Pretenţii. Decizia nr. 179/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 179/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 20578/3/2012
Dosar nr._
(2128/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 179
Ședința publică de la 10.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - FĂNICA PENA
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public, P. de pe lângă Curtea de Apel a fost reprezentat de procuror - E. I..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant, A. S., precum și de recurentul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1562/03.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._ .
P. are ca obiect – pretenții în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, recurentul-reclamant, Abduriam S., personal, identificat cu C.I. . nr._/14.02.2007 și asistat de avocatul, P. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberată de Baroul București, consilier juridic, A. C., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice conform delegației de la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de administrat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Avocatul recurentului reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
În subsidiar, în situația în care instanța va trece peste această cerere și că se va aprecia că se impune suplimentarea probatoriului printr-o expertiză, pentru a se identifica cuantumul exact al despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, să se dispună trimiterea cauzei la Tribunalul București.
Apreciază că cele două decizii avute în vedere de Tribunalul București nu sunt aplicabile în speță, care vin în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție și ale art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră egalitatea în drepturi și interzicerea oricărei forme de discriminare.
Consideră că este dreptul lor de a se adresa instanțelor de judecată și a invoca o . prevederi legale, pe care legiuitorul le-a dat într-o anumită formă, iar faptul că ulterior aceste prevederi sunt contestate, consideră că este o chestiune care într-un stat de drept nu trebuie să se întâmple.
Arată că sunt dosare care au avut ca temei dispozițiile Legii nr. 221/2009 și care au fost executate, respectiv că unele persoane au parcurs acest drum, iar reclamantului i se oprește acest drum, pentru considerente străine de pricină.
Recurentul reclamant și familia sa au suferit niște represiuni foarte grave,
au locuit la C., au avut o situație materială bună, fiind o familie respectată, iar ulterior datorită vicisitudinilor și a vieții socio politice, s-a decis ca aceștia să fie deportați, luându-li-se toate bunurile.
În ce privește prejudiciul material solicitat de reclamant, pentru bunurile mobile confiscate și față de care instanța de fond a apreciat că este nefondat, consideră pripită concluzia instanței și arată că reclamantul și-a precizat cererea, în sensul că bunurile la care se referă sunt bunuri mobile.
Într-adevăr există mai multe modalități administrative, care reglementează modalitatea de restituire a bunurilor confiscate, care se referă la bunuri imobile, însă în cauză este vorba despre bunuri mobile.
Cu referire la recursul declarat de pârâtul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Chiar dacă măsura deportării familiei reclamantului este de drept prevăzută în lege ca având caracter politic, însă nicăieri în cuprinsul Legii 221/2009 nu se arată că se constată de drept această măsură și că nu mai poate fi analizată.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Consilierul juridic al recurentului-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având cuvântul pe recursul lor, solicită admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii primului capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes, motivat de faptul că măsura administrativă suferită de reclamant, este prevăzută de drept ca având caracter politic.
Pe recursul părții adverse, solicită respingerea acestuia ca nefondat, consideră că în mod corect instanța de fond apreciat că se aplică dispozițiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cu privire la daunele morale, iar referitor la acordarea despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate, solicită a se avea în vedere că se aplică dispozițiile Deciziei nr. 6 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurentul reclamant, ca nefondat.
Apreciază că în cauză nu se poate vorbi de existența unui drept recunoscut de legislația Europeană, drept ce ar fi fost încălcat prin deciziile Curții Constituționale, prin care dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 a fost declarate neconstituționale, iar intervenția Curții Constituționale nu poate fi asimilată unui intervenții intempestive, fiind o procedură normală.
Mai mult, în cauză nu este vorba de o situație discriminatorie, între persoanele care au solicitat despăgubiri pentru bunurile mobile și cele care au solicitat despăgubiri pentru bunurile imobile, așa cum se susține prin motivele de recurs.
În opinia sa, în mod corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 221/2009, stabilesc că se acordă despăgubiri doar pentru bunurile imobile, ce fac obiectul legilor de reparație.
În ce privește recursul declarat de pârâtul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea acestuia, întrucât, în mod corect a reținut instanța fondului, că măsura administrativă la care a fost supusă familia reclamantului este prevăzută expres în Legea nr. 221/2009, astfel că această cerere este lipsită de interes.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1562/3.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în dislocarea reclamantului și a numiților B. Saip, B. Pevizie, A. Seadet, Meva Memnune, A. Neriman, A. Mucader și în stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei MAI nr. 239/1952.
S-a respins cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral și material suferit, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă sub nr._, la data de 06.06.2012, reclamantul A. S. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în . N. luate față de familia sa, dispusă prin Decizia MAI nr. 239/02.08.1952; obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro (echivalent în lei la data plății efective), reprezentând daune materiale - echivalentul bunurilor confiscate; obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 Euro (echivalent în lei la data plății efective), reprezentând daune morale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la începutul anilor 50, familia de origine a reclamantului (tatăl B. Saip, mama B. Pevizie, precum și cei șase copii, reclamantul A. S., A. Neriman, A. Memnune, A. Seadet, A. Mucader și I. Leibe) locuia în județul C.. Prin Decizia MAI nr. 239/02.08.1952 în privința familiei reclamantului s-a dispus măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu în . N., din rațiuni politice. De altfel, în urma demersurilor întreprinse, în baza Ordonanței de Urgență nr. 241/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, în privința membrilor familiei, au fost emise, de Comisia pentru constarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, din cadrul Ministerului Justiției, decizii privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, după cum urmează: Decizia nr. 1914/06.09.2007 pentru B. Saip (tatăl reclamantului); Decizia nr. 1915/06.09.2007 pentru B. Feuzie (mama); Decizia nr. 1190/21.06.2007 - Apaz Neriman (născută A. Neriman); Decizia nr._/09.08.2007 - Meva Memnune (născută A. Memnune); Decizia nr. 1224/12.07.2007 - Abdulgelil Seadet (născută A. Seadet). În cuprinsul respectivelor decizii se menționează faptul că persoanele la care se referă au fost supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive. S-a procedat la confiscarea totală a averii - casa de locuit curtea, terenul agricol, animalele, uneltele de muncă, iar măsura a fost ridicată la data de 07.02.1954 prin Decizia MAI nr. 5069/1954.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Reclamantul a precizat în scris faptul că daunele materiale solicitate în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere se referă în mod exclusiv la bunurile mobile ce au aparținut familie reclamantului, astfel cum acestea au fost identificate prin precizarea depusă la termenul de judecată din data de 08.01.2013.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei testimoniale, ce au fost admise de către tribunal, în temeiul dispozițiilor art. 167 alin. 1 C.proc.civ., ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, tribunalul reține următoarele considerente:
Prin Decizia MAI nr. 239/02.08.1952 s-a dispus măsura administrativă de dislocare și de stabilire a domiciliului obligatoriu din județul C. în . N., a reclamantului A. S. și a familiei sale formate din numiții B. Saip, B. Pevizie, A. Seadet, Meva Memnune, A. Neriman, A. Mucader.
Potrivit disp. art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 239/1952 a Ministerului Afacerilor Interne.
Prin urmare, tribunalul constată că reclamantul și familia sa au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, calificată astfel în mod expres de lege, motiv pentru care va admite în consecință acest capăt de cerere.
Tribunalul apreciază însă că cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea familiei sale este neîntemeiată, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit disp. art. 147 alin. 1 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.
În conformitate cu disp. art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, tribunalul constată că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni, și-a încetat efectele juridice.
Independent de justețea soluției pronunțate de Curtea Constituțională, tribunalul este obligat să respecte deciziile acesteia, cu atât mai mult cu cât în cazul constatării neconstituționalității unor norme juridice, se consideră că dezacordul cu legea supremă a existat încă de la data adoptării acesteia, afectându-i ca atare valabilitatea, chiar dacă efectele deciziei Curții Constituționale vizează numai perioada ulterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea daunelor materiale, reprezentate de contravaloarea bunurilor mobile confiscate, tribunalul apreciază că acesta nu este fondat, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial în data de 29.04.2013 a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/15 aprilie 2013, pronunțată în recurs în interesul legii cu privire la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. b. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, cu efect obligatoriu pentru instanțele judecătorești în soluționarea cauzelor.
Astfel, în interpretarea și aplicarea dispozitiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completarile ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, sub imperiul carora partea interesata sa nu fi obtinut deja o reparatie.
Astfel, Înalta Curte a reținut că din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate — anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare —, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Or, deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate”, fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.
Interpretarea gramaticală a normei analizate conduce la aceeași concluzie. Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (…), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (…) în condițiile Legii nr. 10/2001 (…) sau ale Legii 247/2005”.
Termenul „respective” se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.
Concluzia este susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: „Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație — Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare —, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante”.
Împotriva sentinței civile nr.1562/03.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, au formulat recurs reclamantul A. S. și pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, criticând-o pentru nelegalitate.
1. În recursul formulat de către reclamant, s-a considerat că se impune efectuarea în cauză a unei expertize de evaluare cu privire la soluția pe capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri și trimiterea cauzei la Tribunalul București pentru rejudecare, cu recomandarea de efectuare a expertizei, ca efect al desființării parțiale a sentinței recurate, cu menținerea soluției privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
În subsidiar, dacă se va considera că însăși instanța de recurs poate soluționa fondul cauzei, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și ulterior precizată în integralitate, inclusiv pe capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri și menținerea soluției privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Soluția de respingere a cererii privind acordarea despăgubirilor care se întemeiază pe deciziile Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360/2010 și decizia pronunțată în recursul legii nr.6/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție se apreciază ca fiind netemeinică și nelegală, astfel:
Potrivit dispozițiilor procedurale din dreptul românesc, deciziile sus menționate sunt obligatorii, teoretic, pentru instanțele de judecată, dar instanțele au dreptul de a refuza aplicabilitatea lor dacă vin în contradicție cu dispoziții legale ce se impun cu o forță juridică mai mare.
Prin cele două decizii ale Curții Constituționale și decizia în recursul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr.6/2013, au fost încălcate grav anumite drepturi recunoscute de legislația europeană și consacrate chiar de dispozițiile legii fundamentale în România, respectiv art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.16 din Constituție, care consacra egalitatea în drepturi și interzicerea oricărei forme de discriminare, dar și art.6 din C.E.D.O. privind procesul echitabil.
Recurentul a citat din argumentarea unei decizii nr.303/3.03.2009 a Curții Constituționale privitoare la activitatea legiuitorului care este limitată de obligativitatea respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale înscrise în Constituție și în reglementările internaționale, iar reglementarea exercitării accesului la justiție fiind condiționată în sensul de a nu se aduce atingere dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (sublin.red.).
Tot astfel și judecătorul trebuie să se abțină de la orice soluție prin care s-ar aduce atingere principiului egalității și s-ar crea o situație de discriminare, respectiv în speță, ar trebui înlăturate de la aplicare deciziile Curții Constituționale și decizia nr.6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care restrâng aplicabilitatea unor texte de lege având drept consecință, aplicarea unui regim diferențiat pentru anumite categorii de persoane (sublin.red.).
Legiuitorul s-a referit în cuprinsul art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 la bunuri confiscate, nu la bunuri imobile confiscate, fiind aplicabil principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – regulă de interpretare logică a legii civile, potrivit căreia, unei formulări generale a textului legal trebuie să îi corespundă o aplicare a sa generală, fără a fi introduse distincții pe care acesta nu le conține.
Trimiterea la Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 vizează situația în care, între bunurile confiscate s-au aflat și imobile pentru care persoanele îndreptățite au obținut despăgubiri în temeiul legilor susmenționate, pentru evitarea obținerii dublei despăgubiri pentru același imobil.
S-a solicitat admiterea recursului, în sensul celor solicitate prin petitul cererii de recurs.
2. În recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat sentința pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, invocând excepția lipsei de interes cu privire la acest capăt de cerere.
S-a solicitat a se avea în vedere că măsura administrativă la care a fost supus reclamantul și familia sa este prevăzută în enumerarea din art.3 din Legea nr.221/2009 (lit.e).
Așadar, caracterul politic este recunoscut de drept, astfel că instanța nu mai poate să constate altceva, decât ceea ce prevede legea, cererea fiind lipsită de interes.
În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supus reclamantul și familia sa, ca lipsit de interes.
Nu s-au administrat noi probe în recurs.
1.Recursul reclamantului nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Curtea constată mai întâi că recurentul reclamant, în fapt critică deciziile Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360/2010 și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materie, în recursul legii, în scopul unificării practicii judiciare, cu solicitarea că instanța de judecată ar fi avut obligația să treacă peste acestea și totuși să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral solicitate, în numele superiorității reglementărilor de ordin internațional.
O astfel de susținere este însă nefondată și nu poate fi primită, însăși Curtea Constituțională reținând că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor care au suferit în vechiul regim comunist, făcând chiar trimitere la jurisprudența C.E.D.O. (c.Klaus și Kiladze c.Georgiei din 2.02.2010, în sensul că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate în trecut.
Scopul legii nu este atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este imposibil – ci de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare dreptului omului.
Invocarea speranței legitime privind obținerea de despăgubiri morale în baza art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009, inițial, nu poate fi primită, întrucât instanța de judecată ar încălca principiul supremației legislative, potrivit căruia instanța de judecată nu este îndrituită ca, în condițiile în care puterea legiuitoare a înțeles să organizeze un anumit cadru procesual pentru acordarea unor despăgubiri, care ulterior s-a dovedit a fi, prin uzarea de mecanismul controlului constituțional, ca nefiind corespunzător principiilor de ordin constituțional, să se poată substitui, prin acordarea altor despăgubiri, în afara celor deja recunoscute prin procedeul legislativ astfel revizuit.
Instanța de judecată este chemată să aplice și să interpreteze dispozițiile legale, exclusiv prin raportarea la situația de fapt dedusă judecății, iar nu la circumstanțe extrinseci.
Diferența de tratament a fost motivată în chiar cuprinsul deciziilor Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360/2010, contextul în care aceasta se manifestă constituind o cerință de ordin obiectiv legitim, cerința fiind proporțională.
În consecință, împrejurarea că anumitor persoane, instanțele judecătorești le-au acordat despăgubiri bănești în temeiul Legii nr.221/2009, anterior publicării deciziilor Curții Constituționale susmenționate în Monitorul Oficial al României, invocată ca și argument în susținerea tratamentului nediscriminatoriu, Curtea nu-i poate da astfel eficiență, având în vedere considerentele reținute mai sus, astfel încât să conducă la reformarea sentinței recurate și acordarea despăgubirilor solicitate.
Astfel, încălcarea drepturilor fundamentale privind egalitatea în drepturi și nediscriminarea nu pot fi reținute în speță, ca și al celui privind accesul la un proces echitabil, părților asigurându-li-se deopotrivă, în instanță, asigurarea echilibrată a drepturilor procesuale în cauza pendinte, în limitele legale.
Tot astfel, nu poate fi primită critica vizând respingerea greșită de către prima instanță a cererii privind restituirea bunurilor confiscate, altele decât bunurile imobile în temeiul art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009, potrivit interpretării personale date textului de lege, de către recurent, altul decât cel stabilit deja în practica judiciară în materie, confirmat prin decizia dată în recursul legii nr.6/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care instanțele sunt chemate să le respecte, având o astfel de „obligație” conform art.3307 alin.4 C.proc.civ., iar nu să le ignore, astfel cum susține recurentul reclamant.
2. Privitor la recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că acesta este fondat, întrucât dislocarea de domiciliu a reclamantului și membrilor familiei sale – părinți și copii – s-a făcut în baza Deciziei M.A.I. nr.239/1952 care este prevăzută expres în art.3 alin.1 lit.e) din Legea nr.221/2009, statuându-se astfel: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de fosta miliție …”, inclusiv în baza Deciziei M.A.I. nr.239/1952 (lit.e).
Or, câtă vreme, însuși legiuitorul a constatat caracterul politic al măsurii susmenționate de dislocare de domiciliu, cererea cu același obiect formulat în instanță, apare ca fiind lipsit de interes legitim.
Având în vedere considerentele susmenționate, potrivit art.312 C.proc.civ., va fi respins recursul formulat de către reclamant și admis recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că se va modifica sentința recurată și va fi respinsă cererea privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare de domiciliu în baza Deciziei M.A.I. nr.239/1952 a reclamantului și familiei sale – ca lipsită de interes legitim.
Va fi menținută dispoziția privind respingerea cererii de acordare daune morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant A. S. împotriva sentinței civile nr.1562/03.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
Admite recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1562/03.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
Modifică sentința recurată, în sensul că respinge cererea privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare de domiciliu în baza Deciziei M.A.I. nr.239/1952 a reclamantului și familiei sale – ca lipsită de interes legitim.
Menține dispoziția de respingere a cererii de acordare daune morale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
2 ex/14.02.2014
---------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – D.N.T.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 226/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 933/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
