Pretenţii. Decizia nr. 319/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 319/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2014 în dosarul nr. 20316/3/2010
Dosar nr._
(2213/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.319
Ședința publică de la 25.02.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurenții – reclamanți N. B. Ș., N. C. – E. și de recurentul – pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 540, din data de 15.03.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant P. A. – A..
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 18.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la 25.02.2014, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a V-a civilă sub nr._, reclamanții M. M.-S.-S. și N.-B. Ș. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: să se constate caracterul politic al condamnării autorului lor Naiculescu S. E., în conformitate cu prevederile Legii nr.221/2009; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și deces în lagărul de munca "B.", în cuantum de 2 milioane de euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plații; la plata despăgubirilor pentru bunurile preluate, respectiv pentru suprafața de teren de 427 mp, situat în C., ..4 și imobilul "Moara Țărănească” situat în comuna Piscu Vechi, . G., jud.D., pe care le evaluează la suma de 800.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
In motivarea cererii, reclamanții arată că tatăl, respectiv bunicul lor, Naiculescu S.E. a fost deținătorul unor proprietăți impresionante, constând în terenuri arabile, păduri-terenuri forestiere, imobile, situate pe raza județului D. și V., care au fost confiscate odată cu venirea regimului comunist la putere. A fost considerat un element ostil al regimului prin simplu fapt ca reprezenta elita societății romanești, i-a fost impus domiciliul obligatoriu în C., iar în anul 1952, în urma unui denunț mincinos, a fost arestat fără mandat și închis fără proces în lagărul de munca forțată "B.", unde după maxim nouă luni a decedat.
Reținerea și trimiterea lui Naiculescu S. E. în in lagărul de munca forțată "B." s-a făcut în baza Decretului nr. 6/1950, prin Decizia MAI nr.689/1952, în data de 18.02.1952 - pentru lansări de zvonuri ostile regimului.
Caracterul politic al arestărilor din acea perioada este unanim recunoscut și descris cu lux de amănunte în Analiza Dictaturii Comuniste - Raport Final, act oficial al Statului R. și însușit de Președinția și Parlamentul României, declarația de condamnare fiind publicata în Monitorul Oficial.
In cazul lui Naiculescu S. E., conform adeverinței nr.2435/9.07.1991 eliberată de Ministerul Justiției, Direcția Instanțelor Militare, se dovedește fără echivoc arestarea abuzivă pe timp nelimitat, pentru lansări de zvonuri ostile regimului și faptul că a decedat în detenție.
Reclamanții au susținut că regimul de detenție din lagărele de munca era unul de exterminare, fiind săvârșite abuzuri grave.
Au mai arătat reclamanții că nu au beneficiat de alte măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, și al Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr.214/1999.
Totodată, au menționat că notificarea depusă A. pentru restituirea imobilului „Moara Tărănească” a fost soluționată parțial, prin Decizia nr.370/07.11.2007, rămasă definitivă, în sensul că această decizie a fost trimisă către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor și nici până în prezent, cu toate ca au trecut aproape 3 ani de atunci, nu a fost făcuta evaluarea pentru a primi despăgubirile cuvenite. Având în vedere dispozițiile Legii nr.221/2009, solicită efectuarea de către un expert a evaluării imobilului „Moara Țărănească” in conformitate cu actele specificate în decizie și depuse la dosar și acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul de mai sus.
De asemenea, reclamanții au precizat că notificarea depusă la Ministerul Justiției pentru restituirea imobilului situat în C., ..4 (sediul Curții de Apel din C.), a fost soluționată parțial, în sensul că a fost emis Ordinul nr.1831/C/07.07.2004 de către Ministerul Justiției, prin care s-a restituit în natură imobilul. Însă, în urma măsurătorilor cadastrale, a rezultat o suprafață a terenului intravilan de 1848 mp faptic, față de 2275 mp cât era menționat în actele de proprietate. Pentru diferența de 427 mp lipsă s-a adresat Ministerului Justiției pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Ministerul Justiției, prin adresa nr._/1.07.2005 a trimis dosarul spre soluționare, pentru diferența de teren de 427 mp în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001, la Ministerul Finanțelor Publice. Cu toate că au trecut aproape 5 ani, nu au fost acordate măsuri reparatorii pentru cei 427 mp teren intravilan, care nu au putut fi restituiți.
In drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009, ale Legii nr. 10/2001, declarația Președintelui României de Condamnare a Comunismului în fata Plenului reunit al celor doua Camere ale Parlamentului României din data de 18.12.2006.
Pârâtul, nu a depus întâmpinare.
La data de 04.11.2011, ca urmare a decesului reclamantei M. M. Ș. S. a fost introdus în cauză moștenitorul acesteia, P. A. A..
Prin decizia civilă nr.540/15.03.2013, a fost admisă în parte cererea de chemarea reclamanților, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în arestare și internare în lagărul de muncă de la B. a autorului Năiculescu S. E., dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 689/1952; a fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata unor daune pentru prejudiciul moral și material suferit, ca neîntemeiată; și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanții N. B. Ș. și N. C. E. I. a sumei de 500 lei, și către reclamantul P. A. A. a sumei de 500 lei, reprezentând parte din cheltuielile de judecată efectuate în prezenta cauză, respectiv onorariu de avocați redus în condițiile art. 274 al. 3 C.p.civ.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere următoarele:
Din analiza adeverinței emise de către Ministerul de Justiție, Direcția Instanțelor Militare, cu nr. 2435/09.07.1991, reiese că Năiculescu E., bunicul reclamanților, a fost arestat și încadrat în lagărul de muncă de la B. prin Decizia M.A.I. nr. 689//1952 pe durată nedeterminată, pentru lansări de zvonuri ostile regimului, acesta decedând în timpul executării pedepsei.
Având în vedere aspectele de fapt expuse, dar și nprevederile art. 1, alin. 1, art. 3 și art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009, instanța a constatat că măsura luată față de autorul reclamanților în baza Deciziei M.A.I. nr.689/1952 reprezintă o măsură administrativa cu caracter politic, aceasta fiind similară celor prezumate prin lege astfel, ea fiind dispusă împotriva acestuia ca urmare a pretinselor manifestări ostile regimului, fapt ce rezultă și din analiza înscrisurilor depuse de către C.N.S.A.S., și care au fost întocmite de către organele securității cu privire la acesta.
În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat în calitate de descendenți ai unui condamnat politic, Tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Ulterior, prin decizia în interesul legii nr. 12/19.09.2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in Secțiile Unite, s-a statuat că „dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv”.
Potrivit dispozițiilor art. 330 indice 7 alin. 4 C.pr.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Prin urmare, Tribunalul a avut în vedere că, la data pronunțării sentinței, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 si-au încetat efectele, nemaiexistând temei juridic pentru acordarea despăgubirilor solicitate de către reclamanți, motiv pentru care cererea acestora, sub acest aspect, urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale, constând în contravaloarea bunurilor imobile ce ar fi fost confiscate de la autorul lor și care nu au fost restituite efectiv până în prezent în procedura prevăzută de Legea 10/2001, Tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al acestei cereri.
Astfel, potrivit art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic, precum și urmașii acesteia, respectiv soțul și descendenții până la gradul al doilea, pot solicita acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Potrivit acestei reglementări, o primă condiție ce trebuie analizată pentru a se putea acorda despăgubiri este aceea ca bunurile să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, respectiv ca măsura confiscării să fi fost rezultatul opoziției manifestate față de regimul comunist instalat la 1945.
Procedând la examinarea înscrisurilor aflate în arhiva C.N.S.A.S. cu privire la Năiculescu E., comunicate instanței de judecată, Tribunalul a constatat că nu există legătură de cauzalitate între măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva autorului reclamanților și măsura confiscării bunurilor pentru care se solicită despăgubirile materiale, trecerea bunurilor autorului reclamanților în patrimoniul statului nefiind rezultatul unei confiscări în sensul legii penale, dispusă ca urmare a manifestărilor dușmănoase sau ostile la adresa regimului comunist instaurat în anul 1945, ci o măsură de trecere a bunului în patrimoniul statului luată în baza concepțiilor epocii respective cu privire la proprietate, nefiind admisă existența unei clase a burghezilor, proprietari ai mai multor imobile.
Astfel, dacă decizia MAI nr. 689 prin care s-a dispus măsura internării autorului reclamanților într-o colonie de muncă, drept urmare a manifestărilor sale ostile regimului a fost luată în anul 1952, măsura de preluare a imobilului M. Tărănească a fost dispusă în anul 1948, în baza legii de naționalizare nr. 119/1948, aspect menționat în cuprinsul procesului verbal întocmit la data de 16.06.1948, dar și în certificatul nr. 1812/30.04.1996 emis de către Direcția Generală a Arhivelor Statului.
Din examinarea hotărârii de trecere în evidența M.A.I. a autorului reclamanților, s-a reținut că acesta a deținut 250 de ha de teren arabil, pe care l-a administrat până în anul 1945, când au fost naționalizate 200 de ha, restul de 50 de hectare fiind naționalizate în 1949.
În ce privește imobilele construcții deținute, chiar autorul reclamanților a menționat într-o declarație olografă aflată la fila 227 din dosar că «a avut o casă la țară și una la C., care i-au fost naționalitate în anul 1945 respectiv în anul 1949».
Mai mult, la fila 239 din dosar se regăsește o cerere formulată de autorul reclamanților în care se arată că acesta locuiește cu întreaga familie în Ghidiciu, datând din 12.07.1944, fapt ce dovedește că la acel moment probabil nu mai se afla în posesia casei de la C..
Față de aspectele de fapt anterior prezentate, Tribunalul a constatat că nu se poate stabili existența unei legături de cauzalitate între luarea măsurii administrative cu caracter politic a arestării autorului reclamanților, dispusă în anul 1952, și măsurile de trecere a bunurilor sale în patrimoniul statului, luate anterior, acestea fiind rezultatul politicii economice și sociale a regimului comunist, și nu al atitudinii ostile a autorului reclamanților față de regimul comunist.
Reținând culpa procesuală a pârâtului, Tribunalul, în baza dispozițiilor art. 274 C.p. civ., cu aplicarea art. 276 C.p.civ. și a dispozițiilor art. 274 al. 3 C.pr.civ., s-a dispus obligarea pârâtului și la parte din cheltuielile de judecată efectuate de către reclamanți în cauză, respectiv la plata a 500 lei, reprezentând onorariu de avocat redus către reclamanții N. și a sumei de 500 lei, reprezentând onorariu de avocat redus către reclamantul P., respingând cererea de acordare a cheltuielilor reprezentând onorariu pentru efectuarea expertizei ca neîntemeiată, dată fiind soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect daunele materiale.
În ceea ce privește reducerea onorariului avocatului, Tribunalul a dat eficiență atât dispozițiilor art. 274 al. 3 C.p. civ. cât și dispozițiilor 127 din Statutul profesiei de avocat, apreciind că suma stabilit în sarcina pârâtului este suficientă pentru a acoperi serviciile furnizate de către apărătorii reclamanților în ceea ce privește capătul de cerere admis.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs recurenții – reclamanți N.-B. Ș. și N. C. E. I., și pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Prin recursul formulat de recurenții – reclamanți este criticată hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte:
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, si respectiv instanța de fond a aplicat greșit legea.
Precizează recurenții reclamanți că bunicul lor a fost deținătorul unor proprietăți impresionante situate pe raza județului D. si V., care au fost confiscate odată cu venirea regimului comunist la putere. A fost considerat un element ostil al regimului, prin simplu fapt ca reprezenta elita societății românești, iar in anul 1952 a fost arestat fără mandat si închis fără proces in lagărul de munca forțată "B.", unde după maxim noua luni a decedat.
Reținerea si trimiterea lui Naiculescu S. E. in lagărul de muncă forțată "B." s-a făcut in baza Decretului nr.6/14.01.1950, prin Decizia MAI nr.689/1952 in data de 18.02.1952.
Consideră recurentții că este evident faptul că autorul lor a suferit abuzuri în lagărul de munca "B.", de vreme ce atunci când a intrat avea o artrită, iar după nouă luni a decedat de miocardită.
Este de notorietate ca in aceste lagăre de munca se utiliza bătaia, abuzurile si crima, produse sub acoperirea „măsurilor administrative" si erau considerate „justificate in principiu".
Legea nr.221/2009 a venit ca o favoare, o compensație pentru toți cei care au murit nevinovați in aceste lagăre de exterminare fizică si psihică.
Consideră recurenții că instanța de fond s-a aflat in eroare când a reținut că nu exista legătura de cauzalitate între măsura arestării si preluarea bunurilor. A recunoaște caracterul politic al măsurii administrative este o consecință a preluării abuzive a tot ceea ce i-a aparținut autorului reclamanților.
În actele trimise de C.N.S.A.S. din Arhiva Operativă a Securității, la fișa personală de identificare a autorului reclamanților E. Naiculescu in anul 1952, la starea materiala este trecut: "150 ha, la Ghidica, 50 ha la Padea, o moara la G. si o casa la C.", iar in fișa personală de la internare este trecut la starea materială "nimic imobil".
Propunerea a fost ca Naiculescu E. sa fie încadrat in U.M. pe timp de 18 luni, dar conform referatului ofițerului de securitate, din 5 august 1952, i s-a majorat pedeapsa cu 24 de luni, deoarece era un element dușmănos regimului.
Precizează recurenții – reclamanți că autorul lor a deținut 500 ha pământ arabil, două tractoare, combină, secerătoare, două conace la țară, unul la G. si unul Ia Padea, o moara la G., doua case la C., 300 ha păduri-terenuri forestiere la G., 300 ha păduri-terenuri forestiere la Lacusteni si Zatreni in jud. V., balta Naiculescu din G., o casa în Zatreni, jud.V.. In afara de acestea a deținut alte proprietăți pe care le-a dat dota celor trei fiice ale lui când s-au căsătorit.
In declarația la care face referire instanța nu se precizează care casă din C. fusese naționalizată, deoarece casa din N. T. nr.4, nu a fost luata cu nici un titlu. Ministerul de Justiție a fost obligat să le-o restituie in natură reclamanților in anul 2004, prin Ordinul nr. 183 l/C din 7.07.2004, iar prin sentința civilă nr.274/11.03.2004 s-a statuat ca "preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil".
Chiar dacă măsura de preluare a Morii Țărănești a fost luată scriptic in 1948, in fapt moara a fost luata mult mai târziu, după moartea autorului reclamanților (certificatul nr. 1812/30.04.1996),
Se mai arată că, în acele momente arestații declarau tot ceea ce li se cerea, de frica bătăii si a abuzurilor care se puteau exercita asupra lor. Consideră recurenții - reclamanți că nu pot fi relevante aceste acte, în condițiile in care cunosc cum se luau in acel timp.
Împotriva acestor măsuri nu exista nici o posibilitate de apărare a cetățeanului. In prevederile care au consacrat măsurile administrative nu este specificată nici o posibilitate de atac a deciziei de deportare, sau trimitere in lagăr, ceea ce contravenea dreptului constituțional la apărare, și îi punea in mod formal pe cei supuși acestor măsuri in situație de inferioritate față de deținuții politici, care in procesele penale derulate puteau declara recurs împotriva sentințelor.
Atât moara țărănească cât si terenul din C. au fost cerute pe Legea nr. 10/2001.
Se mai arată că, în speță, s-a făcut expertiza imobiliară prin care s-a evaluat imobilul „Moara Țărănească"" situat in ., si suprafața de teren intravilan de 427 mp situat in C., ..4 la suma de 2.402.333 lei., precum și faptul că în 23 de ani de la marea Revoluție, reclamanții nu au beneficiat de nici o scutire de impozit, taxă, de bilete de tratament, de teren atribuit, de despăgubiri, de restituiri, de nici un ban până in prezent si nu au cerut nimic statului român, care să compenseze durerea, tristețea si neputința de a face dreptate.
De asemenea, consideră că instanța de fond a redus substanțial cheltuielile de judecată. Avocatul reclamanților a pornit cererea in anul 2010, in numele a trei moștenitori.
Consideră că onorariul plătit este potrivit cu munca îndeplinită de acesta și reducerea este nejustificată. Recurenții – reclamanți solicită să se aibă in vedere că avocatul lor a făcut rost de actele de la C.N.S.A.S in câteva luni, când se sta la coada ani de zile, tot el s-a dus cu D-na expert la C. si G..
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.299-316 Cod de procedură civilă.
Recurentul – pârât critică sentința primei instanțe sub următoarele aspecte:
Cu privire la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative dispuse împotriva reclamantului, recurentul – pârât invocă excepția lipsei de interes în formularea acestui acest capăt de cerere, sens în care evocă cuprinsul art. 3 din Legea 221/2009.
Primul capăt de cerere este lipsit de interes, motivat de faptul că in enumerarea de la art.3 din Legea nr.221/2009 se regăsește măsura administrativă la care a fost supus acesta.
Atât timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din Legea nr.221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate sa constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Prin urmare, consideră recurentul că în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse cu privire la autorul reclamanților, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.
O altă critică formulată de recurentul pârât este aceea potrivit căreia în mod eronat instanța de judecată a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecata, atât timp cât nu se poate reține o culpă procesuală a Statului Român, care nu a dat dovada de rea-credință sau neglijență si nu se face vinovat de declanșarea litigiului.
De altfel, acțiunea reclamanților a fost admisă doar in parte, condiții în care instanța de fond nu putea admite solicitarea reclamanților de a le fi acoperite de către pârât cheltuielile de judecată in integralitatea lor.
În drept: art.304 pct.9 Cod de procedură civilă și art.3041 Cod de procedură civilă.
Intimatul – reclamant P. A. A. a formulat întâmpinare prin care a susținut că recursul promovat de pârâtul recurent este neîntemeiat și nefondat, fapt care impune respingerea acestuia;
Față de recursul formulat de recurenții reclamanți, a solicitat admiterea în parte a acestuia în ceea ce privește menținerea hotărârii instanței de fond prin care aceasta a constatat faptui că Năiculescu S.E., a decedat în lagărul de muncă forțată „B." ca urmare a condamnării sale - condamnare ce a avut caracter politic. Cu cheltuieli de judecată.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Reținând că recursul formulat de recurentul pârât se referă la soluția pronunțată de prima instanță asupra primului capăt de cerere din acțiunea promovată de reclamanți, Curtea va analiza mai întâi acest recurs.
Prin prima critică susținută de recurentul pârât se referă la lipsa interesului reclamanților de a solicita instanței să constate privind caracterul politic al măsurii administrative ce a fost aplicată autorului reclamanților, măsură ce a fost luată prin Decizia MAI nr. 689/1952, și a constat în privarea de libertate prin arestarea și încadrarea autorului respectiv în lagărul de muncă B., fundamentul acestei critici fiind acela că respectiva măsură este calificată chiar prin art. 3 din Legea 221/2009 ca având un astfel de caracter.
Analizând cuprinsul normei juridice astfel evocate de recurent, Curtea constată că decizia administrativă în baza căreia autorul reclamanților a fost privat de libertate – Decizia nr. 689/1952 – nu se regăsește printre actele normative ce sunt enumerate în cuprinsul respectivei reglementări legale, astfel că apare ca fiind vădit lipsită de fundament susținerea recurentului pârât în sensul că însăși legea ar fi statuat în sensul stabilirii caracterului politic al măsurii ce a fost aplicată autorului reclamanților și, ca atare, nu ar exista interesul reclamanților de a solicita instanței să constate o asemenea situație.
În ce privește culpa procesuală a pârâtului reclamant, corespunzător judecății în fond a pricinii, Curtea constată că aceasta a fost reținută în contextul analizării cererii reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Relevantă, sub acest aspect, este reglementarea cu caracter special din cuprinsul art. 274 alin. 1 din C.pr.civ., conform căruia „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Ținând seama de împrejurarea că, față de soluția primei instanțe de admitere în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, pârâtul recurent s-a aflat în situația părții căzute în pretenții, reiese cu evidență că era îndeplinită condiția premisă stabilită prin menționata normă, spre a antrena obligația pârâtului la plata cheltuielilor de judecată corespunzătoare pretențiilor admise.
Curtea notează că reiese cu evidență din considerentele deciziei recurate, faptul că prima instanță a avut în vedere admiterea parțială a acțiunii la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată ce urmează a fi plătite de pârât reclamanților, dispunând în sensul reducerii onorariului de avocat în mod proporțional cu pretențiile admise, și neacordând reclamanților cheltuielile aferente raportului de expertiză ce nu a fost valorificat ca probă utilă soluției de admitere pronunțate. Ca atare, fără temei susține recurentul că instanța fondului a stabilit obligația sa de a plăti reclamanților cheltuielile efectuate în integralitatea lor.
În ce privește recursul formulat de reclamanții-recurenți, Curtea reține că acesta conține și aspecte menite a demonstra caracterul abuziv al măsurii privării de libertate a autorului lor – invocându-se lipsa oricărei fapte contrare legislației în vigoare la acea dată, de natură a justifica o astfel de măsură, precum și abuzurile la care autorul lor a fost supus în timpul privării de libertate.
Or, în condițiile în care prin sentința recurată s-a constatat deja caracterul politic al măsurii privative de libertate ce a fost aplicată autorului reclamanților, iar aceasta include și constatarea abuzurilor specifice unei astfel de măsuri – prin expunerea de motive a Legii 221/2001 precizându-se că adoptarea acestui act normativ are ca scop și acordarea de reparații adecvate pentru suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist -, respectivele susțineri ale recurenților reclamanți nu fi privite ca și critici aduse sentinței recurate, spre a constitui suportul soluției de reformare pretinse de recurenții reclamanți.
În ce privește soluția de respingere a capătului de cerere privind despăgubirile materiale, Curtea reține că aceasta nu numai că este motivată – astfel cum reiese cu evidență din considerentele sentinței -, dar prima instanță a pronunțat-o pe baza unei analize coroborate a ansamblului probelor administrate în cauză, acestea relevând împrejurarea că preluarea de către stat a celor două imobile pentru care reclamanții cer despăgubiri în speță s-a realizat anterior datei la care autorului acestora i-a fost aplicată măsura privativă de libertate ce constituie măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.
În condițiile în care nu a fost administrat un probatoriu concludent care să ateste împrejurarea că respectiva preluare de bunuri a fost cauzată de manifestările pentru care autorul reclamantului a fost arestat, iar prin dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea 221/2009 este expres instituită condiția ca bunurile să fi fost confiscate „ca efect al măsurii administrative”, în mod corect instanța fondului a reținut că pretențiile având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale sunt nefondate.
Afirmația recurenților reclamanți, în sensul că autorul lor ar fi declarat în mod nereal, de frica organelor regimului comunist, că respectivele bunuri imobile i-au fost naționalizate în anii 1945 și 1949 nu este susținută de nicio probă administrată în cauză, după cum nesusținută este și afirmația potrivit căreia imobilul Moara Țărănească ar fi fost preluată în fapt la o dată ulterioară celei a înscrierii ei în actul de naționalizare din anul 1948. Or, potrivit principiului general de drept onus probandi icumbit actori, recurenților reclamanți le revenea obligația de a administra probe concludente de natură a susține afirmațiile critice formulate cu privire la sentința recurată.
În ce privește critica prin care aceiași recurenți susțin că prima instanță ar fi redus în mod eronat cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina pârâtului, Curtea reține că această măsură a fost motivată prin prisma prevederilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ. coroborat cu art. 127 din Statutul profesiei de avocat.
Cum legea permite instanței să aprecieze cu privire la caracterul justificat al sumei pretinse de la partea căzută în pretenții cu titlu de onorariu de avocat, apreciere făcută prin prisma criteriilor exemplificativ stabilite prin art. 274 alin. 3 din C.pr.civ., și, în plus, prin art. 276 C.pr.civ., se stabilește că instanța trebuie să aprecieze și în privința proporționalității cheltuielilor efectuate cu partea din pretenții ce a fost găsită întemeiată, Curtea apreciază că nu se poate reține nelegalitatea sentinței recurate din perspectiva măsurii de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată ce au fost puse în sarcina pârâtului - față de care acțiunea a fost admisă în parte.
Sub aspectul temeiniciei acestei din urmă soluții, Curtea constată că soluția primei instanțe este corectă prin raportare la ansamblul pretențiilor deduse judecății primei instanțe, și anume: constatarea caracterului politic al condamnării autorului Naiculescu E.; acordarea de daune morale în cuantum de 2.000.000 euro; acordarea de daune materiale în cuantum de 800.00 euro.
În condițiile în care numai primul capăt de cerere a fost admis, celelalte două – care aveau și un conținut valoric însemnat – fiind respinse ca neîntemeiate, nu exista temei spre a se pune în sarcina pârâtului și cheltuielile ocazionate de formularea și susținerea celor două capete de cerere având ca obiect pretenții bănești.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse sentinței recurate prin cele două recursuri analizate.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., urmează a se dispune respingerea ca nefondate a recursurilor astfel susținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de N. B. Ș., N. C. – E. și de recurentul – pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 540, din data de 15.03.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant P. A. – A..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.02.2014
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. G. S. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./
TB-S.5 – M.C.B.
| ← Cereri. Decizia nr. 1852/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 46/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
