Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 128/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 128/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2014 în dosarul nr. 32682/3/2012
Dosar nr._
(1268/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.128
Ședința publică de la 28.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - S. G.
JUDECĂTOR - S. I.
JUDECĂTOR - G. C.
GREFIER - I. N. - C.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – reclamant N. L., împotriva sentinței civile nr.735 din 03.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obiectul cauzei: acțiune civilă pentru reparare prejudicii erori judiciare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat C. D., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant N. L., în baza împuternicirii avocațiale nr._/10.09.2010 aflată la fila 4 dosar fond – Tribunalul București Secția a III a Civilă nr._, lipsind intimatul-pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul recurentului depune la dosar cu titlu de practică judiciară o hotărâre similară.
Reprezentantul Ministerului Public consideră că se impune atașarea dosarului nr.290/1990 în care a fost pronunțată sentința prin care recurentul-reclamant a fost achitat pentru infracțiunea pentru care fusese inițial condamnat, având în vedere că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată prin admiterea prescripției dreptului material la acțiune, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art.504 și urm. din C.pr.pen, precum și motivele formulate în calea de atac. Consideră că se impune a se vedea în ce condiții s-a judecat acel recurs în anulare, în acest dosar existând și recursul declarat de Procurorul General și pentru a se observa la inițiativa cărei părți a fost promovat acest recurs în anulare, pentru a aprecia dacă recurentul-reclamant a avut cunoștință de existența acestei hotărâri de achitare, anterior momentului invocat atât în fața instantei de fond cât și prin motivele de recurs.
Apărătorul recurentului-reclamant, având cuvântul asupra cererii de atașare a dosarului nr.290/1990, arată că nu se opune solicitării, în măsura în care acest dosar ar mai exista. Însă apreciază că nu se poate pune în discuție tardivitatea formulării cererii, în condițiile în care Tribunalul București s-a pronunțat prin Încheierea din 19.10.2009 asupra excepției dreptului material la acțiune.
Curtea deliberând în ce privește proba solicitată de reprezentantul Ministerului Public apreciază că aceasta nu este utilă soluționării recursului, astfel cum este susținut.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită acordarea unui termen pentru a exprima un punct de vedere asupra excepției invocate, și a structura motivele de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public nu se opune solicitării recurentului, apreciind-o ca pe o cerere de amânare pentru pregătirea apărării.
Curtea, deliberând, cu privire la cererea de amânare, apreciază că aceasta nu este întemeiată ținând seama de intervalul de timp scurs de la momentul declarării căii de atac și de faptul că, în măsura în care recurentul aprecia ca sunt necesare lămuriri sub aspectul motivării, avea pisibilitatea de a face acest lucru.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanța de fond s-a pronunțat pe excepție și nu pe fondul cauzei.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat. Referitor la critica privind faptul că instanța, în primul ciclu procesual, s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la acțiune apreciind că nu este prescrisă, iar aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, solicită respingerea acesteia, întrucât, în primul ciclu procesual instanța s-a pronunțat pe această excepție, dar cauza a fost soluționată în mod exclusiv în baza dispozițiilor Legii nr.221/2009 fără a se face vorbire cu privire la dispozițiile art.504 și urm. din C.pr.pen. Practic instanța a soluționat cererea pe un alt temei de drept. Ulterior, în urma admiterii apelului și desființării hotărârii instanței de fond, cauza a fost trimisă spre rejudecare tocmai pentru că instanța nu s-a pronunțat pe acest temei de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv art.504-506 C.pr.pen. Din moment ce hotărârea instanței de fond, în primul ciclu procesual a fost desființată integral, apreciază că nu se poate susține că încheierile ce au fost pronunțate în acel proces au vreo putere în cauză. De aceea, în mod corect, instanța de fond în cel de al doilea ciclu procesual s-a pronunțat pe această excepție, pe care în mod corect a admis-o, pentru că dispozițiile art.504 și urm. din C.pr.pen.vorbesc de termenul de prescriptie de 18 luni care curge de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus achitarea – cum e cazul în speță - persoanei care formulează cereri pentru despăgubire.
În cauza de față reclamantul nu a făcut o cerere de repunere în termenul de a formula aceste acțiuni și că momentul despre care se face vorbire că ar fi momentul la care reclamantul a luat cunoștință de hotărârea prin care s-a dispus achitarea sa, este prezentat la date diferite. În cererea de chemare în judecată se arată că a luat cunoștință în luna august 2008 de existența acestei hotărâri, pentru ca ulterior, la fila 49 din dosarul nr._ se arată o altă dată: 01 ianuarie 2009. Nu se prezintă nici un element în afara susținerii pur subiective că a luat cunoștință de hotărârea de achitare la o anumită dată, convenabilă din punctul de vedere al reclamantului, pentru a formula această cerere pentru repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare.
Reprezentantul recurentului-reclamant solicită amânarea pronunțării pentru a formula și depune concluzii scrise.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16.02.2009 la Tribunalul București, sub nr._, reclamantul N. L. a chemat in judecata pe paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si a solicitat ca acesta sa fie obligat la plata de daune materiale in suma de 200.000USD si daune morale in cuantum de 500.000 USD, la cursul BNR la data executării, în drept fiind invocate prevederile art. 504, 506 C.pr.penala.
In motivarea cererii s-a arătat ca, prin sentința penala nr.472/87.07.1982 pronunțata de Judecătoria Sector 6 si rămasă definitiva prin decizia penala nr. 1586/28.09.1982 dată de Tribunalul Municipiului București, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsa privativa de libertate de 3 ani ca urmare a săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. 1 C.penal, pedeapsă din care a executat 9 luni închisoare, insa prin decizia penala nr. 571/21.05.1990 a Curții Supreme de justiție, în urma admiterii unui recurs extraordinar, au fost casate cele doua hotărâri judecătorești si s-a dispus achitarea acestuia pentru infracțiunea reținută în sarcina sa, reclamantul luând cunoștință de aceasta decizie de achitare în luna august 2000, cu ocazia venirii în țară.
Reclamantul a arătat ca arestarea și inculparea sa pe nedrept i-au produs multiple suferințe pe plan moral, social si profesional, astfel ca i-au fost lezate demnitatea, onoarea, libertatea individuala, drepturi personale nepatrimoniale ce sunt ocrotite de lege, în speță impunându-se acordarea de daune globale întrucât prejudiciul moral nu poate fi disociat de cel material.
Prin cererea ce a fost înregistrata la data de 26.10.2009 de Tribunalul București, sub nr._/3/2009, reclamantul N. L. a solicitat ca paratul Statul Român prin Ministerul de Finanțe sa fie obligat la plata de daune materiale in suma de 100.000 USD si daune morale in valoare de 300.000 USD, la cursul BNR de la data efectuării plații, în drept fiind invocate prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin încheierea de ședință din data de 18.01.2010, tribunalul a dispus, in baza art. 164 C.pr.civ., conexarea celor doua cauze deduse judecații.
Prin sentința civilă nr. 882/26.05.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, s-au admis, în parte, cererile conexe formulate de reclamantul N. L. in contradictoriu cu paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 USD echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune materiale și morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a fost condamnat politic pentru săvârșirea infracțiunii de agitație publica, prevăzuta de art. 323 alin. 1 C.penal, din totalul pedepsei de 3 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin hotărârea de condamnare rămasa definitivă acesta executând 9 luni în regim de detenție, după care a fost eliberat la data de 11.01.1983, când a fost grațiat.
Prin decizia penala nr. 571/1999 pronunțată de Curtea Suprema de Justiție s-a dispus achitarea condamnatului N. L. pentru infracțiunea de agitație publica incriminată de dispozițiile art. 323 alin. 1 Cod penal.
Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 323 alin. 1 C. penal, astfel ca nu mai trebuie contestat caracterul politic al condamnării, întrucât este vorba de una din faptele prevăzute si enumerate în art. 1(2) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a reținut faptul că este evident că această arestare și respectiv condamnare prin hotărâre penala pronunțata în regimul anterior au fost de natura sa-i cauzeze reclamantului suferințe pe plan moral, social si profesional, fiindu-i lezate demnitatea, onoarea si libertatea, împrejurări care impun repararea prejudiciului moral prin acordarea unor compensații bănești cu caracter aproximativ, întrucât repararea integrala a acestui prejudiciu nu este posibila.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel Ministerul Public - P. de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În apelul declarat de Ministerul Public - P. de pe lângă Tribunalul București, se arată ca instanța a apreciat in mod greșit cuantumul daunelor morale fata de disp. art. 5 din Legea 221/2009, dar si de modificările aduse prin OUG 62/2010, care limitează cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 euro.
De asemenea, apelantul consideră că obligarea la despăgubiri a Statului R., într-un cuantum maxim, pentru perioada măsurilor administrative luate împotriva tatălui reclamantei nu poate constitui o modalitate de satisfacere a intereselor acesteia, fata de 41 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si practica Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Varnava și alții contra Turciei,cauza Konolos, T. c. România, P. c. România.
Apelantul a mai arătat ca instanța a acordat in mod greșit daune materiale, in dispozitiv arătându-se ca se acorda suma de 30.000 euro, reprezentând daune materiale si morale, nefiind precizat cuantumul defalcat al acestora. Mai mult, in cuprinsul hotărârii nu se arata pe ce probe si pe ce considerente se bazează acordarea acestora.
Prin apelul declarat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critica in primul rând soluția de acordare de despăgubiri sub aspectul cuantumului acestora.
Se arata că dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce presupune o analiză a particularităților fiecărei cauze, printr-o individualizare judiciară, în raport de împrejurările de fapt și de drept ce se relevă cu ocazia fiecărei solicitări în fața instanței de judecată, un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral fiind echitatea.
Se apreciază că, posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o sumă de bani stabilită cu titlu de daune morale, are drept scop nu atât a repune victima într-o situație similară tu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacția de ordin moral, susceptibilă mai mult de o recunoaștere a însăși măsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivă, principiu urmărit și de legiuitorul român atât prin Decretul – Lege nr.118/1990, O.U.G. nr.214/1999 sau Legea nr. 221/2009.
În speță, faptul că se recunoaște de către legiuitor, ope legis, caracterul politic al condamnări lor pronunțate pentru faptele prevăzute la art.1 alin.(2) și alin.(3) din Legea nr.221/2009, reprezintă o importantă reparație morală, față de care orice sumă de bani nu poate asigura o cuantificare realistă a suferințelor produse prin măsurile abuzive enunțate prin Legea nr. 221/2009.
Apelantul a mai arătat ca instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu mai trebuie constatat caracterul politic al condamnării, deoarece temeiul de drept invocat, face într-adevăr trimitere la art.323 Cod penal, dar este vorba de Codul penal din 1936, republicat în anul 1948, iar din actele dosarului rezultă că intimatul a fost condamnat în anul 1982 când era în vigoare Codul penal, republicat în anul 1973. În consecință, susține apelantul, instanța trebuia să analizeze în baza unui probatoriu concludent în ce măsură infracțiunea pentru care a fost condamnat intimatul are natura unei condamnări cu caracter politic, pentru a se putea discuta ulterior incidența art.5 din Legea nr.221/2009.
Chiar dacă s-ar fi făcut dovada ca în speță a fost vorba de o condamnare politică, iar reclamantul ar fi fost îndreptățit să beneficieze de prevederile art.5 din Legea nr.221/2009, apelantul pârât arată că instanța de fond nu se circumscrie acestor dispoziții acordând o sumă globală cu titlu de daune morale și materiale.
Din cererea de chemare în judecată dar și probatoriul administrat în cauză nu rezultă că intimatul-reclamant ar fi solicitat și probat că prin hotărârea penală de condamnare i-ar fi fost confiscate și anumite bunuri pentru a beneficia de prevederile art.5 alin.2 din Legea nr.221/2009, astfel că din acest punct de vedere, acordarea daunelor materiale apare ca neîntemeiată.
Este adevărat că dispozițiile art.504-506 Cod procedură penală prevăd că repararea prejudiciului se face atât din punct de vedere material cât și moral, insă cauza a fost analizată de instanța de judecată prin prisma dispozițiilor Legii nr.221/2009, dispoziții ce au un caracter special și sunt limitative în ceea ce privește repararea prejudiciului.
Chiar dacă s-a dispus conexarea celor două cereri formulate de reclamant, una întemeiată pe dispozițiile art.504 Cod procedură penală și una pe prevederile Legii nr.221/2009 nu înseamnă că instanța de judecată nu avea obligația de a pune în discuție clarificarea temeiului juridic sub imperiul căruia să se judece cauza, întrucât potrivit principiului disponibilității intimatul este cel care stabilește limitele în care să se judece cererea sa, instanța având posibilitatea de a recalifica acțiunea sub aspectul temeiului de drept numai în anumite cazuri.
Mai mult motivarea instanței este extrem de lapidară și nu oferă părților posibilitatea de a cunoaște motivele care i-au format convingerea și care au condus la admiterea acțiunii. De altfel, în privința daunelor materiale instanța de fond nu-și motivează sentința și nu prezintă considerentele pentru care cererea de acordare a acestora ar fi întemeiată.
Cu privire la cuantificarea daunelor morale, apelantul invoca jurisprudența CEDO în materie (cauzele G., Tarău, V., C., P. împotriva României, în care CEDO a acordat sume simbolice cu titlu de daune morale.
La data de 08.02.2011, apelantul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar note scrise, arătând că in contextul publicării celor trei decizii care au vizat excepția de neconstituționalitate a disp. art. I pct. 1 si art II din OUG 62/2010 si excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 teza întâi din Legea nr.221/2009, considerentele acestor decizii se impun cu prioritate. Întrucât in prezent, in urma declarării neconstituționalității textelor legale enunțate, nu mai exista un temei pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale, S. R. nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale in temeiul Legii nr.10/2001.
Prin decizia civilă nr. 163 A/17.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, s-au admis apelurile declarate de apelantul Ministerul Public - P. de pe lângă Tribunalul București și de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 882/26.05.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant N. L., s-a desființat sentința apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:
Prin cererea principala reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, in cuantum de 200.000 USD (daune materiale) si 500.000 USD (daune morale), ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală nr. 472/08.07.1982, pronunțata de Judecătoria sectorului 6, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. 1 C.penal, sentința casată in urma admiterii recursului extraordinar declarat de Procurorul General, prin decizia penala nr. 571/1990 pronunțată de Curtea Suprema de Justiție, prin care s-a dispus achitarea reclamantului.
Cererea a fost întemeiata pe disp. art. 504-506 C.pr. civ.
Prin cererea conexa, care vizează aceeași situație de fapt, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, in cuantum de 100.000 USD (daune materiale) si 300.000 USD (daune morale).
Aceasta cerere a fost întemeiata pe dispozițiile Legii nr.221/1009.
Prima instanța a admis in parte cererile conexe si a obligat paratul la plata sumei de 30.000 USD, cu titlu de daune materiale si morale.
Tribunalul a analizat pretențiile formulate de reclamant doar din perspectiva Legii nr.221/2009, fără a examina si temeiul juridic invocat prin cererea conexa, art. 504-506 C.pr.civ..
Pe de alta parte, prima instanța a acordat global o suma reprezentând daune morale si materiale, fără a preciza cât reprezintă fiecare dintre acestea, iar in ceea ce privește daunele materiale, care este temeiul juridic avut in vedere si in ce constau acestea, considerentele hotărârii făcând referire numai la justificarea daunelor morale.
De menționat ca potrivit Legii nr.221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibila doar in condițiile art. 5 lit. b si anume „pentru echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare … dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001”, or, o asemenea solicitare nu a făcut obiectul judecății.
Soluția primei instanțe cu privire la acordarea de daune morale in temeiul Legii 221/2009 nu poate fi menținuta, având in vedere ca, in urma declarării neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din lege, actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic.
Această apreciere a Curții impune arătarea mai multor considerații, după cum urmează:
Cererea conexa a fost introdusă pe rolul instanței la data de 26.10.2009 și a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 în forma în vigoare la acel moment. Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la 26.06.2010.
După pronunțarea hotărârii in prima instanța, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin OUG nr. 62/2010.
În Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
La data de 25.11.2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificări Legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Aspectele relevate mai sus au avut mai multe efecte asupra formei și conținutului legii aplicabile în cauză.
Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile [...] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin.1, care a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat că modificarea realizată prin legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speță.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, Curtea a constatat că art. 5 din Legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii, nu mai există, deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Sub acest aspect Curtea a constatat că, din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Prin urmare, având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere a de la art. 5 alin. 1, Curtea a constatat că pretențiile reclamantului de acordare de despăgubiri morale in temeiul Legii nr.221/2001 nu pot fi primite, criticile din apel fiind întemeiate.
O asemenea soluție nu încălca dispozițiile art. 20 din Constituție care impun necesitatea interpretării normelor interne in concordanță cu reglementările internaționale, deoarece acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
In acest sens se interpretează art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului”, care stabilește următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în speța de față și au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluției asupra căreia s-a oprit instanța. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Considerentele expuse mai sus, care vizează nelegalitatea hotărârii pronunțate in raport in raport cu cererea întemeiata pe dispozițiile Legii nr.221/2001, conduc la concluzia schimbării sentinței apelate, față de dispozițiile art. 296 C.pr.civ.
Insa, având in vedere ca acțiunea a fost întemeiata si pe disp. art. 504-506 C.pr.penala, iar prima instanța nu a analizat cererea si prin prisma acestor dispoziții legale, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cererii sub acest aspect, devin incidente disp. art. 297 alin. 1 C.pr. civ. care impun desființarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare.
Întrucât aceeași sentința nu poate fi desființata in parte si schimbata in cealaltă parte, in temeiul dispozițiilor legale evocate, admițând apelurile, Curtea a dispus desființarea sentinței apelate in întregime și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu mențiunea ca rejudecarea va viza examinarea acțiunii numai din perspectiva dispozițiilor art. 504-506 C.pr.civ. invocate de reclamant.
Au fost avute în vedere dispozițiile art. 377 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ..
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, pârâtul Statui R. prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând dispozițiile art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă.
1. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de pct.7 al art.304 Cod procedură civilă, arată că instanța de apel a selectat doar unul dintre motivele de apel invocate de pârât, cel prin care acesta a criticat sentința civilă nr.882/26.05.2010 a Tribunalului București prin care a fost obligat la plata sumei de 30.000 USD echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune materiale și morale, în raport de dispozițiile Legii nr.221/2009, fără a reține în considerentele sale că un al doilea motiv de apel a fost și acela prin care a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la admiterea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării invocate de reclamant,
Deși instanța de fond a reținut ca nu mai trebuie constatat caracterul politic al acestei condamnări, întrucât este vorba de una din faptele prevăzute și enumerate în art. 1 (2) din Legea nr.221/2009, fiind admise în parte cererile conexe formulate de reclamant, în mod nejustificat, instanța de apel a omis să analizeze și acest motiv de apel.
Prin urmare, caracterul politic al condamnării reclamantului dispusă în temeiul art.323 alin. 1 Cod penal nu a mai fost analizat de instanța de apel, fără a cunoaște motivele acestei omisiuni.
Susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, considerând că prin soluția dată de instanța de apel se tinde la o disjungere a prezentei cauze, deși nu sunt indicate acele motive care au determinat-o să aprecieze că deși conexate, cererile reclamantului se impuneau a fi tratate în mod distinct în cadrul aceluiași dosar.
Susține că, dacă reclamantul ar fi urmărit ca cererile sale de chemare în judecată conexate să fie analizate de instanța de judecată din perspectiva dispozițiilor art.504-505 Cod procedură penală, pe cale de consecință, avea posibilitatea de a formula critici prin calea de atac a apelului atât față de măsura conexării dispusă din oficiu de către instanța, cât în față de hotărârea pronunțată, însă reclamantul nu a apelat hotărârea instanței de fond.
În consecință, s-a apreciat că instanța de apel a depășit limitele cererilor cu care a fost învestită, întrucât nici apelantul Ministerul Public și nici apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu au solicitat prin motivele de apel casarea hotărârii, spre a fi rejudecată cauza în raport de dispozițiile art.504-505 Cod procedură civilă.
Or, potrivit principiului disponibilității, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului, precum și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. Instanța de judecată nu poate acționa din oficiu decât cu respectarea limitelor acestui principiu.
Pe de altă parte, limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect și la părți sunt fixate de către reclamant. Din cele două cereri conexe, se poate observa că pretenția concretă dedusă judecății este aceeași-obligarea aceluiași pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de daune materiale și daune morale, fiind invocate aceleași împrejurări de fapt, cu aceeași motivare.
Consideră că schimbarea calificării juridice pe care reclamantul a dat-o cererii sale a fost interpretată de instanța de apel exclusiv ca urmare a constatării faptului că dispozițiile Legii nr.221/2009 după pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituțională nu mai pot constitui un teniei juridic pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale reclamantului, iar nu ca urmare a criticilor reclamantului față de dispozițiile Sentinței civile nr.882/26.05.2010.
Ca efect al principiului disponibilității este faptul că dreptul de a ataca sau nu o hotărâre prin intermediul căilor legale de atac, în speță, a apelului, aparține părților, însă, în egală măsură, oricare dintre părți poate să achieseze ]a hotărârea pronunțată și pe cale de consecință, să renunțe tacit la calea de atac, astfel cum a procedat reclamantul în cauza de față.
Tot ca expresie a principiului disponibilității, oricare dintre părți poate să critice hotărârea în întregime, cu privire la soluția dată tuturor capetelor de cerere sau poate să-și limiteze criticile la anumite aspecte, caz în care, în temeiul uneia dintre limitările efectului devolutiv al apelului - tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căruia se va judeca doar atât cât s-a cerut, instanța de apel trebuia să cerceteze legalitatea și temeinicia hotărârii atacate numai în raport de criticile formulate de către apelanți.
2. Cu privire la pct.9 al art.304 Cod procedură civilă, s-a apreciat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin încălcarea dispozițiilor art.292 alin.2 și art.295 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât părțile-apelante din prezenta cauză - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - P. de pe lângă Tribunalul București nu au formulat critici privind necercetarea cauzei din perspectiva dispozițiilor art.504-505 Cod procedură penală.
Susține că, în lipsa unor critici cu privire la cele constatate de instanța de apel în ultimul paragraf al hotărârii criticate, singurele considerente pe care s-a sprijinit soluția pronunțată, se impunea a se da eficiență dispozițiilor art.297 alin.1 teza întâi Cod procedură civilă nefiind în situația ca vreuna dintre părți să solicite luarea măsurii de trimitere spre rejudecare prin cererea de apel sau să fie invocată nelegala citare a părților.
Solicită, în principal, casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel, cu trimitere spre rejudecare a apelului la aceeași instanță, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii recurate și pe cale de consecință, rejudecând cauza, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.1034/17.02.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr.163 A/17.02.2011 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, privind încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare la soluția de desființare cu trimitere dispusă de instanța de apel, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat.
Acțiunea introductivă de instanță, înregistrată Ia data de 16.01.2009 pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, a fost întemeiată pe dispozițiile art.504-506 Cod procedură penală și a avut drept petit obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, în cuantum de 200.000 USD (daune materiale) și 500.000 USD (daune morale), ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală nr.472/08.07.1982, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.323 alin. l Cod penal, sentință casată în urma admiterii recursului extraordinar declarat de Procurorul General, prin decizia penală nr.571/1990 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care s-a dispus achitarea reclamantului N. L..
Prin cererea conexă înregistrată la data de 26.10.2009, care vizează aceeași situație de fapt, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009 reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, în cuantum de 100.000 USD (daune materiale) și 300.000 USD (daune morale).
Instanța de fond a admis în parte cererile conexe și a obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 USD, cu titlu de daune materiale și morale, analizând pretențiile formulate de reclamant doar din perspectiva Legii nr.221/2009, fără a examina și temeiul juridic invocat prin cererea conexă, art.504-506 Cod procedură penală.
Instanța de fond nu numai că a omis să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, astfel cum au fost individualizate și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, dar a acordat global o sumă reprezentând daune morale și materiale, fără a preciza cât reprezintă fiecare dintre acestea, iar în ce privește daunele materiale, care este temeiul juridic avut în vedere și în ce constau acestea, considerentele hotărârii făcând referire numai la justificarea daunelor morale.
Dispozițiile articolului 261 alineat 1 punctul 5 Cod procedura civila se referă în mod expres la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept care "au format convingerea instanței" precum și a celor "pentru care s-au înlăturat cererile părților", instanța având astfel obligația de a face referire în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri. Cu alte cuvinte, instanța trebuia să se pronunțe cu privire Ia toate capetele de cerere care au constituit obiectul acțiunii precum și asupra tuturor mijloacelor care au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți.
În lipsa elementelor menționate, buna administrare a justiției este obstrucționată, iar controlul judiciar nu se poate exercita. Având în vedere aceste argumente, precum și faptul că instanța de apel nu putea soluționa pretențiile întemeiate pe dispozițiile art.504-506 Cod procedură penală invocate de reclamant, fără a încălca principiul dublului grad de jurisdicție, în mod corect sentința a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare.
Instanța de apel a analizat daunele morale din prisma incidenței deciziei nr.1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată la data de 08.02.2011 de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin notele scrise, și a concluzionat în mod corect ca în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului, iar dispozițiile art.5 alin. l lit. a din Legea nr.221/2009, care au constituit temei de drept al cererii conexe, nu mai produc efecte juridice la momentul soluționării apelului.
Cum acțiunea inițială a reclamantului a fost întemeiată pe dispoziții de drept comun, iar, ulterior acțiunea conexă, pe dispozițiile legii speciale, nu se poate reține critica potrivit căreia decizia a fost pronunțată cu depășirea limitelor judecății în apel prin faptul că reclamantul nu a apelat hotărârea instanței de fond, contrar prevederilor art. 295 alin. l C.pr.civ., potrivit cărora: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".
În același timp, soluția instanței de apel de desființare a sentinței atacate și trimitere a cauzei spre rejudecare nu echivalează cu o încălcare a principiului disponibilității, astfel cum se susține, ci, din contră, o expresie a rolului activ al instanței, care a valorificat principiile contradictorialității, al disponibilității si al nelipsirii părții de un grad de jurisdicție.
Instanța de apel a constatat că sentința de fond este nelegală doar în raport de dispozițiile declarate neconstituționale din Legea nr.221/2009, ceea ce ar fi condus la o soluție de schimbare a hotărârii primei instanțe, în baza dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă.
Insă, pentru a pronunța o soluție unitară instanța de apel în mod corect a desființat cauza și a trimis-o spre rejudecare pentru ca aceasta să fie analizată și din prisma dispozițiilor de drept comun care au constituit temei de drept al demersului judiciar inițiat la 16 ianuarie 2009, astfel că nu pot fi primite criticile pârâtului referitoare la contradictorialitatea considerentelor ce ar face incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Critica privind omisiunea instanței de apel de a motiva hotărârea sub aspectul dispoziției de constatare a caracterului politic al condamnării, deși aceasta fusese invocată de apelantul pârât, nu poate fi reținută dat fiind soluția de desființare în tot a sentinței primei instanțe, aceasta urmând a fi avută în vedere drept apărare de fond cu ocazia rejudecării cauzei.
Pentru toate aceste considerente, care vin în complinirea celor reținute prin decizia atacată, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.
În rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 14.08.2012 sub nr._, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă.
La termenul de la 03.04.2013 reprezentantul Ministerului Public a ridicat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea întemeiată pe disp. art. 504 – 506 C.pr.pen..
Prin sentința civilă nr.735/03.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul N. L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiată pe disp. art. 504 - 506 C.pr.pen., întrucât s-a prescris dreptul material la acțiune.
Tribunalul a apreciat întemeiată excepția invocată având în vedere următoarele motive:
Potrivit dispozițiilor art. 504 C.pr.pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)”.
Art. 506 din același Cod prevede că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, și poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504.
Raportând prevederile legale anterior menționate la prezenta cauză, tribunalul a constatat că cererea reclamantului întemeiată pe disp. art. 504 – 506 C.pr.pen. a fost formulată cu depășirea termenului legal de 18 luni în care putea fi introdusă.
În aceste condiții tribunalul a apreciat că excepția prescrierii dreptului material la acțiune este întemeiată, motiv pentru care acțiunea reclamantului, întemeiată pe disp. art.504 - 506 C.pr.pen., a fost respinsă întrucât s-a prescris dreptul material la acțiune.
De altfel, tribunalul a arătat că și acțiunea pornită inițial pe disp. art. 504 – 506 C.pr.pen. (și care a format obiectul dosarului nr._ )a fost precizată de către reclamant ca fiind întemeiată tot pe prevederile Legii nr.221/2009, precizare ce se află în primul dosar (cu nr._ ) la fila 47, aspect ce nu a fost avut în vedere de către instanța de control judiciar prin decizia de casare.
Împotriva sentinței civile nr.735/03.04.2013 a formulat apel reclamantul N. L., cale de atac recalificată de Curte ca recurs.
Prin motivele de recurs recurentul solicită admiterea recursului, desființarea sentinței primei instanțe, cu trimitere pentru rejudecare conform art.297 alin.1 Cod de procedură civilă, la aceeași instanță, pentru următoarele considerente:
Urmează a se constata nelegalitatea hotărârii pronunțată de instanța de fond întrucât a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, apreciind că excepția prescripției dreptului material Ia acțiune ridicată de pârâtă, este întemeiată.
Instanța de fond a ignorat încheierea de ședință de la data de 19.10.2009, prin care a fost respinsă excepția de prescripție invocată de pârâtă și că pricina a fost soluționată pe fond. În acest moment, ne aflăm în fond după desființarea hotărârii de fond, pe motiv că instanța nu a analizat pretențiile reclamantului și din perspectiva disp. art. 504-506 Cod procedură penală.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune in ceea ce privește acțiunea formulata in temeiul art. 504-506 Cod procedură penală aceasta fost tranșată așa cum s-a arătat de instanța de fond, prin încheierea de ședința din data de 19.10.2009, fiind respinsa excepția de prescripție, excepție care nu a fost apelata odată cu fondul de către reprezentantul statului.
In aceste condiții, instanța de fond, după pronunțarea hotărârii Curții de Apel București, prin care a dispus rejudecarea pricinii de la prima instanță și respingerea recursului pârâtei de Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuia să cerceteze fondul cererii asupra temeiniciei acțiunii întemeiate in baza art.504-506 Cod procedură penală si art.998 Cod Civil.
La soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, de la data de 19.10.2009, instanța de fond a avut în vedere decizia civila nr.194A/17.11.2009, pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a-IX-A Civila, referindu-se la cursul prescripției si suspendarea cuprinsa între momentul pronunțării deciziei de achitare si momentul când reclamantul a luat efectiv cunoștința de conținutul acesteia.
În prezenta cauza, recurentul-recIamant L. N., a luat cunoștința de pronunțarea deciziei de achitare la data de 1 ianuarie 2009, conform declarației autentificate sub nr.770/05.03.2009.
Pe fondul cererii;
Prin decizia penala nr.571 din 21 mai 1990, Curtea Suprema de Justiție, in dosarul nr. 290/1990, a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General, a casat sentința si decizia mai sus citate si in baza art.11 pct.2 lit.a si 10 lit.d Cod procedură penală a fost achitat pentru infracțiunea prevăzuta de art.323 al.1 Cod penal.
Prin sentința nr. 472 din 8 iulie 1982, pronunțata de Judecătoria Sectorului 6, in dosarul nr. 5300/1982, a fost condamnat Ia o pedeapsa de 3 ani închisoare corecționala pentru delictul de agitație publica prevăzut si pedepsit de art. 323 alin. 1 Cod penal. In motivare, s-a reținut ca a avut manifestări cu caracter dușmănos la adresa regimului și guvernului, protestând împotriva acelor organe de stat care încălcau si nesocoteau grav drepturi si libertăți fundamentale. Sentința a rămas definitiva prin decizia penala nr. 1586 din 28 septembrie 1982 a Tribunalului Municipiului București Secția a I a Penala, in dosarul nr.2779/1982.
In timpul detenției, reclamantul fost ținut cu două-trei rânduri de lanțuri, la temperaturi incredibil de joase, fără mâncare si supus la bătăi cumplite, a muncit în condiții de neimaginat. Ținându-se seama de viata care i-a fost furată reclamantului și pe care nu i-o mai poate reda nimeni, de ororile de neimaginat Ia care a fost supus, de regimul de exterminare, urmează a se aprecia asupra daunelor morale.
De asemeni in timpul procesului penal, până a fost condamnat definitiv reclamantul a fost adus in fața instanțelor de judecata in lanțuri, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum si pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipica în durerea morala încercata de reclamant.
Recurentul – reclamant apreciază ca acțiunea este întemeiată, reclamantul a fost arestat pe nedrept si condamnat abuziv la 3 ani închisoare din care a executat 9 luni.
Prin condamnarea pentru care s-a emis ulterior o hotărâre de achitare, i s-a cauzat reclamantului un prejudiciu patrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare evaluabile în bani ce au rezultat din atingerile si încălcările dreptului personal la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului.
Lipsirea de libertate a produs consecințe si în planul vieții private si profesionale fiind condamnat din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorita condițiilor istorice anterioare anului 1989 viata familiala, imaginea si chiar sursele de venit.
Este adevărat ca nu exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice si psihice, întrucât plata unei sume de bani abia daca îi poate aduce reclamantului unele alinări sau satisfacții. In materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește, în schimb, i se poate acorda o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, care sa ii permită alinarea, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanța sesizata cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabilească o suma necesara nu atât pentru a repunerea . cu cea avuta anterior, cât de a procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat. Satisfacția echitabila cuprinde doua componente si anume: reparația daunelor materiale si o compensație acordata pentru prejudiciul moral.
D. fiind ca în speța în privința prejudiciului moral se remarca faptul ca acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, apreciez ca se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele doua feluri de prejudiciu.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării si fără ca aceasta satisfacție sa aibă o reala corespondenta cu prejudiciul, astfel ca la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al recurentului – reclamant.
Este de netăgăduit ca aceasta arestare si inculpare pe nedrept i-a produs reclamantului, suferințe pe plan moral, social și profesional, ca aceste măsuri i-au lezat demnitatea și onorarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege si ca, din acest punct de vedere, i-a produs un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale.
Recurentul – reclamant solicită ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se aibă în vedere că a fost plecat forțat în străinătate odată pentru că i-a fost eliberat un pașaport fără cetățenie, fiindu-i luată cetățenia reclamantului, cât și celor 12 persoane implicate și a doua oară din teama de a nu-și pierde viața, muncile la care a trebuit să se supună pentru învățarea limbii engleze pentru refacerea vieții, taxele plătite pentru școlarizare în străinătate.
Faptele săvârșite de reclamant aparțin categoriei infracțiunilor politice propriu - zise, deoarece prin natura si mobilul lor vizau organizarea politică a statului și complexul de interese legate de această organizare si a căror săvârșire era îndreptată, în mod indubitabil, spre transformarea ordinii.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Din examinarea cererii de recurs, astfel cum a fost recalificată calea de atac de către instanță, Curtea constată că reclamantul a criticat sentința primei instanțe, sub aspectul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și sub aspectul fondului pretențiilor deduse judecății. Încadrând aceste critici în dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, Curtea reține că reclamantul a pus în discuție chestiuni de nelegalitate, ce își au sursa în modul de interpretare a dispozițiilor legale aplicabile, astfel că aspectele critice se încadrează în dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.
În ceea ce privește acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
În privința excepției prescripției, chestiune ce se impune a fi lămurită cu prioritate față de fondul pretențiilor formulate de reclamant, Curtea apreciază că susținerile recurentului sunt întemeiate, în condițiile în care problema prescripției a fost soluționată în mod irevocabil, prin încheiere interlocutorie de către prima instanță în primul ciclu procesual. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamantul a formulat două acțiuni, sub aspectul pretențiilor deduse judecății și a temeiurilor de fapt invocate, singurul element distinctiv fiind reprezentat de temeiul juridic invocat în sensul că reclamantul s-a prevalat în prima acțiune de dispozițiile art 504 cod procedură penală, iar în cea de-a doua acțiune de dispozițiile legi 221/2009. Aceste acțiuni au fost conexate, instanța de fond pronunțând soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, examinându-le exclusiv din perspectiva prevederilor legii 221/2009. Acest lucru a fost sancționat de instanța de apel, care admițând calea de atac promovată, a desființat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași primă instanță, din perspectiva dispozițiilor art 504 cod procedură civilă. Soluția de desființare cu trimitere a fost confirmată de instanța de recurs prin respingerea recursului. În rejudecare în cel de-al doilea ciclu procesual, prima instanță respinge acțiunea ca prescrisă, pe considerentul depășirii termenului de 18 luni prevăzut de dispozițiile art 506 cod procedură civilă.
Curtea apreciază soluția nelegală soluția recurată prin prisma faptului că problema prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile art 504 cod procedură civilă, fusese tranșată în primul ciclu procesual, prin încheierea de ședință din data de 19 10 2009. Având în vedere că această dezlegare dată în primul ciclu procesual nu a făcut obiectul unei căi de atac, soluția a rămas irevocabilă, intrând în puterea lucrului judecat și se impune a fi respectată de către instanța de trimitere la judecarea cauzei.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea puterii de lucru judecat, astfel că tribunalul a soluționat, în mod greșit, litigiul fără să intre în cercetarea fondului pretențiilor, cu care reclamantul a investit organul judiciar în temeiul prevederilor art 504 cod procedură penală.
Ca un argument suplimentar, în susținerea soluției ce se va pronunța, Curtea reține că dispozițiile art 506 cod procedură penală( care statuează în sensul că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504 cod procedură penală) nu pot fi supuse unei interpretări rigide în cazul în care soluția de achitare este pronunțată prin admiterea unei căi extraordinare de atac, fără prezența părților. Această manieră de interpretare este impusă de caracteristicile recursului extraordinar, astfel cum era reglementat de normele procesual penale la nivelul anilor 1990, în condițiile în care inițiatorul acestei căi de atac era doar procurorul general, părțile neavând posibilitatea legală să promoveze un astfel de recurs. Așa cum rezultă din dispozițiile art 412 cod procedură penală, care reglementau maniera în care se făcea citarea părților la judecata căii de atac extraordinare, citarea părților era obligatorie doar dacă recursul era declarat împotriva condamnatului, iar în ipoteza în care exercitarea sa era favorabilă acestuia, așa cum este cazul în speță, citarea părților era lăsată la aprecierea instanței supreme, excepție făcând situația în care există premisele modificării despăgubirilor civile( situație care nu se regăsește în cauza de față). Examinând decizia instanței supreme nr 571/1990, Curtea constată că soluționarea recursului s-a realizat în lipsa părților, astfel că reclamantul, beneficiarul soluției de achitare, nu a putut avea cunoștință de pronunțarea deciziei și implicit nu a putut formula acțiunea în daune întemeiată pe prevederile art 504 cod procedură penală în termen de 18 luni de la momentul pronunțării acestei decizii. Pe cale de consecință, singurul moment de la care poate fi calculat termenul de prescripție a acțiunii este acela la care cel achitat a luat cunoștință efectiv de hotărârea pronunțată în favoarea sa. Întrucât din piesele dosarului nu rezultă date sau indicii referitoare la vreun alt moment decât cel indicat de reclamant la care acesta să fi luat cunoștință efectiv de existența deciziei de achitare pronunțate în favoarea sa de către instanța supremă și care să dovedească expirarea termenului de prescripție anterior introducerii acțiunii, curtea constată în mod corect respinsă excepție prescripției.
Întrucât instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza prin admiterea excepției prescripției, fără să intre pe fondul litigiului, astfel că devin incidente prevederile art 312 cod procedură civilă, în sensul că se impune casarea sentinței atacate, cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă instanță, Curtea apreciază că nu se mai impune examinarea susținerilor făcute de recurent pe fondul pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea dând eficiență dispozițiilor procedurale anterior menționate va admite recursul reclamantului, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant N. L., împotriva sentinței civile nr.735/03.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentința atacată.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. G.
GREFIER
N. C. I.
Red.I.S.
Tehdact.R.L./I.S.
2 ex.
TB-S.3 – C.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1842/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 541/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
