Cereri. Decizia nr. 1852/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1852/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-12-2014 în dosarul nr. 29686/301/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1852 R
Ședința publică de la 02.12.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – DORINA ZECA
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă D. Ș. D. împotriva deciziei civile nr. 264A/03.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. V., având ca obiect „constatare nulitate act juridic”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta-pârâtă D. Ș. D. personal și intimata reclamantă P. V. personal și asistată de avocat M. I., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Recurenta pârâtă D. Ș. D. personal arată că întâmpinarea a fost trimisă prin fax și nu este semnată de parte.
Intimata-reclamantă P. V. personal semnează în fața instanței întâmpinarea depusă la dosar.
Recurenta pârâtă D. Ș. D. personal solicită proba cu înscrisuri noi, având în vedere că a invocat prin motivele de recurs, motive de casare și de nelegalitate. Arată că a solicitat casarea hotărârii, față de împrejurarea că instanța a respins la al doilea termen de judecată cererea sa, având în vedere că a precizat că urma a naște și că ar dori să depună înscrisuri cu privire la acest aspect, referitor la imposibilitatea reală de a participa în mod efectiv la acel termen de judecată.
Solicită proba cu înscrisuri noi pentru a dovedi că, la termenul de judecată din data de 17.02.2014, a fost în imposibilitate de prezentare din motive medicale, iar cererea a fost respinsă de către instanța de fond. Pe de altă parte, în susținerea excepției lipsei de interes, dorește a depune înscrisuri noi care atestă faptul că intimata a încasat prețul vânzării și nu se justifică în nici un fel cererea de chemare în judecată, care are un caracter pur speculativ.
La solicitarea instanței, precizează că nu are asupra sa înscrisurile. Menționează că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, intimata a fost reprezentată de către un mandatar, iar înscrisul se află la mandatarul acestuia. Dorește a dovedi că a fost în imposibilitate de prezentare la termenul când a fost respinsă cererea de amânare și că s-a achitat prețul, urmând a depune chitanțele prin care a fost achitat prețul.
Apărătorul intimatei reclamante P. V. consideră că se încearcă tergiversarea judecării cauzei, având în vedere cele reținute de instanță. Arată că, la termenul din 17.02.2014, dată când s-a formulat o cerere de amânare pentru imposibilitatea prezentării, era al doilea termen de judecată, ori recurenta cunoștea faptul că dacă urma să nască, ceea ce a invocat prin motivele de recurs, putea să-și asigure substituirea, cu atât mai mult cu cât era al doilea termen de judecată, iar între primul termen și cel de-al doilea a fost o perioadă de 2 luni. Arată că în fața acestei instanțe, recurenta nu a prezentat acele înscrisuri noi.
Cu privire la excepția lipsei de interes, recurenta a arătat că urmează a depune dovezi că s-a încasat prețul vânzării și consideră că nu este relevant și nu face obiectul acestui dosar. Să se constate că această excepție a fost soluționată de cele două instanțe, iar dacă recurenta dorea să dovedească acest lucru se puteau depune înscrisuri la instanța de fond sau de apel. Motivul de nulitate invocat este nulitatea absolută prevăzută de art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, iar, în această situație, nu are relevanță dovada plății prețului.
După deliberare, Curtea respinge proba cu înscrisuri solicitată de recurentă, având în vedere că înscrisurile pe care dorește să le depună în susținerea motivelor de recurs nu sunt utile și pertinente soluționării cauzei, în raport de limitele căii de atac, de obiectul și cadrul procesual stabilit.
Recurenta-pârâtă D. Ș. D. personal și apărătorul intimatei reclamante P. V. arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenta-pârâtă D. Ș. D. personal solicită în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare instanței de apel, întrucât a fost încălcat dreptul la apărare. În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și reținând cauza spre rejudecarea să se admită excepțiile invocate și să se respingă acțiunea, iar în cazul respingerii acestei solicitări solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii și reținând cauza pe fond să se respingă acțiunea.
Arată că la termenul din data de 17.02.2014 a înaintat instanței de apel o solicitare de angajare a unui apărător, având în vedere imposibilitatea medicală, fiind în ultima lună de sarcină și existând un risc crescut de pierdere a acesteia. Instanța de judecată a încălcat dispozițiile art. 156 C.pr.civ., care arăta că se poate acorda un singur termen pentru motive întemeiate, iar instanța nu a analizat motivul invocat, ci a reținut faptul că s-a mai formulat o astfel de cerere în cauză, lucru total neadevărat, pentru că la primul termen s-a prezentat și a solicitat amânarea pentru a lua la cunoștință de întâmpinare, iar la termenul următor a fost în imposibilitate medicale.
Susținerea apărătorului părții adverse, în sensul că avea posibilitatea de a-și angaja în cele 2 luni de zile să-și angajeze un apărător este total neîntemeiată și se poate observa că este formulată de un bărbat, care nu a trăit experiența nașterii. Instanța nu s-a raportat la motivul medical, ci la împrejurarea că a mai fost formulată o astfel de cerere în cauză. Să se constate că o astfel de cerere nu mai fusese formulată în apel.
Apreciază că instanța trebuia să verifice încălcarea drepturilor sale din perspectiva art. 6 din CEDO și anume că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât nu a putut fi prezentă pentru a se putea apăra și nu a beneficiat de o apărare corespunzătoare a unui profesionist.
Un alt motiv care impune casarea se referă la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra probele solicitate în etapa procesuală a apelului și care au fost invocate prin motivele de apel. Instanța nu a evaluat materialul probator administrat în cauză și pe care l-a criticat sub multiple aspecte.
Arată că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepțiile invocate și cu privire la apărările de fapt și de drept. Să se constate că instanțele au pronunțat această hotărâre în cascadă, copiind întocmai hotărârea inițială și practic nu au avut nici o contribuție cu privire la soluțiile pronunțate în cauză. Faptul că a reiterat cu fiecare ocazie împrejurarea că nu s-a pronunțat asupra excepțiilor și apărărilor invocate nu a avut nici o relevanță, neprimind un răspuns specific la aceste apărări.
A invocat o hotărâre a CEDO care s-a pronunțat în anul 2006, în cauza G. V. contra României și care a arătat că fără a se impune un răspuns detaliat la fiecare argument al părților este obligația prezumată a instanței de judecată ca partea să primească răspunsuri specifice și explicite la aspectele supuse deciziei sale.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, arată că această excepție nu a fost soluționată în mod legal. Instanța din primul dosar a judecat acest motiv de nulitate asupra căruia instanțele anteriore nu s-au pronunțat. Să se constate că nu s-au pronunțat instanțele nici cu privire la excepția puterii de lucru judecat, iar împrejurarea că astăzi se pune în discuție fondul problemei nu se evidențiază decât lipsa de valoare pe care și prezenta instanță o dă acestor excepții, având în vedere că nu s-ar impune judecarea fondului, în condițiile în care acest fond s-a mai judecat o dată. Arată că Tribunalul a mai analizat o dată excepția interdicției sau pretinsa interdicție de neînstrăinare și a constatat în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 8882/2007, care a fost analizată prin decizia civilă nr. 490A/2008 de către Tribunalul București – Secția a III a Civilă, instanța reținând că nu a existat nici un motiv de nulitate ce ar fi putut fi invocat din oficiu, iar în cadrul motivelor de apel intimata a invocat inclusiv acest motiv de nulitate.
Pe fond, apreciază că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată și că trebuie să se dea expresie principiului securității circuitului civil și raporturilor juridice, astfel cum legiuitorul a înțeles și a și făcut-o în cadrul art. 1656 din Noul Cod Civil, când a arătat că cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu și nici în numele persoanei ocrotite. Dispozițiile art. 9 alin. 8, care fac obiectul cercetării judecătorești nu prevedeau o dispoziție expresă de înstrăinare, interdicția era prevăzută pentru acele apartamente care aveau dotări suplimentare.
Au arătat că această pretinsă interdicție invocată de către reclamantă avea în vedere ocrotirea interesului foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate, nicidecum a foștilor chiriași deveniți între timp proprietari. Instanțele anterioare au apreciat că reclamanta justifică un interes general, însă în fapt instanțele de judecată au pus în balanță interesul personal al reclamantei, care era personal și interesul subsemnatei, apreciind că subsemnate justifică un interes pentru că vrea să păstreze în patrimoniu apartamentul cumpărat, însă trebuia observat că reclamanta care era, în principal, destinatara obligației de neînstrăinare și care a încasat prețul imobilului dorește anularea contractului de vânzare cumpărare cu . nulității și întoarcerea apartamentului în patrimoniului acesteia cu invocarea că a încălcat obligația de neînstrăinare.
Să se constate că actul de vânzare cumpărare pe care reclamanta l-a încheiat cu A.F.I. nu are prevăzută nici o interdicție de înstrăinare și acesta a fost un motiv pe care l-a supus analizei instanței. Arată că această interdicție de înstrăinare a fost instituită pentru ocrotirea interesului foștilor proprietari. La dosar a depus dovezi din care rezultă că apartamentul în cauză nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, foștii proprietari primind echivalentul de la statul român a apartamentului, deci nu se justifica un interes în promovarea acestei acțiuni.
În măsura în care ar fi existat o cerere de retrocedare este evident că se putea solicita anularea contractului de vânzare cumpărare de către foștii proprietari ai imobilului. Să se constate că instanța nu s-a pronunțat cu privire la principiul securității circuitului civil și al raporturilor civile.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intimatei reclamante P. V. învederează că, prin acel act medical depus la tribunalul la data judecării apelului, nu s-a specificat că ar fi vorba despre o naștere, fiind doar un act medical. Arată că instanța va analiza în mod concret dacă motivul invocat este temeinic și că acest legiuitor a prevăzut că acesta nu este obligatoriu pentru instanță, ori ceea ce dorește recurenta, prin motivele de recurs și susținerile orale este de a induce ideea că instanța ar fi fost obligată a-i acorda un termen pentru acel motiv. Consideră că instanța de apel a procedat corect, cu atât mai mult cu cât era al doilea termen de judecată, iar recurenta a avut timp suficient pentru a-și asigura apărarea și mai primise un termen pentru a lua la cunoștință de conținutul întâmpinării.
În ceea ce privește faptul că instanța nu a ținut cont de probele solicitate și că s-a respins probatoriul solicitat, consideră că trebuie respinsă și această cerere, având în vedere că prin decizia pronunțată de Curtea de Apel care a trimis cauza spre rejudecare instanței competente, instanța de fond care a judecat cauza a afirmat că probele administrate în primul ciclu procesual sunt câștigate cauzei, întrucât nu se cere refacerea acestora și nici nu se solicită alte probe, deci s-a respins cererea formulată. Să se constate că recurenta nu a solicitat probe noi, decât cele solicitate în primul ciclu procesual și nu a solicitat refacerea probatoriului administrat în primul ciclu procesual. Apreciază că instanțele au judecat în mod corect.
În ceea ce privește excepțiile invocate, respectiv excepția autorității de lucru judecat, a puterii de lucru judecat și excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes, arată că, pe timpul judecării cauzei, instanțele au analizat toate excepțiile. Să se constate că instanța de fond a judecat excepția puterii de lucru judecat în mod distinct prin încheiere separată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, prin invocarea excepției de garanție, arată că atâta timp cât actul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută nu se poate să se invoce această excepția în condițiile în care contractul nu era valid încheiat, ori această excepția poate fi invocată pentru executarea unui contract valabil încheiat.
Cu privire la excepția lipsei de interes, arată că și această excepție a fost analizată de instanțe și solicită respingerea acesteia, pentru că atâta timp cât actul nu este valabil încheiat nu poate fi primată această excepție.
Pe fond, solicită respingerea recursului. Arată că legiuitorul prin art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 chiar dacă nu a prevăzut în mod expres și pentru această situație nulitatea absolută, care rezultă din alte texte de lege, respectiv art. 9 alin. 6, art. 11 și art. 12 unde este precizat că actele încheiate cu încălcarea interdicției de vânzare pe o perioadă de 10 ani sunt lovite de nulitate absolută. În condițiile date acest articol nu poate fi înțeles în sensul celui dat de recurentă. Precizează că interdicția de vânzare a fost prevăzută în contractul de vânzare cumpărare și în actele încheiate anterior.
Pentru aceste motive solicită respingerea recursului.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Recurenta pârâtă D. Ș. D. personal solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar note scrise.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 20.02.2009, reclamanta P. V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D. Ș. D. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat de BNP la data de 20.10.2006.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanta, în calitate de chiriașă, a cumpărat de la AFI, prin contractul nr. 7036/21.07.2005 apartamentul din ., apt. 8+9, ..
Această vânzare a fost efectuată în temeiul Legii nr.112/1995, contractul fiind semnat în numele său de către pârâta care are și calitatea de avocat în Baroul București.
Ulterior, cunoscând-o pe sora acesteia Zanerni L. F., pârâta i-a propus să-i cumpere locuința, folosind-o ca mandatar al său pe respectiva Zanerni, sens în care a fost dusă la un notariat public unde a semnat niște acte, fără a ști exact și a înțelege natura acestora.
Cele două au încheiat contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită a fi constatată prin acțiunea de față, neaducându-i la cunoștință acest lucru. A precizat că a aflat despre vânzarea efectuată abia în cursul anului 2007, într-o împrejurare cu totul întâmplătoare.
Dincolo de manevrele dolosive prin care pârâta și sora acesteia au determinat-o să vândă pentru ca apoi să o arunce în stradă, reclamanta consideră că respectivul contract este lovit de nulitate absolută având în vedere următoarele: contractul de vânzare cumpărare nr. 3308/20.10.2006 a fost încheiat în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. N7036 din 21.07.2005; contractul de vânzare cumpărare nr. N7036 din 21.07.2005 a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 care stipulează la art. 9 alin. ultim că "apartamentele dobândite în condițiile alin. l nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării". interdicție ce se găsește înserată și în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nr. N7036 din 21.07.2005 la pct. 8:
S-a arătat că, pârâta avocat D., inducându-o în eroare a încălcat o normă imperativă a legii, o normă de ordine publică (prin înstrăinare înainte de termenul de 10 ani) și în aceste condiții respectivul contract este lovit de nulitate absolută fiind lipsit de obiect și cauză.
În drept art. 948, 966 C.c iv. și art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat:excepția autorității de lucru judecat pentru faptul că a pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București a existat cauza cu nr. unic_ în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8882/24.01.2007 cu privire la anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.3308/20.10.2006 emis de BNP Jean A. și M. G. O.. Prin decizia nr. 490A/09.04.2008, Tribunalul București a constatat apelul ca nefondat, iar recursul împotriva acestei sentințe a fost apreciat ca tardiv de către Curtea de Apel București, precum și excepțiile inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes:
Pe fondul cauzei, pârâta a susținut:
Susținerile reclamantei cu privire la lipsa consimțământului dat pentru vânzarea imobilului exprimat prin procura nr.667/27.06.2006 emisa de BNP Pisano C. E. nu reprezintă decât simple speculații în încercarea de a induce în eroare instanța cu privire la actul sau de voința.
Aspectul nesocotirii interdicției prev. de art.9 alin 8 din Legea 112/1995 a fost analizat și de către P. de pe lângă Curtea de Apel, ca urmare a plângerii formulate de către reclamanta împotriva hotărârilor publici Jean A. și Pissano C. E., care prin Ordonanța nr.1238/P/2007 a dispus neînceperea urmăririi penale fata de notarii mai sus menționați, reținând următoarele: …"astfel, petiționara având capacitate deplina de exercițiu și fiind știutoare de carte, nu se poate prevala de faptul ca nu a cunoscut conținutul procurii în baza căreia s-a făcut vânzarea, în condițiile în care nu contesta ca a semnat actul respectiv....in ceea ce privește înstrăinarea unui imobil dobândit din Fondul Locativ de Stat în baza Legii 112/1995 timp de 10 ani de la data cumpărării, aceasta este interzisa de art. 9 alin. 8 din acest act normativ dar, nerespectarea acestei prevederi nu este de natura a atrage automat răspunderea penala a notarului public.
Astfel, pentru a înțelege finalitatea unei asemenea interdicții trebuie observat ca ea este reglementata în beneficiul foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate și a urmașilor acestora, având în vedere situația în care cererea de retrocedare a fost admisa după vânzarea locuinței către chiriași
Ca urmare, nu se poate reține că prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public cu neobservarea sau nesocotirea acestei interdicții a fost prejudiciat tocmai fostul chiriaș, actualul proprietar care a procedat la înstrăinarea imobilului.
In concluzie, pârâta a apreciat că obligația de garanție se afla în patrimoniul reclamantei, iar aceasta nu poate săvârși nici un act sau fapt de natura sa tulbure pârâta în folosința liniștita a bunului.
Introducerea acțiunii de constatare a nulității reprezintă un fapt personal al reclamantei, respectiv o tulburare de drept prin care se încearcă evingerea pârâtei, care se impune a fi respinsa ca inadmisibila.
Un alt argument de inadmisibilitate îi constituie împrejurarea ca dispozițiile art. 9 alin.8 din Legea nr.112/1995, contravin prevederilor dreptului comunitar, interdicția de vânzare a imobilului timp de 10 ani de la data cumpărării nefiind aplicabila în prezenta cauza.
Dispozițiile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 contravin prevederilor Protocolului l la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care dispune ca orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietate sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege, și a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care statuează faptul ca "orice persoana are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune, și de a lasă moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauza de utilitate publica, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o".
In prezenta cauza, măsura prevăzuta de Legea nr. 112/1995, și anume interdicția de înstrăinare pentru o perioada de 10 ani a imobilelor dobândite de chiriași sub imperiul acestei legi, ocrotește un interes particular - al foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României "daca exista neconcordante intre pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
In speță, reglementările internaționale au prioritate față de prevederile naționale cuprinse în art. 9 alin ultim din Legea nr. 112/1995, astfel ca acestea din urma vor fi aplicabile și nu vor produce efecte, neexistând o cauza pentru intervenirea nulității absolute.
Astfel, în lumina prevederilor dispozițiile art. l din primul Protocol Adițional la CEDO, pârâta apreciază că este singura care deține în patrimoniu un "bun". Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimonial persoanei interesate. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
In speța, reclamanta nu are un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 C.civ. și art. l din Protocolul nr. l, deoarece nu are în patrimoniul sau actual nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta, atributele menționate fiind în patrimoniul pârâtei.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului de proprietate este principiul securității raporturilor juridice; insecuritatea raporturilor juridice nu poate fi ignorata.
Or, lipsirea de efecte juridice a unui act juridic - întrucât reclamanta a înstrăinat un bun ce făcea obiectul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 - este de natura a încalcă principiile Convenției în ceea ce privește ocrotirea și siguranța dreptului de proprietate, dar și siguranța circuitului juridic civil.
Se impune aplicarea principiului salvgardării actului juridic, care oferă garanțiile materiale ale ocrotirii dreptului de proprietate aflat în patrimoniul subsemnatei, precum și principiul siguranței circuitului juridic civil, fără a prejudicia în vreun fel interesele reclamantei, care a primit în patrimoniul sau contravaloarea bunului imobil sub forma prețului, achitat integral, potrivit convenției pârtilor.
Instanța a respins excepția autorității de lucru judecat prin încheierea de ședință din data de 25.01.2013.
Prin sentința civilă nr. 5594/05.04.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția de inadmisibilitate a acțiunii și excepția lipsei de interes, ambele invocate de pârâtă, fiind admisă cererea introdusă de reclamantă, astfel că instanța a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 3308/20.10.2006 autentificat de BNP.
Referindu-se la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, instanța de fond a arătat în considerente că garanția împotriva evicțiunii pe care o datorează vânzătorul conform art. 1337-1351 C. civ. este o obligație care rezultă dintr-un contract valabil încheiat și că în cauză nu ne aflăm în fața unei evicțiuni a vânzătorului, ci a unei cereri prin care acesta susține că respectivul contract de vânzare cumpărare nu a fost încheiat valabil și ca atare obligația de garanție nu s-a transmis în patrimoniul vânzătorului.
Referitor la susținerea în sensul că reclamanta și-a invocat propria culpă, instanța a reținut în sentință faptul că principiul invocat de pârâtă înlătură doar efectele nulității relative nu și efectele nulității absolute.
Instanța a înlăturat ca nefondate susținerile pârâtei în sensul că interdicția de vânzare prev. de art. 9 alin. 8 din legea nr. 112/1995 contravine dreptului comunitar și Protocolului 1 la CEDO, arătându-se că nu se impune înlăturarea prevederilor menționate întrucât actul juridic care formează obiectul prezentului litigiu s-a încheiat în anul 2006, iar bunul imobil ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 3308/2006 nu a fost revândut astfel încât nu se poate susține că o eventuală constatare a nulității contractului ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice cum acesta a fost consacrat în jurisprudența CEDO.
A fost respinsă de instanță ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, sens în care s-a arătat că vânzătorul din cadrul unui contract de vânzare cumpărare are interes în constatarea nulității contractului, întrucât ca urmare a lipsei de efecte a contractului bunul se reîntoarce în patrimoniul său cu efect retroactiv.
În privința fondului cauzei, s-a arătat că, contractul de vânzare cumpărare nr. 3308/2006 este încheiat între reclamantă în calitate de vânzătoare, prin mandatar și pârâtă, în calitate de cumpărătoare și are la bază contractul datat 21.07.2005 prin care reclamanta a dobândit proprietatea bunului de la AFI, conform Legii nr. 112/1995, deservindu-se astfel că după dobândirea acestui bun, reclamanta l-a vândut în anul 2006 la mai puțin de 10 ani de la cumpărare, fiind nesocotită interdicția de înstrăinare prev. de art.9 alin. 8 din Legea nr.112/1995, text care instituia o inalienabilitate temporară a apartamentelor dobândite de foștii chiriași, fără să se prevadă vreo sancțiune.
Instanța a considerat că, dat fiind scopul reglementării și interesul public ocrotit prin lege, respectiv securitatea circuitului civil în cauză este instituită sancțiunea nulității absolute virtuale deoarece nu este expres prevăzută în lege.
Referindu-se la susținerile pârâtei privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, instanța de fond arată în considerente că CEDO garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, însă Convenția Europeană are în vedere protecția unui bun legal dobândit.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta care formulează critici arătând că, în mod greșit, prima instanță a respins probele solicitate de apelantă, respectiv înscrisuri și interogatoriul reclamantei, deși hotărârea pronunțată anterior a fost casată în totalitate, iar teza probatorie invocată în apărare era distinctă de cea inițială.
Că instanța de fond nu a avut în vedere probatoriile aflate la dosarul cauzei a atunci când a pronunțat hotărârea atacată cu apel.
Că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unor apărări invocate de pârâtă în susținerea excepției de inadmisibilitate și anume:1)faptul că, contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat între reclamantă cu AFI potrivit unor dispoziții din Legea nr. 10/2001 care nu prevăd vreo interdicție de înstrăinare.
2)prevederile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 au fost instituite pentru protejarea foștilor proprietari, în sensul ca bunul imobil să fi rămas în patrimoniul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 astfel încât foștii proprietari să aibă posibilitatea de a ataca actul în justiție, cu posibilitatea redobândirii locuinței, însă după . legii nr. 10/2001 foștii proprietari puteau solicita instanțelor de judecată anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de chiriași cu statul, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil, ori în speță fostul proprietar al imobilului nu a revendicat bunul.
3)analiza nesocotirii interdicție prev. de art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 a fost făcută și de către P. ca urmare a plângerii făcute de reclamantă contra notarilor publici, însă prin Ordonanța dată de P. s-a dispus neînceperea urmării penale față de notarii publici, pârâtă și procuratorul reclamantei.
4)dispozitivul hotărârii nu cuprinde nici o referire la excepția puterii de lucru judecat și a autorității de lucru judecat.
Referindu-se la aceste excepții apelanta pârâtă învederează că într-un litigiu anterior declanșat de către reclamanta P. V. a fost solicitată anularea actului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta D. referitor la imobil, invocându-se ca motive de anulare pretinsele manopere dolosive utilizate de pârâtă, dar și nesocotirea interdicției de înstrăinare a bunului timp de 10 ani conform art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, acel proces fiind soluționat în mod irevocabil prin respingerea cererii, totodată în cea de a doua cerere de chemare în judecată fiind invocate și prev. art. 948-966 C. civ.
Apelanta pârâtă a criticat hotărârea primei instanțe arătând că, în cauză, a fost nesocotit principiul de drept, conform căruia nimeni nu poate să invoce propria culpă cum este cazul reclamantei care s-a prevalat de propria incorectitudine prin promovarea cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, totodată învederându-se de către apelantă că, în cauză, a fost ignorat și principiul securității circuitului civil și a raporturilor juridice, precum și principiul salvgardării actului juridic civil.
Că măsura prevăzută de Legea nr. 112/1995 și anume interdicția de înstrăinare pe o perioadă de 10 ani a imobilelor dobândite de chiriași, ocrotește un interes particular al foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate, această măsură contravenind art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Că instanța de fond nu a examinat în mod judicios chestiunea ridicată de pârâtă privind sancționarea abuzului de drept manifestat în atitudinea reclamantului care a încasat prețul pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Că instanța de fond a analizat în mod lapidar excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare referitor la imobilul în litigiu.
Pe fondul cauzei se arată că hotărârea primei instanțe este nelegală întrucât se face trimitere la disp.art. 9 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 cu care instanța nu a fost investită, prevedere care nu are legătură cu cauza, totodată fiind greșit interpretate și aplicate prev. art. 11 din Legea nr. 112/1995 întrucât legiuitorul a înțeles să sancționeze cu nulitatea doar contractele de vânzare cumpărare încheiate cu încălcarea art. 9 alin. 6 respectiv art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Că, contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamantă cu AFI a avut la bază alte prevederi legale, decât celea le art. 9 din Legea nr. 112/1995, prevederi care instituie interdicția de înstrăinare.
Că instanța de fond nu a avut în vedere principiul conform căruia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării acesteia.
Că instanța de fond comparând interesele părților litigante a acordat preferabilitate unui interes personal, cel al reclamantei care se află în situația de a profita de pe urma propriei culpe.
Că lipsirea de efecte juridice a unui act juridic întrucât reclamanta a înstrăinat un bun ce făcea obiectul prevederilor Legii nr. 112/1995 este de natură să încalce principiile Convenției în ceea ce privește ocrotirea și siguranța dreptului de proprietate cât și siguranța circuitului juridic civil.
Că în speță reclamanta nu are un bun apt de a fi protejat în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, aspect care nu a fost avut în vedere de instanța de fond la momentul pronunțării sentinței apelate.
Prin decizia civilă nr.264 A/3.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă s-a respins ca nefundat, apelul declarat de apelanta pârâtă D. Ș. D., în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. V., împotriva sentinței civile nr.5594/05.04.2013 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ .
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Instanța de fond a analizat atent materialul probator al cauzei și a soluționat cu prioritate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinarea formulată și depusă la dosar.
Chiar dacă în dispozitivul sentinței apelate nu se face vreo referire cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, aceasta nu înseamnă că excepția nu a fost soluționată de către prima instanță.
Astfel prin încheierea de ședință din data de 25.01.2013 instanța a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, făcând o aplicare corectă în cauză a prev. art. 1201 C. civ. care presupun tripla identitate de părți, obiect și cauză juridică, sens în care s-a reținut existența identității de părți și obiect referitor la prezenta cauză și litigiul ce a format obiectul dosarului nr._ în care s-a pronunțat de către Judecătoria sectorului 3 București sentința civilă nr. 8882/2007 devenită irevocabilă, însă cu privire la cel de al treilea element și anume cauza juridică, instanța a învederat că există diferențe întrucât în prima cerere de chemare în judecată temeiul juridic al acțiunii l-a constituit dolul - viciu de consimțământ, concretizat prin folosirea unor manopere dolosive de către pârâtă în vederea încheierii actului juridic, în timp ce în prezenta cerere s-a solicitat de către reclamantă constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare pentru încălcarea interdicției de înstrăinare stabilită la art. 9 din Legea nr.112/1995, fără a –și întemeia cererea pe viciul de consimțământ – dolul, ce a fost invocat în prima acțiune.
Or, din analiza soluțiilor ce au fost date de instanța de fond, apel și recurs în primul proces în care s-a invocat un motiv de nulitate relativă referitor la contractul de vânzare cumpărare și anume dolul ca viciu de consimțământ, se observă că instanțele s-au pronunțat doar cu privire la acest temei juridic, nu și în ceea ce privește interdicția de înstrăinare ce s-a invocat în procesul de față, așa încât față de considerentele expuse în mod just a fost respinsă de instanță excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta D..
Una din criticile formulate în apel se referă la înlăturarea, în mod greșit, de către prima instanță a susținerilor pârâtei legat de excepția de garanție a vânzătorului din contractul de vânzare cumpărare conform art. 1337-1339 C. civ.
Dispozițiile art. 1337 C. civ. statuează că „ vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut…” iar potrivit art. 1339 C.civ. se prevede că „ În nici un mod vânzătorul nu se poate sustrage de la răspunderea pentru evicțiunea care ar rezulta dintr-un fapt personal al său”.
Într-adevăr, în conformitate cu aceste norme legale, vânzătorului îi revine această obligație de garanție pentru evicțiune, respectiv de a-i asigura cumpărătorului stăpânirea bunului vândut, obligație care presupune totodată ca vânzătorul să nu săvârșească personal anumite fapte prin care să-l evingă pe cumpărător.
Tribunalul a considerat că nu este întemeiată critica formulată de apelanta pârâtă întrucât nu ne aflăm în prezența încălcării acestei obligații de către reclamanta vânzătoare, câtă vreme obligația de garanție pentru evicțiune presupune existența unui contract valabil încheiat ori prin cererea adresată instanței s-a făcut referire la incidența unui motiv de nulitate absolută care demonstrează că respectiva convenție nu a fost întocmită în mod valabil.
Așa după s-a reținut corect în considerentele sentinței apelate, excepția de garanție invocată de pârâta apelantă nu are legătură cu validitatea contractului de vânzare cumpărare ci privește executarea acestui contract.
Potrivit unei alte critici s-a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere principiul potrivit căruia nici o persoană nu-și poate invoca propria culpă în cadrul unui proces, cum este cazul reclamantei care a intentat acțiunea făcând referire la propria incorectitudine.
Tribunalul a considerat că este nefondată această critică, urmând a fi înlăturată întrucât acțiunea promovată de reclamantă a vizat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare referitor la imobil pentru încălcarea interdicției de înstrăinare, ori principiul la care a făcut referire apelanta pârâtă nu poate fi avut în vedere în ipoteza semnalării unor aspecte care atrag nulitatea actului juridic.
Critica privind respingerea, în mod greșit, de către prima instanță a excepției lipsei de interes invocată de pârâtă este nefondată și va fi înlăturată, sub acest aspect arătându-se în mod judicios în considerente că vânzătorul din cadrul unui contract de vânzare cumpărare, așa cum este cel care s-a perfectat între reclamanta intimată și pârâta apelantă are interes în solicitarea de a se constata nulitatea absolută a convenției de înstrăinare, întrucât ca urmare a lipsirii de efecte a contractului respectiv bunul imobil se va reîntoarce în patrimoniul său cu efect retroactiv.
Neîntemeiată este și critica potrivit căreia se susține că instanța de fond nu a avut în vedere abuzul de drept săvârșit de reclamantă prin promovarea prezentei acțiuni, sub acest aspect tribunalul apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatei reclamante exercitarea cu rea-credință a drepturilor sale procedurale, astfel că introducerea cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare referitor la imobil nu poate fi catalogată ca reprezentând un abuz de drept cum se pretinde de către apelanta pârâtă.
Referindu-se la contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a se constata, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței apelate faptul că disp. art.9 alin.8 din Legea nr.112/1995 instituie o inalienabilitate temporară a apartamentelor ce au fost dobândite de către foștii chiriași, fără a se prevedea vreo sancțiune,, însă avându-se în vedere scopul reglementării și interesul public ocrotit prin lege și anume securitatea circuitului civil, apare ca fiind justă concluzia instanței în sensul că în cauză este instituită sancțiunea nulității absolute virtuale întrucât nu este expres prevăzută de lege, așa încât contractul de înstrăinare perfectat de părți este nul absolut, iar criticile formulate pe acest aspect în cererea de apel sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât pârâta apelantă de profesie avocat avea cunoștință la momentul încheierii convenției despre existența interdicției de vânzare a imobilului timp de 10 ani de la data dobândirii sale, dobândire ce a avut loc în anul 2005.
Or, din acest punct de vedere, prima instanță a procedat corect în sensul că a acordat prioritate interesului public protejat prin lege față de un interes personal al pârâtei care urmărește menținerea unui contract de vânzare cumpărare ce a fost perfectat cu nesocotirea interdicției de înstrăinare stabilită de Legea nr. 112/1995.
Tribunalul a apreciat că nu sunt întemeiate alegațiile apelantei pârâte potrivit cărora prin lipsirea de efecte a actului juridic încheiat de părți se aduce atingere principiilor Convenției în ceea ce privește ocrotirea și siguranța dreptului de proprietate precum și referitor la siguranța circuitului civil, totodată fiind vorba de un bun ce este protejat conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Cu privire la aceste susțineri instanța de fond a reținut în mod judicios în considerente faptul că garanțiile CEDO, inclusiv protecția unui bun actual despre care se face vorbire în art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO au în vedere doar situațiile în care bunul imobil a fost dobândit în mod legal, ori în speță contractul de vânzare cumpărare prin care bunul a fost dobândit în proprietate de către pârâta apelantă este lovit de nulitate absolută, cauza de nulitate existând la momentul perfectării convenției și fiind prezumat cunoscută de către pârâtă, pe de altă parte este cunoscut faptul că nulitatea absolută produce efecte „ ex tunc”, așa încât și din această perspectivă apelanta pârâtă nu se mai poate prevala de incidența în cauză a Primului Protocol Adițional la CEDO.
Nu pot fi primite acele susțineri conform cărora prin soluția adoptată de prima instanță, de constatare a nulității contractului s-ar aduce atingere principiilor consacrate de CEDO, întrucât prin hotărârea pronunțată de instanța de fond s-a realizat lipsirea de efecte juridice a unui contract ce a fost perfectat de părți cu încălcarea unei prevederi legale care protejează un interes public, impunându-se astfel sancționarea acestei conduite contrară legii.
Date fiind considerentele expuse, întrucât hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, tribunalul a respins apelul declarat de pârâtă ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr.264A/03.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă a declarat recurs pârâta D. Ș. – D..
În motivarea recursului, pârâta critică decizia pentru următoarele motive:
Prima critică se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 156 din Codul de Procedură Civilă.
Se învederează că, la termenul de judecata din data de 17.02.2014, recurenta a formulat cerere de amânare a cauzei, având în vedere imposibilitatea medicala de prezentare, întrucât era însărcinata în luna a 9-a și exista un risc crescut de avort (CUD- contracții uterine dureroase), recomandarea medicala fiind de "repaus total". In acest sens, a depus la dosarul cauzei dovada medicala emisa de Clinica Telemedica și a solicitat instanței acordarea unui nou termen pentru angajarea unui apărător. A precizat faptul că la 3 zile după pronunțarea hotărârii a născut.
Instanța de apel a respins cererea sa, motivat de faptul că a mai fost formulată o cerere în cauză.
Recurenta consideră că hotărârea este nelegală, încălcându-se dreptul său la apărare, care este garantat de art.156 din Codul de procedură civilă, art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, de art.21 din Constituția României, de art.10 din Declarația universala a drepturilor omului, precum și de art.14 pct.I din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Se invocă faptul că, la termenul de judecata din data de 17.02.2014, instanța de apel nu a pus în discuția părților probatoriile solicitate de către recurentă prin motivele de apel și nici nu s-a pronunțat asupra acestora. Atitudinea instanței este în vădita disonanță cu dispozițiile art.6 din Convenția europeana a drepturilor omului.
Simpla enunțare de către Tribunal a legalității hotărârii apelate - sub aspectul probatoriului administrat la fond - nu este suficientă pentru a înlătura incidența dispozițiilor art. 6 ale Convenției din prezenta chestiune în discuție. Accesul efectiv la o instanță presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei, dar și de a administra toate probele necesare și utile soluționării cauzei.
Se învederează că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul de apel referitor la casarea hotărârii și trimiterea dosarului instanței inițial investite, în vederea administrării probatoriului.
Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor recurentei din cadrul motivelor de apel, cu privire la excepția puterii de lucru judecat.
Critica cu privire la modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat:
Se învederează că instanța de apel a apreciat că nu există tripla identitate prevăzuta de art.1201 C.civ.
In cadrul primului dosar nr.2665/30l/2007, intimata - pârâta P. V. a criticat sentința civila nr.8882/24.10.2007 pronunțată în cauză mai sus menționată de către Judecătoria Sectorului 3 București, invocând ca motive de apel, pe lângă aspectele legate viciile de consimțământ și încălcarea interdicției de înstrăinare instituită de art.9 alin.8 din Legea nr._.
Se susține că în cuprinsul deciziei instanței de apel s-a reținut că nu există nici un motiv de nulitate din oficiu, care ar putea fi invocat de către instanță. În raport de această susținere, recurenta susține că nu s-ar mai putea invoca nici un motiv de nulitate.
Motivul de recurs privind greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, având în vedere că s-a invocat excepția de garanție contra evicțiunii, conform art. 1337 -1339 C.civ.
Cu toate că în motivarea soluției cu privire la respingerea excepției de garanție Tribunalul a reținut ca în conformitate cu dispozițiile art. 1337-1339 C.civ vânzătorului îi revine obligația de garanție pentru evicțiune, respectiv să-i asigure cumpărătorului stăpânirea bunului vândut, obligație care presupune că vânzătorul să nu săvârșească personal anumite fapte prin care să-l evingă pe cumpărător", aceasta a considerat că nu este întemeiată critica, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune presupune existenta unui contract valabil încheiat.
Susține că este nelegală motivarea soluției Tribunalului, întrucât potrivit art.1339 din Codul Civil 1864, "In nici un mod vânzătorul nu se poate sustrage de la răspunderea pentru evicțiunea care ar rezulta dintr-un fapt personal al sau; orice convenție contrarie este nulă".
Noțiunea de evicțiune trebuie privită în sens larg, atât că situație de fapt (ocuparea abuziva a imobilului), cât și de drept (promovarea unei acțiuni împotriva cumpărătorului).
Interdicția instituită de art.1339 din Codul Civil 1864 paralizează așadar orice acțiune judecătorească promovată de vânzător împotriva cumpărătorului când acesta are ca scop evingerea celui din urma.
Un asemenea fine de neprimire nu are nici o legătură cu împrejurarea că nulitatea invocată de vânzător ar fi una absolută sau relativă, textul de lege evocat nefăcând o asemenea distincție. In același sens este și adagiul juridic "quem de evictione tenet action, eundem agentem repellit exceptio", care consacră principiul: cine trebuie sa garanteze pentru evicțiune nu poate să evingă, valorificat și de art.1696 din Noul Cod Civil.
De altfel, legiuitorul a perfecționat în actualul cod civil dispozițiile art.1339 din fostul Cod Civil, preluând aproape expressis verbis dictonul evocat mai sus, astfel încât art.1696 din Codul Civil stipulează: „ Acela care este obligat să garanteze contra evicțiunii nu poate să evingă. "
2.2.Nu în ultimul rând, nu există nici un temei legal ca instanța fondului să îndepărteze obligația de răspundere pentru evicțiune cu motivarea ca în situația unui act nul absolut nu ar exista o asemenea obligație.
Ordinea cercetării judecătorești impune analizarea cu prioritate a condițiilor de exercitare ale acțiunii civile, inclusiv admisibilitate a acțiunii în raport de prevederile art.1339 din Codul Civil 1864, și abia ulterior motivele de nulitate pe fond ale actului.
Mai mult, instanțele au calificat nulitatea ca fiind una "virtuala" și nu una reala, explicita, ceea ce a fortiori impunea admiterea excepției.
Obligația instituită de art.1339 din Codul Civil 1864 nu are legătură cu validitatea actului de vânzare.
Tot în cadrul acestei excepții (a inadmisibilității) a arătat ca prin promovarea acțiunii reclamanta își invoca propria turpitudine, propria încălcare a interdicției de înstrăinare.
Se învederează că toate apărările recurentei au fost înlăturate sub pretextul că respectivul contract de vânzare - cumpărare este lovit de nulitate absolută. Cu alte cuvinte, în situația invocării unor motive de nulitate absolută, mai puțin de nulitate relativa, partea nu are la îndemână nici un instrument juridic pentru a se apăra.
Într-o atare situație s-a aflat și în privința acestui motiv de apel, iar Tribunalul nu a oferit nici un argument juridic pentru a combate apărările subsemnatei, astfel cum ele au fost enunțate.
În ceea ce privește dispozițiile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, primul destinatar al interdicției de vânzare este tocmai cumpărătorul în baza Legii nr.112/1995, adică reclamanta din prezenta cauza, P. V..
In primul rând, acesteia îi era interzis să vândă, și abia ulterior, în mod generic și subsidiar unor terți le era interzis să cumpere.
Instanța de fond a înlăturat aplicarea acestui principiu doar sub aspectul faptului că este un principiu care se aplica efectelor nulității relative, iar nu și efectelor nulității absolute. Or, instanța avea obligația să observe ca efectele nulității actului juridic sunt paralizate și de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allengans ", potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obține protecția unui drept sau restituirea unei prestații, dar nici instanța fondului și nici Tribunalul nu au dat expresie acestui principiu. Principiul este o garanție a bunelor moravuri și a faptului ca norma juridică trebuie să fie utilizată în vederea realizării scopului pentru care a fost edictata. In speță, singura care a avut intenția de a frauda dispozițiile legale este reclamanta, care cunoștea regimul juridic al imobilului, acordând un mandat special unei terțe persoane pentru vânzarea apartamentului dobândit în baza Legii 112/1995.
Esența preemintenței dreptului de proprietate se afla în principiul securității circuitului civil si al raporturilor juridice, reglementat în mod expres de către legiuitor în Noul Cod Civil, care prevede la art. 1.656" Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite".
La fel de nelegala este și motivarea soluției din cadrul excepției lipsei de interes, respectiv ca în situația lipsirii de efecte a contractului bunul, imobil se va reîntoarce în patrimoniul sau cu efect retroactiv. Ca în precedent, instanța nu oferă nici un argument juridic sau cel puțin logic prin care să combată apărările subsemnatei, din contra, acestea nu se circumscriu motivelor de apel invocate.
În primul rând, existența unui antecontract de vânzare - cumpărare care ar face posibila pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare - cumpărare, în eventualitatea admiterii cererii de chemare în judecata, reprezintă o prioritate în analiza excepției lipsei de interes, iar nu vice - versa, respectiv constatarea nulității absolute a contractului nu prezintă folos practic pentru reclamanta, întrucât acesta urmează a fi obligată sa încheie un nou contract de vânzare - cumpărare.
Recurenta susține greșita interpretare a abuzului de drept.
Se arată că instanța nu a motivat în nici un fel abuzul de drept, simpla afirmație potrivit căreia intimata-reclamanta este îndreptățită la exercitarea drepturilor procedurale, întrucât solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare.
Or, și de aceasta data, Tribunalul nu a argumentat juridic soluția sa, prin combaterea apărărilor recurentei referitoare la incidenta în speța a dispozițiilor art.15 din Codul Civil "Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei - credințe" și ale art.723 din C.Pr.Civ. "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna - credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".
Se învederează că cea mai importanta critică pe fondul cauzei o reprezintă greșita interpretare a tocmai prevederilor art.9 alin.(8) din Legea nr.112/1995.
Legislația în materie nu prevede nici o sancțiune pentru încălcarea art.9 alin.(8) din Legea nr.112/1995.
Art.11 din Legea nr.112/1995 este deosebit de limpede, sancționând cu nulitatea absoluta exclusiv încălcarea art.9 alin.(6) și art.l0 din Legea nr.112/1995.
O interpretare per a contrario, a art.11 din Legea nr.112/1995, a condus la concluzia că celelalte încălcări nu sunt sancționate cu nulitatea absolută.
Așa zisă "nulitate virtuala absoluta" inventată de instanța fondului și preluată "ad literam" de instanța de apel, nu are nici un suport juridic, fiind un artificiu lipsit de substanța, menit să motiveze a posteriori, o soluție greșita.
De altfel, instanța nu justifica în nici un fel de ce s- ar afla în prezența unei nulității virtuale absolute, și nu în prezenta unei banale nulități relative.
Netemeinicia și nelegalitatea soluției rezidă din chiar interpretarea dispozițiilor art.11 din Legea nr. 112/1995, întrucât legiuitorul a înțeles să sancționeze cu nulitatea absoluta, numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor art.9 alin 6 si ale art.l0 din lege, nu și celelalte acte.
Astfel, sunt lovite de nulitate absoluta numai contractele încheiate de chiriașii titulari sau membrii familiei lor - soț, soție, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personala după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu și vânzările de apartamente care beneficiază de dotări speciale, cum sunt: piscina, sauna, sera, crama, bar, vinoteca sau camera frigorifica și care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, precum și cele folosite ca reședințe pentru foștii și actualii demnitari.
Pentru ipoteza art.9 alin 8 legiuitorul nu a prevăzut nici o sancțiune, cu atât mai puțin sancțiunea nulității absolute. Din interpretarea prin argumentul "per a contraria" a disp.art.11 din Legea 112/1995 rezultă că nu există sancțiune pentru încălcarea dispozițiilor art.9 alin 8 din lege care aveau drept finalitate protejarea intereselor foștilor proprietari, singurii în măsura sa justifice vreun interes.
Ca dispozițiile art.9 alin 8 au fost instituite pentru protejarea foștilor proprietari rezulta din înseși dispozițiile articolului sus amintit "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la arte 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrala sau în rate a prețului. Potrivit art. 14. "Persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la . legii.
Recurenta susține că dispozițiile art.9 alin.(8) din Legea nr.112/1995 contravin atât prevederilor Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și a art.17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, instanțele le-au îndepărtat, cu aceeași motivare. Astfel, instanțele au apreciat că atâta timp cât actul este lovit de nulitate absolută, el nu poate fi salvat întrucât bunul nu a fost dobândit în mod legal.
Se arată că nu trebuie să se piardă din vedere faptul că reclamanta este tocmai vânzătoarea bunului, iar dispozițiile art.9 alin (8) din Legea nr.112/1995 contravin atât prevederilor Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dispune ca "orice persoană fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege", cat si ale art.17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Interdicția de înstrăinare prevăzută de art.9 alin.(8) din Legea nr.112/1995, ocrotește un interes particular - al foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate, iar interpretarea pe care o dă acestei interdicții este contrara dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Potrivit art.20 alin.(2) din Constituția României "dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Aplicarea principiului salvgardării actului juridic oferă garanțiile materiale ale ocrotirii dreptului de proprietate aflat în patrimoniul recurentei, precum și principiul siguranței circuitului juridic civil, fără a prejudicia în vreun fel interesele reclamantei, care a primit în patrimoniul său contravaloarea bunului imobil sub forma prețului, achitat integral, potrivit convenției părților. Reclamanta a încasat prețul vânzării și a semnat procura nr.667/27.06.2006 emisa de BNP Pisano C. E., în baza căreia s-a efectuat vânzarea, solicitând personal și în scris notarului printr-o cerere olografă înaintată acestuia, la biroul sau, autentificarea și eliberarea procurii pentru vânzarea apartamentului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7-9 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Intimata-reclamantă P. V. a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În calea de atac a recursului, nu a fost administrat nici un mijloc de probă.
Cu privire la motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8)-9) din Codul de Procedură Civilă, Curtea învederează că recurenta nu a precizat nicio critică de natură a se circumscrie motivelor de recurs menționate, împrejurare față de care va analiza recursul din prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de Procedură Civilă.
Analizând recursul declarat de către recurenta-pârâtă D. Ș. D. împotriva deciziei civile nr. 264A/03.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civile, din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că nu este fondat, pentru următoarele motive:
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) din codul de procedură civilă este nefondat, având în vedere următoarele aspecte:
Dispozițiile legale sus-menționate se referă la douã sunt ipoteze:
a) hotãrârea recuratã este lipsitã de temei legal. Se au în vedere acele situații în care considerentele hotãrârii nu permit identificarea normelor juridice care susțin rezolvarea datã litigiului sau hotãrârea nu este motivatã în drept;
b) hotãrârea atacatã a fost datã cu încãlcarea sau aplicarea greșitã a legii. Sunt vizate situațiile în care instanța evocã normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauzã, dar le încalcã „în litera sau spiritul lor” ori le aplicã greșit, consecințã a unei interpretãri eronate a legii.
În cauza de față, recurenta-intimată invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 156 și dispozițiilor art. 292 coroborat cu art. 167din Codul de Procedură Civilă, a dispozițiilor art. 1201 și 1337-1339 din Codul Civil din 1864, precum și a dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 156 din Codul de Procedură Civilă, Curtea învederează că instanța de apel a aplicat, în mod corect, normele juridice menționate, deoarece instanța de judecată nu are obligația de a încuviința cererile de amânare formulate de către părți, ci numai posibilitatea de a admite cererea, în cazuri temeinic justificate și în raport de aspectele concrete ale cauzei.
Astfel, Curtea învederează că dosarul s-a aflat pe rolul Tribunalului București și a avut două termene de judecată, respectiv 09.12.2013 și 17.02.2014. La primul termen de judecată, la solicitarea recurentei s-a dispus amânarea cauzei pentru a lua la cunoștință de conținutul întâmpinării. La al doilea termen de judecată, recurenta a solicitat din nou amânarea cauzei pentru lipsa apărare, iar instanța de judecată a respins cererea de amânare formulată, apreciind că motivele invocate nu sunt justificate.
Având în vedere că, la acel termen de judecată, a rămas în pronunțare, instanța de apel a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 156 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă, amânarea pronunțării pentru a-i oferi posibilitatea să depună concluzii scrise.
Curtea învederează că instanța de apel a procedat, în mod corect, deoarece nu avea obligația de a încuviința cererea de amânare formulată de către recurentă, care are studii juridice, exercitând profesia de avocat. Mai mult, prin amânarea soluționarea cauzei pentru a fi depuse concluzii scrise, fără a exista o cerere expresă în acest sens a recurentei, a fost respectat pe deplin dreptul la apărare al acesteia, în conformitate cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, se constată că nu este fondată critica formulată cu privire la acest aspect.
Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 292 coroborat cu art. 167 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că și această critică este nefondată, pentru următoarele motive:
În primul rând, Curtea învederează că dosarul se află în al doilea ciclu procesual. Cu ocazia cercetării judecătorești a cauzei, în prima fază procesuală, a fost propus, încuviințat și administrat interogatoriul lui P. V., așa cum rezultă din interogatoriul aflat la filele 123-128 din dosarul supliment nr._/3/2009 al Tribunalul București.
Probatoriile administrate în primul ciclu procesual rămân câștigate cauzei, nefiind necesar să fie readministrate.
În acest sens, s-a pronunțat și prima instanță, în cel de-al doilea ciclu procesual, când, la termenul de judecată din data de 29.03.2013, a respins probele solicitate de către D. Ș. D., cu motivarea că au fost administrate în primul ciclu procesual, iar partea nu invocă alte împrejurări pentru a fi necesar administrarea din nou a probei cu interogatoriul lui P. V..
În al doilea rând, Curtea constată că, în fața instanței de apel nu au fost invocate alte aspecte decât cele avute în vedere la soluționarea cauzei de către prima instanță, în cel de-al doilea ciclu procesual, pentru a fi necesar să fie suplimentat probatoriul, în conformitate cu art. 292 din Codul de Procedură Civilă.
De asemenea, Curtea constată că D. Ș. D. a formulat, în fața instanței de apel, concluzii scrise și nu a solicitat niciodată repunerea cauzei pe rol, în vederea administrării vreunui mijloc de probă suplimentar.
În al treilea rând, Curtea constată că proba cu înscrisuri putea fi administrată de către recurentă direct în prezenta cale de atac, însă aceasta nu a depus nici un înscris pentru a combate soluția pronunțată de către instanța de apel, iar proba cu interogatoriul reclamantei fusese deja administrată anterior.
Nu în ultimul rând, Curtea învederează că motivul de nulitate invocat - respectiv încălcarea interdicției prevăzute de art. 9 din Legea nr.112/1995 nu ar fi putut fi combătut cu proba cu interogatoriul reclamantei, deoarece nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin administrarea acestei probe.
Având în vedere toate considerentele expuse, Curtea constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, dispozițiilor art. 292 coroborat cu art. 167 din Codul de Procedură Civilă, fiind neîntemeiată critica formulată.
Cu privire la modul de soluționare al excepției autorității de lucru judecat în raport de hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr._, Curtea constată că, în mod corect, s-a reținut de către instanța de apel că nu există autoritate de lucru judecat, pentru următoarele motive:
În cauza ce a format obiectul dosarului nr._ în care Judecătoria Sectorului 3 București a pronunțat sentința civilă nr. 8882/24.10.2007, rămasă definitivă și irevocabilă prin deciziile civile nr. 490A pronunțate de Tribunalul București Secția a III a Civilă la data de 09.04.2008 și decizia nr. 289/12.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie au figurat ca părți reclamanta P. V., pârâta D. Ș. D. și Zannerini L., cererea de față fiind formulată de reclamanta P. V. în contradictoriu cu pârâta D. Ș. D..
Instanța a constatat identitatea de părți în ceea ce privește pe reclamanta P. V. și pârâta D. Ș. D., atât în hotărârile menționate, pronunțate în dosarul nr._ cât și în acțiunea de față care a fost înregistrată, în prezent sub nr._ . De altfel, identitatea de părți, afirmată de recurentă nu a fost contestată de reclamantă.
În ceea ce privește obiectul, se reține că în sfera noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material ci și dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia existând identitate de obiect chiar dacă acesta este diferit formulat între cele două cereri, când rezultă că scopul final urmărit de reclamant este același. În speță, în prima cerere reclamanta a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3308/20.10.2006 încheiat de BNP Asociați M. G. O. și A. Surel Jean, iar prin cererea de față s-a solicitat constatarea nulității absolute a aceluiași contract de vânzare-cumpărare.
Așa fiind instanța a reținut că atât în cererea soluționată irevocabil, prin sentința civilă nr. 8882/24.10.2007, intrată în puterea lucrului judecat cât și în cererea de față se contestă validitatea aceluiași act juridic civil, iar diferența constând în faptul că în prima cerere s-a invocat nulitatea relativă iar în cererea de față nulitatea absolută nu conduce la concluzia că obiectul celor două cereri este diferit, având în vedere că motivele invocate nu țin de analizarea obiectului cererii, ci de cauza acesteia.
În ceea ce privește cel de-al treilea element – cauza, se are în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, respectiv justificarea pretenției promovate în justiție ce constă dintr-un fapt juridic care formează baza dreptului cerut.
În cauză, se reține că în prima cerere reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe unul dintre viciile de consimțământ – dolul, folosirea manoperelor dolosive, prevăzute de art. 948, 953, 960 din Codul de civil– respectiv faptul că actul ar fi lovit de nulitate pentru cauză de dol, respectiv pentru viciu de consimțământ.
Prin cererea dedusă judecății, reclamanta a precizat că solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru încălcarea interdicției de înstrăinare, invocând astfel dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, fără a-și mai întemeia cererea pe viciul de consimțământ care a constituit temeiul primei cereri de chemare în judecată.
Astfel, Curtea constată că, în mod corect, nu s-a reținut incidența autorității de lucru judecat, având în vedere că nu există identitate de cauză între cele acțiuni promovate de către intimata-reclamantă P. V..
În ceea ce privește susținerile recurentei că instanțele care au pronunțat hotărârile judecătorești în dosarul nr._ ar fi apreciat că nu există nici un alt motiv de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare contestat, Curtea constată că această susținere nu este corectă.
În dosarul nr._, instanțele de judecată au analizat cererea de chemare în judecată numai în raport de motivul de nulitate relativă invocat, nefiind niciodată analizată încălcarea interdicției de vânzare prevăzută de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Având în vedere argumentele expuse, instanța de recurs constată că a fost corect soluționată excepția autorității de lucru judecat în raport de hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr._ .
Cu privire la critica referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, având în vedere că s-a invocat excepția de garanție, contra evicțiunii, conform art. 1337 -1339 din Codul Civil din 1864, Curtea învederează că această critică nu este întemeiată, pentru următoarele motive:
Invocarea excepției de garanție contra evicțiunii consacrată de dispozițiile art. 1337-1339 din Codul Civil din 1864, presupune ca situație premisă existența unui contract de vânzare-cumpărare valabil, care nu este lovit de nulitate de nulitate absolută.
În schimb, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare conduce la încetarea tuturor garanțiilor pentru evicțiune, partea putând să ceara doar repunerea în situația anterioară ca efect al anulării contractului.
Soluția se impune, deoarece constatarea nulității produce efecte retroactive și echivalează cu constatarea că actul nu există, or, dacă actul nu există, nu există nici garanțiile legale, care presupun existența unui astfel de act juridic (quod nullum est,nullum producit effectum).
Așadar, constatarea nulității actului înlătură cu titlu retroactiv toate efectele actului juridic, implicit și pe acela de a garanta pentru evicțiune, așa încât, această apărare nu își mai produce nici un efect.
Ca urmare a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, raporturile patrimoniale dintre părți își găsesc rezolvarea pe tărâmul efectelor nulității actului juridic, unul dintre acestea fiind repunerea părților în situația anterioară.
Curtea constată că, în realitate, recurenta susține că intimata-reclamantă nu poate promova prezenta acțiune și invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, ca efect al garanției contra evicțiunii care incumbă acesteia, în calitate de vânzătoare.
Această afirmație este profund eronată, deoarece invocarea și efectele obligației de garanție contra evicțiunii nu pot paraliza acțiunea în constatarea nulității absolute pentru nerespectarea unei interdicții legale, indiferent de calitatea titularului acțiunii. Astfel, o asemenea acțiune poate fi promovată chiar de către vânzător, în pofida obligației de garanție contra evicțiunii, pe care și-a asumat-o, deoarece scopul promovării acesteia corespunde unui interes general și nu particular.
Pentru toate aspectele menționate, se constată că nu este fondată critica formulată.
Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, Curtea învederează că instanțele au aplicat în mod corect normele juridice menționate, fiind neîntemeiate criticile formulate de către recurentă pe acest aspect.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (1)-(8) din Legea nr. 112/1995 „Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.(…) Apartamentele dobândite în condițiile alin. 1 nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării”.
În cauza de față, se constată că a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 7036/21.07.2005 între CGMB-AFI și P. V. prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 8+9 situat în București, ., etaj 1, Sector 3 București, în temeiul Legii nr.112/1995.
În primul rând, Curtea învederează că, în cuprinsul contractului, la punctul 8 se menționează în mod expres că apartamentul nu poate fi înstrăinat 10 ani de la data cumpărării.
În al doilea rând, contractul a fost încheiat de către P. V., prin mandatar, iar mandatara acesteia era recurenta recurenta-pârâtă D. Ș. D..
Având în vedere aceste aspecte, este de necontestat regimul juridic al apartamentului înstrăinat și împrejurarea că acest aspect era cunoscut atât de cumpărătoare (P. V.), cât și de mandatara acesteia (D. Ș. D.). De asemenea, persoanele menționate cunoșteau și existența interdicției de înstrăinare, care era stipulată expres în contractul de vânzare-cumpărare.
Cu toate acestea, apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost înstrăinat în anul 2006 de către P. V., în calitate de vânzătoare, către D. Ș. D., în calitate de cumpărătoare, prin contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută se solicită a se constata în prezenta cauză.
Este evident că, la momentul încheierii actului, ambele părți au cunoscut existența interdicției de înstrăinare pe o perioadă de 10 ani și cu toate acestea au înțeles să încheie actul juridic contestat.
Contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3308/20.10.2006 a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995. Sancțiunea nerespectării interdicției este nulitatea absolută a actului juridic încheiat, nulitate care nu poate fi acoperită și care poate fi invocată de orice persoană interesată.
Susținerile recurentei în sensul că sancțiunea nerespectării interdicției de vânzare nu este nulitatea absolută, deoarece nu a fost prevăzută expres de către legiuitor, va fi înlăturată de către instanță, cu motivarea că această sancțiune rezultă din modul de reglementare al interdicției și din scopul general pentru care a instituită această interdicție.
În acest sens, sunt și dispozițiile art. 5 din Codul civil care stipulează că „Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.
Curtea învederează că, în ipoteza nulității absolute a actului juridic pentru fraudă la lege operează efectele nulității, respectiv principiul restitutio in integrum.
De la acest principiu, practica judiciară a consacrat mai multe excepții, respectiv principiul potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria turpitudine și principiul ocrotirii dobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil.
Cu privire la aplicabilitatea acestor principii, arată că, în jurisprudență, s-a statuat că potrivit art. 966 C. civ., obligația fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar conform art. 968 din același cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul nu poate fi înstrăinat, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au cunoscut existența interdicției de vânzare, fiind de rea-credință, este considerat nul absolut, în aplicarea principiului "fraus omnia corrumpit", al cărui temei legal îl constituie art. 966 din Codul Civil din 1864 cu aplicarea art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.
Per a contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valabil.
În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă - în baza unor rațiuni cu o aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice
În cauza de față, ambele părți au cunoscut existența interdicției de vânzare motiv pentru care este evidentă intenția acestora, atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorului, de a frauda dispozițiile legale imperative, respectiv interdicția de înstrăinare consacrată de dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995.
Pentru aceste motive, în cauza de față, nu este incident niciunul dintre aceste principii, deoarece recurenta-pârâtă D. Ș. D. a cunoscut situația juridică a apartamentului înstrăinat și anume existența interdicției de vânzare, astfel încât nu poate opera principiul ocrotirii dobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil, întrucât aceasta nu a fost de bună-credință, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește principiul, potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria turpitudine, Curtea învederează că acesta își găsește aplicabilitatea în persoana ambele părți contractante, adică atât în persoana vânzătoarei, cât și în persoana cumpărătoarei. Astfel, cumpărătoare nu poate invoca acest principiu, deoarece a cunoscut existența interdicției de vânzare și, implicit și-ar invoca propria culpă la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare.
Acest principiu este o garanție a moralei și a bunelor moravuri și a faptului că norma juridică trebuie să fie utilizată în vederea realizării scopului pentru care a fost edictată.
Ambele instanțe de fond au reținut că atât vânzătoarea, cât și cumpărătoare au avut intenția de a frauda dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995, care consacrau interdicția de înstrăinare cunoscând regimul juridic al imobilului.
Astfel, ambele părți contractante au avut intenția de a frauda interdicția de înstrăinare al cărei scop era protejarea unui interes general. Interdicția de înstrăinare nu a fost respectată de către persoana care, avea obligația legală de a se abține de la un comportament contrar legii și anume acela de a vinde imobilul cumpărat în baza Legii nr.112/1995, pe o perioadă de 10 ani de zile, dar nici de către cumpărătoare care avea obligația legală de a se abține de la întocmirea unui act juridic contrar legii.
Sancțiunea încălcării normelor imperative menționate este constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu fraudarea legii, fiind aplicată în mod corect de către instanțele de fond.
Pentru toate aceste motive, Curtea constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de Procedură Civilă, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenta-pârâtă D. Ș. D. împotriva deciziei civile nr. 264A/03.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. V..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenta-pârâtă D. Ș. D. împotriva deciziei civile nr. 264A/03.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.12.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. Z. G. D. FlorelaMoraru D. L.
GREFIER,
S. V.
RED.DZ
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
12.12.2014
| ← Cereri. Decizia nr. 917/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 319/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
