Pretenţii. Decizia nr. 601/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 601/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-03-2014 în dosarul nr. 24831/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.601R
Ședința publică de la 21 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - AGLAIA VĂLAN
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - F. C.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror B. A..
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă D. D. împotriva sentinței civile nr.851/25.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009, acțiune în constatare, alte cereri”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care;
Curtea, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat prin motivele de recurs judecarea cauzei în lipsă, o reține spre soluționare.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Prin cererea din data de 28.06.2012, reclamanta D. D. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare a sa la muncă forțată în URSS, în perioada 14.01.1945 – 21.12.1949 și să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri materiale de 10.000 euro, pentru prejudiciul produs.
În motivare, a arătat că a fost deportată la muncă forțată în URSS împreună cu zeci de mii de cetățeni ai Statului R. din grupul etnic german, în perioada susmenționată, fără să fi avut vreo vină individuală. Această măsură administrativă a avut caracter politic și cade sub incidența Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat întâmpinare.
La data de 14.09.2012, reclamanta a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 20 din Constituția României.
Prin sentința civilă nr. 851 din 25.04.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin decizia nr. 15/12.11.2012, pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945, nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009”.
Așadar, instanța supremă a apreciat că nu poate fi constatat de către instanțele judecătorești caracterul politic al unei măsuri administrative constând în deportarea și prizonieratul în fosta URSS dispusă anterior datei de 6 martie 1945. Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război.
Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor care au luptat împotriva dictaturii comuniste, este una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Reținând că în privința reclamantei măsura deportării în fostele lagăre URSS a fost luată la data de 14.01.1945, deci anterior datei de 6 martie 1945, tribunalul a respins pretenția privind constatarea caracterului politic al acestei măsuri, ca neîntemeiată.
Cererea vizând acordarea despăgubirilor în cuantum de 10.000 euro a fost respinsă, ca urmare a respingerii primului capăt de cerere. În plus, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt neconstituționale, iar prin decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010, s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
De asemenea, prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, s-a statuat, cu putere obligatorie, că, urmare a celor două decizii pronunțate de Curtea Constituționala, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv.
Prin urmare, tribunalul a reținut că la data pronunțării prezentei sentințe, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, și-au încetat efectele, nemaiputând susține pretenția dedusă judecății în privința daunelor morale solicitate împotriva Statului R..
În privința aceleiași pretenții a reclamantei de acordare a daunelor, întemeiată și pe prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție fac parte integrantă din dreptul intern, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Înalta Curte a statuat că pentru recunoașterea unor astfel de drepturi patrimoniale, trebuie să existe o manifestare de voință expresă a autorităților române care să consfințească repararea prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, urmând ca dispozițiile legale naționale să fie analizate dacă, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, sunt în concordanță cu reglementările internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.
Prin urmare, mecanismul de aplicare a Convenției Europene presupune existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. (Decizia nr. 938 din 14 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009).
Or, în privința reclamantei s-a menționat lipsa unei norme legale incidente care să fie analizată din perspectiva blocului de convenționalitate european.
În aceeași ordine de idei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul ca prezenta convenție nu se aplica cu privire la evenimente care au avut loc înainte de . pentru un stat membru. Or, România a ratificat Convenția la 20.06.1994, la mult timp după faptele de care se plâng reclamanții. (Decizia CEDO cu privire la cererea nr. 16/06 introdusa de I. Valean C. împotriva României, cerere respinsă ca incompatibilă ratione temporis, conform art. 35 din convenție ). De asemenea, potrivit deciziei de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11) în care reclamanta formulase acțiune în instanță, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său, respectiv la pedeapsa de cinci ani de închisoare, dispusă prin hotărârea din 17 martie 1950 pronunțată de Tribunalul M. Cluj, pentru acțiuni desfășurate împotriva regimului comunist, respectiv, în baza art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din lege, să fie obligat S. român la plata sumei de 200.000 EUR, în echivalent în RON, la data plății, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit de tatăl său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea, atât pe tărâmul art. 6, cât și pe tărâmul art. 14 și art. 1 Protocol 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a susținut nelegalitatea acesteia pe considerentul că, chiar dacă nu se pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale, daunele ar trebui acordate în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, ca urmare a pierderii averii după deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată.
În plus, dispozițiile Legii nr. 221/2009, care nu acordă despăgubiri și deportaților politici, dinaintea datei de 6 martie 1945, sunt discriminatorii și încalcă Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice ratificat de România prin Decretul nr. 212/13.10.1974 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Curtea reține că recursul nu este întemeiat.
Conform art. 4 din Legea nr. 221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Curtea reține că, Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, se aplică doar acelor condamnări cu caracter politic și măsuri administrative dispuse după data de 6 martie 1945, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Acest câmp de aplicare al legii rezultă nu numai din titulatura acesteia, ci și din interpretarea tuturor prevederilor sale legale.
Astfel, conform art. 1 din lege, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 … care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
De asemenea, conform art. 1 alin. 3 din aceeași lege, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22.12.1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.
Or, prin excelență, și în mod explicit, OUG nr. 214/1999, are drept scop acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Reclamanta a fost deportată la muncă forțată în URSS, în perioada 14.01.1945 – 21.12.1949, iar măsura administrativă dispusă împotriva ei a avut un caracter politic, dar această măsură s-a luat ca efect al evenimentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și nu ca o consecință a luptei acestuia împotriva regimului comunist, ce s-a instaurat în România după data de 6.03.1945.
Măsura dispusă nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 și nici a OUG nr. 214/1999, nu numai din punctul de vedere al scopului aplicării sale, ci și sub aspectul datei acesteia, atâta vreme cât, deportarea în URSS a avut loc la data de 14.01.1945, iar prevederile Legii nr. 221/2009 reglementează doar situația stabilirii domiciliului obligatoriu, prin dispoziții luate după data de 6.03.1945.
Ca urmare, prevederile art. 3 – 6 din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății.
Sesizând că, într-adevăr, prin Legea nr. 221/2009, s-au recunoscut și acordat drepturi doar în favoarea celor care au luptat împotriva dictaturii comuniste și nu și prizonierilor de război, cât și deportaților politici, în alte cauze s-au ridicat excepții de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3, art. 4 alin. 1 și 2 și art. 5 alin. 1 și 4 din Legea nr. 221/2009
Examinând aceste excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 402 din 24.03.2011 și nr. 839/2011, a constatat că prevederile art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt constituționale, așa încât, a respins excepția, ca neîntemeiată.
Curtea, prin Decizia nr. 402 din 24 martie 2011, a reținut că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar.
Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată, în mod obiectiv și rațional.
Prin Decizia nr. 839 din 23.06.2011 publicată în Monitorul Oficial din 07.09.2011, Curtea Constituțională a reținut că este neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma "referitoare la perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989", regăsită în cuprinsul Legii nr. 221/2009, creează o situație discriminatorie, întrucât exclude din categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de despăgubirile conferite prin legile speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, legiuitorul fiind îndreptățit ca pentru situații deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
De altfel, prin decizia nr. 15 din 12.11.2012 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. 3 din același act normativ și art. 2 alin. 2 din OUG nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945, nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
În considerentele acestei decizii s-a statuat că neincluderea situațiilor de deportare și prizonierat în fosta URSS din perioada anterioară datei de 6 martie 1945, în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, nu încalcă prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, căci o diferență de tratament este discriminatorie doar dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
Or, opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor care și-au manifestat împotrivirea față de regimul comunist este una justificată în mod obiectiv și rațional și corespunde libertății legiuitorului de a stabili măsuri reparatorii în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite.
Pentru aceleași considerente, Curtea de Apel reține că nu a fost încălcat nici Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31.10.1974.
Cererea privind formularea unei întrebări preliminare în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, este inadmisibilă, întrucât acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile produse în timpul sau în urma evenimentelor de război, nu intră în sfera de reglementare a dreptului comunitar.
Așa fiind, reținând netemeinicia motivelor de recurs, urmează ca în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, acesta să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă D. D., împotriva sentinței civile nr. 851/25.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. V. R. P. F. C.
GREFIER,
G.-M. V.
Red. AV
Tehnored. PS 2 ex.
25.03.2014
Jud. fond: L. I. G.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 173/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Validare poprire. Decizia nr. 317/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
