Pretenţii. Decizia nr. 541/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 541/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-04-2014 în dosarul nr. 23255/3/2012
Dosar nr._
(357/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.541
Ședința publică de la 01.04.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER - N. C. I.
*********
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-reclamant V. C. și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.1800 din data de 18.10.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect - pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul-reclamant V. C., personal, legitimat cu CI . nr._, și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației ce o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul se află la primul termen de judecată, iar motivele cererilor de recurs au fost comunicate părților, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare.
Curtea, din oficiu, pune în discuție calificarea căii de atac ce putea fi declarată împotriva sentinței civile nr.1800/18.10.2013.
V. C., având cuvântul, arată că lasă soluția la aprecierea instanței.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, apreciază calea de atac ca fiind recursul.
Reprezentantul Ministerului Public consideră calea de atac ca fiind recursul, potrivit dispozițiilor art.13 și 26 din Legea nr.202/2010.
Curtea, deliberând, apreciază că dispozițiile art.998-999 cod civil au fost invocate suplimentar față de Legea nr.221/2009, și în consecință califică ca fiind recurs calea de atac formulată de către recurentul reclamant.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.
Reprezentantul recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având cuvântul asupra cererii de recurs formulată de reclamantul V. C., solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de fond, în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește temeiul de drept invocat, având în vedere că reclamantul avea posibilitatea de a formula prezenta acțiune în termen de trei ani de la data încetării împrejurărilor care îl împiedicau a formula acțiune, respectiv după 22.12.1989. Cum acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței în anul 2012, în mod corect a fost respinsă acțiunea, ca prescrisă.
Apreciază ca fiind legală hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește respingerea daunelor materiale, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.5 lit.b din Legea nr.221/2009.
Reprezentantul Ministerului Public consideră neîntemeiate criticile invocate de reclamant cu privire la invocarea prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod de procedură civilă, ci cele ale Decretului nr.167/1958. Potrivit art.201 din legea pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Cum, în cauză, prescripția a început să curgă înainte de 15.02.2013, poate fi invocată și din oficiu de către instanța de judecată, nu numai de părțile din proces, conform dispozițiilor art.18 din Decretul nr.167/1958.
Apreciază ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond, în raport de criticile formulate de reclamant, sens în care solicită respingerea recursului promovat de acesta, ca nefondat.
Reprezentantul recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea cererii sale de recurs promovate împotriva sentinței civile nr.1800/18.10.2013, modificarea în parte a acesteia, în sensul respingerii și a primului capăt de cerere, ca lipsit de interes.
Recurentul-reclamant V. C., având cuvântul asupra cererii de recurs promovate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arată că lasă soluția la aprecierea instanței.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului promovat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, motivul invocat fiind neîntemeiat, întrucât internarea într-o colonie de muncă nu a fost întemeiată pe unul din actele normative prevăzute în mod expres la art.3 din Legea nr.221/2009, astfel încât reclamantul avea interes în a solicita instanței constatarea caracterului politic al acestei măsuri.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V a Civilă la data de 20.06.2012, sub nr._, reclamantul V. C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării și al măsurii administrative a internării în colonii de muncă a tatălui său, dispuse prin sentința nr. 469/20.09.1960 a Tribunalului M. Iași și prin procesul-verbal nr. 9/1952, și obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea și măsura administrativă menționate mai sus, precum și obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor confiscate abuziv, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamatul a arătat că la data de 29.09.1959, tatăl său, V. N., a fost arestat și condamnat la 6 ani închisoare corecțională, prin sentința nr. 469/20.09.1960 a Tribunalului M. Iași, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, fiind eliberat în 1964 și decedând la doi ani după eliberare, în anul 1966, la vârsta de 67 ani.
Între anii 1952-1954, tatăl său a fost încadrat în colonii de muncă, conform procesului verbal nr. 9/1952, pe timp de 60 luni, fiind însă pus în libertate mai devreme.
Urmările condamnării și măsurii administrative au constat în persecuții permanente asupra întregii familii din partea organelor Securității Statului, încălcarea dreptului la libertate și tratament medical, încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 998-999 C.civil, Constituția României și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
La data de 06.09.2013, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că solicită daune morale în cuantum de 150.000 euro, și daune materiale în cuantum de 3.000 Eur pentru bunurile mobile confiscate conform sentinței penale nr. 469/20.09.1960 pronunțată de Tribunalul M. Iași, așa cum reiese din procesul verbal de sechestru și adresa nr. 839/960 din 24.10.1960 a executorului judecătoresc de la Tribunalul Popular Raionul Bîrlad către Tribunalul M. Iași.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri (filele 11-122 dosar).
La termenul de judecată din data de 04.10.2013, tribunalul a pus în discuția părților excepția prescripției cu privire la capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și morale, întemeiate pe dispozițiile art.998-999 C.civ.
Prin sentința civilă nr.1800/18.10.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției cu privire la capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și morale, întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C.civil; a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și morale, întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C.civil, ca prescrise; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V. C.; a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în internarea într-o colonie de muncă a autorului reclamantului, V. N., în perioada 16.08._54, și a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța, reclamantul a invocat existența unui prejudiciu moral și material care i-a fost produs autorului său prin condamnarea și internarea într-o colonie de muncă, dispuse prin sentința penală nr.469/20.09.1960 a Tribunalului M. Iași, respectiv prin procesul-verbal nr.9/1952.
Temeiul de drept al pretențiilor reclamantului decurgând din prejudiciul moral și material cauzat autorului său ca urmare a persecuțiilor la care a fost supus de regimul comunist, prin condamnarea și măsura administrativă luate împotriva sa îl reprezintă dispozițiile Legii nr.221/2009, ale Constituției României și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele ale art.998-999 C.civ referitoare la răspunderea civilă delictuală.
În ceea ce privește pretențiile reclamantului întemeiate pe dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală, tribunalul a reținut că, potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.
În conformitate cu art.7 din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art.8, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
În speța dedusă judecății, dreptul reclamantului de a solicita daune morale și materiale pentru prejudiciul produs prin persecuțiile la care a fost supus autorul său de regimul comunist s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, dată la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale pentru ca acesta să-și afirme drepturile în fața justiției. Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate anterior, la momentul 22.12.1989, reclamantul cunoștea atât paguba suferită, respectiv daunele morale și materiale suferite, cât și persoana vinovată de producerea acestora, respectiv S. R. prin fostele organe de represiune comuniste.
Având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (1989) și până la promovarea prezentei cereri au trecut mai bine de 20 ani, în speță, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris, fiind incidente dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958.
Pentru aceste considerente, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune în privința capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și morale, întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C.civ, ca fiind prescrise.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că:
Din actele depuse la dosar rezultă că numitul V. N. a fost internat într-o colonie de muncă, conform procesului-verbal nr.9/1952, pe timp de 60 luni. A fost eliberat din colonia de muncă la data de 11.05.1954, conform biletului de liberare nr.7079/1954 emis de Direcția Generală a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă-Formațiunea 0893 C..
Prin sentința penală nr.469/20.09.1960 pronunțată de Tribunalul M. Iași în dosarul nr.490/1960, numitul V. N. a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art.209 pct.2 lit.a) Cod penal.
Această sentință penală a rămas definitivă prin decizia penală nr.1632 din 13.10.1960 pronunțată de Tribunalul M. de Regiune Militară București.
La data de 18.04.1964, numitul V. N. a fost pus în libertate, ca urmare a grațierii de către Consiliul de Stat, conform Decretului nr.176/1964, iar la data de 08.06.1966 a decedat.
Reclamantul V. C. este fiul defunctului V. N..
Referitor la condamnarea suferită de autorul reclamantului, pentru fapta prevăzută de art.209 din Codul penal de la 1936 (uneltire contra ordinei sociale), tribunalul a reținut că aceasta reprezintă o condamnare cu caracter politic, în sensul art. 2 alin 2 lit a) din Legea nr.221/2009, condamnarea pentru această infracțiune fiind calificată în mod expres de lege ca având acest caracter.
Prin urmare, nu se impune constatarea caracterului politic al condamnării de către instanța de judecată, în condițiile art.4 alin 1 din Legea nr.221/2009. De altfel, din dispozițiile art.4 alin 1 din Legea nr.221/2009 rezultă că instanța de judecată constată caracterul politic al condamnării numai în cazul persoanelor care au fost condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.1 alin 2 din lege.
În ceea ce privește măsura administrativă luată împotriva autorului reclamantului, constând în internarea într-o colonie de muncă, tribunalul a avut în vedere conținutul art. 3 din Legea nr.221/2009.
S-a reținut că măsura administrativă luată împotriva autorului reclamantului nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative menționate la pct.a)-f) ale art.3 din Legea nr.221/2009, pentru a constitui, de drept, măsură administrativă cu caracter politic, astfel că se impune a fi analizat dacă faptele autorului reclamantului, pentru care s-a luat împotriva acestuia măsura respectivă au urmărit vreunul din scopurile prevăzute de art.2 alin 1 din O.U.G nr.214/1999.
Potrivit textului de lege menționat, se consideră că o faptă a fost săvârșită din motive politice, dacă a urmărit unul din următoarele scopuri: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica; militarea pentru democrație și pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea masurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnica, de limba ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine sociala.
Din actele comunicate de C.N.S.A.S rezultă că motivul pentru care s-a dispus față de autorul reclamantului măsura internării într-o colonie de muncă a fost acela că numitul V. N. a fost membru P.N.Ț., și a desfășurat activitate de propagandă în favoarea acestui partid. Astfel, s-a considerat că autorul reclamantului a desfășurat o activitate “dușmănoasă”, pentru acest motiv fiind exclus și din Frontul Plugarilor, în care se înscrisese.
Prin urmare, faptele pentru care autorul reclamantului a fost internat într-o colonie de muncă au urmărit, în mod evident, scopurile prevăzute de art.2 alin 1 lit.a) și b) din O.U.G nr.214/1999.
Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamantului, constând în internarea într-o colonie de muncă, în perioada 16.08._54, având în vedere dispozițiile art.4 alin 2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.2 alin 1 lit.a), b) din O.U.G nr.214/1999.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului prin condamnare și prin măsura administrativă cu caracter politic, tribunalul a constatat că acesta nu este întemeiat, în raport de prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009, și de constatarea caracterului neconstituțional al acestei norme – prin deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională.
s-a mai reținut că, potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, au încetat după împlinirea termenului de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, până la data respectivă fiind suspendate de drept.
În ceea ce privește aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o îndemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferata română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o îndemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor masuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Totodată, tribunalul a reținut că prin Decizia nr.12/19.09.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în cadrul unui recurs în interesul legii s-a stabilit că: „(…) urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010,dispozițiile art.5 alin 1 lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 ind.7 alin 4 Cod procedură civilă s-a stabilit că dispozițiile art.5 alin 1 lit. a) din Legea nr.221/2010 au fost lipsite de efecte juridice.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate prin hotărârea de condamnare, tribunalul a constatat că nici acesta nu este întemeiat.
Art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, sau ale Legii nr. 247/2005.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al celor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Interpretarea gramaticală a normei analizate conduce la aceeași concluzie.
Această concluzie este susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, sau a Legii nr. 247/2005 se justifică reglementarea cuprinsă în alin. 5 al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001 le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 6/15.04.2013, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 alin 1 lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr.247/2005, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Prin urmare, potrivit acestei decizii în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu pot fi acordate despăgubiri, în temeiul art.5 alin 1 lit. b) din Legea nr.221/2009 decât pentru bunurile imobile preluate abuziv de stat în perioada 06.03._89, respectiv pentru acele bunuri imobile care fac obiectul Legii nr.10/2001 sau al Legii nr.247/2005, iar nu și pentru bunurile mobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs ambele părți.
În motivarea recursului formulat de recurentul – reclamant V. C., se susține în esență că:
În mod nelegal, cu încălcarea vădită a art. 2512 NCC, instanța de judecată a invocat excepția prescripției extinctive, pe care a și admis-o cu privire la acordarea despăgubirilor în baza răspunderii delictuale.
Excepția prescripției extinctive este inadmisibilă în condițiile procesuale date în prezenta cauză.
În al doilea rând, excepția prescripției extinctive este și tardivă, în raport cu prevederile art. 2513 NCC.
Cu privire la împlinirea termenului de prescripție, recurentul – reclamant subliniază că sunt aplicabile prevederile art. 2506 NCC, și în special ale alin. 4 din acest articol. S. a renunțat la efectele prescripției extinctive cu privire la răspunderea sa, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, care produce efecte juridice în continuare, cu excepția acelei părți din art. 5 care a fost declarată neconstituțională. Astfel, recunoașterea dreptului la despăgubiri, făcută printr-un act scris – Legea nr.221/2009 - statul știind că termenul de prescripție era împlinit -, constituie o renunțare la prescripție.
Rezultă deci că, în mod vădit nelegal, tribunalul a invocat și a admis excepția prescripției extinctive.
Pe fond, precizează recurentul că tatăl său fost avocat în Bârlad, a fost condamnat prin sentința nr. 469/20.09.1960 pronunțată de Tribunalul M. Iași la 6 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, dispunându-se și confiscarea în întregime a averii personale.
Respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantului, instanța a dat o soluție în contradicție cu motivarea ei.
Față de constatarea că nu ar exista un interes în formularea acestui capăt de cerere, sau că acesta nu ar fi admisibil întrucât condamnarea are caracter politic virtutea legii, ar fi impus respingerea sa ca lipsit de interes sau ca inadmisibil și nu ca neîntemeiat.
Recurentul – reclamant consideră însă că o astfel de cerere este admisibilă, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevede și excepții de la aplicarea ei, deci instanța este cea în măsură să aprecieze dacă legea este sau nu aplicabilă cazului în speță.
Condamnarea tatălui reclamantului la închisoare corecțională a avut scopul de a reprima dreptul său la exprimarea liberă a opiniilor, și de a induce teama atât tatălui său și familiei sale, dar chiar și în societate în măsura în care asemenea condamnări deveneau cunoscute, iar urmările lor erau disproporționate față de faptele săvârșite. Numai în acest fel s-a putut instaura teroarea regimului totalitar, care i-a afectat pe toți cei care au trăit în acea perioadă.
După punerea sa în libertate, tatăl reclamantului era total schimbat. Teroarea la care a fost supus zi de zi timp de 5 ani i-a redus extrem de mult dorința de a mai comunica cu cei din jur, încrederea pe care o mai avea în oameni și, în consecință, relațiile sociale și de familie.
Suferințele morale la care a fost supus tatăl reclamantului nu s-au diminuat cu trecerea timpului. A fost permanent urmărit de organele Securității și în societate și acasă.
Reputația lui în societate a fost grav afectată din cauza urmăririi și terorii la care erau supuși cei care ar fi întreținut relații cu „dușmanii poporului" - cum erau etichetați deținuții politici.
Chiar și reclamantul, ca fiu de deținut politic, era supus urmăririi informative a Securității, și nu a putut avea o carieră decât mulți ani mai târziu.
Din nefericire, tatăl reclamantului nu a mai trăit să vadă căderea regimului totalitar, astfel că nu a avut nici măcar această satisfacție. Astfel, el nu a putut beneficia nici de compensarea lipsurilor la care a fost supus, și nici măcar de recunoașterea publică a suferințelor îndurate pe nedrept.
Cu privire la acordarea daunelor morale, susține apelantul că instanța de judecată trebuie să aprecieze, de la caz la caz, dacă prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 rămân neconstituționale, dacă victima regimului comunist a beneficiat de reparații și deci ar exista o suprapunere a reglementărilor în domeniu, așa cum a arătat Curtea Constituțională, sau dacă nu a beneficiat de nicio reparație și art. 5 din Legea nr. 221/2009 este singura reglementare care oferă posibilitatea despăgubirii acesteia și rămâne deci aplicabilă.
Daunele morale pretinse nu pot compensa suferințele îndurate, dar ele trebuie să aducă măcar o compensare parțială a acestora, să restabilească cel puțin statutul social al victimelor comunismului și familiilor acestora.
Daunele morale nu vor aduce înapoi împlinirile profesionale de care tatăl reclamantului și reclamantul personal au fost privați, dar cel puțin pot oferi mijloacele de a ameliora situația socială și de a realiza anumite acțiuni care să mențină vie memoria celor care au suferit doar pentru că au crezut posibilă p societate democratică în România.
Cu privire la temeiul de drept al acțiunii, se arată că art. 2 din Legea nr. 221/2009 prevede că „Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor."
Prin urmare, chiar dacă art. 5 din lege nu ar mai produce efecte juridice, pentru identitate de rațiune, devin aplicabile prevederile privitoare la răspunderea delictuală. Astfel, din momentul constatării caracterului politic ai condamnării, sunt îndrituit la repararea prejudiciului material și moral suferit, devenind aplicabile prevederile Codului civil privind răspunderea Statului pentru fapta proprie și pentru faptele prepușilor săi, săvârșite în executarea ordinelor și punerea în aplicare a politicii oficiale a statului.
Mai susține recurentul că, de asemenea, sunt incidente prevederile Convenției Europene pentru Drepturile Omului privind dreptul la reparații pentru arestarea nelegală și abuzivă și pentru condamnarea pe nedrept, de îndată ce se constată aceasta.
Ca urmare a aplicării deciziilor Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța judecătorească ar putea aprecia că nu exista o normă specială care reglementează dreptul la despăgubire. Cu toate acestea, instanța are obligația să judece pricina pe baza normelor generale și chiar pe baza principiilor de drept (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind statutul magistraților și NCC).
Procedând în mod contrar, judecătorii ar refuza practic să judece sub cuvânt că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare, făcându-se astfel culpabili de denegare de dreptate și de încălcarea accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce privește daunele materiale, recurentul – reclamant consideră că instanța fondului a adăugat la lege, propunând o interpretare a acesteia care să restrângă efectele juridice ale legii. Conform principiilor de interpretare a legii, aceasta se interpretează în sensul în care produce efecte juridice și nu în sensul în care nu produce efecte juridice.
În concluzie, recurentul – reclamant solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a sentinței, urmând să se dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.
Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice consideră că hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.
Prin prezentele motive, cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, recurentul – pârât invocă excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere, sens în care evocă prevederile art.3 din Legea nr. 221/2009.
Primul capăt de cerere, care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantului este lipsit de interes, motivat de faptul că în enumerarea de la art.3 din Legea nr.221/2009 se regăsește aceasta măsura administrativă la care a fost supus acesta.
Atât timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect internarea în unități șj colonii de muncă, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din Legea nr.221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic.
Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită instanței să admită recursul, așa cum a fost formulat, să modifice în parte sentința civilă recurată, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantului și respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de Interes.
În drept, sunt invocate prevederile art.304 pct. 9 din C.proc.civ., și Legea nr. 221/2009.
Recursuri scutite de taxa de timbru.
Recurentul – reclamant a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care arată în esență că există un interes să se constate de către instanța de judecată că măsura administrativă prin care tatăl său a fost internat în colonii de muncă a fost una cu caracter politic.
Solicită recurentul – reclamant respingerea recursului pârâtului ca nefondat.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Recurentul pârât afirmă lipsa interesului reclamantului în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al internării autorului (tatălui) reclamantului într-o colonie de muncă în perioada 16.08.1952 – 11.05.1954, susținând că măsura administrativă (având natura menționată) aplicată autorului reclamantului se regăsește în enumerarea din cuprinsul art. 3 din Legea 221/2009.
Această susținere a recurentului este formulată cu neobservarea probatoriului administrat în cauză (copii ale actelor deținute de C.N.S.A.S.), care atestă că autorul reclamantului a fost internat într-o colonie de muncă în perioada menționată, neexistând în acestea vreo mențiune de natură a conduce la concluzia ca temeiul juridic al luării acestei măsuri l-ar fi reprezentat vreunul dintre actele normative enumerate de art. 3 din Legea 221/2009.
Împrejurarea că măsura administrativă aplicată respectivului autor este de natura celor la care face referire art. 3 menționat (și anume internarea într-o colonie de muncă) nu poate avea ca semnificație includerea ei în enumerarea făcută de legiuitor pentru că, astfel cum reiese cuprinsul normei juridice, calificarea dată de legiuitor de „măsură administrativă cu caracter abuziv” este subordonată condiției „dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative” – care sunt evidențiate la lit. a-f.
Or, în condițiile în care instanța fondului a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că măsura administrativă aplicată autorului reclamantului nu se regăsește în enumerarea astfel realizată prin textul art. 3 din Legea 221/2009, iar recurentul pârât nu evidențiază existența vreunei erori în constatarea astfel făcută de instanță, Curtea reține că este vădit nefondată afirmația potrivit căreia respectivei măsuri administrative i-ar fi stabilit prin lege caracterul abuziv.
Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., urmează a se respinge recursul formulat de recurentul pârât, ca nefondat.
În ce privește recursul formulat de recurentul reclamant, Curtea reține următoarele:
Prima critică susținută de acest recurent se referă la aplicarea greșită, în speță, a prevederilor art. 2512, 2513 și 2506 din Noul C.civil, afirmându-se că este inadmisibilă excepția prescripției dreptului la acțiune – ce a fost invocată din oficiu de prima instanță -, precum și că a fost tardiv formulată această excepție.
Curtea reține că este nefondată critica astfel formulată de recurent, în condițiile în care - potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil – prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Astfel, reglementările privind prescripția din Noul Cod civil nu se aplică prescripțiilor începute înainte de data intrării în vigoare a acestui act normativ (01.10.2011), aceasta fiind situația prescripției invocate și analizate de instanța fondului.
Curtea notează că, prin Decizia nr.1 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.20/2013, pe calea recursului în interesul legii, s-a statuat cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5, art.201, art.223 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil și aleart.6 alin.(4), art.2512, art.2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil.
Astfel, instanța supremă a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art.18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât
instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Urmează a se constata că soluția primei instanțe este conformă interpretării date de instanța supremă, atât din punctul de vedere al persoanelor/autorităților îndreptățite să invoce excepția, cât și al termenului în care a fost invocată prescripția dreptului la acțiunea întemeiată de reclamant pe prevederile art. 998-999 din C.civ. vechi.
În ce privește susținerea recurentului reclamant în sensul că, prin adoptarea Legii 221/2009, S. a renunțat la efectele prescripției extinctive cu privire la răspunderea sa, Curtea apreciază că este nefondată în condițiile în care această din urmă lege constituie un act normativ special cu efect reparator, prin care statul a înțeles să consacre un drept nou la reparații în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (și, după decesul acestor persoane, a soțului sau a descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv).
Adoptarea acestui act normativ nu poate fi privită ca o recunoaștere a unei obligații a statului de desdăunare (fundamentată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun) a persoanelor din categoria celor menționate anterior – recunoaștere aptă a produce efectul întreruperii termenului de prescripție, conform art. 16, 17 din Decretul 167/1958 – pentru că, la momentul adoptării legii, era deja împlinit termenul de prescripție ce a început să curgă la data de 22.12.1989 (data schimbării regimului comunist), și astfel nu mai era susceptibil de întrerupere.
O altă critică susținută prin acest recurs se referă la soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii condamnării autorului recurentului reclamant pentru fapta prevăzută de art. 209 din C.pen. de la 1936.
Curtea reține că prima instanță a respins, ca neîntemeiat, acest capăt de cerere pentru considerentul că prin lege (art. 1 alin. 1 și 2 lit. a din Legea 221/2009) este stabilit un asemenea caracter al respectivei condamnări.
Soluția astfel adoptată de instanță nu este corectă. Atâta vreme cât solicitarea reclamantului viza constatarea împrejurării că situația particulară a autorului său era aptă a fi circumscrisă celei ce este prevăzută de o manieră generică, abstractă în textul legii, se impunea a fi verificate susținerile în acest sens ale reclamantului, și, în măsura în care se constata realitatea lor, pronunțarea unei soluții de admitere a cererii, pentru că numai în acest mod se realiza o recunoaștere concretă a situației particulare deduse judecății și, prin aceasta, acordarea satisfacției morale avute în vedere la adoptarea acestui act normativ cu caracter special.
Actul jurisdicțional (hotărârea judecătorească) produce o modificare a situației juridice dintre părți. Această modificare este evidentă în cazul hotărârilor judecătorești constitutive de drepturi, deoarece se creează o stare de drept diferită de cea existentă până atunci, dar există și în cazul hotărârilor declarative de drept, deoarece hotărârea înlocuiește o regulă de drept abstractă, respectiv transformă situația incertă în care au fost părțile, într-o situație certă.
În ce privește temeinicia acestui capăt de cerere formulat de reclamantul recurent, Curtea constată că este neîndoielnică în condițiile în care tatăl său a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 din C.pr.pen. de la 1936, iar o atare condamnare este una al cărei caracter politic este stabilit chiar de legiuitor - prin art. 1 alin. 2 lit. a din Legea 221/2009.
Cu privire la daunele morale solicitate de reclamantul recurent, Curtea reține că prima instanță a soluționat acest capăt de cerere dând eficiență statuărilor instanței de contencios constituțional – ca a constatat caracterul neconstituțional al prevederilor art. 5 lit. a din Legea 221/2009, prin care era reglementat dreptul la măsuri reparatorii sub forma de daune morale -, statuări care se impun instanțelor judecătorești cu forța obligativității, în puterea prevederilor art. 147 alin. ultim din Constituția României.
Susținerea recurentului în sensul că instanța de judecată trebuie să aprecieze de la caz la caz dacă prevederile art. 5 din Legea 221/2009 rămân neconstituționale, este formulată cu neobservarea rigorilor stabilite prin art. 147 alin. ultim din Constituție – conform căruia „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.” – legiuitorul constituțional neinstituind vreo excepție de la caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții Constituționale, după cum nu a reglementat nicio situație în care o autoritate a statului ar putea reveni (ori lipsi de efecte) asupra unei hotărâri prin care instanța de contencios constituțional a declarat neconformitatea unui act normativ față de legea fundamentală.
Este lipsit de relevanță scopul pe care îl are, în abstract, acordarea despăgubirilor morale atâta vreme cât actul normativ pe care reclamantul recurent și-a fundamentat pretențiile formulate în asemenea coordonate nu mai conținea – la data formulării acțiunii - o reglementare aptă a avea ca efect recunoașterea dreptului la obținerea unor de despăgubiri de această natură.
În situația în care norma specială, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 nu mai produce efecte ca urmare a constatării neconstituționalității ei, pretențiile întemeiate pe reglementările de drept comun („generale”) referitoare la răspunderea civilă delictuală, și/sau principiile generale ale dreptului nu puteau constitui temei al stabilirii obligației pârâtului de a acorda despăgubirile morale solicitate de recurent pentru că, raportat la această formă de răspundere civilă, s-a impus a fi verificat, și s-a constatat intervenit – pentru motivele expuse prin sentința apelată, și confirmate ca urmare a analizei asupra primului motiv de recurs – incidentul prescripției dreptului la acțiune, incident care a produs efect extinctiv în ce privește dreptul reclamantului de a valorifica în justiție dreptul subiectiv astfel pretins.
Nici din perspectiva prevederilor Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu poate fi privită ca întemeiată pretenția reclamantului recurent de acordare a despăgubirilor morale, atâta vreme cât la data la care au fost săvârșite (asupra autorului reclamantului) abuzurile reclamate, România nu era parte la Convenția menționată, astfel că aceasta nu își poate găsi aplicarea în privința consecințelor respectivelor măsuri abuzive. În plus, Curtea EDO a reținut în mod constant în jurisprudența sa că dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Prin critica formulată cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect despăgubiri materiale, susține recurentul că instanța fondului ar fi adăugat la lege, propunând o interpretare restrictivă a acesteia.
Curtea notează că interpretarea dată de prima instanță art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009 – care reglementează dreptul la despăgubiri materiale – este tocmai cea pe care instanța supremă a dat-o acestei norme pe cale recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 6/15.04.2013.
Potrivit art. 330 ind. 7 alin. ultim din C.pr.civ., dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.
Având în vedere forța obligatorie astfel instituită prin norma juridică menționată, urmează a se constata că, în măsura în care prima instanță ar fi dat o interpretare extensivă – astfel cum pretinde recurentul – dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009, ar fi pronunțat o hotărâre contrară legii.
Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a dispune admiterea recursului formulat de recurentul reclamant, și modificarea sentinței recurate în sensul că se va constata caracterul politic al condamnării aplicate autorului reclamantului prin sentința penală nr. 469/1960 a Tribunalului M. Iași.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1800/18.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul – reclamant V. C..
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant V. C., împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:
Constată caracterul politic al condamnării aplicate, prin sentința penală nr.469/1960 a Tribunalului M. Iași, autorului reclamantului.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 01.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./
TB-S.5 – S.C.
| ← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 128/2014.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 103/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
