate doua ipoteze: una este a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995”, care nu au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentata de foștii proprietari, ipoteza reglementata de art. 50 alin. 2 indice 1 si art. 50 indice 1; a doua ipoteza este cea a contractele de vânzare – cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/ 1995”, anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotarare judecatoreasca, ipoteza avuta in vedere de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată.
Opinia sustinuta de recurentul parat in sensul ca art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/ 2001 se aplica doar in situatia declararii nulitatii contractului printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila conduce la golirea de continut a acestui text, atata timp cat pentru situatia declararii judecatoresti a nulitatii exista un alt text legal, anume art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care prevede in mod distinct nu acordarea pretului de piata, ci doar a pretului actualizat. Or, reglementarea a doua situatii distincte-una in care se acorda doar pretul actualizat si alta in care se acorda pretul de piata si referirea la contractele încheiate «cu respectarea Legii nr. 112/1995”, distinct de contractele încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/ 1995” conduce la o unica interpretare, anume cea expusa de Curte mai sus.
In speta contractul de vanzare cumparare al reclamantilor nu a fost declarat nul printr-o asemenea hotarare judecatoreasca, el fiind in consecinta considerat valabil, pierderea posesiei de catre aceastia facandu-se in urma evingerii.
In concluzie, in cauza, in raport de situatia de fapt, reclamantilor li se cuvine pretul de piata, aceasta in aplicarea art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/ 2001.
Curtea inlatura toate celelalte consideratii facute de apelantul parat referitoare la faptul ca o asemenea solutie ar reprezenta o imbogatire fara justa cauza a reclamantilor, care nu au platit la cumparare pretul de piata, precum si dezvoltarile referitoare la modalitatea de calcul a excedentului de valoare in cazul evictiunii, intrucat toate aceste consideratii sunt intemeiate pe dispozitiile de drept comun ale Codului civil referitoare la evictiune, or in cauza este aplicabila legea speciala Legea nr. 10/ 2001, ale carei dispozitii sunt clare in sensul analizat mai sus, iar pe de alta parte aceasta a fost vointa legiuitorului exprimata in textele din legea nr. 10/ 2001 mentionate mai sus, situatie in care nu ii este permis nici judecatorului, nici recurentului, sa puna in discutie corectitudinea, echitatea sau justetea unui asemenea mecanism, ci aplicarea lui trebuie sa aiba loc ca atare. Hotararile pronuntate de instanta europeana devin si ele irelevante fara de aceasta situatie, fiind grefate pe alta situatie de fapt si legislativa.
In final, in ce priveste criticile apelantului referitoare la evaluarea facuta, Curtea constata ca acestea vizeaza temeinicia solutiei recurate, iar nu legalitatea ei, instanta de recurs neavand a fi precocupata de aspecte de fapt referitoare la aplicarea unor indici, atata timp cat recursul constituie o cale de atac pentru motive de nelegalitate, in care nu pot fi repuse in discutie modul de apreciere a probelor si situatia de fapt. Singurele aspecte care pot fi calificate ca aspecte de nelegalitate in cadrul acestor critici sunt cele referitoare la posibilitatea instantei ca, in virtutea rolului activ, sa cenzureze ea valoarea rezultata din expertiza, precum si cele referitoare la imbogatirea fara justa cauza care ar opera prin acordarea reclamantilor a sumei stabilita la nivelul anului 2014.
Referitor la imbogatirea fara justa cauza Curtea a raspuns deja mai sus, iar in ce priveste rolul activ al instantei, Curtea constata ca acesta permite . aprecieze probele dupa propria sa convingere si vointa, insa aceasta apreciere nu poate fi facuta arbitrar, or, punerea unei instante de judecata in situatia de a aplica ea insasi indici de corectie in cadrul unei evaluari facute de un expert autorizat expune cu siguranta instanta la riscul arbitrarului. Pe de alta parte, in concret la speta cenzurarea sau necenzurarea de catre instanta a raportului de exoertiza constituie iarasi o chestiune care tine de modul de apreciere a probatoriului de catre tribunal, aspecvt care nu poate face obiectul discutiei in recurs, asa cum s-a aratat deja mai sus.
In consecinta celor expuse, Curtea constata legala solutia tribunalului si, in baza art. 312 C.pr.civ., va respinge recursul ca nefondat.
In baza art. 274 C.pr.civ., va fi obligat recurentul la plata sumei de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată in recurs către C. B. G., reprezentand onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 997A/25.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. B. G. și C. V. și intimatul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către C. B. G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,08.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. G. D. Z. D. L. M.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex.
10.04.2014
Jud. apel: I. P.
I. L. M.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 112/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1008/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
