Pretenţii. Decizia nr. 1700/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1700/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-11-2014 în dosarul nr. 20896/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1700R
Ședința publică de la 10 noiembrie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI
JUDECĂTOR - I. P.
JUDECĂTOR - B. A. S.
GREFIER - V. Ș.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant D. C. și recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.694/27.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect: pretenții, despăgubiri pe Lg. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant personal, lipsind intimatul pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recurentul reclamant a formulat întâmpinare și a depus-o la dosar, prin serviciul registratură, la data de 4.11.2014, însoțită de un set de înscrisuri.
Recurentul reclamant arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul reclamant având cuvântul în susținerea recursului arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor constituționale și cu încălcarea dispozițiilor CEDO întrucât a fost încălcat dreptul recurentului la proprietate precum și accesul la justiție întrucât instanța nu a soluționat, în mod corect, cauza.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris și restituirea dosarului la instanța de fond pentru administrarea probatoriului.
Solicită respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 07.06.2012, reclamantul D. C. a solicitat în contradictoriu cu paratul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate caracterul politic al măsurii arestării la care a fost supus tatăl sau, D. Alcibiade; obligarea pârâtului la plata valorii actualizate a sumelor datorate tatălui său ca urmare a îndeplinirii de către acesta a obligațiilor contractuale ce îi reveneau ca reprezentant al Casei Autonome a Pădurilor Statului în țările din Mediterana Orientala, inclusiv contravaloarea a 2300 mp parchet; obligarea pârâtului la plata contravalorii inelului cu diamant, pe care tatăl sau l-a luat cu el ca sa îl vândă în dimineața arestării, și care nu a fost restituit familiei după decesul tatălui; obligarea paratului la plata contravalorii sumei depuse de tatăl sau la Barclays Bank Egipt, care nu a mai putut fi ridicata din cauza arestării.
La data de 23.04.2012, reclamantul și-a precizat cererea arătând ca solicita obligarea pârâtului la restituirea următoarelor bunuri confiscate ca urmare a arestării tatălui său: 5620.73 dolari SUA, 1831.01,6 lire sterline._ franci francezi, 1675,31 lire egiptene, cantitatea de 2300 mp parchet, un inel cu diamant montura platina de 4.5 Karate, culoarea alb. A mai precizat, totodată, ca solicita si actualizarea sumelor de bani pe care statul roman nu le-a mai predat tatălui sau, cu indicele de inflație, dobânzile si penalitățile legale începând cu data de 22.02.1948 si pana la data restituirii.
Cu privire la inelul cu diamante, reclamantul a arătat ca acesta a fost achiziționat de tatăl sau din Egipt si o avea asupra lui la momentul arestării, întrucât dorea ca in ziua aceea sa o vândă, iar după ce cadavrul a fost restituit familiei, bijuteria nu a mai fost predata.
În anii 1946 si 1947, odată cu soluționarea problemelor financiare restante urma sa ii fie eliberat tatălui sau pașaportul, cu care urma sa plece cu familia, având astfel si posibilitatea de a dispune de suma de la Barclays Bank. Din cauza obstrucțiunilor permanente făcute de funcționarii comuniști, dispozițiile Președintelui Consiliului de Miniștrii nu au putut fi executate. După anul 1948 nu au mai putut fi ridicați de către mama sa pentru ca frontierele s-au închis, în mod special pentru persoanele care aveau in familie deținuți politici, conturi în băncile străine, chiar solicitarea unui pașaport în asemenea cazuri generând suspiciuni si putând provoca neplăceri.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul, deși legal citat, nu a depus întâmpinare, dar a fost reprezentat în instanța solicitând respingerea cererii.
Instanța a administrat, la solicitarea reclamantului, proba cu înscrisuri.
La termenul din data de 25.04.2010, reclamantul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost interpretate prin decizia nr.6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.
In motivare, recurentul a arătat ca dispozițiile legale menționate încalcă art. 16 alin.1 din Constituția României, întrucât nu pot fi acordate masuri reparatorii strict limitate pentru bunuri imobile sau cele incorporate imobilelor, creând o situație strict diferita unor categorii de cetățeni fata de o alta categorie, care prin masurile luate au fost prejudiciați cu bunuri de alta natura. De asemenea, sunt încălcate dispozițiile art. 21 din Constituție, privind accesul liber la justiție si art. 1 din Constituie, întrucât apariția deciziei nr. 6/2013 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție a desființat ultimele urme ale statului de drept in Romania.
Reclamantul a mai arătat ca au fost încălcate art. 15 alin.1, art. 20, art. 44, art. 46 si art. 124 din Constituție.
Prin pronunțarea deciziei nr.6/2013, reclamantul precizează ca Înalta Curte de Casație si Justiție si-a exercitat prerogativele constituționale in soluționarea recursurilor in interesul legii prin crearea de norme juridice, prerogativa ce aparține Parlamentului.
Textul de lege a cărui constituționalitate se invoca:
Art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 - “Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin.4, in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: ...b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietarii si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare”.
Astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 6/15.04.2013, pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție - “În interpretarea si aplicarea art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește ca pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesata sa nu fi obținut deja o reparație”.
Dispozițiile constituționale invocate în cauza:
Art. 1 alin. 3 – “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea si pluralismul politic, reprezintă valori supreme, in spiritul tradițiilor democratice ale poporului roman și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, si sunt garantate”.
alin. 5 – “În Romania, respectarea Constituției, a supremației sale si a legilor este obligatorie”.
Art. 15 alin.1 –“Cetățenii beneficiază de drepturile si de libertățile consacrate prin Constituție si prin alte legi si au obligațiile prevăzute de acestea“.
Art. 16 alin. 1 “Cetățenii sunt egali in fata legii si a autorităților publice, fara privilegii si fara discriminări “.
Art. 20 alin. 1 – “Dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte”
alin. 2 – “Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Art. 21 alin. 1 – “Orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților si a intereselor sale legitime”
alin. 2 – “Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
alin. 3 – “Părțile au dreptul la un proces echitabil si la soluționarea cauzelor .”
Art. 44 alin.1- “Dreptul de proprietate, precum si creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.
alin. 2 – “Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular.”
alin. 3 – “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despăgubire”.
alin. 4 – “Sunt interzise naționalizarea sau orice alte masuri de trecere silita in proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de alta natura discriminatorie a titularilor”.
alin. 8 – “Averea dobândita licit nu poate fi confiscata. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”.
Art. 46 – “ Dreptul la moștenire este garantat”.
Art. 124 alin.1- “ Justiția se înfăptuiește in numele legii”.
alin. 2 – “Justiția este unica, imparțiala si egala pentru toți”.
alin. 3 – “ Judecătorii sunt independenți si se supun numai legii”.
Prin sentința civilă nr. 694/27.05.2014 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale, a admis în parte cererea formulată de reclamant, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestării autorului reclamantului în perioada 21.02.1948 – 09.04.1948 și a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, examinând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, că potrivit disp. art. 29 din Legea 47/1992, rep., excepția invocata privește neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege in vigoare – art. 5 alin.1 lit. b din Legea 221/2009, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, ca prevederile legale apreciate ca fiind neconstituționale sunt in strânsa legătura cu soluționarea cauzei, dar si ca respectivele dispoziții legale nu au fost declarate, până în prezent, neconstituționale.
In opinia instanței, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost interpretate prin decizia nr. . 6/15.04.2013, pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție, nu contravin prevederilor constituționale indicate anterior. Astfel, disp. art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 au mai format obiectul controlului de constituționalitate, prin deciziile nr. 73/11.02.2014, nr. 98/27.02.2014, nr. 556/17.12.2013, Curtea Constituționala constatând ca acestea nu contravin art. 1 alin.3 si 5, art. 15 alin.1, art. 16 alin. 1, art. 21, art. 44, art. 124 din Constituția României.
Întrucât cererea de sesizare a Curții Constituționale este admisibila, așa cum s-a arătat anterior, instanța, in temeiul disp. art. 29 alin.4 din Legea 47/1992, rep., va sesiza Curtea Constituționala in vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.
Având in vedere ca, potrivit art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța trebuie sa se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor care fac inutila soluționare, in tot sau in parte, a fondului cauzei, asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea paratului la plata despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea unui inel cu diamant, sume datorate de stat autorului reclamantului in anul 1946 si sume depuse de acesta la banca, retine următoarele:
Dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, stabilesc dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acesteia, al soțului ori descendenților acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv la acordarea de despăgubiri constând in echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al masurilor administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Cu privire la interpretarea si aplicarea disp. art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr.6/2013, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție si a stabilit ca pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesata sa nu fi obținut deja o reparație. Așadar, în temeiul prevederilor legale menționate nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând contravaloarea unor bunuri mobile.
Având in vedere si caracterul obligatoriu pentru instanțe al dezlegărilor date problemelor de drept judecate (art. 330 ind. 7 Cod procedură civilă), instanța a constatat ca excepția în discuție este întemeiata, a admis-o si, pe cale de consecința, a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.
Pe fond, tribunalul a reținut că în baza mandatului de deținere nr.3073, la data de 22.02.1948, tatăl reclamantului, D. Alcibiade a fost arestat, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii de uneltire contra statului.
După cum a rezultat din certificatul de deces nr._, eliberat de Direcțiunea Politiei de Siguranța, D. Alcibiade a decedat la data de 09.07.1948, in timp ce se afla in arest.
Prin hotărârea nr.658/11.11.1993 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 118/1990, i-a fost recunoscut soției lui D. Alcibiade, D. F., dreptul la indemnizația prev. de Legea nr. 53/1993, reținându-se ca soțul sau a fost deținut politic.
Potrivit disp. art. 4 alin. 2 din Legea nr.221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3 din același act normativ, pot solicita instanței de judecata sa se constate caracterul politic al acestora.
În temeiul art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, “constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute in: a)...207-209...din Codul penal din 1936”.
Întrucât condamnarea pronunțata pentru infracțiunea de uneltire contra siguranței statului, prev. de art. 209 Cod penal din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic, tribunalul a apreciat că și masurile administrative, cum este măsura arestării autorului reclamantului, dispuse pentru aceeași infracțiune, constituie masuri administrative cu caracter politic.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamantul D. C. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului declarat de recurentul reclamant se arată că în speță nu solicită despăgubiri de la stat ci recuperarea bunurilor sale reținute abuziv din vina prepușilor statului roman în urma infracțiunilor grave săvârșite de agenți teroriști SMERSH in 1948, când statul de drept nu mai exista in România.
Recurentul reclamant a mai arătat că nerecuperarea bunurilor sale nu s-a mai făcut datorită motivelor de neprevăzut și de neînlăturat asociate cu existenta în România a regimului bolșevic de ocupație pana în decembrie 1989 și chiar ulterior acestei date cum au reținut Curtea Militară de Apel București in sentința 3/2009 in care se arata « Curtea constata ...ca prescripția răspunderii penale in cauza a fost suspendata de la momentul săvârșirii faptelor imputate (aprilie - iulie 1948) si pana la 01.10.1992 data abrogării art. 226 alin 3 cod procedură penală (pag.13-Anexele 1); ICCJ în Decizia 2579/2009 pag. 18: »Curtea constata ca prescripția răspunderii penale a fost suspendata de la momentul săvârșirii faptelor imputate (aprilie-iulie 1948) si pana la data de 1 Octombrie 1992 (Anexa 2.1).
În aceeași decizie instanța a reținut (pag 21 - Anexa 2.2): "Din interpretarea art. 358 alin.1 Cod penal cu referire la art. 358 alin 4 Cod penal, Înalta Curte constata ca acest text de lege nu se aplica exclusiv faptelor săvârșite in timp de război, care de altfel constituie o forma agravata, motiv pentru care dispozitivul sentinței este corect" și în pag. 22,23 (Anexele 2.3, 2.4): "Elementul material al infracțiunii de tratamente neomenoase in varianta care privește prezenta speța consta in acțiunea de supunere a răniților sau bolnavilor la tratamente neomenoase, respectiv greu de suportat fizic si umilitoare din punct de vedere moral».
În aceste condiții, corect a dispus prima instanța trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale și în raport cu aceasta infracțiune" pag. 23-Anexa 2.4)
Deși aplicarea deciziei 6/2013 a Secțiilor Unite nu este general obligatorie în aplicarea și soluționarea proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată, fiecărui judecător revenindu-i sarcina de a pronunța o soluție pe baza probatoriului administrat în cauza respectivă, instanța de fond motivează hotărârea prin care i s-a respins cererea de acordare a despăgubirilor tocmai pe aceasta decizie.
Recurentul reclamant a susținut că în speță nu este vorba de restituirea bunurilor confiscate și de efectul măsurii administrative cum eufemistic menționează Legea 221/2009 pentru a acoperi caracterul terorist al activității SMERSH si crimele contra umanității săvârșite de aceasta organizație.
De asemenea recurentul reclamant a arătat că nu a existat nici o hotărâre de confiscare, nici un proces, nici o condamnare și nici măcar un proces verbal de confiscare.
Recurentul reclamant precizează că tatăl său a fost răpit de pe . teroriste « SMERSH ».
Fără existența măcar a unor indicii de vinovăție (Ordonanța SPM 7/P//1998 si decizia ICCJ 2579/2009 (pag 4: «Prin ordonanța secției Parchetelor militare din 16.01.1998, referitoare la D. Alcibiade, se arată ca fapta imputată acestuia nu este dovedită de probele aflate la dosar, fiind arestat în baza unui denunț anonim, nu se regăsesc probe care să susțină legalitatea arestării sale si nici vreun document de soluționare a cauzei » - Anexa 2.5) si: »corect a dispus prima instanța trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale și în raport cu aceasta infracțiune » (tratamente neomenoase - nota mea) « în condițiile in care petentul susține ca intimații Z. N. si Dulbergher (D.) Misu au dispus arestarea numitului D. Alcibiade la data de 21 aprilie 1948 sub învinuirea de « uneltire contra siguranței statului », doar în baza unui denunț anonim, fără a exista nici măcar indicii cu privire la aceasta învinuire » (pag 23 - Anexa 2.4).
Se menționează că deși Alcibiade D. fusese filat 2 ani si i se efectuase o percheziție domiciliara a fost deținere în clandestinitate, fără informarea familiei, de către aceiași. A fost deținerea nelegala, fără prelungirea mandatului de arestare după prima luna de la arestare. A fost refuzul de a comunica familiei, la cererea acesteia, că este arestat. A fost înfometarea sistematica, așa cum rezulta din depozițiile martorelor. A fost refuzul acordării asistentei medicale in arest si refuzul de a-l interna in spitalul penitenciarului Rahova, urmărind omorârea sa. A fost falsificarea de către "medicii" MAI a certificatului de deces întocmit chiar in arest. A fost jefuirea sa de inelul pe care-l luase sa-l vândă in dimineața arestării. Toate masuri cu caracter terorist săvârșite de administrația bolșevica de ocupație.
Recurentul reclamant a menționat că aceste masuri împreuna cu multe altele similare au dus la săvârșirea infracțiunii de genocid, menționate in raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza Dictaturii Comuniste, susținere însușita de dl Președinte T. Basescu in discursul in fata Parlamentului din decembrie 2006.
Refuzul instanței de a dispune restituirea bunurilor reclamantului ar echivala cu recunoașterea faptului ca intre statul terorist edificat in România in 1948 de agenții SMERSH si S. R. actual nu este nici o diferența, ca România actuală nu este stat de drept si accepta să beneficieze de crimele săvârșite cu 70 ani in urma contra propriilor cetățeni, cu ascunderea acestor acte teroriste .
În opinia recurentului reclamant, unii din judecătorii de azi sunt la fel ca "asesorii populari" din 1950 și solicită recuperarea tuturor bunurilor menționate în referatul Casei Autonome a Pădurilor Statului din 31 Iulie 1946 depus la dosar pentru lichidarea drepturilor cuvenite d-lui Al. D. rezultând din convenția de reprezentanta pentru Mediterana si Orient » si bazat pe 7 anexe doveditoare.
Referatul are puterea unui act justificativ din care rezultă faptul ca S. R. trebuia sa-i predea reclamantului sumele prevăzute in Referat si 2400 mp parchet, respectiv creanțe. Acest lucru neîntâmplându-se exclusiv ca urmare a arestării ilegale a tatălui reclamantului.
În acest sens, a arătat reclamantul, nu se vorbește de o prescripție a însușirii creanței, termenul prescripției fiind întrerupt până la data formulării cererii de despăgubire pe Legea nr. 221/2009.
Urmare a constatării caracterului politic al detenției, instanța de fond trebuia să analizeze cauza nu prin prisma deciziei 6/2013 a Secțiilor Unite ale ICCJ ci în justificarea formarii propriei convingeri, care nu putea fi făcuta decât pe baza documentelor existente la dosar.
Decizia 6/2013 a Secțiilor Unite este o decizie pronunțată în scopul unificării jurisprudenței și nu se referă în concret la cauza recurentului reclamant și a restituirii sumelor pe care S. R. nu a înțeles să i le pună la dispoziție nici până în momentul de fata.
Recurentul reclamant mai arată că nu se poate vorbi despre existenta unui stat de drept în România când acest stat nu-si onorează creanțele nici după 70 ani, fiind încălcata prevederea constituționala care arata: «Creanțele asupra statului sunt garantate ». Neonorarea având loc exclusiv din vina statului.
Recurentul reclamant consideră că refuzul instanței de a-i restitui aceste bunuri ar echivala cu achiesarea de către instanță, S. R. de astăzi la crimele contra umanității si actele teroriste ale agenților SMERSH care activau în România în 1948, la legitimarea acestor infracțiuni grave.
Refuzul instanței de a-i restitui bunurile, în opinia recurentului reclamant, ar situa-o pe poziția cominternista a autorităților din 1950 care refuzau romanilor condiția umana, atribuindu-le o condiție sub a necuvântătoarelor, lipsindu-i de orice drept, poziție ce permitea si justifica implicit săvârșirea genocidului. Prin mijloace teroriste.
Potrivit art.33 al 2 g) din Legea 535/2004 de prevenire si combatere a terorismului, ascunderea actelor de terorism este de asemenea un act de terorism.
Se mai precizează că nu există nici un temei de drept pentru care petenților care au promovat acțiuni soluționate anterior apariției deciziei 6/2013 să le fie restituite bunurile iar celorlalți nu, fiind astfel instituita discriminarea si încălcat principiul dreptății ca valoare suprema a Statului R..
Cele de mai sus in condițiile in care in mai multe decizii ale Curții Constituționale (de ex 796/22.09.2012) aceasta a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 al (1) lit. b) din Legea nr. 221/09.
În final, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului și restituirea dosarului la instanța de fond în vederea administrării probatoriului solicitat prin cererea de chemare în judecată.
În motivarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct. 5 și 9 și art. 3041 C.pr.civ., se arată următoarele:
1.Prin primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.5 C.pr.civ., recurentul pârât a susținut că prin sentința pronunțată, constatând caracterul politic al măsurii arestării autorului reclamantului, instanța a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei de interes al acestui capăt de cerere, deși, reținând în penultimul alineat al filei nr.2 din sentință, faptul că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii arestării autorului reclamantului ca lipsit de interes, acest fapt constituind motiv de nelegalitate conform prevederilor art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Potrivit prevederilor art.21 alin.3 din Constituție și ale art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, părțile au dreptul la un proces echitabil.
Unul din aspectele derulării unui proces echitabil îl reprezintă soluționarea cauzei în ansamblul său, instanța având obligația de a se pronunța asupra tuturor excepțiilor invocate de părți, aspectelor de fapt și de drept puse în discuție de părți, atât în primă instanță, cât și în căile de atac.
Neanalizarea unei excepții sau a unor cereri formulate în fața instanței de fond, sau a unei critici din căile de atac, presupune încălcarea dreptului părților la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție prevăzute de lege, fapt ce cauzează pârâtului S. R. o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin constatarea nulității sentinței recurate.
În opinia recurentului pârât sunt pe deplin aplicabile prevederile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, iar prin coroborare cu prevederile art.312 alin.5 Cod procedură civilă a solicitat admiterea sub acest aspect a recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la Tribunalul București spre rejudecarea fondului.
2.Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ., recurentul critică sentința ca fiind dată în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Prin prezentele motive, cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii condamnării autorului reclamantului, recurentul pârât reiterează excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere următoarele considerente:
În cuprinsul art. 1 din Legea nr. 221/2009 se arată următoarele:
"Art.1.(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a) art. 185-187, 190, 191, 1931, 194, 1941-1944, 1961, 197, 207-209, 2091-2094, 210-218,_, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 23 f, 258-267, 267, 2687, 2688,_,_,_,_, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea l, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie
existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;
c) Legea nr.190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;
d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;
e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;
f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;
g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea statului și propășirea economiei naționale publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;
h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor, munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;
i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru Sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 agust 1950;
j) art. 166 alin. 2, ari. 237 și ari. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968."
Față de cele prezentate rezultă fără dubiu că, primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii condamnării la care a fost supus autorul reclamantului este lipsit de interes motivat de faptul că prin Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la art.1 din Legea 221/2009 se regăsesc măsurile la care a fost supus acesta.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că măsurile la care a fost supus autorul reclamantului, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Recurentul pârât a menționat că reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar că aceste măsuri au de drept caracter politic.
Prin urmare în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii arestării dispuse față de autorul reclamantului, din moment ce caracterul politic este recunoscut de drept.
În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 694/27.05.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV-a Civila, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii arestării dispuse împotriva autorului reclamantului și respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
De asemenea, recurentul pârât a solicitat admiterea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei Tribunalului București spre rejudecarea fondului; admiterea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii arestării autorului reclamantului și respingerea acestui capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes.
Recurentul reclamant D. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului formulat de către recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat.
Nu s-au solicitat și administrat probe noi în faza recursului.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursurile formulate ca fiind nefondate potrivit considerentele ce vor fi expuse în continuarea.
Astfel, în ceea ce privește recursul formulat de recurentul reclamant, Curtea, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de fond nu ar fi avut în vedere faptul că prin acțiune nu s-au solicitat despăgubiri de la pârât, ci recuperarea bunurilor sale reținute abuziv de S. R. ceea ce ar exclude de la aplicare decizia pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 6/2013, Curtea le apreciază nefondate.
În acest sens, este de reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul, în calitate de succesor al autorului său, ce a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic dispuse la data de 22.02.1948, urmărește angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului în condițiile prevăzute de dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009.
În cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală reclamantul, în calitate de titular al acțiunii civile pretinde încălcarea unui drept subiectiv civil de natură nepatrimonială sau patrimonială având ca autor pe pârât; pentru a izbândi în demersul său, reclamantul trebuie să facă dovada întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale cu privire la pârât, respectiv nu doar a săvârșirii unei fapte ilicite de către subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, ci și a unui prejudiciu suferit ca urmare a acestei fapte ilicite.
Totodată, după cum a consacrat doctrina, încălcarea unui drept civil ce produce un prejudiciu dă naștere unei obligații la dezdăunare indiferent dacă este antrenată răspunderea contractuală sau delictuală în sarcina subiectului pasiv al raportului juridic, art. 1073 din cod civil ce se referă la răspunderea civilă contractuală are aplicabilitate și în materia delictuală în condițiile în care răspunderea contractuală este doar o specie a celei delictuale (Teoria generală a obligațiilor autori C. S. și C. B. Ed. All fila 289 și urm.).
Prin urmare, recurentul solicită angajarea răspunderii civile a statului pentru bunurile de care a fost „păgubit” ca urmare a arestării autorului său cu titlul de daune interese compensatorii, corespunzător prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a faptei ilicite a prepușilor intimatului-pârât.
În ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia aplicarea deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 6/2013 nu ar fi obligatorie pentru instanțe, care ar avea obligația de a pronunța hotărârile judecătorești în temeiul convingerii judecătorului și pe baza probelor administrate, Curtea reamintește recurentului faptul că, potrivit prevederilor art. 126 din Constituția României, instanțele judecătorești au misiunea constituțională de a aplica legea, respectiv, de a soluționa litigiile ce le sunt deduse în baza actelor normative elaborate de puterea legiuitoare. În efectuarea justiției, instanțele aplică legea iar nu soluționează litigiile deduse potrivit convingerii lor, după cum susține recurentul, deoarece aceasta ar echivala cu depășirea atribuțiilor fixate prin lege puterii judecătorești și cu încălcarea principiilor separației puterilor.
Mai mult, instanțele au, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, obligația de a aplica deciziile pronunțate în recurs în interesul legii de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, dezlegarea dată problemelor de drept soluționate prin asemenea decizii fiind obligatorie pentru instanțe.
Totodată, prevederile mai sus menționate interpretate logic, gramatical și teleologic, nu disting după cum litigiile în care se pune problema aplicării unor norme juridice dezlegate printr-un recurs în interesul legii se aflau sau urmau a se afla pe rolul instanțelor judecătorești, iar în situația în care o asemenea acțiune se afla deja pe rolul instanței la data pronunțării unei decizii în recurs în interesul legii, cu atât mai mult se impune a se da efect acestei decizii pentru a se asigura o aplicare justă și echitabilă a normei juridice față de toți subiecții normei în discuție.
În fine, în ceea ce privește susținerea recurentului, potrivit căreia ar fi relevantă în cauză decizia Curții Constituționale nr.206 din 29 aprilie 2013, Curtea constată că prin această decizie s-a admis excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art.414^5 alin.4 din Codul de procedură penală, și s-a constat că "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituțională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) și (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) și ale art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și Deciziei Curții Constituționale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.
Prin urmare, în condițiile în care, în cauză nu se pune problema aplicabilității deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 8/2010, referitoare la interpretarea unor norme ale Codului penal, această decizie nu are nici o relevanță în speța de față.
Mai mult, în ceea ce privește decizia nr. 6/2013 a Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta nu a fost constatată a fi neconstituțională prin vreo decizie a instanței de contencios-constituțional și, prin urmare, nu poate fi înlăturată de la aplicare de către instanțele judecătorești sub acest pretext.
Curtea reamintește, totodată, recurentului, faptul că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția României, doar deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești de la data publicării lor în Monitorul Oficial.
În ceea ce privește susținerea recurentului, potrivit căreia, Legea nr. 221/2009 ar prevedea „eufemistic” pentru măsurile de natura celor dispuse în privința autorului său confiscarea și faptul că arestarea reprezintă o măsură administrativă, Curtea constată că acestea reprezintă critici la adresa însuși actului normativ ce nu pot face obiectul cenzurii instanțelor judecătorești, care au obligația de a aplica legea emisă de legiuitor, iar nu de a o înlătura de la aplicare.
Nici criticile recurentului referitoare la decizia nr. 2579/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot fi primite, deoarece acestea nu pot forma, eventual decât obiectul căilor de atac prevăzute de lege, hotărârea judecătorească bucurându-se de prezumția absolută legală că exprimă adevărul.
În privința susținerilor potrivit cărora, în cazul autorului recurentului s-ar fi săvârșit infracțiunea de genocid și cele privind incidența în cauză a art. 33 alin. 2 din Legea nr. 535/2004, și acestea sunt vădit nefondate, deoarece potrivit Constituției și legilor în vigoare, în situația în care se consideră victima unei infracțiuni, recurentul poate obține constatarea săvârșirii acesteia adresându-se, în condițiile prevăzute de Codul penal și Codul de procedură penală, organelor de urmărire penală.
Nici susținerile recurentului potrivit cărora refuzul instanței de a aplica legea în sensul pe care aceste îl dorește, ar reprezenta o încălcare a statului de drept și acelea că judecătorii sunt ca „asesorii populari din anii 50” sunt vădit lipsite de temei și tendențioase, fiind formulate în contradicție cu normele prevăzute de Constituție și de legi, care reglementează competența instanțelor judecătorești, principiul separației puterilor în stat și puterea obligatorie a normelor juridice.
În fine, în ceea ce privește susținerile recurentului privind relevanța în cauză a considerentelor deciziei Curții Constituționale nr.796/2012, Curtea reține că sunt relevante considerentele acestei decizii, instanța constituțională reținând că: ,,examinând dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, Curtea constată că acestea reglementează acordarea de despăgubiri pentru prejudicii materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare cu caracter politic sau ca efect al măsurii administrative asimilate acesteia.
Legea nr. 221/2009 este un act normativ cu caracter reparatoriu ce completează cadrul juridic preexistent în momentul adoptării sale în materia reparațiilor pentru suferințele cauzate de regimul comunist. Caracterul complementar al acestui act normativ rezultă din normele de trimite la celelalte acte normative în vigoare din domeniu, cuprinse la art. 5 alin. (4) din lege, potrivit cărora: "Prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art.1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)."
În privința acordării despăgubirilor pentru prejudicii materiale, este adevărat că textul art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expressis verbis natura acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, însă acesta nu reprezintă un argument suficient pentru constatarea neconstituționalității normei juridice. În acest sens, Curtea observă că, potrivit dispozițiilor de lege examinate, acordarea acestor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate acționează în condițiile în care bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Totodată, conform art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare."
Identificarea textelor de lege în vigoare, incidente într-un anumit domeniu la un moment dat, și coroborarea acestora în funcție de aprecierea rangului actului normativ din care norma juridică incidentă face parte, urmate de interpretarea și aplicarea acestora în cazuri concrete, caracterizate prin împrejurări de fapt proprii, reprezintă operațiuni ce intră în competența judecătorului a quo. Totodată, pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, subiectele prevăzute de art. 329 din codul de procedură civilă au posibilitatea de a promova un recurs în interesul legii, solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.,,
În ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia, aplicându-se decizia nr.6/2013 dată în recursul în interesul legii ar fi discriminat, Curtea reține că pentru a se reține existența unei discriminări, C.C.J.E. a stabilit în jurisprudența sa un set de elemente ce trebuie verificate când se ridică o problemă ce ține de principiul egalității: (1) un tratament diferențiat aplicat (2) unor situații egale (3) fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă sau dacă (4) nu există proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. În cauză însă, aplicarea legii nu poate cauza discriminare câtă vreme interpretarea generală și obligatorie a normei juridice față de toți subiecții de drept reprezintă o justificare obiectivă și rezonabilă pentru un tratament diferențiat, și sub acest aspect susținerile recurentului fiind vădit nefondate.
Analizând recursul formulat de către recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține că prin primul motiv de recurs se susține că instanța de fond a omis a se pronunța asupra excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării autoului recurentului reclamant, ceea ce i-ar încălca recurentului dreptul la un proces echitabil și ar atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.5 C.pr.civ.
Acest motiv de recurs este nefondat.
În acest sens, Curtea constată că, pentru a fi incidente prevederile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, este necesar ca actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale să producă părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Este adevărat că instanța fondului a omis a se pronunța asupra excepției invocate de către reprezentantul recurentului-pârât la ultimul termen de judecată, însă, această încălcare a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate de către pârât nu a produs vreo vătămare intereselor procesuale ale acestei părților și nu i-a încălcat în vreun fel dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, după cum se va expune mai jos, excepția lipsei de interes a reclamantului de a solicita constatarea caracterului politic a condamnării autorului său era vădit nefondată.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul pârât susține că instanța a aplicat greșit prevederile art.1 alin.2 din Legea nr. 221/2009 cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii condamnării autorului reclamantului, astfel că se impunea admiterea excepției lipsei de interes în ceea ce acest capăt de cerere.
Și acest motiv de recurs este vădit nefondat.
În acest sens, Curtea constată că prima instanță a făcut în cauză în privința autorului recurentului, D. Alcibiade, aplicarea prevederilor art.4 alin. 2 din Legea nr.221/2009, reținând că acesta a făcut obiectul măsurii administrative a arestării în baza mandatului de deținere nr.3073, la data de 22.02.1948, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii de uneltire contra statului, prevăzută de art.209 din Codul Penal al României din 1936. Instanța a reținut că deși condamnarea pronunțata pentru infracțiunea de uneltire contra siguranței statului, prev. de art.209 C.pen. din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic, și masurile administrative, cum este măsura arestării autorului reclamantului, dispuse pentru aceeași infracțiune, constituie masuri administrative cu caracter politic.
În acest sens, Curtea constată că instanța fondului nu a făcut în cauză aplicarea prevederilor art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, astfel că susținerile recurentului pârât privind greșita aplicare a acestor prevederi apare ca nefondată.
Totodată, Curtea reamintește recurentului pârât faptul că măsura arestării autorului recurentului nu face parte dintre măsurile administrative prevăzute de cele art.3 din Legea nr.221/2009 și nu se încadrează nici în ipoteza prevederilor art.1 alin.2 din aceiași lege deoarece ,,arestarea,, chiar având caracter politic, nu poate fi asimilată unei ,,condamnări politice,, în sensul prevederilor menționate, și prin urmare exista un interes actual, legitim, just și actual al reclamantului pentru a obține pe cale judecătorească constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul său.
Prin urmare, nu se poate nega dreptul reclamantului de a sesiza o instanță de judecată care să se pronunțe cu privire la împrejurarea dacă măsura la care a fost supus autorul său se încadrează sau nu în prevederile invocate ale Legii nr. 221/2009. Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art.10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art.14 pct.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, instanța de judecată sesizată fiind obligată să se pronunțe cu privire la dreptul civil invocat de reclamant.
În consecință, în condițiile în care posibilitatea de a sesiza instanța nu poate fi negată reclamantului iar dreptul invocat de aceasta, respectiv constatarea caracterului politic al arestării autorului său, a fost confirmat de instanță în baza unei legi în vigoare, nu se poate susține lipsa interesului acestuia de a formula o astfel de cerere. Nu se poate susține că această cerere este lipsită de interes ca urmare a constatării neconstituționalității textului legal care prevedea acordarea daunelor morale având în vedere că, astfel cum s-a arătat în decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010, recunoașterea măsurii contrare drepturilor omului are scopul de a oferi o satisfacție de ordin moral, pe lângă măsurile reparatorii deja adoptate prin alte acte normative.
Pentru aceste considerente, văzând prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul reclamant și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul reclamant D. C. și recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 694/27.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. B. I. P. B. A. S.
GREFIER,
V. Ș.
Red. B.A.S
Tehnored. TI/PS
2 ex/23.04.2015
Jud. fond: S. V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 519/2014. Curtea de Apel... | Strămutare. Decizia nr. 1602/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
