Pretenţii. Decizia nr. 356/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 356/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-09-2014 în dosarul nr. 8018/3/2010
Dosar nr._
(1037/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 356 A
Ședința publică de la 15.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. O.
JUDECĂTOR - M. C.
GREFIER - S. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelurilor formulate de apelanții-pârâți M. G., M. GAROFIȚA și de către apelantul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE – reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr.1475 din 10.07.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI P. PRIMAR GENERAL, . cu intimata-reclamantă T. C..
P. are ca obiect – pretenții.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 01.09.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 08.09.014 și, apoi, la 15.09.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 12.02.2010, sub nr._ reclamanta T. C. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primar General, și Consiliul General al Municipiului București reprezentat de Primar General, . G. și M. Garofița solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, .-i plătească suma stabilită ca preț de piață al imobilului din București ., sector 1, bligarea pârâților M. G. și M. Garofița la restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, îmbunătățiri evaluate provizoriu la suma de_ RON; instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata tuturor despăgubirilor care-i sunt datorate de către pârâți și să se înscrie în cartea funciară interdicția de înstrăinare a imobilului situat în București ., sector 1, până la plata despăgubirilor; cu cheltuieli de judecata.
Pârâtul M. București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâta ..A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat note de ședință prin care prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâții M. G. și M. G. au formulat întâmpinare și cerere reconvenționala la cerere de chemare în judecata formulata de T. C., prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună: admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților, în situația respingerii excepției mai sus invocate, solicită respingerea acțiunii formulata de reclamanta ca neîntemeiata,
P. cererea reconvențională, pârâții-reclamanți au solicitat obligarea reclamantei-parate la ridicarea, pe cheltuiala sa proprie, a amenajărilor, adăugirilor exterioare și interioare aduse spațiului susmenționat și repunerea imobilului în starea anterioara efectuării de către aceasta a lucrărilor de "amenajare", sub sancțiunea plații de daune cominatorii în valoare de 100 ron/zi întârziere de la data pronunțării hotărârii judecătorești pana la data repunerii imobilului în situația anterioara.
P. încheierea de ședință de la termenul din data de 22.12.2010 Tribunalul a constatat că pe capătul 1 de cerere are calitate doar Ministerul Finanțelor Publice prin DGFPMB conform art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București prin Primar General, ..A., S. R. prin MFP și C., a constatat că pe capătul 2 de cerere pârâții M. au calitate procesuală pasivă, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de aceștia, în raport de dispozițiile art. 48 din Legea nr.10/2001.
P. sentința civilă nr.1475/10.07.2013 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins cererea formulată în contradictoriu cu M. București prin Primar General ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă T. C., a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.M.B. la plata către reclamanta T. C. a sumei de 80.406,12 lei reprezentând valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobilul situat în București, ., sector 1, fără îmbunătățiri, precum și pârâții-reclamanți M. Gheorge și M. Garofița la plata către reclamanta-pârâtă T. C. a sumei de 188.547,12 lei reprezentând cota de 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la imobilul situat în București, ., sector 1 și, pe cale de consecință a dispus instituirea în favoarea reclamantei-pârâte T. C. a unui drept de retenție asupra imobilului situat în București, ., sector 1 până la achitarea de către pârâții-reclamanți M. Gheorge și M. Garofița a sumei de 188.547,12 lei, respingând, ca neîntemeiate, atât cererea de înscriere în Cartea Funciară a interdicției de înstrăinare a imobilului situat în București, ., sector 1 cât și cererea reconvențională.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 19.06.1989, prin Decizia nr.772, Consiliul Popular al Municipiului București a dispus, începând cu data de 21.01.1988 trecerea, fără plata, în proprietatea statului a cotei parți indivize de 29/32 din construcția situata în ., sector 1 și a aceleiași cote indivize din terenul aferent.
Reclamanta-pârâtă T. C. a dobândit imobilul din București, ., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr._ încheiat cu S.C. ROM-VIAL S.A.; în calitate de proprietar reclamanta-pârâtă a întreprins o . lucrări la imobil ulterior cumpărării acestuia.
P. sentința civilă nr._/15.10.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr.1238 din 02.10.2008 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr._, și irevocabilă prin constatarea nulității recursului prin Decizia civilă nr.1563/27.11.2009 a Curții de Apel București Secția a IV-a Civilă, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 772/19.04.1989 a Consiliului Popular al Municipiului București, iar reclamanta-pârâtă T. C. a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 29/32 din imobilul din București, ., sector 1, în favoarea lui M. G. și M. Garofița.
Sub aspectul capătului de cerere, având ca obiect valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobilul situat în București, ., sector 1, Tribunalul a reținut că potrivit art.501 din Legea nr.10/2001: proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin.(1) se stabilește prin expertiză.
În cauză a fost dispusă expertiză prin care s-a evaluat valoarea de circulație a imobilului în două variante: la starea tehnică inițială, de la data cumpărării de către reclamantă a imobilului rezultând un preț de piață de 88.724 lei (pentru întreg imobilul), dar și la starea tehnică actuală, după executarea lucrărilor de construcții și instalații la imobil de către reclamantă finalizate în anul 2007, rezultând un preț de piață de 296.776 lei (pentru întreg imobilul).
Având în vedere că în cauză s-a formulat și un capăt de cerere având ca obiect sporul de valoare adus imobilului, pentru a nu se realiza o dublă despăgubire, și constatând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 501 din legea nr. 10/2001, admiterea unei acțiuni în revendicare fiind asimilată ca efecte hotărârii de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, Tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.M.B. la plata către reclamanta T. C. a sumei de 80.406,12 lei reprezentând valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobilul situat în București, ., sector 1, fără îmbunătățiri.
Sub aspectul celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect sporul de valoare adus imobilului, tribunalul a avut în vedere valoarea de piață a lucrărilor de construcții și instalații executate de către reclamantă până la data introducerii acțiunii, reținând că reclamanta nu poate spori artificial valoarea ce i se va restitui cu titlu de spor de valoare, efectuând lucrări de construcție cu unicul cop de a majora valoarea sporului de valoare, în ciuda opoziției evidente proprietarului imobilului, respectiv a persoanei căreia îi cade în sarcină să plătească reclamantei sporul de valoare adus imobilului. A pune în sarcina pârâților-reclamanți achitarea contravalorii lucrărilor de construire ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată ar echivala, astfel, cu validarea unui abuz de drept, motiv pentru care Tribunalul a exclus din calcul suma de 55.754 lei reprezentând, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză lucrările de construcții și instalații executate de către reclamantă după 12.02.2010.
P. urmare, tribunalul a reținut, de asemenea, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, că investiția reclamantei reprezentând valoarea lucrărilor executate a fost necesară întrucât imobilul era degradat și prezenta un grad avansat de uzură, neasigurând condiții corespunzătoare pentru locuit. Încăperile demolate și reconstruite de către reclamantă aveau sistem constructiv din paiantă și din lemn cu o vechime de 77 de ani, care, pe lângă faptul că erau degradate și improprii destinației de locuință, potrivit prevederilor Normativului nr._, la data demolării aveau o uzură de 100% și durata normală de folosință expirată.
Deși reclamata reclamanta nu a prezentat autorizații sau avize, pentru lucrările xecutate, Tribunalul a reținut că acest aspect nu prezintă relevanță întrucât textul aplicabil din Legea nr.10/2001, respectiv art.48 nu condiționează acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile de existența unor asemenea autorizații sau avize, așa cum se întâmplă în alte ipoteze, cum este, de exemplu situația despăgubirilor solicitate de chiriași potrivit OUG nr.40/1999, pentru care se prevede expres în art.43 alin.1 faptul că chiriașul are dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinței prin îmbunătățirile necesare și utile, efectuate cu aprobările prevăzute de lege, confirmate pe bază de acte justificative.
Ca atare, reținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 48 din Legea 10/2001, Tribunalul a obligat pârâții-reclamanți M. G. și M. Garofița, în calitate de persoane îndreptățite, la plata către reclamanta-pârâtă T. C. a sumei de 188.547,12 lei reprezentând cota de 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la imobilul situat în București, ., sector 1, astfel cum acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții efectuat în cauză de expert tehnic judiciar R. M..
Sub aspectul celui de-al treilea capăt de cerere, Tribunalul a dispus instituirea în favoarea reclamantei-pârâte T. C. a unui drept de retenție asupra imobilului situat în București, ., sector 1 până la achitarea de către pârâții-reclamanți M. Gheorge și M. Garofița a sumei de 188.547,12 lei, reținând că în speță sunt îndeplinite condițiile cerute pentru instituirea unui drept de retenție întrucât creanța pe care reclamanta-pârâtă în calitate de deținător a bunului o deține derivă din sporul de valoare adus bunului în chestiune, fiind așadar un debitum cum re iunctum.
Pe de altă parte, Tribunalul a respins cererea de înscriere în Cartea Funciară a interdicției de înstrăinare a imobilului situat în București, ., sector 1, ca neîntemeiată întrucât dreptul de retenție astfel instituit nu conferă detentorului un drept de preferință și nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deținut și nici nu împiedică înstrăinarea bunului grevat de dreptul de retenție,
Tribunalul a respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți reținând că prin concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză s-a reținut caracterul necesar și util pentru toate îmbunătățirile efectuate de către reclamanta-pârâtă, respingerea cererii de obligare a pârâților-reclamanți la contravaloarea lucrărilor efectuate ulterior introducerii cererii de chemare în judecată subsumându-se ideii de sancționare a abuzului de drept, și nu lipsei caracterului necesar și util al îmbunătățirilor realizate.
În plus, Tribunalul a reținut că reclamanta-pârâtă continuă să dețină proprietatea asupra cotei de 3/32 din imobilul situat în București, ., sector 1, fiind, ca atare, coproprietar alături de pârâții-reclamanți cu privire la bun, calitate ce îi permite să efectueze asupra bunului acte juridice sau materiale al căror regim este reglementat de regulile privind starea de coproprietate.
Ca atare, în calitatea acesteia de coproprietar, reclamanta-pârâtă poate efectua acte materiale ca cele de construire din speță, fără a fi necesară obținerea acordului celorlalți coproprietari, iar, față de constatarea caracterului necesar și util al acestora, cererea de ridicare, pe cheltuiala reclamantei, a amenajărilor, adăugirilor exterioare și interioare aduse spațiului și repunerea imobilului în starea anterioara efectuării de către aceasta a lucrărilor de amenajare, se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții M. G., M. Garofița și Ministerul Finanțelor Publice care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 29.04.2014.
În motivarea apelului lor, apelanții – pârâți M. G. și Garofița au arătat că prin pronunțarea sentinței atacate, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.
Astfel, instanța de fond a încuviințat efectuarea probelor propuse de părți, însă nu a ținut cont de propriile aprecieri și concluzii stabilite pe parcursul desfășurării procesului.
De asemenea, instanța de fond a încălcat principiul dreptului la apărare prin respingerea obiecțiunilor formulate de către apelanții – pârâți la raportul de expertiza întocmit în cauza precum și prin refuzul de a lua în considerare concluziile coraportului de expertiza întocmit de expertul parte F. F..
P. obiecțiunile formulate în față instanței de fond apelanții-pârâți au arătat în mod constant ca expertul desemnat nu a răspuns complet și argumentat la toate obiectivele stabilite de instanța și au solicitat de nenumărate ori refacerea raportului pentru lămurirea aspectelor pe care le-au considerat esențiale în soluționarea cauzei în condițiile în care experta arh. R. M. nu a ținut cont de obiectivele stabilite de instanța de judecată.
Astfel, experta desemnata în cauza nu a răspuns obiectivului stabilit de instanța de judecata privind stabilirea gradului de uzura a îmbunătățirilor în raport cu durata de viață a fiecărei lucrări în parte, nu a detaliat fiecare categorie de lucrări în parte, nu a stabilit valoarea acestora având în vedere gradul de uzura, potrivit dispozițiilor instanței de judecata, precum și potrivit dispozițiilor prevăzute de Legea nr.10/2001 republicata și a HG nr.498/2003.
Totodată, experta arh.R. M. nu a ținut seama de dispozițiile instanței de fond de la termenul din data de 23.05.2012 când instanța a dispus ca experta sa stabilească materialele din care este făcută construcția prin investigații specifice motiv pentru care contravaloarea așa-ziselor lucrări de îmbunătățire a imobilului a fost crescută în mod artificial și nejustificat.
Experta arh.R. M. a evaluat exagerat toate lucrările pretins executate de către reclamanta, fără a face diferențierea acestora pe categorii, fără a întocmi un deviz de lucrări astfel încât instanța de judecata și părțile să poată aprecia justețea acestora precum și nivelul costurilor în raport de materialele folosite și de cantitățile de lucrări executate; justificarea lucrărilor din raportul de expertiza întocmit fiind făcută doar în baza susținerilor pârâtei și a unui număr de facturi de materiale, fără a face dovada ca acele materiale au fost utilizate cu adevărat la amenajarea spațiului; experta arh.R. M. a nesocotit dispozițiile instanței de judecata care a dispus ca expertul sa stabilească contravaloarea îmbunătățirilor aduse exclusiv spațiului de locuit (stabilind în acest sens cu exactitate ce lucrări trebuiau evaluate) și nicidecum nu trebuiau evaluate și incluse în raportul de expertiza lucrări privind magaziile exterioare, wc-ul exterior, împrejmuirea terenului, reparații trepte beton, vopsitorii tâmplărie lemn, protecții muchii chepeng, chepeng pod pivnița, montat ușa lemn, revizuire tâmplărie 4 bucăți, decopertări tencuieli interioare și refacere glet; experta arh.R. M. a evaluat și inclus în raportul de expertiza anumite lucrări voluptorii, respectiv rezidire imobil realizata pentru mărirea holului, băii și a bucătăriei existente, precum și lucrări de izolare a imobilului cu polistiren - lucrare necesara doar pentru exterior, nefiind necesara izolarea și pe interiorul imobilului.
Apreciază că în mod greșit instanța de fond a respins obiecțiunile formulate de apelanții – pârâți încălcând astfel atât dispozițiile art.167 cât și pe cele ale art.201 și 212 din Codul de procedură civilă, astfel încât instanța de fond a pronunțat o soluție în contradicție atât cu situația de fapt din dosar cât și doctrina și practica judiciară în materia administrării probelor.
Arată apelanții că sentința instanței de fond cuprinde o motivare contradictorie fără coroborarea probelor administrate în cauză.
De asemenea, sentința instanței de fond cuprinde o apreciere greșită a probelor, instanța de fond apreciind în mod greșit că apelanții – pârâți datorează reclamantei suma de 188.547,12 lei reprezentând cota de 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la imobil.
Așa cum au arătat în față instanței de fond, în situația omologării raportului de expertiza întocmit de arh.R. M., suma la care ar fi trebuit sa fie obligați a o achita reclamantei reprezentând cota de 29/32 din valoarea totala a îmbunătățirilor aduse imobilului era de 116.993 lei și nu 188.547,12 lei, cum în mod greșit a stabilit instanța de fond.
Astfel, din valoarea totală a îmbunătățirilor urmează a fi scăzută contravaloarea lucrărilor evaluate de expert și care nu au făcut obiectul raportului de expertiză, respectiv: valoare magazie cărămida: 4260 lei (pg 17 din Raport); valoare magazie zidărie: 2636 lei (pg 17 din Raport); valoare WC exterior: 98 lei; valoare împrejmuire imobil: 1793 lei; valoare pivnița: 2406 lei.
De asemenea, se impune recalcularea contravalorii despăgubirilor prin aplicarea coeficientului legal de uzură aplicabil exclusiv pentru zidăria din cărămidă, și scăderea din totalul sumei stabilite de instanța de fond a lucrărilor în valoare de 1833 lei (reparat trepte beton, protecția muchiilor de chepeng, chepeng la pod și pivniță) și a cheltuielilor voluptorii în cuantum de 5600 lei (zidărie imobil realizată pentru mărirea holului, băii și a bucătăriei existente: 3029 lei; lucrări de izolare a imobilului cu polistiren - lucrare necesara doar pentru exterior, nefiind necesara izolarea și pe interiorul imobilului: 2571 lei).
În mod eronat, instanța de fond a admis cererea reclamantei privind instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, interpretând greșit dispozițiile legale aplicabile.
Astfel, analizând corect situația de fapt raportat la dispozițiile legale aplicabile – apreciază că nu se poate naște în favoarea reclamantei un drept cert actual și determinat, cu privire la valoarea lucrărilor executate la imobil înainte de încetarea locațiunii, iar în lipsa obligației de a preda imobilul nu se poate pretinde recunoașterea unui drept de retenție pentru garantarea creanței.
În cauza, reclamanta locuiește în imobil de mai bine de 12 ani, nu a fost evacuata și nu și-a exprimat intenția de a părăsi imobilul. Mai mult decât atât, deține o cota indiviză din imobil.
În condițiile în care părțile se află în indiviziune în prezent asupra imobilului ce formează obiectul prezentei cauze, nefiind stabilit un mod de partajare al imobilului prin atribuirea acestuia către vreuna din părți, apreciază ca nu se poate naște în favoarea reclamantei un drept cert actual și determinat cu privire la contravaloarea lucrărilor executate înainte de încetarea raporturilor locative precum și în lipsa obligației de a preda imobilul.
Astfel, în condițiile în care, în prezent exista posibilitatea ca imobilul sa-I poată fi atribuit acesteia în cadrul unei acțiuni care sa aibă ca obiect ieșirea din indiviziune intre aceasta și apelanți, reclamantei nu-i poate fi recunoscut, în mod legal, un drept de retenție pentru garantarea creanței întrucât acesta nu este cert, actual și determinat.
În aceste condiții, apreciază sentința instanței de fond ca fiind pronunțata prin interpretarea greșită a legii, astfel ca urmează admiterea acestui motiv de apel care impune modificarea sentinței atacate.
Având în vedere argumentele expuse anterior, apelanții solicită admiterea apelului și schimbarea, în parte, a sentinței atacate după cum urmează:
În ceea ce privește cererea de chemare în judecata formulata de reclamanta T. C. solicită admiterea în parte a primului capăt al cererii de chemare în judecată și obligarea apelanților la plata sumei de 90.470,93 lei reprezentând cota de 29/32 din valoarea totală de 99.830 lei reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului în litigiu.
În subsidiar, în situația în care instanța va trece peste aparerile invocate cu privire la contravaloarea îmbunătățirilor, solicită admiterea în parte a primului capăt al cererii de chemare în judecata dispunând obligarea apelanților la plata sumei de 116.993 lei reprezentând contravaloare cota de 29/32 din valoarea totala a îmbunătățirilor aduse imobilului situat în București, ., sector1, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiza întocmit de arh.R. M., și nu la plata sumei de 188.547,12 lei, cum în mod greșit a dispus instanța de fond.
În ceea ce privește capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei asupra imobilului situat în București, ., sector 1, solicită modificarea sentinței atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind instituirea unui drept de retenție ca fiind neîntemeiat.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulata de apelanți, solicită admiterea acesteia și obligarea reclamantei-parate T. C. la ridicarea, pe cheltuiala proprie, a amenajărilor, adăugirilor exterioare și interioare efectuate asupra imobilului ulterior depunerii cererii de chemare în judecata și repunerea imobilului în starea anterioara efectuării de către aceasta a lucrărilor de "amenajare", sub sancțiunea plății de daune cominatorii în valoare de 100 lei/zi întârziere de la data pronunțării hotărârii judecătorești până la data repunerii imobilului în situația anterioara.
P. apelul declarat, apelantul – pârât Ministerul Finanțelor Publice consideră hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă ca fiind netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele considerente:
În primul rând critică soluția instanței de fond în raport de obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 80.406,12 lei reprezentând valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobilului în litigiu, în condițiile în care acesta nu are calitate procesuala pasiva.
Astfel, arata ca potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare dintre reclamanta din prezenta cauza și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsa sumele încasate de Primăria Municipiului București.
În conformitate cu dispozițiile art.1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, solicita să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț.
Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabila între părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuala acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul de circulație.
Față de aceste argumente, solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței civile nr.1475/10.07.2013 pronunțată de către Tribunalul București - Secția IV-a Civilă, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii cererii de chemare în judecată privind plata sumei de 80.406,12 lei reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În al doilea rând în măsura în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, apreciază ca în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis cererea formulata de reclamantă.
Din interpretarea sistematica a dispozițiilor art.50 din Legea nr.10/2001, este necesar a aprecia ca, inclusiv după . Legii nr.1/2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piața al imobilului, fiind evidentă concluzia ca nu, în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piața pentru imobile ce au formulat obiectul contractelor de vânzare cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr.112/1995, ci această valoare trebuie acordată, în ipoteza în care, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de către art.501 respectiv "contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile"
În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 învederează instanței faptul ca contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea acestei legi. La data la care imobilul aflat în litigiu a fost cumpărat de reclamanta, în calitate de chiriașa la acea vreme, prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare nr._, imobilul fusese deja revendicat în baza legii speciale, astfel, cu minime diligențe a cunoscut sau putea cunoaște ca vânzătorul nu este proprietarul imobilului obiect al contractului de vânzare cumpărare, precum și faptul ca foștii proprietari ai acestui imobil formulase deja cerere de restituire în natura sau despăgubiri pentru acest imobil, astfel încât, potrivit dispozițiilor prevăzute de art.1 pct.4, 5 și 6 din Hotărârea nr.20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situației juridice a imobilului respectiv.
P. urmare, apare în mod evident faptul ca contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii 112/1995, reclamanta actuala fiind în drept de a solicita cel mult doar prețul plătit reactualizat cu indicele de inflație.
Astfel, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei în condițiile în care nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru a stabili o astfel de obligație în sarcina apelantului în cauza constatându-se și nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, urmând a se aplica cel mult regulile care guvernează efectele nulității contractelor respectiv cele privind evicțiunea.
Având în vedere, pe de o parte faptul ca pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piața art.50 din Legea nr.10/2001 prevede îndeplinirea cumulativa a celor doua condiții expuse mai sus, iar pe de alta parte faptul ca parata nu a făcut dovada îndeplinirii uneia dintre acestea, apreciază ca speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art.501 din Legea nr.10/2001.
Față de aceste motive, solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata formulata de reclamanta în contradictoriu cu M. Finantelor Publice, ca neîntemeiata.
În ceea ce privește raportul de expertiza consideră că în mod eronat a fost omologat de către instanța de fond, întrucât acesta nu reflecta prețul real al imobilului în litigiu.
Consideră că, în mod eronat instanța a obligat apelantul la "valoarea de circulație a imobilului" în condițiile în care nu exista în legislația în vigoare nicio referire la aceasta "valoare de circulație". Legea nr.10/2001, la art.50, alin.21, vorbește despre "prețul de piața al imobilelor", iar la art. 501 din aceeași lege se adăuga: prețul de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".
Cu alte cuvinte, instanța de fond ar fi trebuit sa aibă în vedere valoarea de piața a imobilului, ceea ce l-ar fi obligat pe expert sa folosească în demersul sau de evaluare doar metodele agreate potrivit standardelor internaționale, în vreme ce o formulare ambigua, fără acoperire legală, precum "valoare de circulație", lasă loc de interpretări și poate "justifica" folosirea altor metode de calcul, cu ocolirea standardelor internaționale.
Apreciază totodată că în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta încasând în 2013 diferența de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.
Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr.112/1995.â
Apreciază că în privința imobilelor vândute în baza Legii nr.112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin legea nr.10/2001.
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv legea nr.112/1995, și a art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul legii nr.112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
În susținerea acestui motiv de apel, apelantul invocă jurisprudența CEDO respectiv cauza R. contra României, cauza Velikovi și alții contra Bulgariei, cauza T. T. contra României.
În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentata, având valoare de principiu, că poate fi considerată suficienta, prin raportare la exigenta proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridica la valoarea de circulație a bunului în cauză.
În concluzie arată că este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piața a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.
Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piața actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piața, așadar, la valoarea de piață.
Față de argumentele prezentate, solicită instanței admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerea cererii de chemare în judecată că fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata, ca neîntemeiată.
În ședința publică din 01.09.2014, apelanții – pârâți M. G. și M. Garofița și-au precizat motivele de apel în sensul că solicită excluderea din cuantumul despăgubirilor a sumei de 73.000 lei reprezentând contravaloarea terenului, această sumă urmând a fi inclusă, eventual în despăgubirea pusă în sarcina apelantului Ministerul Finanțelor Publice. Totodată, solicită excluderea din cuantumul despăgubirii a sumei de 55.000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de către intimata – reclamantă după introducerea cererii de chemare în judecată.
Examinând sentința civilă apelată în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că apelurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a fost investită în cauză cu soluționarea cererii fostului chiriaș al unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.10/2001 de restituire a prețului de piață al imobilului, precum și a contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu.
Pentru stabilirea prețului de piață al imobilului în litigiu, precum și identificarea și stabilirea contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse acestui imobil, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare specializarea construcții, în ședința publică din 22.12.2010 (fila 74 dosar), fiind desemnat expert tehnic R. M., care a depus raportul de expertiză la data de 21.04.2011.
P. încheierea din 26.10.2011 (fila 202 dosar), instanța de fond a constatat nulitatea raportului de expertiză pentru nerespectarea dispozițiilor art.208 Cod procedură civilă de la 1865 și a dispus refacerea raportului de expertiză, încuviințând participarea unui expert consilie parte, propus de apelanții – pârâți.
Din actele dosarului, rezultă că raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 21.02.2012 (fila 231 și următoarele), fiind depus și un coraport de către expertul consilie F. F. (fila 2010 și următoarele dosar fond).
După depunerea raportului de expertiză atât apelanții – pârâți – persoane fizice cât și apelantul Ministerul Finanțelor Publice au formulat obiecțiuni care au fost încuviințate de către instanță, fiind depus un raport de expertiză modificat în urma răspunsului la obiecțiuni (fila 295 și următoarele).
Împotriva acestui raport modificat au fost formulate, de asemenea, obiecțiuni de către apelanții – pârâți (fila 316 fond) al căror conținut este identic cu motivele de apel.
Deși apelanții – pârâți susțin că instanța de fond a respins obiecțiunile formulate, din actele dosarului rezultă că instanța de fond a încuviințat obiecțiunile formulate – încheierea din 23.05.2012 (fila 319 dosar fond), iar răspunsul la obiecțiuni a fost depus la 19.09.2012 (fila 322 și următoarele dosar fond).
În ședința publică din 30.01.2013 (fila 347 dosar fond) instanța de fond a încuviințat suplimentarea obiecțiunilor expertizei, fiind depus la dosar raportul de expertiză varianta IV, care centralizează toate obiectivele și obiecțiunile formulate de părți(fila 352 și următoarele dosar fond), raport cu privire la care părțile nu au mai formulat obiecțiuni, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din 26.06.2013 (fila 416 dosar fond).
P. urmare, critica vizând nelegalitatea raportului de expertiză tehnică este nefondată, în condițiile în care părțile nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză în forma modificată în urma încuviințării obiecțiunilor și nu au solicitat efectuarea unei contraexpertize sau administrarea altor dovezi cu echivalență probatorie care să fie de natură a contrazice constatările cu caracter științific ale expertului desemnat.
Așadar, Curtea apreciază că, în mod corect instanța de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
În ceea ce privește valoarea de circulație a imobilului în litigiu, expertul desemnat a calculat valoarea de piață la starea tehnică inițială, rezultând un preț de piață de 88.724 lei, precum și la starea tehnică actuală, după executarea lucrărilor de construire și instalații finalizate în 2007, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, rezultând o valoare de 296.776 lei (RON).
Referitor la includerea în cuantumul contravalorii îmbunătățirilor la care au fost obligați apelanții – pârâți, conform art.48 din Legea nr-10/2001, a prețului terenului pe care este edificată construcția, Curtea constată că valoarea terenului a fost exclusă din despăgubiri.
Totodată, instanța de fond a scăzut din valoarea despăgubirilor la care au fost obligați apelanții – pârâți și contravaloarea construcției evaluată la starea tehnică inițială de la data cumpărării, respectivele sume fiind puse în sarcina apelantului – pârât Ministerul Finanțelor Publice, respectiv 29/32 din 88.724 ron (valoarea de piață la data cumpărării imobilului în litigiu) în final apelantul –pârât Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat la plata sumei de 80.406,12 lei.
Referitor la suma stabilită în sarcina apelanților – pârâți persoane fizice, Curtea constată că, din valoarea de circulație a construcției după efectuarea îmbunătățirilor necesare și utile (296.776 lei) instanța de fond a scăzut suma pusă în sarcina apelantului – pârât Ministerul Finanțelor Publice, dispunând în final obligarea apelanților – pârâți persoane fizice la plata sumei de 188.547,12 lei ce reprezintă 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu (29/32 din 296.776 – 80.406,12 lei).
P. urmare, instanța de fond nu a inclus în contravaloarea îmbunătățirilor nici contravaloarea terenului și nici contravaloarea îmbunătățirilor efectuate după introducerea cererii de chemare în judecată, subliniind faptul că includerea acestora din urmă în valoarea totală a despăgubirilor ar echivala cu contravaloarea unui abuz de drept.
În privința dreptului de retenție instituit în favoarea intimatei – reclamante, Curtea reține că dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.
Din situația de fapt reținută în speță, rezultă că datoria pe care o pretinde intimata – pârâtă derivă din sporul de valoare adus imobilului în litigiu, dreptul de retenție instituit de instanța de fond fiind accesoriu obligației pe care o garantează instituită în sarcina apelanților persoane fizice.
În consecință, Curtea apreciază că apelul declarat de apelanții – pârâți persoane fizice este nefondat.
Referitor la apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, se constată în dezvoltarea motivelor de apel reluarea criticilor care vizează lipsa calității sale procesuale pasive.
Motivul de apel formulat sub acest aspect este neîntemeiat întrucât instanța de fond a realizat o aplicare și interpretare judicioasă a dispozițiilor legale, apreciind corect că, în raportul juridic dedus judecății este justificată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în raport de incidența dispozițiilor înscrise în art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001. Astfel, conform textului legal, restituirea prețului prevăzut la alin.2 (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și 21 (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către M. Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare.
Din interpretarea sistematică a normelor legale sus menționate, rezultă că obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului imobilelor, achiziționate pe baza Legii nr.112/1995, a fost instituită ex lege, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii.
Obligația de plată nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr.112/1995, ci în temeiul legii, legiuitorul stabilind expres obligația de desdăunare în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate. În această situație, nu are relevanță juridică apărarea pârâtului axată pe aspectul culpei la încheierea actului juridic și nici pe principiul relativității efectelor actului juridic pentru a constitui temei al reținerii lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice din moment ce nu relațiile contractuale au stat la baza obligației de dezdăunare a cumpărătorului.
Argumentele prezentate stau la baza înlăturării și a susținerilor apelantului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun din materia evicțiunii înscrise în art.1337 Cod civil, deoarece Ministerului Finanțelor Publice nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr.10/2001. P. derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr.112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art.50 și art.501 din Legea nr.10/2001. Aceste dispoziții au caracter special față de normele de drept comun în materie de evicțiune, reglementate de art.1337 și următoarele cod civil și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Or, față de dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit considerentelor deja arătate.
Deși apelantul susține inaplicabilitatea prevederilor art.501 din Legea nr.10/2001 pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada desființării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, Curtea apreciază ca nefondat acest motiv de apel, deoarece împotriva intimatei – reclamante a fost pronunțată sentința civilă nr._/15.10.2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, prin care a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr._, contract ce a rămas fără eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele 2 părți.
Dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună - credință în baza Legii nr.112/1995.
Legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin.(2) și alin.(21) al art. 50 din Legea nr.1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr.923 din 1 septembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr.610 din 13 septembrie 2010).
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea constată că sunt incidente prevederile art.501 din Legea nr.10/2001, nefiind invocat sau probat ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 și cu reaua-credința a părților contractante.
Potrivit prevederilor art.1899 alin.2 Cod civil, buna-credința se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce invoca reaua-credința.
Așadar, intimata - reclamanta este prezumata ca a încheiat actul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 cu buna-credința, respectiv cu credința că cel cu care contractează, respectiv statul, este adevăratul proprietar, sarcina dovedirii relei sale credințe incumbând statului.
Cu toate acestea,nici în cadrul procesului de revendicare si nici ulterior nu s-a invocat reaua-credința a cumpărătorului imobilului în temeiul Legii nr.112/1995 și nici o altă cauză de anulare sau nulitate a actului, aspecte care rezulta și din sentința civilă nr._/15.10.2007 definitivă și irevocabilă pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.
Soluția acordării de despăgubiri reprezentând prețul de piața al imobilului este, de altfel, și în concordanta cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit ca „legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spete, pentru ca persoanele care si-au dobândit bunurile de buna-credința sa nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri” si ca în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care sa fie rezonabila în raport cu valoarea "venala" a apartamentului de care a fost privata (cauza R. contra României - Hotărârea din 19 oct.2006).
Pornind de la ideea reținută în considerentele hotărârii în sensul ca echilibrul care trebuie păstrat și despre care s-a făcut vorbire mai sus va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătura speciala si exorbitanta, se constata că intimata din prezenta cauza, dispunea de un "bun" în sensul jurisprudenței CEDO până în momentul lipsirii de eficiență a contractului de vânzare-cumpărare - prin sentința nr._/15.10.2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, moment din care ea a fost privată de proprietatea asupra imobilului din litigiu.
În speță, este neîndoios că rambursarea prețului plătit actualizat cu indicele de inflație nu ar acoperi prejudiciul încercat de intimați prin privarea lor de proprietate, ei neavând o alta cale care să le permită să compenseze diferența între prețul de cumpărare actualizat si valoarea apartamentelor din discuție.
Într-adevăr, intimata nu a plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare prețul de pe piața a apartamentului în litigiu, dar odată cu încheierea acestuia ea dispunea de un bun, de care apoi a fost privată prin soluția instanței în urma căreia titlul său de proprietate a fost lipsit de eficiență juridică, situație în care este îndrituită a obține o suma corespunzătoare cu valoarea actuala a bunului.
Față de considerentele ce preced, Curtea în baza dispozițiilor art.296 din Codul de procedura civila, va respinge ca nefondate apelurile, sentința apelată fiind păstrată în totul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții – pârâți M. G. și M. GAROFIȚA ambii cu domiciliul ales la avocat P. A. R. în București, ., nr.18, . și de către apelantul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5 și cu sediul ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în Bucuști, . Gerota, nr.13, sector 2 împotriva sentinței civile nr.1475 din 10.07.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291 – 293, sector 6, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI P. PRIMAR GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291 – 293, sector 6, .> cu sediul în București, ..15A, sector 3 și cu intimata-reclamantă T. C. cu sediul în București, ., sector 1.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. O. M. C.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.C.
Tehnored.C.S.
Ex.10/2014
T.B.Secția a IV-a Civilă – E.A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1376/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Validare poprire. Decizia nr. 1831/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
