Pretenţii. Decizia nr. 78/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 78/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-03-2014 în dosarul nr. 11050/3/2009**
Dosar nr._
(2502/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 78 A
Ședința publică de la 11.03.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului (după casare) formulat de recurentele – reclamante DUȘESCU E. – S. și N. (DUȘESCU) R., împotriva sentinței civile nr. 1026 din data de 11.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat F. K., în calitate de apărător al recurenților – reclamanți DUȘESCU E. – S. și N. (DUȘESCU) R., în baza împuternicirii avocațiale nr._, emisă de Baroul T. (pe care o depune) și consilier juridic R. C., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE. în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea constată că dosarul a fost înregistrat ca recurs, însă potrivit deciziei de casare a instanței supreme, cauza trebuie soluționată în rejudecare în apel, motiv pentru care pune în discuția părților acest aspect.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că potrivit deciziei de casare dosarul trebuie soluționat, în rejudecare, în apel.
Curtea califică prezenta cale de atac ca fiind apelul, potrivit deciziei de casare a Înaltei Curte de Casație și Justiție, iar completul de judecată va fi format din primii doi memebri Președinte – S. I. și G. C..
PREȘEDINTE - S. I.
JUDECĂTOR - G. C.
În continuare, în complet legal constituit de apel, reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai aualte cereri de formulat, probe de proprus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de proprus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Recurenții – reclamanți DUȘESCU E. – S. și N. (DUȘESCU) R., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat în primul ciclu procesual și amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, soliciră respingerea apelului, ca neîntemeiat, menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică potrivit considerentelor deciziei de casare.
Față de excepția prescripția dreptului material la acțiune, solicită admiterea.
Pe de altă parte, consideră că, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere temeiul invocat de reclamantă și, în opinia sa, reclamanta nu se poate prevala de dreptul comun și de dispozițiile Legii nr. 221/2009.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
La data de 18 03 2009, reclamantele Dusescu E. S. și N. R. au formulat acțiune împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 Euro, pentru fiecare reclamantă, cu titlu de daune morale suferite în nume personal de către reclamante, ca urmare a condamnării politice a autorului lor, Dusescu H., prin sentința penală nr.699/1950, cât și a dislocării lor în B., datorită stabilirii domiciliului forțat al tatălui și respectiv soțului lor, după punerea în libertate.
Prin cererea precizatoare din data de 10.11.2009, reclamantele reiterează faptul că invocă prejudicii personale suferite de fiecare în parte datorită faptului că au fost soție și fiică de deținut politic, arată faptele culpabile ale organelor de represiune din acea perioadă împotriva lor și motivează de ce consideră că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, plecând de la interpretarea dispozițiilor art.1000 alin.3 Cod civil.
În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art.3 din CEDO și art.998-999 și 1000 alin.3 Cod civil.
Prin sentința civilă nr.237/23.02.2010 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că pe parcursul soluționării cauzei a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989, act normativ special, în temeiul căruia persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau moștenitorii acestora au posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului produs și care nu încalcă art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.
Prin decizia civilă nr. 555A/11.10.2010, Curtea de Apel – Secția a III-a civilă a admis apelul formulat împotriva sentinței menționate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând următoarele:
Reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.998 – 999 și art.1000 alin.3 cod civil și pe art.8, 9, 10 și 13 din C.E.D.O. și au indicat fără echivoc în cuprinsul acțiunii care au fost prejudiciile suferite de fiecare personal, ca urmare a condamnării politice a autorului lor.
Prin cererea precizatoare din data de 10.11.2009, reclamantele reiterează faptul că invocă prejudicii personale suferite de fiecare în parte datorită faptului că au fost soție și fiică de deținut politic, indicând ca temei legal al acțiunii dispozițiile art.998 – 999 și art.1000 alin.3 Cod civil.
După . Legii nr.221/2009, la termenul din data de 2.02.2010, apărătorul reclamantelor a arătat în mod expres că nu înțelege să-și precizeze acțiunea, că nu invocă dispozițiile Legii nr.221/2009 și că temeiul juridic al acțiunii rămâne dreptul comun, așa cum a arătat deja prin acțiune și prin precizarea acesteia, motiv pentru care instanța de apel, apreciind că acțiunea este introdusă în nume propriu, că se întemeiază pe dreptul comun, a considerat ca nelegală soluția primei instanțe de fond de a respinge acțiunea ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 8081/15.11.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul împotriva acestei decizi, reținând că în mod legal instanța de apel a examinat aspectele de nelegalitate privind excepția inadmisibilității, fără a evoca fondul, cu atât mai mult cu cât nu s-au propus și nu s-au administrat probe, dispunând ca rejudecarea să se realizeze în raport de temeiul juridic invocat de reclamant.
În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă sub nr._, la primul termen invocându-se din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin sentința civilă nr.1026 din 11.05.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Dușescu E.-S. și N. R..
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că nu se poate reține susținerea reclamantelor în sensul că dreptul la acțiune a luat naștere de la momentul la care au luat cunoștință de dosarul de la CNSAS, întrucât, pe de o parte, textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 este clar sub aspectul nașterii dreptului la acțiune, iar pe de altă parte, aceste documente au valoare în ceea ce privește aspectul dovedirii pretențiilor reclamantelor, nu și în ceea ce privește prejudiciul și persoana responsabilă, aspecte deja cunoscute acestora. Mai mult, până la momentul apariției legii care a permis accesul la propriul dosar de securitate, reclamantele nu aveau cum să cunoască faptul că vor putea lua cunoștință de toate actele de urmărire operativă, așa încât să se poată prezuma că neintroducerea cererii de chemare în judecată nu a fost cauzată de pasivitatea acestora, ci de speranța că își pot valorifica dreptul în raport de informațiile furnizate de CNSAS.
Împotriva menționatei sentințe, au declarat apel (înregistrat ca recurs), reclamantele Dușescu E. S. și N. R..
Instanța de apel a calificat calea de atac ca fiind recurs apreciind că, în baza reglementării speciale în materie – Legea nr.221/2009 și art.XIII din Legea nr.202/2010 de modificare a Codului de procedură civilă, fără a se distinge după valoarea obiectului litigiului - (art.2821 Cod de procedură civilă nefiind astfel incident) – calea de atac formulată ca apel, în cauză este recurs – fiind aplicabile și prevederile art.XXVI din Legea nr.202/2010 (în vigoare din data de 26.11.2010).
În urma acestei recalificări, prin decizia civilă nr. 1798 din 22.10.2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, recursul.
Împotriva menționatei decizii au declarat recurs reclamantele Dușescu E. S. și N. (fostă Dușescu) R. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel a calificat apelul declarat împotriva sentinței civile nr.1026/11.05.2012 pronunțată de Tribunalul București ca fiind recurs, cu încălcarea prevederilor art.2821 alin.1 Cod procedură civilă, calea de atac fiind cea a apelului și nu a recursului, având în vedere că obiectul prezentului litigiu are o valoare de peste 100.000 de lei și acțiunea este întemeiată pe dreptul comun.
Temeiul de drept al acțiunii, invocat prin cererea introductivă, a fost art.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la dreptul material intern, art.998, art. 999 și art.1000 alin.3 Cod civil și nu la dispozițiile Legii nr.221/2009.
Reclamanții au precizat în mod expres că temeiul legal al acțiunii noastre este art.998-999 și art.1000 alin. 3 Cod procedură civilă.
Nu poate fi primită teoria pe care și-a bazat instanța de apel decizia atacată prin prezentul recurs, potrivit căreia în speță ar fi incidente deopotrivă prevederile art.3-4 și următoarele din Legea nr.221/2009, în sensul că instanța ar fi chemată mai întâi să statueze asupra caracterului politic al condamnării autorului recurentelor-reclamante, respectiv asupra măsurii administrative de dislocare de domiciliu a acestuia și a familiei sale în B., potrivit legii speciale în materie.
Atâta timp cât nu s-au indicat ca temei de drept prevederile Legii nr.221/2009, instanța nu avea de ce să invoce și să stabilească situația de fapt raportat la aceste prevederi.
Prin calificarea căii de atac drept recurs în loc de apel, recurentelor li se creează un prejudiciu major evident, deoarece sunt private de exercitarea unei căi de atac, aspect de natură să încalce în mod flagrant dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.
Prin decizia nr.4823/25.10.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de reclamantele Dușescu E. S. și N. (fostă Dușescu) R., a casat decizia recurată și a trimis cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în primul ciclu procesual parcurs de prezenta cauză, s-a stabilit că Legea nr.221/2009 nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, fiind precizate limitele rejudecării, în sensul aplicării în cauză a dispozițiilor de drept comun, incidente în cauză la momentul sesizării instanței.
Potrivit art. 315 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În rejudecare, instanța de apel a aplicat dispozițiile Legii nr.221/2009, în raport de care a recalificat calea de atac din apel în recurs, încălcând astfel prevederile art. 315 alin.1 Cod procedură civilă și producând astfel părților o vătămare, în accepțiunea art. 105 alin.2 Cod procedură civilă, conform căruia „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.
O asemenea vătămare nu se poate înlătura decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel, întrucât numai astfel se va putea da eficiență principiului respectării dreptului părților la un proces echitabil, care presupune și accesul la toate căile de atac instituite de lege, principiu încălcat prin recalificarea căii de atac a apelului ca recurs.
Statuându-se în mod obligatoriu asupra aplicării în cauză a dispozițiilor dreptul comun, având în vedere că valoarea obiectului cauzei este mai mare de 100 000 lei, Înalta Curte consideră că nu este incident art.2821 Cod procedură civilă care suprimă calea de atac a apelului, astfel încât sentința civilă nr.1026/11 05 2012 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă este supusă căi de atac a apelului, iar nu celei a recursului.
În consecință, întrucât instanța de recurs a făcut o greșită calificare a căii de atac, încălcând prevederile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, sunt incidente motivele de recurs prevăzut de art.304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă, astfel încât, în temeiul art. 312 alin.3 coroborat cu art. 313 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel.
Cauza a fost reînregistrată la data de 24.12.2013 pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr._ .
_ 3 2009
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de, dispozițiile art 304 cod procedură civilă din materia recursului, care stabilesc în mod expres și limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispozițiile art 295 cod procedură civilă, în alineatul 1 permit instanței de apel să examineze cauză, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situației de fapt cât și din punct de vedere al aplicării legii iar în alineatul 2 dau posibilitatea instanței să refacă probatoriul administrat în primă instanță și să administreze probe noi dacă consideră necesar.
Pe cale de consecință, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și poate modifica situația de fapt reținută, exercitând atât un control de legalitate câr și de temeinicie asupra soluției apelate.
Examinând cererea de apel promovată de reclamante, Curtea constată că, pe lângă aspectele legate de calificarea căii de atac, care au fost tranșate de instanța supremă în recurs, s-a formulat o singură critică relativă la prescripția acțiunii în daune introdusă pe rolul instanțelor de judecată. În esență, reclamantele au susținut faptul că nu poate fi considerat moment de începere al termenului de prescripție altul decât cel la care petentele au luat efectiv cunoștință de dosarul informativ pus la dispoziție de către CNSAS, deoarece în absența pieselor acestui dosar nu era posibilă probațiunea pretențiilor formulate.
În examinarea chestiunii precsripției, instanța de control judiciar pornește de la faptul că răspunderea statului poate fi antrenată în temeiul dispozițiilor art. 998-999 și 1000 alin. 1 Cod civil în situațiile în care condamnarea unei persoane sau măsura administrativă pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ar fi fost dispusă cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, inclusiv Constituția și tratatele internaționale la care România era parte la momentul respectiv și ar avea, ca atare, caracter ilicit.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acțiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță, cum este cazul capătului de cerere în despăgubiri formulat în prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani (...)”. Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție.
Potrivit art. 8 alin. 1 din același act normativ: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
De asemenea, art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958 prevede că: „Cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere”. Prin urmare, pe timpul cât durează o asemenea situație, care îl pune în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune, curgerea termenului de prescripție este oprită de drept. În doctrină, ca și în jurisprudență, se consideră că forța majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil.
În acest context, se constată că, dacă se poate admite că, în condițiile istorice de notorietate anterioare anului 1989, reclamantul a fost împiedicat să se adreseze justiției, în vederea obținerii unor despăgubiri pentru condamnarea pronunțată împotriva sa la data de 21 04 1951 (data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în recurs, prin reducerea pedepsei la 10 ani temniță grea), de teama justificată a represaliilor pe care le-ar fi suportat dacă ar fi procedat astfel, un asemenea impediment a încetat să mai existe ulterior momentului schimbării regimului politic.
În concluzie, termenul de prescripție a început să curgă la data de 21 04 1951( cel mai târziu de la data 22 10 1957, data eliberării din penitenciar sau 23 10 1961, data la care au încetat măsurile administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu), când tatăl reclamantului a cunoscut pe autorul faptei ilicite și a fost suspendat până la data de 23.12.1989, când a avut loc schimbarea regimului politic, moment după care cursul prescripției a fost reluat, astfel că cererea de chemare în judecată putea fi depusă conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. 3 Cod procedură civilă cel târziu pe 23.12.1992, dar a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de18 03 2009, după împlinirea termenului general de prescripție.
Sub un alt aspect, Curtea reține că, prin întreruperea termenului prescripției se înțelege modificarea cursului prescripției constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.
Una din cauzele de întrerupere a prescripției extinctive, prevăzută de art. 16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, o constituie recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Potrivit atât unei jurisprudențe constante, cât și literaturii de specialitate, pentru a opera întreruperea, cauza de întrerupere trebuie să intervină înainte de împlinirea termenului de prescripție.
În aceste condiții, Curtea constată, că legea 221/2009 a intervenit după împlinirea termenului de prescripție (23.12.1992), astfel că adoptarea acestui act normativ nu poate face incident cazul de întrerupere a termenului de prescripție anterior menționat.
Din această perspectivă, susținerile reclamantelor, în sensul că este necesar să ne raportăm, pentru stabilirea momentului de început al termenului de prescripție la data la care apelantele au luat cunoștință de dosarul informativ, aflat în arhivele securității, deoarece abia din acest moment se putea administra un probatoriu corespunzător pentru dovedirea pretențiilor, sunt apreciate de Curte ca nefondate, față de semnificația juridică a instituției prescripției și de maniera în care este reglementată de legiuitor. Termenul de prescripție are menirea să stabilească intervalul de timp pe care petiționarul îl are la dispoziție pentru inițierea unui demers judiciar în vederea valorificării drepturilor și intereselor sale legitime, iar rațiunea pentru care este instituit rezidă în necesitatea asigurării stabilității raporturilor juridice și a unui climat social de liniște și siguranță, astfel că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite situațiilor conflictuale să treneze prea mult, impunând un astfel un termen pentru clarificarea acestor situații. Durata acestui termen este stabilită în funcție de natura juridică a dreptului subiectiv ocrotit, fiind conceput ca un interval de timp suficient pentru a da posibilitatea reală petentului să acționeze în mod eficient. În privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, normele dreptului comun, reprezentat de decretul 176/1958, au instituit regula, în materia răspunderii civile delictuale, curgerii termenului de prescripție de la momentul în care cel prejudiciat a cunoscut fapta și autorul său. Așa cum rezultă, din aceste considerații de ordin teoretic, legiuitorul nu a corelat în nici un mod începutul prescripției, durata termenului sau modul de curgere al acestuia cu posibilitatea administrării unor probe, în condițiile în care identificarea ulterioară a unor mijloace de probă nu constituie caz de suspendare, întrerupere sau amânare a cursului prescripției extinctive.
În egală măsură nu se poate susține că până la obținerea documentelor de la CNSAS, reclamantele nu ar fi fost în măsură să cuantifice prejudiciul și să afle persoana responsabilă de producerea acestui, în condițiile în care cel chemat în judecată este S. R. și nu cei care au pronunțat hotărârea de condamnare sau care au avut atribuții de supraveghere și control asupra autorului lor în perioada detenției, iar faptul că autorul lor a supraviețuit eliberării din penitenciar încă 24 de ani, pe care i-a petrecut alături de familie, coroborat cu starea acestuia la momentul eliberării și cu evoluția sănătății sale pană la momentul decesului, constituie elemente concrete și suficiente pe baza cărora reclamantele putea face o evaluarea obiectivă a suferințelor provocate.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 296 cod procedură civilă, Curtea, apreciind că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost în mod corect admisă, va respinge apelul reclamantelor menținând sentința pronunțată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de recurentele – reclamante DUȘESCU E. – S. și N. (DUȘESCU) R., împotriva sentinței civile nr.1026 din data de 11.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Ia act că apelantele – reclamate și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
I. S. C. G. S. R.
Red.I.S.
Tehnored. C.S./I.S.
Ex.5/21.03.2014
T.B.Secția a IV-a Civilă – A.I.T.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 52/2014. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 217/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
