Pretenţii. Decizia nr. 764/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 764/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-05-2014 în dosarul nr. 21106/3/2012
Dosar nr._
(187/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.764
Ședința publică de la 06.05.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de recurentul – reclamant B. C. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1121 din data de 22.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Dezbaterile asupra recursurilor declarate au avut loc în ședința publică de la 22.04.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 29.04.2014 și apoi la 06.05.2014, dispunând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 08.06.2012, sub nr. de dosar_, reclamantul B. C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său B. G. condamnat prin sentința penală nr. 272/1953 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București; să se constate caracterul politic al măsurii administrative având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu; să se constate încălcarea, limitarea și îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în ceea ce îl privește pe tatăl său B. G., atât în perioada detenției în lagărele comuniste cât și ulterior, în mod continuu și neîntrerupt până la momentul intervenirii decesului acestuia; să fie obligat S. R. la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, constând în vapor și batoză de treierat marca Marshal și a tuturor celorlalte bunuri mobile care la momentul întoarcerii tatălui său dispăruseră, erau distruse ori improprii folosinței; să fie obligat S. R. la plata unei indemnizații compensatorii în cuantum de 250.000 Euro pentru suferințele de ordin fizic, psihic, scăderea nivelului de trai, încălcarea, limitarea, îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
În motivare, reclamantul a arătat că este fiul și totodată moștenitorul defunctului B. G., fost deținut politic. S-a învederat că prin condamnarea politică nelegală și abuzivă, precum și prin măsura administrativă politică, tatăl său a fost privat de aproape 10 ani din viața socială, de familie, fiind umilit și torturat. Astfel, a argumentat reclamantul, s-a adus atingere drepturilor și nevoilor umane fundamentale (dreptul la hrană, apă, somn). Înfometarea, lipsirea de posibilitatea de odihnă au fost folosite ca și tehnici de distrugere fizică a preotului B. G.. Înjosirea umană a îmbrăcat cele mai abjecte forme, deținuții fiind torturați într-un proces bine organizat de către fosta securitate ce a avut ca scop distrugerea, eliminarea fizică a oricărui cetățean al statului român care gândea, înțelegea să trăiască cu respectul drepturilor și libertăților fundamentale.
Constituția României din anul 1948 garanta libertatea, supremația justiției, respectul omului de către om, inviolabilitatea domiciliului, iar protecția familiei și a relațiilor de familie erau considerate valori supreme. Pactul internațional privind interzicerea torturii, a tratamentelor inumane și degradante, semnat de către statul român după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a fost un act formal asumat a fi aplicat în dreptul intern, întrucât față de proprii cetățeni, statul a folosit exact metodele de tortură, tratamente inumane și degradante pe care se obligase a le aboli.
Reclamantul a învederat că admiterea cererii se impune prin prisma dispozițiilor art. 1-4 din Constituție, art. 20, art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 221/2009, a principiului reparării integrale a prejudiciului, prejudiciul fiind determinat prin interpretarea sistematică, ca fiind acea atingere, lezare, prejudiciere directă comisă voit de către o entitate sau subiect de drept, a principiului preeminenței dreptului și a considerentelor prevăzute în preambulul Cartei drepturilor omului, în considerarea tratamentului egal și nediscriminatoriu prevăzut de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în Constituție, a egalității în fața legii, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Satisfacția efectivă în fața instanței naționale nu se poate realiza în absența evaluării unei indemnizații reparatorii, tatăl reclamantului fiind în imposibilitatea de a munci și de a-l întreține pentru o perioadă de 10 ani.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Rezoluția 1096/96 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 6 par. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În dovedire, s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin încheierea din data de 09.01.2013, tribunalul a încuviințat reclamantului proba cu înscrisuri.
La solicitarea tribunalului, prin cererea precizatoare înaintată la dosarul cauzei la data de 06.03.2013, reclamantul a indicat temeiul de drept de care se prevalează în ceea ce privește fiecare capăt de cerere, după cum urmează: în ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării, disp. art. 1 din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al măsurii administrative, disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, constatarea încălcării, limitării și îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în cazul tatălui reclamantului, disp. art. 8 din Convenția Universală a Drepturilor Omului, obligarea Statului R. la plata contravalorii bunurilor confiscate, disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009, obligarea Statului R. la plata unei indemnizații compensatorii, Rezoluția 1096/96 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Totodată, reclamantul a indicat bunurile confiscate a căror contravaloare se solicita prin formularea cererii: vapor și batoză de treierat marca Marshal, garajul mașinii, ușile casei, două sobe de teracotă, împrejmuirea cu uluca de brad, cotețul de găini, pătulul, utilaje și unelte agricole.
Pârâtul legal citat nu a formulat întâmpinare, însă s-a prezentat în fața instanței punând concluzii de respingere a cererii ca fiind neîntemeiată.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de admitere în parte a cererii, în sensul constatării caracterului politic al condamnării și a respingerii pentru rest a cererii, ca fiind neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.1121/22.05.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul B. C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului, numitul B. G. dispusă prin sentința penală nr. 272/16.04.1953, pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București și a respins pentru rest cererea de chemare în judecată precizată, ca neîntemeiată.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, tribunalul a reținut următoarele considerente:
Din materialul probator administrat în cauză a rezultat că B. G., tatăl reclamantului (astfel cum a rezultat din certificatul de naștere ..1. nr._ eliberat la data de 19.10.1957 de . M.) a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru uneltire contra ordinei sociale, 2 ani interdicție corecțională și confiscarea averii personale prin sentința penală nr. 272/1953 a Tribunalului M. Teritorial București, definitivă prin Deciziunea nr. 1779/14.10.1954 pronunțată de Tribunalul M. pentru Unitățile MAI Instanța de Recurs București.
Or, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic cea pronunțată pentru fapta prevăzută în art. 209 din Codul penal din 1936, respectiv infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului, numitul B. G. prin sentința penală nr. 272/1953 a Tribunalului M. Teritorial București.
În ceea ce privește cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative constând în stabilirea de domiciliu obligatoriu, tribunalul a respins-o, ca fiind neîntemeiată, reținând că probatoriul administrat în cauză nu a relevat o atare măsură administrativă cu caracter politic care să îl vizeze pe tatăl reclamantului, nefiind așadar îndeplinite cerințele disp. art. 3, 4 din Legea nr. 221/2009.
Cu referire la capătul de cererea având ca obiect constatarea încălcării, limitării și îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale întemeiată pe disp. art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluția nr. 217 A (III) din data de 10 decembrie 1948 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, semnată de România la data de 14 decembrie 1955, când, prin Rezoluția nr. 955 (X) a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite, a fost admisă în rândurile statelor membre, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat.
Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, natura juridică a actului menționat ca fiind o rezoluție, un act de interpretare cu caracter de recomandare. Mai mult decât atât, fapta generatoare de prejudicii în cazul autorului reclamantului este anterioară adoptării rezoluției menționate în precedent, ca atare, nu intră ratione temporis în sfera sa de aplicare. De asemenea, tribunalul a constatat că, dincolo de considerentele expuse în precedent, deplina și efectiva satisfacție din partea instanței naționale la care fac referire dispozițiile art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, este pe deplin realizată prin admiterea capătului prim de cerere, referitor la constatarea caracterului politic al condamnării, în temeiul Legii speciale nr.221/2009.
Considerentele expuse în precedent referitoare la sfera de aplicare în timp, respectiv natura și efectele juridice ale rezoluțiilor organizațiilor internaționale sunt pe deplin incidente și cu prilejul analizei capătului de cerere având ca obiect plata unei indemnizații compensatorii pentru suferințele de ordin fizic, psihic, scăderea nivelului de trai, încălcarea, limitarea, îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, întemeiată pe Rezoluția 1096/96 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. De asemenea, tribunalul a constatat că legiuitorul român a adoptat o lege specială de reparație a prejudiciilor cauzate persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, măsurile de reparație fiind cele anume reglementate în cuprinsul acesteia.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit, tribunalul a reținut că prejudiciul învederat de reclamant nu se circumscrie în ipoteza vizată de art.5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care vizează acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Tribunalul a apreciat că cererea de obligare a pârâtului la contravaloarea bunurilor mobile indicate în cererea precizatoare este neîntemeiată, pentru considerentele ce succed:
Din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 rezultă că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile vizate de teza finală a dispoziției legale, respectiv bunurile ce fac obiectul actelor normative speciale de reparație menționate în precedent, și anume Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul legilor menționate. Ca atare, nu intră în sfera dispozițiilor legale menționate bunurile mobile care nu constituie obiect de reglementare al Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. 6/2013, statuând că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs reclamantul B. C. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul – reclamant B. C. critică sentința ca fiind netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente de fapt și de drept:
Art.304 pct.9 Cod de procedură civilă "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.
Art. 304 indice 1 Cod de procedură civilă - examinarea cauzei sub toate aspectele având în vedere că hotărârea nu poate fi atacată cu apel.
a. Constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
În mod greșit și eronat instanța de judecată respinge capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative constând în dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu motivat de faptul că din probatoriul administrat nu s-a demonstrat existența măsurii administrative.
Recurentul – reclamant consideră că această soluție este netemeinică și nelegală și în vădită contradicție cu probele existente la dosarul cauzei, respectiv dosarul penal B 475 (F.P.868/D.), precum și înscrisurile depuse de către reclamant personal. În toate aceste documente, respectiv procese verbale, rechizitoriu, hotărâri judecătorești, fond și recurs, etc., încheiate în anii 1952 și 1953 rezultă că ultimul domiciliu al condamnatului B. G. a fost în . Jiului, că locuia împreună cu soția și copilul cu chirie, neavând în proprietate bunuri mobile sau imobile, fiind dislocat încă din ianuarie 1952 din .-G., regiunea Gorj. Această stare de fapt este confirmată și de adeverința nr.29/14.01.1952 - momentul dislocării, emisă de Sfatul Popular, . M., regiunea Gorj, care adeverește că preotul B. G. din satul P.-G. a fost dislocat - transferat la P. Gighera și toată averea ce a posedat, a fost cedată Sfatului Popular Stignita. Ulterior, peste aproximativ 10luni, în septembrie 1952 a fost arestat de la domiciliu forțat și condamnat ulterior la pedeapsa închisorii. În toată această perioadă restul familiei formată din soție și băiat au rămas cu domiciliu forțat în .-a reîntors după executarea pedepsei, ulterior, permițându-i-se întoarcerea la domiciliu său din satul P.-G..
Față de aceste considerente de fapt și de drept este evidentă dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu dispusă față de preotul B. G. și familia acestuia, soție și copil și admisibilitatea cererii reclamantului în raport de dispozițiile art.3 și 4 din Legea nr.221/2009.
b. Constatarea încălcării, limitării și îngrădirii drepturilor fundamentale ale omului.
În mod greșit și eronat instanța de judecată respinge acest capăt de cerere motivat de faptul că natura juridică a actului menționat este o rezoluție, deci un act de interpretare cu caracter de recomandare și că fapta generatoare de prejudicii în cazul autorului reclamantului este anterioară adoptării rezoluției. În concret, din probele administrate, instanța de judecată constată încălcarea și limitarea drepturilor fundamentale ale autorului reclamantului, dar respinge capătul de cerere motivat de faptul că aceste fapte reprobabile sunt anterioare asumării de către S. R. la data de 14.12.1955, când prin Rezoluția nr.955, România a fost admisă în rândul statelor membre O.N.U.. Ulterior, instanța de judecată constată că prin Legea specială nr. 221, S. R. - Instanța Națională la care face referire art. 8, deplina și efectiva satisfacție a fost pe deplin realizată prin admiterea capătului prim de cerere, referitor Ia constatarea caracterului politic al condamnării. Paradoxal, ne aflăm în situația în care, deși premisele sunt parțial corecte, concluzia este total eronată pe analiza logico-juridică, inițial invocându-se ca motiv al respingerii inexistența legislației la momentul săvârșirii faptelor (pe care nu le contestă) și ulterior constată că prin efectul Legii nr. 221 a fost îndeplinită cerința dispozițiilor art.8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, recurentul – reclamant solicită să se constate că și acest capăt de cerere a fost soluționat în mod netemeinic și nelegal.
c. Obligarea Statului R. la plata unei indemnizații compensatorii.
În mod greșit și eronat instanța de judecată respinge acest capăt de cerere, motivat pe aceleași considerente ce au stat la baza respingerii capătului anterior de cerere. Instanța de judecată nu contestă îndeplinirea cerințelor Rezoluției 1096/96 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, respectiv existența suferințelor și obligativitatea unor indemnizații compensatorii pentru suferințele cauzate, scăderea nivelului de trai, încălcarea, limitarea și îngrădirea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului. Instanța de judecată constată că S. R. a adoptat o lege specială de reparație, măsurile fiind cele anume reglementate în cuprinsul acesteia. Această motivare este total greșită și în evidentă contradicție întrucât singura măsură de reparație prevăzută de Legea nr.221/2009 este constatarea caracterului politic al condamnării fără nici o legătură cu indemnizațiile compensatorii prevăzute de Rezoluția 1096/96, dar și conform art. 48 alin 3 din Constituție, care impune repararea integrală de către Stat a pagubei suferite, ceea ce presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei. Este evident că în situația în care repunerea în situația anterioară a victimei este imposibilă, aceasta are dreptul la o indemnizație compensatorie de natură a înlătura paguba suferită.
Pentru aceste considerente, recurentul – reclamant solicită să se constate că și acest capăt de cerere a fost soluționat în mod netemeinic și nelegal.
d. Obligarea Statului R. la plata despăgubirilor prin echivalent al bunurilor confiscate.
În mod greșit și eronat instanța de judecată respinge acest capăt de cerere, motivat de faptul că aceste bunuri nu intră în sfera dispozițiilor legale menționate ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr.247/2005, dar și motivată de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.6/2013 care stabilește că este îndeplinită cerința de bunuri, terenurile și construcțiile, precum utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul. Din toate înscrisurile existente la dosar, puse la dispoziție de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), autorul reclamantului, preot B. G., a deținut o suprafață de teren de 15 ha, vapor și batoză de treierat marca Marshal, bunuri ce constituie terenuri, utilaje și instalații în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, Legii nr.247/2005 și Decizia nr.6/2013 a I.C.C.J
Pentru aceste considerente, recurentul – reclamant solicită că se constate că și acest capăt de cerere a fost soluționat în mod netemeinic și nelegal.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței pronunțate și, pe fond, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată constând în constatarea măsurii administrative cu caracter politic, constatarea încălcării, limitării și îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, obligarea Statului R. Ia plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, obligarea Statului R. la plata unei indemnizații compensatorii pentru suferințele de ordin fizic, psihic, scăderea nivelului de trai, încălcarea, limitarea, îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul finanțelor publice consideră hotărârea recurată netemeinică și nelegală, în parte, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Prin prezentele motive, cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii condamnării autorului reclamantelor, recurentul – pârât invocă excepția lipsei de interes referitor laacest capăt de cerere având în vedere următoarele considerente:
Solicită să se observe că în art.1 din Legea nr. 221/2009 se arată următoarele:
„Art.1 – (2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;
c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;
d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;
e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;
f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;
g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;
h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explozibililor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;
i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;
j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.”
Față de cele prezentate rezultă că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii condamnării la care a fost supus autorul reclamantului este lipsit de interes motivat de faptul că prin Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la art.1 din Legea nr.221/2009 se regăsesc masurile la care a fost supus acesta.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că măsura la care a fost supus autorul reclamantului, având ca obiect condamnarea acestuia, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 din Legea nr.221/2009, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar că aceste măsuri au de drept caracter politic.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii condamnării dispuse față de autorul reclamantului, din moment ce caracterul politic este recunoscut de drept.
Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului său, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile nr. 1121/22.05.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în parte, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii condamnării dispuse împotriva autorul reclamantului și respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
Intimații nu au depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, deși aveau această obligație procesuală.
În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de recurs, conform prevederilor art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:
I. În privința recursului pârâtului, Curtea observă că în fapt, autorul reclamantului, B. G., a fost condamnat prin hotărârea judecătorească nr. 272/1953 a Tribunalului M. Teritorial București, la 4 ani închisoare corecțională, 2 ani interdicție corecțională și confiscarea averii (pedepse complimentare) pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 209 partea 3, 157 și 25 Cod Penal și art. 304 și 463 C.J.M. (fila 37 dosar fond).
În drept, potrivit art. 1 al.2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”.
Astfel, deși măsura de condamnare luată împotriva autorului recurentului reclamant, se încadrează în categoria evocată de dispozițiile legale anterioare, respectiv a celor ce au caracter politic de drept, Curtea constată că respingerea acestui capăt de cerere, ca lipsit de interes, astfel cum solicită recurentul pârât, ar constitui o soluție eronată din perspectiva dispozițiilor legale incidente.
Astfel, prezenta instanță de recurs apreciază că acest prim capăt de cerere are natura juridică a unei acțiuni în constatare confirmative a dreptului reclamantului dedus din dispozițiile art. 1 al.2 din Legea 221/2009.
Împrejurarea consacrării de drept, a caracterului politic al condamnării sau cea a eventualei constatări a acestui caracter în prealabil (fie și pe cale administrativă) în raport cu alte dispoziții legale anterioare speciale, nu golește de conținut acțiunea prezentă în constatare, deoarece ea are un caracter interogatoriu, în raport de pârâtul prezent, dată fiind poziția procesuală a acestuia exprimată inclusiv în cadrul concluziilor orale de la fond (când s-a solicitat respingerea pe fond, în mod integral, a acțiunii prezente întemeiate de această dată), de opoziție față de dreptul recurentului exhibat de dispozițiile evocate. Adoptând punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la lipsirea generală de eficacitate a acțiunii în constatare, pentru astfel de situații concrete, fapt echivalent din punct de vedere juridic, inexistenței unei astfel de acțiuni.
Concluzia se impune întrucât norma instituită prin art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, este una impersonală, fiind adresată unui număr nedefinit de beneficiari potențiali ai acesteia, acest atribut reprezentând de altfel, o caracteristică a actelor normative generale.
Spre deosebire de această situație, hotărârea judecătorească este un act care vizează drepturi individuale, ea având rolul de interpretare și aplicare a legii la o situație concretă și vizând persoane determinate.
În consecință, instanța investită cu soluționarea unei cauze stabilește o anumită situație de fapt și aplică acesteia norma legală incidentă. De altfel, o situație, indiferent care, calificată de legiuitor ca operând de drept, are caracteristica de a nu putea face obiectul unei acțiuni în realizare, ci numai al unei acțiuni în constatare, instanța urmând a verifica în concret dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a opera acea stare juridică de drept.
Așadar, stabilind situația de fapt, în sensul că autorul reclamantului a fost supus măsurilor penale ilustrate, în mod corect instanța de fond în temeiul obligației de constatare deduse din prevederile art. 1 al. 2 din Legea nr. 221/2009, a admis acțiunea sub acest aspect.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de pârât.
II. În privința recursului reclamantului, Curtea observă că:
1. Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului”.
De asemenea, potrivit art. 4 al. 2 din același act normativ, „Persoanele care au facut obiectul unor masuri administrative, altele decat cele prevazute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instantei de judecata sa constate caracterul politic al acestora”.
Or, reverificând probele administrate în cauză, deci inclusiv cele indicate de către recurent în motivele sale de recurs, Curtea constată că ele nu configurează situația de fapt a supunerii autorului recurentului și a familiei sale, unor măsuri administrative cu caracter politic – dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu, soluția tribunalului sub acest aspect fiind legală și temeinică.
Astfel, nici una dintre probele indicate de recurent, nu atestă faptul dislocării sau al stabilirii de domiciliu obligatoriu, ci doar ultimul domiciliu al autorului, anterior arestării sale – .- Jiului, regiunea C., fără a se indica cauza și modalitatea concretă a stabilirii în acea localitate.
Adeverința 29/1952 la care face referire recurentul atestă faptul transferării autorului (de profesie preot), concept distinct de cel al dislocării sau de cel al stabilirii de domiciliu forțat.
Nu mai puțin, Curtea observă că nici în privința restului familiei autorului, nu au fost administrate probe care să reliefeze dislocarea și stabilirea vreunui domiciliu forțat, anterior arestării autorului sau cel puțin, în perioada de executare a pedepsei.
2. În privința capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, întemeiat pe dispozițiile art. 5 din Legea 221/2009, Curtea respinge criticile recurentului, soluția tribunalului fiind corectă.
i. Curtea constată că temeiul juridic reprezentat de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, vizează acordarea de despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul acestor legi, potrivit deciziei obligatorii pronunțate în recurs în interesul legii, nr.6/2013 din_ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicate in Monitorul Oficial, Partea I nr. 245 din_ . |
Din examinarea considerentelor deciziei obligatorii menționate rezultă că în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 6 al. 2 din Legea 10/2001 modificată, pot fi solicitate despăgubiri pentru terenuri și construcții, precum și pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin natură și destinație), în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse, nu și pentru alte categorii de bunuri.
Așadar, rezultă pe de o parte, că trebuie ca solicitarea de despăgubiri să privească bunuri mobile din respectiva categorie evocată, iar ele să existe, să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse.
Pe de altă parte, din conținutul acelorași considerente și al expunerii de motive a Legii nr. 221/2009 (expunere avută în vedere și la pronunțarea sus-menționatei decizii în interesul legii) rezultă că este necesar ca pentru bunurile solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. b), persoana îndreptățită să fi formulat notificare în baza legilor speciale, notificare care să nu fi fost soluționată.
Astfel, referitor la repararea prejudiciului material, expunerea de motive a legii are în vedere dificultățile legate de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, dificultăți ce au determinat ca persoane în vârstă persecutate de regimul totalitar să nu obțină până la data elaborării proiectului de lege vreo despăgubire concretă.
Pe de altă parte, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile alin. (1) lit. b) atrage de drept încetarea procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.
Or, atât acordarea de despăgubiri în baza legilor speciale, cât și încetarea de drept a procedurilor derulate în baza acestor legi presupun legala învestire a deținătorului (în sensul Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005) cu notificarea cerută de lege.
Aceasta este de altfel, și practica juridică relativ recentă (a se vedea în acest sens, Decizia civilă nr. 1117/18.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).
ii. Aplicând aceste considerente la speța prezentă, se constată pe de o parte, că recurentul nu a invocat și nici nu a făcut dovada că ar fi solicitat în cadrul procedurilor speciale menționate măsuri reparatorii pentru bunurile mobile a căror contravaloare o solicită, la dosar nedepunându-se nici o dovadă a formulării de notificări în temeiul acestor acte normative.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar pleca de la premiza existenței vreunei notificări și chiar dacă s-ar aprecia că toate bunurile mobile invocate de recurent, se includ în categoria celor prevăzute de art. 6 al. 2 din Legea 10/2001, cu toate acestea am constata de asemenea, că nu s-a realizat de către reclamantul recurent, dovada faptului că aceste bunuri mai există, dovadă care îi incumba. Or, astfel cum am arătat, Legea 10 exclude din domeniul său de aplicare, bunurile de acest gen care au fost înlocuite, casate sau distruse.
În consecință, nu pot fi acordate în prezenta cauză despăgubiri pentru bunurile mobile invocate, criticile recurentului vizând acest aspect fiind neîntemeiate, considerentele primei instanțe completându-se corespunzător cu prezentele argumente.
3. În privința capătul de cererea având ca obiect constatarea încălcării, limitării și îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale întemeiată pe disp. art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluția nr. 217 A (III) din data de 10 decembrie 1948 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, semnată de România la data de 14 decembrie 1955, când, prin Rezoluția nr. 955 (X) a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite, țara noastră a fost admisă în rândurile statelor membre, Curtea observă că aserțiunile tribunalului nu suferă de carența logică invocată de recurent.
Astfel, Curtea observă că perioada învederată de reclamant a acestor încălcări și limitări, este cea a detenției și ulterior eliberării, până la decesul autorului (fila 63 dosar fond).
Or, detenția a început la 26.09.1952 (fila 57 dosar fond), eliberarea la data de 12.10.1955, decesul survenind la 26.12.1994, astfel încât perioada anterioară datei evocate de 14 decembrie 1955, scapă întradevăr, ratione temporis de sub incidența prevederii internaționale invocate de recurent.
În privința perioadei ulterioare acestei date - perioadă care parțial, se suprapune și perioadei ulterior eliberării din penitenciar, Curtea observă că solicitarea reclamantului se identifică integral cu cererea de constatare a caracterului politic al condamnării respective, satisfacția efectivă la care face trimitere norma universală fiind realizată pe plan intern, tocmai prin recunoașterea caracterului politic al condamnării cu pleiada efectelor sale inevitabile (concomitente și ulterioare detenției) concrete asupra individului.
Din această perspectivă, Curtea constată că nu se impune și recunoașterea distinctă, în temeiul normei universale, atât timp cât norma internă reprezentată de Legea 221/2009 reprezintă o bază legală mai favorabilă persoanelor îndreptățite (domeniul său temporal de aplicare urcând și mai sus de data de 14 decembrie 1955), ea fiind pe deplin eficientă și în privința reclamantului.
În consecință, nici acest capăt de cerere nu a fost soluționat nelegal sau netemeinic de către tribunal.
4. În privința capătului de cerere privind obligarea Statului R. la plata unei indemnizații compensatorii, în temeiul Rezoluției 1096/96 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Curtea își însușește considerațiile tribunalului, cu următoarele adnotări:
Prezenta instanță de recurs pleacă de la premisa necontestată că această indemnizație compensatorie prevăzută de rezoluție, este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este practic, și imposibil, contrar deci, celor afirmate de recurent, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii a rezoluției menționate, este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Astfel, se impune a fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.
În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.
În acest context, Curtea constată că această recunoaștere și condamnare la care s-a făcut referire în paragrafele anterioare, pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" ). Se observă că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).
Grefat pe aceste premize, Curtea observă sub acest aspect, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 40/34 din 29 Noiembrie 1985, intitulată „Declarația Principiilor de bază ale Justiției victimelor crimei și abuzului de putere”, nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" (în discuție) și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Astfel, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.
În ceea ce privește Legea 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o . astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, Curtea constată că prin mai multe decizii (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.
Astfel, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.
Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci, inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior, au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.
În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (privite ca și o formă juridică internă de transpunere anticipată - Decretul-lege nr. 118/1990 - sau ulterioară - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 - a dispozițiilor din Rezoluția ce reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului recurent), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamantul/autorul reclamantului a avut posibilitatea recurgerii la procedurile instituite de reglementările anterioare, și realizarea astfel, a finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului (ultimele fiind realizate chiar și în procedura Legii 221/2009).
În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamantul a avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică europeană evocată, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare Legii 221/2009 din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și posibilitatea realizării sale efective, de care însă - potrivit probelor administrate în cauză, recurentul sau autorul său nu au înțeles să uzeze.
În privința art. 48 al.3 din Constituție (actualul art. 52 al.3), Curtea observă că el nu este aplicabil speței prezente, întrucât temeiul juridic al acestui capăt de cerere a fost rezoluția menționată și nu procedura art. 504 și urm. Cod Procedură Penală (care transpun procedural în concret, principiul evocat de Constituție).
Astfel, în mod corect tribunalul a constatat că și acest capăt de cerere este neîntemeiat.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul – reclamant B. C. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1121 din data de 22.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. H. G. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./17.06.2014
TB-S.4 – C.M.I.
| ← Legea 10/2001. Hotărâre din 16-10-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1307/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
