Revendicare imobiliară. Decizia nr. 13/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 13/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2014 în dosarul nr. 3478/2/2010*

Dosar nr._

(1887/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.13 A

Ședința publică de la 21.01.2014

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ

JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea apelului (după casare) declarat de apelantul reclamant B. V. împotriva sentinței civile nr. 321 din data de 15.02.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General și S.C. A. N. S.A.

Obiectul pricinii – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă avocat I. C., în calitate de reprezentant al apelantului reclamant B. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 emise de Baroul București (fila 9) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, în baza delegației depuse la fila 10, lipsind reprezentantul intimatei pârâte S.C. A. N. S.A.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Intimatul pârât M. București, prin Primarul General, prin consilier juridic, depune adresa nr. 1303 din data de 20.01.2013 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat, menționând că această direcție continuă demersurile pentru identificarea titlului de preluare în baza căruia imobilul în litigiu a fost preluat de către stat, motiv pentru care solicită amânarea cauzei, în ipoteza în care instanța apreciază necesar și util.

Apelantul reclamant, prin apărător, arată că, în vederea stabilirii titlului de proprietate și comparării titlurilor, potrivit celor dispuse de instanța supremă, pentru ca partea adversă să depună actul normativ în baza căruia imobilul în cauză a fost trecut în proprietatea statului, nu se opune amânării.

Curtea, în urma deliberării, respinge cererea de amânare formulată de intimatul pârât M. București, prin Primarul General, prin consilier juridic, constatând că inclusiv din adresa depusă astăzi nu rezultă care ar fi titlul de proprietate invocat și nici că ar exista alte informații în arhiva Primăriei Municipiului București în acest sens, astfel încât dispune lăsarea cauzei la ordine, la a doua strigare.

La a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat I. C., în calitate de reprezentant al apelantului reclamant B. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 emise de Baroul București (fila 9) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, în baza delegației depuse la fila 10, lipsind reprezentantul intimatei pârâte S.C. A. N. S.A.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.

Apelantul reclamant B. V., prin apărător, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și restituirea imobilului în natură și a se avea în vedere îndrumările deciziei de casare, în raport de cel puțin trei considerente, față de următoarele argumente:

Titlul de proprietate al apelantului a fost înscris în cartea funciară, situație în care intimata a ignorat această înscriere și efectele ei, procedând la preluarea abuzivă. În cauză, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului și al reclamantului potrivit dispozițiilor art. 480-481 din vechiul Cod civil, în timp ce intimata nu a făcut dovada preluării lui; în eventualitatea în care se va susține că a fost efectuată o preluare corectă, cu despăgubiri prealabile, arată că nu s-a depus la dosar nicio dovadă în acest sens.

Astfel, comparând titlurile de proprietate, se constată că titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar și este mai bine caracterizat.

Depune concluzii scrise.

Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate, având în vedere următoarele argumente:

Solicită instanței a avea în vedere înscrisurile depuse în primul ciclu procesual de către instituția pe care o reprezintă, respectiv H.C.G.M.B. nr. 296/1999, în sensul că, chiar dacă se pretinde de partea adversă că dreptul de proprietate asupra terenului a fost intabulat, trecerea în domeniul public al Municipiului București a acestui teren, afectat de Stația de Pompare „APE UZATE” este anterioară și astfel în mod corect instanța de fond a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea acestui teren, în suprafață de 606 m.p.

De asemenea, solicită a se avea în vedere și înscrisul depus astăzi, care atestă că în anul 1986 terenul în discuție figura în evidențele Întreprinderii „A. și CANAL” București, deci exista o posesie anterioară trecerii terenului în domeniul public al M. București.

În replică, apelantul reclamant, prin apărător, arată, în ceea ce privește susținerea reprezentantului părții adverse referitoare la modalitatea de trecere și apartenența imobilului la societatea comercială respectivă, că s-a făcut dovada soluționării litigiului cu aceasta, în mod definitiv și irevocabil, pe calea unei acțiuni în revendicare, ocazie cu care instanța a restituit în natură întreaga suprafață de teren, hotărârea a fost înscrisă în cartea funciară, iar partea adversă nu a respectat dreptul său de proprietate.

Solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.

CURTEA ,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05.10.2006 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._/3/2006, reclamantul B. V., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. București, prin Primarul General și S.C. A. N. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să fie obligat pârâtul M. București: - să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 606 m.p., situat în București, . H, sectorul 1 (parte din terenul proprietatea sa în suprafață de 887,34 m.p., înscris în CF nr._ a Municipiului București, nr. cadastral_/1) și: - în principal, să ridice stația de pompare ape uzate Băneasa, aflată pe terenul proprietate a reclamantului, - în subsidiar, în măsura în care nu este posibilă ridicarea stației: i. să restrângă suprafața aferentă exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa de la 606 m.p. cât este în prezent la 100 m.p. și să o amplaseze în extremitatea nord-estică a terenului proprietatea reclamantului și ii. să fie obligat pârâtul la plata unei chirii lunare de 4 euro/mp/lună (echivalent RON) pentru suprafața folosită, precum și la plata unei despăgubiri pentru servitutea de trecere ce se va crea; 2. numai în măsura respingerii primului capăt de cerere, să se constate inexistența dreptului de proprietate al Municipiului București asupra suprafeței de teren de 506 m.p. (din totalul de 606 m.p.), teren care nu constituie un „teren aferent" exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa, în sensul Anexei III pct. 4 a Legii nr. 213/1998; 3. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. N. S.A., să se constate inexistența dreptului de concesiune al acesteia cu privire la suprafața de 506 m.p. și obligarea pârâtei să elibereze terenul pentru lipsa titlului.

Prin sentința civilă nr. 321/15.02.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară; a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate și constatarea inexistenței dreptului de concesiune și a admis în parte cererea expertului privind suplimentarea onorariului stabilit pentru expertiza judiciară.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul și-a fundamentat propriul drept de proprietate invocat pe un prim titlu reprezentat de actul de tranzacție și împărțeală voluntară nr._/1943, transcris sub nr._/1943 la Tribunalul Ilfov, prin care mama acestuia, B. G., împreună cu N. S. G., au devenit proprietarii mai multor terenuri aflate în M. București, între care și un teren de 10.915 m.p. situat în Câmpul P., fără număr, sectorul 1. Reclamantul a invocat preluarea de către stat fără vreun titlu a acestui imobil și includerea nelegală a acestuia în domeniul public al municipiului, situație în care dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul său în toată perioada ulterioară preluării respective, susținând totodată că, și în prezența unui titlu al statului asupra imobilelor în litigiu, acesta nu poate fi preferabil titlului reclamantului.

Deși s-a susținut că terenul a fost preluat abuziv de statul român și dat în administrarea Institutului Agronomic, devenit Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară (U.S.A.M.V.), aspect ce ar fi fost confirmat de sentința civila nr. 464/22.07.2003, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, tribunalul a constatat că reclamantul a invocat în același timp deținerea abuzivă a aceluiași imobil de către pârâtul M. București, prin Primarul General, care a concesionat imobilul S.C. A. N. S.A., fără a se indica momentul la care Universitatea de științe Agronomice și Medicină Veterinară nu ar mai fi exercitat posesia, moment ce ar trebui să se situeze în timp după soluționarea primei cereri de revendicare imobiliară, dar, eventual, înainte de încercarea de a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă obținută în respectiva acțiune în realizarea dreptului.

În acest sens, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 464/22.07.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat că reclamantul și ceilalți doi comoștenitori ai lui N. S. G., N. Mirella Sylvia și N. R., sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 10.915 m.p. situat în M. București, . număr, parte din terenul în suprafață de 224,6529 ha, aflat în proprietatea U.S.A.M.V. (care, de altfel, a achiesat la pretențiile reclamanților), fiind obligată aceasta să le lase acest teren în deplină proprietate și posesie.

Ulterior admiterii irevocabile a cererii de revendicare, reclamantul a încheiat împreună cu ceilalți doi coindivizari un contract de partaj voluntar, prin care au partajat terenul revendicat, suprafața atribuită reclamantului (lotul A) fiind de 5.457,51 m.p. conform cotei pe care a avut-o mama sa în baza actului de tranzacție și împărțeala voluntară din anul 1943.

Reclamantul a susținut că prin hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă s-a consfințit dreptul său de proprietate asupra unei suprafețe de teren ce cuprinde și terenul în litigiu, drept de proprietate intabulat în Cartea funciară și necontestat.

Fără îndoială că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces. Față de terți hotărârea poate fi invocată totuși ca mijloc de dovadă, fiind asimilată înscrisurilor autentice și bucurându-se de puterea doveditoare recunoscută acestora.

Dar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa, o prezumție simplă de existență a dreptului recunoscut de titlu, hotărârea judecătorească în speță având caracter declarativ de drepturi.

Acest titlu, sentința civilă nr. 464/22.07.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, nu emană de la reclamant, fiind o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu un terț, prin care o instanță i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Cu privire la aspectul cunoașterii împrejurărilor referitoare la adevăratul deținător la terenului și, implicit, al raporturilor dintre părțile litigante legate de acest fapt, tribunalul a apreciat că este relevantă împrejurarea că reclamantul a adresat pârâtei S.C. A. N. S.A. o notificare pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, notificarea înregistrată sub nr. 2078/13.08.2001, revenind ulterior, după pronunțarea hotărârii judecătorești menționate, cu sesizări privind rezolvarea pe cale amiabilă a diferendului, invocând consolidarea prin aceasta a dreptului său de proprietate asupra terenului pe care este amplasată stația.

În măsura în care reclamantul înțelege să invoce, dincolo de constatările făcute prin hotărârea judecătorească sus-menționată, împrejurarea existenței titlului autorului său, deposedat abuziv de statul român fără niciun titlu, respectiv, fără un titlu valabil, tribunalul a constatat că incidența dispozițiilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 este indiscutabilă în raporturile dintre părți.

Din interpretarea coroborată a art. 21 alin. 1, 22 și 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 rezultă fără echivoc că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv și, implicit, exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizia unității deținătoare ori a altei entități administrative ce a fost învestită cu soluționarea notificării, implicate în aplicarea Legii nr. 10/2001, fie prin hotărâre judecătorească de restituire, în cazul în care dispozițiile sau deciziile emise sunt atacate în justiție.

În acest sens a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 373 din 04 mai 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. 2 teza finală și ale art. 45 alin. 1, 2 și 5 din Legea nr. 10/2001.

Or, față de cele arătate mai sus, tribunalul nu a putut reține în cadrul acestei acțiuni în revendicare imobiliară formulate de reclamant că actul de proprietate exhibat de acesta - actul care ar consfinți dreptul autorului său, deposedat ulterior de stat în perioada regimului politic comunist - reprezintă titlul pe baza căruia să-și poată valorifica dreptul de proprietate, conform art. 480 Cod civil, în raport cu actuala deținătoare a imobilelor revendicate, în condițiile în care calitatea sa de proprietar nu a fost recunoscută de unitatea deținătoare în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparație și, respectiv, finalizării acesteia. Altfel spus, deși nu există un impediment procedural pentru a recurge la acțiunea în revendicare, cum tribunalul a constatat prin încheiere interlocutorie în prezenta cauză, reclamantul, ce a formulat o notificare în conformitate cu Legea nr. 10/2001, nu îi poate opune pârâtului M. București, prin Primar, dreptul său de proprietate - drept ce nu poate fi probat și valorificat în alte condiții decât cele prevăzute expres de Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, tribunalul a constatat că în situația terenului în litigiu sunt incidente prevederile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 51/2006, potrivit cărora toate sistemele de utilități publice, cum este în speță stația de pompare ape uzate Băneasa, sunt parte componentă a infrastructurii tehnico-edilitare a unităților administrativ-teritoriale, sunt bunuri de interes și folosință publică și „aparțin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public ori privat al unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse regimului juridic al proprietății publice sau private a acestora, după caz”, iar numai dacă amplasarea și realizarea componentelor sistemelor respective impun ocuparea definitivă a unor terenuri, „altele decât cele aparținând domeniului public ori privat al unităților administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale prin procedurile prevăzute de lege”.

Având în vedere dispozițiile art. 111 Cod de procedură civilă, față de caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, caracter care se apreciază în funcție de existența unui mijloc juridic de realizare a dreptului pretins, iar nu, cum în mod neîntemeiat susține reclamantul, în funcție de soluția dată cererii în realizare, tribunalul a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere al acțiunii având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtului M. București.

Tribunalul a respins ca fiind inadmisibil și capătul de cerere referitor la constatarea inexistenței dreptului de concesiune al pârâtei S.C. A. N. S.A., capăt de cerere care a fost formulat de reclamant ca cerere subsidiară, respectiv o consecință a admiterii cererii mai sus analizate de constatare a inexistenței dreptului de proprietate publică al Municipiului București, concedent în raporturile contractuale cu pârâta S.C. A. N. S.A.

Împotriva acestei sentințe, la data de 23.06.2008 a declarat apel reclamantul B. V., care a fost înregistrat la data de 10.07.2008 pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

1. Prin motivele de apel depuse la data de 08.09.2008, apelantul reclamant a arătat că instanța de fond nu a dat relevanță juridică actelor doveditoare ale dreptului reclamantului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul cauzei.

Instanța a menționat că apelantul reclamant și-a fundamentat dreptul de proprietate pe un prim titlu reprezentat de actul de tranzacție și împărțeală voluntară nr._/1943, transcris sub nr._/1943 la Tribunalul Ilfov. Mai departe însă instanța, atunci când s-a referit la dreptul său de proprietate și când l-a raportat la stăpânirea faptică ce o exercită pârâtul M. București asupra acestui teren, a formulat aprecieri bazate exclusiv pe sentința civilă nr. 464/22.07.2003 pronunțată de Tribunalul București.

Instanța și-a concentrat considerentele pe acest din urmă înscris, în condițiile în care titlul primordial de proprietate pe care a înțeles să-l prezinte ca element de dovadă a dreptului său și, implicit, ca probă în comparația de titluri pe care instanța a fost chemată să o facă conform art. 480 Cod civil, nu este această hotărâre judecătorească, ci actul de tranzacție și împărțeală voluntară.

Referindu-se strict la aprecierile primei instanțe în legătură cu faptul că sentința civilă nr. 464/22.07.2003 nu este opozabilă Municipiului București, întrucât nu s-a pronunțat în contradictoriu cu acesta, a arătat că motivul pentru care a prezentat această hotărâre primei instanțe nu a fost acela al dovedirii dreptului său de proprietate față de M. București, ci al dovedirii împrejurării că actul primordial de proprietate ce îi atestă drepturile asupra terenului în cauză a fost recunoscut și de către o altă instanță, pe o situație juridică identică și care privește același teren.

Nu are nicio importanță din ce dată pârâtul M. București stăpânea sau se manifestă ca proprietar al terenului revendicat în prezenta cauză, respectiv dacă această „posesie” este anterioară sau ulterioară hotărârii din anul 2003, importantă fiind împrejurarea dacă pârâtul deține sau poate exhiba și un „titlu” de proprietate care să-i legitimeze pretinsul drept asupra terenului, iar în caz contrar, după regulile comparării unui titlu cu simpla posesie, instanța urma să dea soluția consacrată doctrinar și jurisprudențial pe acest scenariu, și anume prevalența acordată celui care nu are posesia, dar deține un titlu de proprietate valabil și necontestat, în dauna celui care deține posesia, dar nu deține niciun titlu de proprietate.

Apelantul reclamant a mai făcut precizarea că acțiunea în revendicare finalizată cu pronunțarea sentinței civile nr. 464/22.07.2003 a fost introdusă de acesta împreună cu ceilalți doi comoștenitori în anul 1999, dată până la care pârâtul M. București nu s-a manifestat față de reclamant sau de ceilalți comoștenitori ca proprietar al suprafeței de teren aferente stației de pompare ape uzate Băneasa.

2. În mod greșit a respins prima instanță capătul de cerere privind revendicarea, considerațiile referitoare la Legea nr. 10/2001 și la incidența ei în speță nefiind în măsură să ducă la o asemenea soluție.

Instanța de judecată și-a exprimat în mod clar poziția în sensul de a nu da niciun fel de relevanță juridică actului de proprietate exhibat de apelant, întrucât acest act nu a fost „recunoscut” sau validat în prealabil de unitatea deținătoare.

Dacă ar fi așa cum spune prima instanța, se pune întrebarea ce interes ar mai fi avut să pornească o acțiune în revendicare conform art. 480 Cod civil, dacă i-ar fi fost recunoscut dreptul în procedura Legii nr. 10/2001.

De vreme ce prima instanța a apreciat că o acțiune în revendicare bazată pe art. 480 cod civil este admisibilă și, deci, poate fi judecată, nu putea să refuze să treacă la analiza fondului acesteia, respectiv la compararea titlurilor, respingând-o totodată ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă.

Invocarea preluării fără titlu a terenului poate avea loc și în cadrul comparației de titluri conform art. 480 Cod civil, iar nu numai atunci când există un capăt de cerere în acest sens, întrucât instanța atunci când compară titlurile și determină caracterul mai bine determinat al unuia din ele o poate face între altele și prin analiza valabilității titlului mai slab determinat.

Altfel spus, instanța poate da prevalență unui titlu dacă celălalt nu este valabil, aceasta fiind unul din elementele ce trebuie cercetate în cadrul comparației de titluri.

Așa fiind, câtă vreme apelantul are un titlu de proprietate valabil și niciodată contestat sau anulat, în timp ce pârâtul nu deține niciun titlu prin care să dovedească o preluare legitimă a terenului în epocă, iar legea nu îi poate servi drept izvor de drept de proprietate, instanța nu numai că putea să treacă la analiza comparativă a drepturilor de proprietate dovedite de fiecare parte, dar era obligată să o facă.

3. În ce privește respingerea ca inadmisibilă a capetelor de cerere privind constatarea inexistenței unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu în patrimoniul pârâtului M. București și constatarea inexistenței dreptului de concesiune al S.C. A. N. S.A., apelantul reclamant a arătat că a i se respinge o cerere în realizare presupune faptul că nu mai deține mijloace juridice de realizare a dreptului.

În concluzie, în măsura în care a respins primul capăt de cerere ca neîntemeiat, instanța era datoare să pășească la analiza fondului cererii în constatare.

În drept, a invocat dispozițiile art. 480, 616, 619 Cod civil, art. 1075 și următoarele Cod civil, art. 111 Cod de procedură civilă, art. 7 și 12 din Legea nr. 213/1998.

La termenul din 02.10.2008, apelantul reclamant a depus la dosar declarația autentificată sub nr. 3218/08.09.2008 de notar public G. E., prin care a declarat că, în temeiul art. 246 alin. 1 Cod procedură civilă, renunță la judecata următoarelor capete de cerere: - capătul de cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu M. București: obligarea acestuia „în subsidiar”, în măsura în care este imposibilă ridicarea stației: 1. să restrângă suprafața aferentă exploatării stației de pompare ape uzate Băneasa de la 606 m.p. cât este în prezent la 100 m.p. și să o amplaseze în extremitatea nord-estică a terenului proprietatea reclamantului și 2. să fie obligat pârâtul la plata unei chirii lunare de 4 euro/mp/lună (echivalent RON) pentru suprafața folosită, precum și la plata unei despăgubiri pentru servitutea de trecere ce se va crea; - capătul de cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. N. S.A., să se constate inexistența dreptului de concesiune al acesteia cu privire la suprafața de 506 m.p. și obligarea pârâtei să elibereze terenul pentru lipsa titlului.

Prin decizia civilă nr. 844 A/20.11.2008, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins apelul ca nefundat, reținând, fără a relua argumentele date de instanța de fond, care a răspuns la toate cererile apelantului, concluziile la care a ajuns aceasta.

Împotriva aceste decizii la data de 05.01.2009 a declarat recurs reclamantul B. V., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13.01.2009.

Prin decizia nr. 9753/02.12.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă și a trimis a cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată, reținând că hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a învestit instanța, a probelor administrate de aceasta.

Cauza a fost reînregistrată la data de 19.04.2010 pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, sub nr._ .

La termenul din 17.11.2011, pârâta S.C. A. N. S.A. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 839/08.12.2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. N. S.A. și a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat, având în vedere că la data de 02.10.2008 reclamantul a renunțat la judecata capetelor de cerere care vizau societatea pârâtă, că se impune admiterea excepției.

Pe fond, a reținut că reclamantul a revendicat în condițiile dreptului comun, reprezentat de dispozițiile art. 480 Cod civil, un teren în suprafață de 606 m.p. pe care se află amplasată Stația de pompare a Apelor Uzate Băneasa. În dovedirea dreptului de proprietate pretins, reclamantul a invocat actul de tranzacție și partaj voluntar nr._/1943, transcris la Tribunalul Ilfov sub nr._/1943 și sentința civilă nr. 464/2003, prin care s-a soluționat favorabil reclamantului și celorlalți moștenitori o acțiune în revendicare a unei suprafețe de teren mai mare (care include și terenul ce formează obiectul prezentei cauze), în contradictoriu cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, soluția fiind pronunțată exclusiv pe baza achiesării pârâtei la pretențiile formulate de reclamanți. Ulterior, a intervenit un contract de partaj voluntar între moștenitori, în urma căruia reclamantului din prezenta cauză i-a revenit lotul A, care include terenul pe care se află Stația de Pompare a Apelor Uzate Băneasa. Așa cum rezultă din certificatul emis la data de 05.10.2004 de către Primăria Municipiului București, lotului atribuit reclamantului prin actul de partaj voluntar încheiat în anul 2004 i s-a repartizat provizoriu nr. 86 H pe .. De asemenea, la data 15.08.2001 reclamantul a formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001, arătând că terenul revendicat pe calea legii speciale este folosit parțial de stația de pompare a apelor reziduale, al cărei for tutelar este S.C. A. N. București S.A., lipsind temeiul în baza căruia s-a făcut preluarea terenului de către stat, potrivit celor menționate în adresa nr. CP/MV/886; 4202, 4215/22.07.1999.

Având în vedere că sentința sus menționată a rămas definitivă și irevocabilă, soluția pronunțată a intrat în puterea lucrului judecat, astfel că se pune problema în ce măsură recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului este opozabilă pârâtului din prezenta cauză, M. București.

Curtea a apreciat că, deși susținerile referitoare la opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate sunt corecte, concluzia la care ajunge reclamantul este eronată, având în vedere că regula care guvernează, în materie procedurală, maniera în care o hotărâre judecătorească își produce efectele este cea relativității sau, altfel spus, actul jurisdicțional produce efecte doar între părțile între care s-a purtat litigiul (inter partes litigantes) și avânzii lor cauză. Efectul autorității de lucru judecat al unei hotărâri este limitat sub un dublu aspect: cu privire la persoanele asupra cărora se produce acest efect și cu privire la chestiunea soluționată. În ceea ce privește limitarea ad personam, este normal ca drepturilor și obligațiile care se nasc, modifică, transmit sau sting prin hotărâre să afecteze patrimoniul, respectiv persoana părților din acel proces. Pe cale de consecință, concluzia care decurge este aceea că hotărârea nu poate fi considerată opozabilă persoanelor care nu au participat la proces.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza C. și alții împotriva României, în care reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unui teren în contradictoriu cu statul, deși acesta arătase că proprietar era un terț. De asemenea, Curtea Europeană a apreciat că neparticiparea la proces a terțului, ale cărui drepturi au fost afectate, constituie un defect fundamental, ce justifică desființarea hotărârii într-o cale extraordinară de atac (cauza Protsenko contra Rusiei), fără ca prin acest lucru instanța contencios european în materia drepturilor omului să rețină încălcarea principiului securității juridice.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că sunt întemeiate susținerile instanței de fond în sensul că formularea notificării de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 15.08.2001, adică ulterior introducerii acțiunii în revendicare, dar anterior soluționării acesteia prin sentința civilă nr. 464/2003 de către Tribunalul București, constituie o dovadă a faptului că apelantul reclamant a avut cunoștință de faptul că terenul în litigiu se afla în deținerea altei persoane decât cea care figura în proces în calitate de pârâtă, iar prin sentința pronunțată s-a adus atingere drepturilor proprietarului, care are calitatea de pârât în această cauză.

În ceea ce privește actul de tranzacție și partaj voluntar încheiat în anul 1943, pe care reclamantul, de asemenea, se întemeiază pentru a face dovada dreptului de proprietate a cărui recunoaștere o solicită, Curtea, față de specificul acțiunii în revendicare care decurge din natura obiectului său (imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist), a considerat necesar să evidențieze faptul că mecanismul comparării titlurilor de proprietate înfățișate de părți nu se poate face conform regulilor clasice ale revendicării imobiliare, ci examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cu observarea și aplicarea regulilor speciale statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii.

În ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O. în patrimoniul reclamantului, instanța de apel, având în vedere linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și faptul că reclamantul a urmat procedura legii speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare și că acțiunea în revendicare a fost formulată la data 05.10.2006, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a reținut că reclamantul se poate prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic al valorii patrimoniale de care se prevalează reclamantul, Curtea a avut în vedere faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel că trebuie luat în considerare și felul și natura măsurilor reparatorii la care reclamantul ar fi îndreptățit potrivit prevederilor legii speciale. Având în vedere că terenul în litigiu face parte din domeniul public, fiind necesar funcționării stației de pompare a apelor reziduale Băneasa, Curtea, din examinarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr.10/2001, a constatat că nu se încadrează în situațiile reglementate în anexa 2 litera a, astfel că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a terenului, ci doar la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit prevederilor art. 10 alin. 2 și alin. 10 din legea specială, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005, titlul VII. Pe cale de consecință, reclamantul are un drept de creanță, valorificabil potrivit procedurii reglementate de dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Vis-à-vis de conținutul concret al interesului patrimonial pe care îl are reclamantul din perspectiva Convenției, și anume un drept de creanță, precum și de față susținerile apelantului referitoare la nevalabilitatea titlului statului, Curtea a considerat necesar să ia în considerare și ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. împotriva României, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională.

Curtea a considerat necesar să precizeze faptul că din materialul probator rezultă că S.P.A.U. Băneasa funcționează, pentru a-și forma această convingere instanța având în vedere lista cu clienții deserviți de această stație, contractele de prestări servicii încheiate cu diverși clienți din perioada 1996- 2011, facturile emise de către Enel Energie Muntenia față de S.C. A. N. S.A. pentru plata consumului de curent electric, din anexa facturilor rezultând că printre punctele de consum facturate figurează și S.P.A.U. Băneasa, precum și o . documente, constând în facturi, ordine de lucru și procese-verbale de inspecție și revizie, ce atestă efectuarea unor lucrări de reparații-întreținere la punctul de lucru reprezentat de S.P.A.U. Băneasa în perioada 2009-2011.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Municipiului București asupra terenului de 606 m.p. pe care se află S.P.A.U. Băneasa, Curtea a considerat că dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă nu sunt incidente în cazul în care reclamantul are la dispoziție acțiunea în realizare, care îmbracă forma revendicării imobiliare, prin intermediul căreia reclamantul își poate stabili, pe bază de probe, dreptul de proprietate față de orice persoană care i-l încalcă. Scopul acțiunii în revendicare este să stabilească fie inexistența dreptului pârâtului asupra imobilului solicitat de reclamant, fie preferabilitatea dreptului uneia dintre părți, cu consecința admiterii revendicării dacă este preferabil cel al reclamantului, respectiv al respingerii acțiunii, dacă este preferabil cel al pârâtului. Cu alte cuvinte, chestiunea existenței sau inexistenței dreptului de proprietate al pârâtului este examinată de organul judiciar în cadrul revendicării, reclamantul formulând un astfel de capăt de cerere prin acțiunea introductivă, deci capătul de cerere referitor la constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Municipiului București asupra terenului este absorbit în mod inerent de cel care are ca obiect revendicarea imobiliară.

Împotriva acestei decizii la data de 24.02.2012 a declarat recurs reclamantul B. V., care a fost reînregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 06.03.2012.

Prin decizia civilă nr. 690/13.02.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecare.

Pentru a decide astfel a reținut că abordarea instanței de apel în soluționarea cauzei apare ca fiind greșită, pentru că înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate pretins de reclamant se impuneau a fi analizate unitar și nu examinate ca două titluri distincte, din perspective diferite, pentru că au fost invocate referitor la unul și același imobil, neputându-se omite că hotărârea judecătorească pronunțată în acțiunea în revendicare inițială, în contradictoriu cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București - care, la acel moment, apărea ca proprietară a întregii suprafețe de teren ce a constituit obiectul inițial al revendicării, conform H.C.M. nr. 23/1975, H.G. nr. 123/1993, titlul de proprietate nr._/06.06.2001, inclusiv a suprafeței de teren ce face obiectul prezentului litigiu -, a fost dată în considerarea actului de tranzacție și împărțeală voluntară nr._/1943, transcris în registrele Tribunalului Ilfov sub nr._/1943.

Având în vedere temeiurile arătate, concluzia care se impune este aceea că acțiunea reclamantului trebuia soluționată în cadrul procesual configurat de dispozițiile art. 480 Cod civil, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), respectiv de reclamant, pe de o parte și de pârâții M. București și S.C. A. N. S.A., pe de altă parte, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a întabulat dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, conform Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996.

Or, atâta timp cât instanța de apel a ignorat temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestită și a soluționat cauza prin schimbarea acestui temei și transpunerea raportului juridic dedus judecății de pe tărâmul dreptului comun pe tărâmul Legii nr.10/2001, încălcând astfel principiul disponibilității, cu ignorarea totodată a dispozițiilor art. 2 alin. 2 litera d) și art. 21 alin.1 (fost art. 17 alin. 1 din Legea nr. 7/1996), dezlegarea dată este străină de natura pricinii.

Cu prilejul rejudecării pricinii de către instanța de apel în cadrul juridic configurat de dispozițiile art. 480 Cod civil, instanța de apel va stabili dacă pârâții dețin un titlu cu privire la terenul în litigiu pe care să-l poată opune reclamantului și va proceda la compararea titlurilor, urmând a avea în vedere și dispozițiile Legii nr. 7/1996, precum și completarea probatoriului cu orice mijloc de probă va considera necesar pentru o justă soluționare a cauzei.

Examinând sentința civilă apelată prin prisma criticilor formulate, în conformitate cu prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă și în coordonatele stabilite de instanța de recurs conform art. 315 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

I. Contrar susținerilor apelantului reclamant, prima instanță a analizat acțiunea în revendicare formulată de acesta și din perspectiva actului de tranzacție și împărțeală voluntară autentificat sub nr._/15.05.1943 de fostul Tribunal Ilfov - Secția notariat.

Raționamentul tribunalului a fost acela că acțiunea în revendicare presupune, și în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, tot stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului/autorilor reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în situația în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. 2, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură. Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat, deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenței lui.

Practic, tribunalul a reținut că, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă la admiterea acțiunii, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsea la momentul pronunțării sentinței în patrimoniul reclamantului, deoarece până la acea dată nu fusese emisă o decizie a unității deținătoare în temeiul Legii nr. 10/2001 sau o hotărâre judecătorească de restituire în natură.

Întrucât simpla neidentificare a titularului actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamantului implică respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de acesta nu mai are forță juridică în contextul legislativ actual.

Constituie o chestiune diferită de neanalizarea argumentelor părții, corectitudinea acestui raționament, care a fost ulterior infirmat de instanța de recurs.

Pe de altă parte, Curtea constată că motivul esențial pentru care a fost pronunțată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar fi constituit într-adevăr un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de parte (configurând astfel o soluție de respingere a cererii ca inadmisibilă), ci acela că dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, pentru că procedura administrativă nu a fost finalizată printr-o decizie care să-i recunoască un asemenea drept nou.

II.1.i. Pornind de la dezlegarea problemei de drept fundamentale în cauză dată de instanța de recurs, Curtea are în vedere faptul că, potrivit principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare.

Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.

Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Pentru identitate de rațiune, cu aceste situații trebuie asimilată și aceea a schimbării naturii juridice a bunului, respectiv atunci când acesta, chiar fără a ieși din patrimoniul reclamantului, trece în posesia statului și intră în categoria bunurilor de utilitate publică - acelea care prin natura lor sunt de folosință generală (piețele, parcurile publice, cimitirele etc.), la aceste bunuri având acces toți membrii societății, sau în cea a bunurilor de interes public - respectiv acelea care prin natura lor sunt destinate a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activități care interesează întreaga societate sau colectivitate, fără a avea acces la folosința lor concretă și nemijlocită orice persoană (clădirile școlilor și spitalelor, clădirile autorităților statului și altor instituții de stat etc.).

Deși în asemenea ipoteze (ca de altfel în toate cazurile de revendicare a unui teren) lăsarea terenului în posesia proprietarului este întotdeauna posibilă din punct de vedere al găsirii unor soluții tehnice și urbanistice, precum: demolarea clădirilor, extragerea conductelor de alimentare cu apă sau gaze, îndepărtarea asfaltului, defrișarea arborilor sau a altor plante etc., urmate de reamplasarea obiectivelor de utilitate publică sau de interes public, acestea presupun costuri disproporționate pentru unitatea administrativ teritorială.

Or, trebuie asigurat, la fel ca în celelalte situații consacrate de imposibilitate juridică de restituire în natură, aceasta fiind rațiunea recunoașterii lor pe cale doctrinară și jurisprudențială, un just echilibru între interesele aflate în conflict aparținând unor subiecte de drept diferite.

În același sens, în cauza Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23.09.1982, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a stabilit care sunt limitele ingerinței statului în ceea ce privește dreptul de proprietate. Astfel, ingerința statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătorești sau al anumitor prevederi legale. O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Potrivit aceleiași jurisprudențe, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură ce aduce atingere dreptului de proprietate (Pressos Compania Naviera SA ș.a. împotriva Belgiei, hotărârea din 20.11.1995).

ii. Este de menționat și faptul că relevanța înscrierii (prioritare) în cartea funciară se regăsește fie tot pe terenul acțiunii în revendicare, dar numai într-o ipoteză specială, și anume aceea când titlurile părților în litigiu provin de la același autor (nu și atunci când provin de la autori diferiți sau când numai una din părți deține titlu de proprietate), fie sub aspectul aplicării principiului publicității materiale.

În legătură cu această din urmă chestiune, este necesară prezentarea unor explicații teoretice în legătură cu principiul publicității materiale, unul din principiile fundamentale ale cărților funciare, reglementat de art. 31 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data înscrierii în cartea funciară (23.06.2004).

Analiza principiului publicității materiale a cărților funciare presupune, la rândul său, cercetarea prioritară a regimului probator al cărții funciare, respectiv a prezumțiilor stabilite de art. 30 din Legea nr. 7/1996.

Justificarea acestor prezumții se regăsește în faptul că înscrierea drepturilor tabulare în cartea funciară nu este prin ea însăși constitutivă de drepturi, în sensul că ea nu este destinată să remedieze nevalabilitatea actului viciat și nici să suplinească lipsa totală a actului - mai general, să înlăture orice elemente care îi afectează deplina eficacitate, astfel încât cel care obține înscrierea nu se poate pune la adăpost de orice contestație invocând pur și simplu înscrierea în cartea funciară. Aceasta întrucât înscrierea unui drept tabular are caracter cauzal și, în plus, spre deosebire de sistemul Decretului - lege nr. 115/1938, asigură numai opozabilitatea erga omnes a dreptului tabular. De altfel, nici în sistemul Decretului - lege nr. 115/1938, între părți, simpla înscriere a unui drept tabular nu este, eo ipso, constitutivă de drepturi reale (cum se întâmplă în alte sisteme de drept, în care existența și valabilitatea înscrierii sunt independente de existența și valabilitatea contractului obligațional), ci ea produce un astfel de efect numai sub condiția și în măsura în care actul sau faptul juridic generator este apt să-l producă.

Prezumțiile instituite de art. 30 din Legea nr. 7/1996 se referă la existența sau, după caz, inexistența unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară. Cel care este înscris ca proprietar, titular al unui drept de uzufruct sau servitute etc., este reputat a avea acea calitate juridică. Invers, cel al cărui drept de uzufruct, servitute sau ipotecă a fost radiat din cartea funciară, este prezumat că nu mai are această calitate. Sub aspectul forței probante, prezumțiile instituite de art. 30 sunt relative (iuris tantum), iar nu absolute (iuris .>), putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi făcută de orice persoană interesată să le răstoarne și să restabilească, pe cale de consecință, situația juridică reală a cuprinsului cărții funciare. Practic, din punct de vedere probator, aceste prezumții dispensează pe cel care le invocă (de ex. proprietarul tabular care intentează o acțiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a dovedi că operațiunea formală a înscrierii (și deci statutul juridic înscris în cartea funciară) este exactă. Prin urmare, el nu are să facă nicio alegațiune (susținere) ori probă în ce privește faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare cumpărare) prin care a dobândit imobilul. Invers, acela care înțelege să înlăture prezumția și consecințele ce decurg din ea este ținut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumție, respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar un proprietar sau titular aparent). Prezumțiile operează în favoarea sau contra titularului înscris indiferente dacă acesta a fost ori nu de bună credință, cu titlu oneros ori gratuit și fără a distinge după cum înscrierea s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.

Pe de altă parte, potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, cel care a dobândit un drept de proprietate, o servitute sau o ipotecă, întemeindu-se pe exactitatea cuprinsului cărții funciare, devine proprietar, beneficiar al servituții sau titular al ipotecii, chiar dacă persoana înscrisă ca proprietar și de la care a dobândit dreptul (adică autorul său nemijlocit) nu era în realitate proprietar. În alți termeni, față de terții subdobânditori de bună credință și cu titlu oneros, înscrierile de carte funciară sunt „prezumate” exacte și complete în mod absolut, iar nu relativ, deoarece terții subachizitori sunt puși la adăpost de orice cauze de evicțiune derivând din titlurile de dobândire anterioare achizițiunii dreptului lor, dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 31. Respectarea drepturilor reale dobândite de terții de bună credință este trăsătura cea mai caracteristică a instituției cărților funciare. Această caracteristică se degajă cu multă claritate din întreaga economie a Legii nr. 7/1996, însă ea rezultă cu prisosință din art. 31 care consacră principiul publicității materiale: „Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară”.

Astfel, singura ipoteză în care Legea nr. 7/1996 admite ca înscrierea în cartea funciară să valoreze titlu de proprietate, cu alte cuvinte, că cel care se înscrie în cartea funciară ca titular al unui drept dobândit fără o cauză legitimă, adică în temeiul unui titlu valabil sau inexistent, să devină ex lege adevăratul titular al dreptului respectiv în dauna titularului veritabil, este cea în care i se transmite acel drept de către o persoană care însă nu-l avea, indiferent de cauza ori motivul acestui fapt.

Prin urmare, normei juridice cuprinse în art. 31 din Legea nr. 7/1996 trebuie să i se dea o interpretare conform căreia ea ocrotește pe cel care și-a întemeiat dobândirea dreptului de proprietate pe cuprinsul cărții funciare, în sensul că el va fi apărat de orice cauze de evicțiune ce ar putea deriva din nevalabilitatea titlului de achizițiune anterior dobândirii sale, iar nu și din nevalabilitatea propriului act de dobândire.

În concluzie, în raport de considerațiile expuse anterior privind efectul juridic al înscrierii actului în cartea funciară (înscriere care nu poate produce un efect achizitiv în favoarea unei persoane decât dacă aceasta este privită ca subdobânditor și numai în anumite condiții) și caracterul relativ al prezumției de proprietate care se naște din înscrierea dreptului în cartea funciară, pe un reclamant într-o acțiune în revendicare care este singura parte ce deține un titlu de proprietate, faptul înscrierii în cartea funciară nu îl pune într-o situație mai favorabilă.

2. Aplicând în cauză aceste considerente de ordin teoretic, Curtea reține că reclamantul deține un titlu de proprietate, constând în actul de tranzacție și împărțeală voluntară autentificat sub nr._/15.05.1943 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, căruia o s-a recunoscut o asemenea valoare juridică și prin sentința civilă nr. 464/22.07.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 5200/1999, în timp ce pârâtul nu deține un asemenea titlu de proprietate.

Întrucât nu ne aflăm în ipoteza în care titlurile părților în litigiu provin de la același autor și nici nu sunt îndeplinite condițiile aplicării principiului publicității materiale, nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamantul și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

Dintre regulile de drept consacrate pe cale jurisprudențială în cadrul configurat de art. 480 Cod civil în materia revendicării imobiliare, astfel cum au fost expuse anterior, nu este însă aplicabilă cea care stabilește cu valoare de normă generală compararea titlurilor, ci aceea, aplicabilă cu prioritate, ce instituie excepții de la restituirea bunului în natură, pe considerentul unei imposibilități juridice de a proceda în această manieră, în condițiile în care pe teren se află amplasat un obiectiv de interes public.

Se mai impune precizarea că regulile de drept consacrate pe cale jurisprudențială în cadrul configurat de art. 480 Cod civil trebuie avute în vedere de instanță în . disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală (regula comparării titlurilor de proprietate) în detrimentul celei speciale (excepțiile de la restituirea în natură, chiar atunci când reclamante deține un titlu de proprietate preferabil). În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

Astfel, prin expertiza efectuată în cauză de expert S. M. s-a constatat că pe terenul în litigiu se află Stația de pompare ape uzate Băneasa, care a fost construită și pusă în funcțiune în anul 1967 pentru a evacua prin pompare ape uzate provenite de la obiectivele din zonă, care nu puteau ajunge gravitațional în conducta publică de canalizare cu diametrul de 300 mm amplasată subteran șoselei București - Ploiești. În anul 2005, stația de pompare a fost modernizată. Obiectivele ale căror rețele de canalizare care sunt racordate la Stația de pompare ape uzate Băneasa sunt: Grădina Zoologică, UM 0828 - Academia de Poliție „A. I. C.”, restaurantul „Parcul Privighetorilor”, Unitatea Militară Tunari, restaurantul „Pădurea Băneasa”, braseria „Băneasa”, ansamblul de locuințe de pe Câmpul P. (.. Drumul Potcoavei, .. Drumul Zootehnicii), Parcul Privighetorilor S.A., Stațiunea Didactică și Experimentală Belciugatele. Suprafața de teren ocupată de construcții (cameră pompe, cabină personal, magazie, WC, beci) este de 270,8 m.p., iar suprafața de teren necesară exploatării acestei stații de pompare a apelor uzate (incluzând suprafața aferentă rețelelor, suprafața aferentă căilor de transport și zona de protecție sanitară) este de 606,3 m.p. Modernizarea stației de pompare s-a realizat cu ocazia edificării a două ansambluri de locuințe care nu putea fi canalizate gravitațional în noul canal colector de pe . pentru utilajele (electropompe, tocător, mixer submersibil) și tabloul electric care echipează Stația de pompare ape uzate Băneasa în vederea modernizării s-au investit circa 80.000 euro; la această sumă se adaugă costul lucrărilor de construcții montaj, utilaje și instalații, manoperă etc.

Potrivit aceluiași raport de expertiză, din punct de vedere tehnic, reamplasarea Stației de pompare ape uzate Băneasa într-un alt perimetru presupune: - existența unui teren limitrof celui aflat în litigiu, cu suprafața de minim 610 m.p., al cărui regim juridic să se încadreze în prevederile legale actuale pentru reamplasarea unui astfel de obiectiv de utilitate publică și să se asigure fondurile necesare unei noi investiții, realizate cel puțin în parametrii de funcționare ai actualei Stații de pompare a apelor uzate Băneasa; - să se elaboreze proiectul și să se execute lucrările de modificare a traseelor canalelor racordate la noua Stație de pompare a apelor uzate Băneasa, asigurându-se fondurile necesare acestor lucrări, care suplimentează fondurile necesare noii investiții în Stația de pompare a apelor uzate Băneasa; - să se efectueze studii de impact asupra mediului înconjurător, care să stabilească, conform legislației în vigoare, mărimea suprafeței zonei de protecție sanitară din jurul Stației de pompare a apelor uzate Băneasa, montarea presupunând proiect tehnic și detalii de execuție, lucrări de construcții, montaj utilaje și instalații; - să fie luate măsuri severe de evitare a contaminării (mediului, oamenilor etc.) pe durata racordării canalelor de ape uzate la noua stație de pompare.

Astfel cum s-a reținut și în ciclul procesual anterior, Stația de pompare a apelor uzate Băneasa funcționează, având în vedere lista cu clienții deserviți de această stație (U.M. 0828 Academia de Poliție A.I. C., Casa Albă S.R.L., Trei Rândunele S.R.L., Mocafanescu D. M. G. V., Parcul Privighetorilor, Stațiunea Didactică și Experimentală Belciugatele, Damar Impex S.R.L., A.D.P. Sector 1, Asociația de proprietari a Condominiului „Natura”, Cordia Residence S.R.L. și Administrația Grădina Zoologică), contractele de prestări servicii încheiate cu diverși clienți din perioada 1996- 2011, facturile emise de către Enel Energie Muntenia față de S.C. A. N. S.A. pentru plata consumului de curent electric, din anexa facturilor rezultând că printre punctele de consum facturate figurează și S.P.A.U. Băneasa, precum și o . documente, constând în facturi, ordine de lucru și procese-verbale de inspecție și revizie, ce atestă efectuarea unor lucrări de reparații-întreținere la punctul de lucru reprezentat de Stația de pompare a apelor uzate Băneasa Băneasa în perioada 2009-2011.

Este de menționat și faptul că pârâtul M. București este protejat de principiul relativității hotărârilor judecătorești, în sensul că sentința civilă nr. 464/22.07.2003 pronunțată la Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosar nr. 3200/1999 - prin care s-a stabilit că titlul de proprietate al reclamantului (și al celorlalți moștenitori ai lui N. G. S. și G. B.) este preferabil celui al pârâtei din acea cauză, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București și a fost obligată respectiva entitate juridică să lase în deplină proprietate și liniștită posesie inclusiv terenul în litigiu, pe care se află Stația de pompare a apelor uzate Băneasa - nu îi poate crea obligații, întrucât nu a fost parte în proces. Opunerea hotărârii judecătorești, ca mijloc de probă și sub aspectul efectelor substanțiale pe care le produce, nu înseamnă și posibilitatea invocării obligativității acestor efecte față de terți, așa încât aceștia să nu le poată pune în discuție și în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada contrară (invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce li se opune). Această regulă de drept nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, așa cum rezultă din hotărârea Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pronunțată la 08.07.2008 în cauza C. și alții împotriva României.

III. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, Curtea are în vedere faptul că, întrucât soluția dată capătului de cerere în constatare nu a fost criticată, ea a intrat în puterea lucrului judecat. De aceea și instanța de recurs, stabilind limitele rejudecării, s-a referit numai la acțiunea în revendicare.

Cu toate acestea, instanța de apel mai reține că respingerea acțiunii în realizare presupune prin concept că partea a avut la dispoziție (a avut dreptul de acces la o instanță care „a hotărât asupra drepturilor sale”) acea acțiune, soluția în sine fiind astfel fără relevanță în stabilirea admisibilității cererii în constatare (pentru restituirea bunului de la posesorul neproprietar către proprietarul neposesor acesta din urmă având întotdeauna la dispoziție acțiunea în revendicare).

Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, să respingă apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelantul reclamant B. V., cu domiciliul ales la S.C.A. S., M. și Asociații, în București, .. 39 (colț cu .. 14), ., împotriva sentinței civile nr. 321/15.02.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, cu sediul în București, .. 291-293, sector 6 și cu intimata S.C. A. N. S.A., cu sediul în București, .. 2, sector 1, ca nefondat.

Cu drept de recurs în termen în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 21.01.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

C. G. G. S.

GREFIER

S. R.

Red. C.G.

Tehnodact. R.L./C.G.

5 ex./21.01.2014

T.B.-S.3.-M.A.G.

← Pretenţii. Decizia nr. 872/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Expropriere. Decizia nr. 107/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 13/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI