Validare poprire. Decizia nr. 1831/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1831/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-12-2014 în dosarul nr. 26014/4/2012
Dosar nr._
(2046/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1831
Ședința publică de la 4.12.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - Doinița M.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI și de către recurentul terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ, împotriva deciziei civile nr. 939 A din 08.07.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații creditori T. S., S. G., ȚUCA A. I., C. A. L., T. E. V. și N. G. C..
P. are ca obiect – validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 03.12.2014, de către recurentul debitor M. Justiției, a sentinței civile nr. 8230 din 08.08.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, cu mențiunea definitivă și irevocabilă.
Se mai învederează instanței faptul că recurenții au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de împrejurarea că recurenții au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 02.08.2012, creditoarele T. A. I., C. A. L., G. C. N., S. G., T. S., T. E. V. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună validarea popririi înființate de B. D. și D., în dosarul de executare nr. 998/2012, asupra sumelor de bani datorate debitorului M. Justiției de către terțul poprit Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București.
Prin sentința civilă nr. 9337/12.11.2012, Judecătoria sectorului 4 București a respins cererea formulată de creditoare, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în fapt că în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 4364 din 26.05.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, creditoarele T. A. I., C. A. L., G. C. N., S. G., T. S., T. E. V. au solicitat B. D. și D. începerea executării silite împotriva debitorului M. Justiției.
Prin titlul executoriu anterior menționat, debitorul a fost obligat la plata către creditoare a drepturilor salariale restante reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50%.
La data de 02.07.2012 B. D. și D. a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, până la concurența sumei de_ lei, cuvenită creditorilor din titlul executoriu, printre care și creditorii din prezenta cauză.
Prin adresa nr._ din 05.07.2012, terțul poprit a restituit documentația, comunicând executorului judecătoresc că nu poate proceda la înființarea popririi, întrucât sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 71/2009.
Prima instanță a apreciat că apărările debitorului privind incidența procedurii prevăzute de O.G nr. 22/2002 și divizibilitatea creanței nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, întrucât privesc aspecte de legalitate a înființării popririi, care nu se pot invoca și soluționa decât pe calea contestației la executare.
Instanța a reținut incidenta în cauză a art.452 alin.1 C.pr.civ respectiv a art.460 alin.1 și 2 C.pr.civ., norme din a căror interpretare a apreciat că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite, prin raportate și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În raport de prevederile art. 379 C.proc.civ. s-a reținut în ceea ce privește condiția exigibilității creanței, că această condiție este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, executarea acesteia putând fi solicitată imediat de către creditor. În cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă în momentul îndeplinirii termenului suspensiv.
Instanța a reținut că în conformitate cu art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare după cum urmează: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu astfel că în cursul termenului prevăzut la alin. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Validarea popririi reprezintă o componentă a executării silite, mai exact, faza judiciară a acestei proceduri. De altfel, textul legal incident, respectiv, art. 460 Cod procedură civilă, face parte din Capitolul II, Secțiunea a V-a „Poprirea”, din Cartea V a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”.
Prin formularea unei cereri de validare creditoarea urmărește finalizarea executării în modalitatea popririi, prin constrângerea terțului poprit în vederea indisponibilizării și consemnării sumei poprite. Odată admisă validarea, executarea silită trece într-o nouă fază, în care creditoarea se poate îndrepta direct împotriva terțului poprit, în cazul în care acesta refuză efectuarea plății.
În consecință, suspendarea de drept reglementată prin OUG nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a mai emite acte de executare, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări. În cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea și-ar continua cursul.
În favoarea acestei interpretări este și un argument de text, întrucât legiuitorul, prin art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, a folosit expresia „orice procedură de executare silită”, fiind evident că a intenționat să includă procedura validării popririi în sfera acestei norme legale.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța de fond s-a raportat la cauza D. și alții c. României, reținând că situația creditorilor din prezenta cauza este asemănătoare cu cea a petenților din cauza soluționată de CEDO, astfel încât a considerat că raționamentul Curții este aplicabil litigiului dedus judecății.
Criteriile avute în vedere de Curte, legate de vechimea titlului executoriu și de conduita statului, sunt îndeplinite și în dosarul de față, dovadă fiind adresele din dosarul de executare și din precizărilor formulate de creditori la ultimul termen de judecată cu privire la sumele achitate în 2008, 2010 și 2012.
Astfel, titlurile executorii puse în executare au fost emise în perioada 2008-2009, iar din înscrisurile depuse în dosarul de executare rezultă că au fost efectuate plăți voluntare către creditoare în octombrie 2008 și în septembrie – octombrie 2010, plăți ce au continuat în cursul anului 2012.
În concluzie, în sensul celor reținute de Curtea Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ la acest moment, instanța a apreciat că nu sunt motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat inițial recurs, creditoarele T. S., Stefaru G., T. A. I., C. A. L., T. E. V., N. G. C., ulterior, tribunalul a calificat calea de atac ca fiind apel, având valoarea obiectului cererii ce a depășit suma de 10.000 lei.
Apelantele au criticat hotărârea primei instanțe invocând următoarele motive de apel:
1. Instanța de fond a făcut o greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în materia executării silite, reținând, totodată, în mod greșit aplicabilitatea în cauza a prevederilor OUG 71/2009, inclusiv a dispozițiilor art. 1 alin 2 din acest act normativ, privind suspendarea de drept a procedurii de executare silita .
Arată în acest sens că potrivit disp. art. 452 alin. 1 C.pr.civ. coroborat cu art. 456 alin. 1 lit. a C.pr.civ. și art. 460 alin. 1 C.pr.civ., în cadrul cererii de validare a popririi, instanța are de analizat exclusiv dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, neputând face obiectul acestei proceduri verificarea legalității titlului executoriu sau lămurirea acestuia ori verificarea legalității declanșării executării silite împotriva debitorului sau a legalității actelor de executare.
Apelantele au susținut că dețin împotriva debitorilor M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile art. 379 C.pr.civ, o creanță certă (a cărei existență rezultă indubitabil din hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii), lichidă (cuantumul său fiind determinabil cu ajutorul criteriilor stabilite prin hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii) și exigibilă, executarea silită fiind încuviințată de instanța de executare.
Apreciază că la acest moment al fazei execuționale, terțul poprit și debitorul nu mai pot invoca apărări legate de aplicabilitatea OG nr. 22/2001, OUG nr. 71/2009 și celorlalte acte speciale, având în vedere elementele a căror analiză trebuie făcuta în cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare.
2. Interpretarea dată de prima instanța dispozițiilor OG nr.22/2002 și respectiv OUG nr. 71/2009, nu este în concordanță cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului referitor la dreptul la un proces echitabil, care împreuna cu jurisprudența Curții formează un . fac parte din dreptul intern, având aplicabilitate directa, cf. art. 11 și 20 din Constituție.
Arată în acest sens că în mod greșit prima instanța a reținut ca nu sunt motive pentru a înlătura de la aplicare dispozițiile de drept intern privind eșalonarea plații debitelor restante. Considera ca dispozițiile OG nr. 22/2002, care limitează dreptul creditorului de a urmări silit bunurile aflate în patrimoniul instituției publice în raport de procedura instituită de această ordonanța, încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par 1 din CEDO din perspectiva interpretării în acest sens date în mod constant în jurisprudența Curții.
Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunța, trebuie considerata ca făcând parte din proces, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă - în sensul de executorie - și obligatorie sa rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Invocă în acest sens, hotărârile pronunțate de instant europeană în cauzele S. c. României, Metaxas c. Greciei, Karahalios contra G., C. c. României, în care Curtea a statuat că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanța contra statului, să recurgă la procedura executării silite pentru a obține satisfacție.
Hotărârea data în cauza Hornsby c. Greciei stabilește, pe de o parte, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai pana la pronunțarea unei hotărâri, ci pana la executarea acesteia, iar pe de altă parte instituie obligația statului și a administrației de a se "plia" unei hotărâri pronunțate contra lor. Curtea a subliniat faptul ca administrația constituie un element al statului, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, daca administrația refuza sau omite sa execute o hotărâre judecătoreasca ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 din CEDO de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor isi pierd orice rațiune de a fi.
În cauza Oneryildiz c. Turciei, în care, după ce menționează că reclamantul dobândise dreptul la o despăgubire, care nu fusese plătita Curtea face trimitere la principiul stabilit în hotărârea Hornsby c. Greciei, arătând că preeminența dreptului implică obligația statului sau unei autorități publice de a se plia unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor, fără a aștepta o procedură de executare silită.
De asemenea, în hotărârea Sacaleanu impotriva României, Curtea a avut în vedere aceleași principii care impun obligația statului, administrației, de a executa hotărârea pronunțata impotriva sa chiar și în cazul aplicării unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este în cauza OG nr. 22/2002.
Mai tranșant, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit ca o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a onora o datorie rezultata dintr-o hotărâre judecătoreasca. Reclamantul nu trebuie sa fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care sa afecteze insasi substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Și în cauzele Scordino vs. Italia, Moroko vs. Rusia, Curtea a arătat ca un justițiabil ce a câștigat un proces împotriva statului poate avea obligația de a lua câteva masuri procedurale pentru a-și vedea executata hotărârea favorabila, fie în mod voluntar, fie printr-o procedura de executare silita. În consecința, nu este nerezonabil ca autoritățile sa ceara reclamantului sa înfățișeze documente suplimentare cum ar fi coordonatele bancare, pentru a permite sau a grăbi executarea hotărârii. Cerința cooperării reclamantului nu trebuie, totuși, sa depășească strictul necesar și, în orice caz, nu eliberează autoritățile de obligația lor în baza Convenției de a lua masurile corespunzătoare, din timp, din proprie inițiativa, pe baza informației disponibile, pentru a onora hotărârea judecătoreasca pronunțata împotriva statului. De aceea, Curtea considera ca sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autoritarilor de stat începând din momentul în care hotărârea respectiva devine definitiva și executorie.
Curtea a statuat că obligația statului de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil și de a executa din oficiu . hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa și de a crea un remediu efectiv în caz contrar, se opun invocării de către stat a lipsei de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal . încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în această privință.
Prin urmare, potrivit acestei interpretări posibilitatea invocării de către instituția publica debitoare a termenului de 6 luni pentru a face demersurile necesare de a-și îndeplini obligația de plata (iar nu pentru a o îndeplini), precum și a lipsei fondurilor necesare efectuării plații, reprezintă prevederi incompatibile cu principiile statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, enunțate anterior.
Având în vedere disp. art. 20 alin 2 din Constituția României care indica modul de soluționare a unui anumit conflict intre dispozițiile Convenției, ca tratat privitor la drepturile omului la care România este parte și reglementările interne, în sensul ca au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, precum și faptul ca normele cuprinse în convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreuna cu jurisprudența organelor sale, un . consecința ca aceasta se impune autorităților naționale cu aceeași forța juridica cu care se impun și normele convenționale, sancțiunea aplicabila într-o asemenea ipoteza este deci aceea a inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și situația conflictuala supusa examinării.
Apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010, având în vedere argumentele expuse anterior referitoare la concordanta OG nr. 22/2002 cu CEDO, pentru aceeași identitate de rațiune.
Arata, de asemenea, că ulterior adoptării OUG nr. 71/2009, au fost adoptate în mai puțin de un an de la . alte două acte normative- OUG nr. 18/2010 și OUG nr. 45/2010- prin care s-au adus modificări substanțiale, de esență, actului normativ constatat ca fiind constituțional în forma sa inițială, cu motivarea de mai sus. În această situație, consideră că nu s-ar putea reține existenta unor circumstanțe excepționale care să justifice în mod nelimitat abaterea de la procedura execuțională de drept comun atunci când statul este debitor, situația extraordinară care a determinat constatarea constituționalității actului normativ în forma inițială fiind transformată într-o situație obișnuită, în care statul în calitate de debitor intervine în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și reeșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea. Acest aspect reiese și din ultima reglementare în materie, respectiv Legea nr. 230/2011.Este de reținut că debitorul obligației face parte din puterea executivă, având la îndemână inițiativa legislativă și, ca atare, posibilitatea de a iniția, în orice situație, acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Practic, se ajunge ca dispozițiile derogatorii ale OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010 favorizează statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței. Astfel, suspendarea executării chiar de către debitorul autoritate a statului și eșalonarea de către debitorul autoritate a statului a propriilor sale debite încalcă flagrant și dreptul la uri proces echitabil în sensul Convenției, părțile fiind lipsite de orice posibilitate de realizarea efectiva a acestor drepturi.
Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012, în cauza „D. și alții împotriva României" a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților, prin care invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante, în acea cauză s-a avut în vedere că reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civila și art. 312 C.pr.civila.
M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac ca nefondate.
În motivare, s-a susținut în esență,că instanța de fond în mod corect a reținut decizia CEDO pronunțată la data de 4.09.2012 în cauza D. ș. a împotriva României, întrucât în această cauză, s-a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale.
Consideră astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea-practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări popriri precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009. Arata că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. Sentes împotriva României.
Solicita a se avea în vedere și Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilit prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional, respectiv Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, prin care s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.
De asemenea, a invocat dispozițiile art. 1 alin. 2 din O.G nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, arătând că M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2013, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 10% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002.
Învederează că prin HG nr. 1169/2012 s-a aprobat suplimentarea bugetului Ministerului Justiției, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 iar prin H.G nr. 149/10.04.2013, H.G. nr. 355/12.06.2013, H.G nr.697/11.09. 2013, H.G nr. 977/11.12.2013 H.G nr.248/ 02 04.2014, Guvernul României a aprobat suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului Public și Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și de OG nr. 92/2012 și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2013.
Ca urmare, a emiterii acelor hotărâri de Guvern, arătate în apărările formulate anterior, M. Justiției dovedește buna credință și este certă ducerea la îndeplinirea întocmai a prevederilor Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Prin decizia civilă nr.939/A/08.07.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelantele creditoare, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea, a dispus validarea popririi până la concurența sumei de 551.576 lei și a obligat terțul poprit la plata acestei sume.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Față de conținutul dispozițiilor art.452-457 c.pr.civ., în cadrul soluționării cererii de validare poprire se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.
Nu fac obiectul analizei cererii de validare legalitatea actelor de executare, astfel de neregularități putând fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare.
Or, în cauză, din probele administrate rezultă că împotriva actelor de executare nu a fost formulată contestație la executare. Așa fiind, tribunalul a constatat nu s-ar putea invoca în faza de validare poprire suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale, așa cum retine instanța de fond. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de lege în materia contestației la executare în art. 401 din Codul de procedură civilă, golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică.
Prin recursul declarat, M. Justiției susține că hotărârea este criticabilă pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea 92/2011.
Învederează instanței că prin sentința civilă nr.8230/08.08.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._, având ca obiect contestație la executare împotriva executării silite începute de B. D. și D. în dosarul de executare nr.998/2012, instanța a admis contestația la executare formulate de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu intimatele, a anulat executarea silită efectuată de B. D. și D. în dosarul de executare silită în dosarul nr.998/2012.
De asemenea, recurentul invocă dispozițiile art.14 din O.G. nr.17/ 2012 și cele ale art.1 din OUG nr.71/2009, arătând că potrivit acestor norme, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009., contrar celor reținute de instanța de apel.
Apreciază că instanța de apel, în mod eronat nu a luat în considerare concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului (decizia nr._/2012) din cauza D. ș.a. c României când s-a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, întrucât în situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul avut în vedere de instanța europeană fiind pe deplin aplicabil. Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate, iar conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare data indexat cu indicele de inflație la data plații.
Recurentul consideră astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări de poprire precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009. De altfel, un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României.
Recurentul solicită a se avea în vedere Decizia nr.190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilita prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.
În acest sens este și practica judiciară, cu titlu de exemplu fiind menționată decizia nr.913/2013 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr._ .
Terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București critică decizia pentru motivul prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În principal, învederează faptul că validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.
Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.
Susține că instanța de apel, respingând apelul, a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009, apreciind că, luând în considerare data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii, orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.
Învederează că nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
In motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituțională a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeana a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza D. D. D. șa. contra României.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurenta – terț poprit solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.
Față de cele arătate mai sus, rezultă fără putință de tăgadă că refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare a fost pe deplin justificată.
Recurentul precizează, totodată, că prin dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Recurentul – terț poprit reiterează, de asemenea, dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011. care au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
In acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.
Ca un argument in plus, recurenta – terț poprit menționează, că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilorpublice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."
De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.
Față de această dispoziție legala imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Față de dispozițiile legale invocate, incidente în speța, este fără putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiată, instanța pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală.
În recurs a fost anexata sentința civilă nr. 8230/08.08.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, purtând mențiunea definitivă și irevocabilă, prin nerecurare.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării Judecătoriei sector 4 București cu cererea de încuviințare a executării silite – 02.08.2012- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește criticile concrete formulate în cauză de cei doi recurenți, Curtea reține că potrivit art. 452 alin.1 Cod procedură civilă, poprirea este acea formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmărește sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale pe care o terță persoană le datorează debitorului poprit sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. Poprirea constă în indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale în mâinile terțului debitor al datornicului urmărit și în obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorului său (debitorul urmărit).
Totodată, potrivit art. 454 alin. 1 Cod procedură civilă: „Poprirea se înființează fără somație, prin adresă însoțită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 452, înștiințându-se totodată și debitorul despre măsura luată”.
Potrivit dispozițiilor art. 460 cod procedura civila,validarea popririi consta în verificarea de către instanța a condițiilor legale pentru obligarea directa pe cale judecătorească a terțului poprit fata de creditorul popritor, creditorul trebuind sa facă dovezi corespunzătoare privitoare la existenta raportului de creanțe dintre debitorul sau si terțul poprit.
Rezultă că validarea popririi reprezintă o măsură de executare, prin care se aduce la îndeplinire titlul executoriu pe baza căruia s-a înființat poprirea. Prin poprire și în modalitatea validării, este executat silit debitorul, și respectiv sancționat terțul poprit pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin lege.
Curtea are în vedere, totodată, că potrivit art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. În același sens, art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă dispune că se poate face contestație în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care îl contestă (art. 401 alin. 1 lit. a) sau, dacă se contestă executarea silită însăși, de când debitorul a primit somația (art. 401 alin. 1 lit. c). Rezultă că atât debitorul cât și terțul poprit au la dispoziție calea procedurală a contestației la executare, prin intermediul căreia pot contesta legalitatea întregii executări ca atare, în cadrul acestuia putându-se invoca impedimente la însăși începerea executării silite, cum ar fi inexistența unui titlu executoriu sau intervenirea unei cauze ulterioare care stinge sau amână executarea obligației.
În cauză, pentru a admite apelul declarat de intimatele-creditoare, instanța de apel a reținut că aspectele legate de efectele dispozițiilor OUG nr. 71/2009 asupra cauzei de față, nu pot fi analizate în cadrul acțiunii având ca obiect validarea popririi, ci reprezintă chestiuni ce se analizează numai pe calea contestației la executare.
Curtea constată însă că, în recurs, debitorul M. Justiției a administrat proba cu înscrisuri, depunând la dosar sentința civilă nr. 8230/2013, pronunțată de Judecătoria sector 4 București, purtând mențiunea rămânerii irevocabilă prin nerecurare.
Din această hotărâre judecătorească, rezultă că recurentul debitor a făcut dovada că a uzat de calea procedurală a contestației la executare, prin sentința civilă nr. 8230/2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, dispunându-se anularea executării silite efectuate de B.E.J.A. D. & D., în dosarul de executare silită nr. 998/2012.
Se reține, totodată, că așa cum rezultă neîndoielnic din actele de executare anexate la dosarul de fond, poprirea ce se solicită a fi validată în prezenta cauză a fost înființată de B. D. & D., în dosarul de executare nr. 998/2012.
În acest context, este întemeiată critica potrivit căreia în mod nelegal s-a dispus validarea popririi, atât timp cât poprirea nu este legal înființată.
În acest sens, Curtea apreciază că validarea de poprire, ca fază judiciară a procedurii execuționale, presupune cu necesitate existența unei popriri înființate în mod legal. În speță însă, întreaga executare silită efectuate de B.E.J.A. D. & D., în dosarul de executare silită nr. 998/2012, a fost anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Or, consecința anulării cu efect retroactiv a popririi înființate de executorul judecătoresc (în condițiile art. 453-454 Cod procedură juridică), în dosarul de executare nr. 998/2012, este aceea că obligația terțului poprit de consemnare a sumelor deținute de debitor în conturile sale, rămâne fără suport (art. 456-457 Cod procedură civilă).
Cum în absența unei asemenea obligații nu mai este întrunită ipoteza normativă prevăzută de art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă pentru validarea popririi, rezultă că măsura validării popririi dispusă de instanța de apel apare ca fiind nelegală.
Pe de altă parte, din examinarea hotărârii judecătorești anterior menționate, Curtea constată că instanța de executare - Judecătoria sector 4 București - a analizat toate susținerile invocate de către contestatorul debitor cu privire la nelegalitatea actelor de executare, ca efect al incidenței dispozițiilor din OUG nr. 71/2009, modificată și completată, respectiv din OG nr. 22/2002, în cauză, concordanța acestor dispoziții legale cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la un proces echitabil precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a concluzionat că, în ceea ce privește titlul executoriu ce face obiectul dosarului de executare, executarea este reglementată prin procedura specială de executare prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată, care reglementează termene suspensive de executare. După analiza jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, instanța de executare a concluzionat că actele de executare din dosarul de executare 998/2012 au fost efectuate cu nerespectarea dispozițiilor legale incidente.
Or, prin recursurile de față, recurenții reiterează, în esență, aceleași critici care au fost formulate și în cadrul dosarului nr._ al Judecătoriei sector 4, având ca obiect contestație la executare.
În această situație, Curtea va da eficiență juridică considerentelor edictate de Judecătoria sector 4 București la pronunțarea sentinței civile nr. 8230/2013, prin care, această instanță de executare a tranșat în mod irevocabil asupra chestiunilor legate de efectele pe care le produce OUG nr. 71/2009 și OG nr. 22/2002 asupra dreptului de creanță al intimatelor.
Curtea are în vedere, în acest sens, faptul că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.
Această a doua formă de reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Curtea apreciază, în același timp, că pentru a determina ce anume intră în autoritatea de lucru judecat dintr-o hotărâre, nu este suficientă verificarea aspectului formal al acesteia, recunoscând numai dispozitivului hotărârii atributul autorității de lucru judecat, ci în egală măsură, trebuie făcut apel la considerente, pentru a stabili cu exactitate ce anume a judecat instanța. Aceasta întrucât hotărârile prin care se rezolvă chestiuni prejudiciale se bucură de autoritate de lucru judecat, impunându-se în procesul în care sunt invocate. Este vorba de manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri. Or, ceea ce a fost verificat de către judecător cu toate garanțiile procesuale, urmare a unei dezbateri contradictorii si respectării dreptului de apărare al părților, nu poate ulterior să fie repus în discuție. Astfel, dacă cel de-al doilea litigiu se suprapune doar în parte cu ceea ce a fost deja judecat (identitatea de materie litigioasă nefiind totală existând o diferență de cauză sau de obiect), atunci va interveni efectul pozitiv,care va asigura evitarea contrazicerii între cele două hotărâri, protecția acestei verificări jurisdicționale putând juca atât negativ, cât si pozitiv.
Ca urmare, deși rezolvarea dată acestui aspect de instanța anterioară se regăsește în considerentele hotărârii (si doar implicit în dispozitiv), ea se impune noii judecăți prin intermediul efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, care vine să înlăture contrazicerile între considerentele hotărârilor. Hotărârea judecătorească, fiind expresie a puterii judecătorului de a tranșa litigiile, are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Ceea ce s-a tranșat jurisdicțional se opune între părți cu valoare absolută, iar respectarea puterii de lucru judecat a chestiunii tranșate anterior se impune indiferent de natura soluției pronunțate.
Curtea are în vedere, de asemenea, că puterea de lucru judecat are în concepția legiuitorului valoarea unei prezumții absolute irefragabile, nefiind primită nicio dovadă împotriva ei, atunci când „legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare sau nu dă drept de a se reclama în judecată” (art. 1200 pct. 4 din Codul civil coroborat cu art. 1202 alin. 2 din Codul civil).
Concluzionând, în raport de cele anterior reliefate, Curtea constată că în condițiile în care s-a statuat deja irevocabil asupra nelegalității întregii executări declanșate de intimatele creditoare, din perspectiva dispozițiilor legale interne, prin care s-a eșalonat plata sumelor stabilite prin titlul executoriu exhibat de creditoare, dar și a prevederilor convenționale, o atare dezlegare se impune părților raportului de executare silită, în procesul de față cu puterea unei prezumții absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 din Codul civil.
D. consecință, criticile formulate prin cele două recursuri de față, referitoare la incidența și efectele dispozițiilor OUG nr. 71/2009 asupra executării silite pornite în dosarul de executare nr. 998/2012, a dispozițiilor OG nr. 22/2002, la concordanța acestor dispoziții legale cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza D. ș.a. contra României, apar ca fiind fondate, deoarece se constată identitatea problemei de drept litigioase cu procesul ce a avut ca obiect contestație la executare.
Față de aceste considerente, reținând pe baza înscrisului nou că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 460 Cod procedură civilă, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursurile și să modifice în tot decizia atacată, cu consecința respingerii apelului declarat de apelantele creditoare, ca nefondat și a reținerii ca fiind corectă a soluției de respingere a cererii de validare, ca neîntemeiată, adoptată prin sentința civilă apelată - nr.9337/12.11.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI și recurentul terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.939/A/8.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele creditoare T. S., S. G., ȚUCA A. I., C. A. L., T. E. V. și N. G. C..
Modifică decizia civilă recurată, în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele creditoare împotriva sentinței civile nr.9337/12.11.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. DOINIȚA M.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/18.12.2014
-------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – T.S.
- C.P.
Jud.Sector 4 – C.F.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 356/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1553/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
