Pretenţii. Decizia nr. 82/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 82/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-01-2014 în dosarul nr. 24021/3/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.82R
Ședința publică de la 17 ianuarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - D. Z.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, participă procuror B. A..
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurenții-reclamanți C. M. R., F. G. I., F. I. și F. N.-V. și de recurentul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.1372/26.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, cauza având ca obiect „pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții-reclamanți reprezentați de avocat G. B. M., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul-pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care invederează faptul că, la data de 14.11.2013, recurenții-reclamanți au depus motivele de recurs și întâmpinare, la căror copii au fost comunicate recurentului-pârât.
Apărătorul recurenților-reclamanți invederează că nu are cereri prealabile judecății.
Reprezentantul Ministerului Public invederează că nu are cereri de formulat.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Apărătorul recurenților-reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței recurate și, pe fond, admiterea în tot a acțiunii, având în vedere neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale.
Cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocă excepția nulității acestuia pentru lipsa motivării, în raport de dispozițiile art.306 alin.1 C.pr.civ. În subsidiar, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, conform motivelor invocate în întâmpinare.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției nulității recursului declarat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că prin motivele de recurs se critică decizia de constatare a caracterului politic al măsurilor luate față de autorul reclamanților. Solicită respingerea acestui recurs, ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți, solicită respingerea ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Asupra cererii de recurs reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1372 din 26.06.2012 Tribunalul București Secția a IV a Civilă a admis în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de către reclamanții C. M. R., F. G. I., F. I. și F. N.-V. împotriva pârâtului S. Român; a constatat caracterul politic al măsurii administrative de internare a numitului F. T., tatăl reclamanților, într-o colonie de muncă forțată, în baza deciziei MAI nr. 630/1952 și a arestării preventive la care a fost supusă persoana menționată în perioada 19.07.1952 - iulie 1955; a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtului S. Român la despăgubiri morale; a respins ca fiind prescrisă cererea întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil.
Împotriva sentinței menționate au declarat recurs ambele părți din proces.
Recurentul S. Român a susținut că cererea reclamanților de constatare a caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanților este lipsit de interes, deoarece măsura este prevăzută de lege ca având caracter politic.
Recursul nu este fondat deoarece decizia M.A.I. nr. 630/1952 în baza căreia a fost sancționat politic tatăl reclamanților nu este prevăzută de art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel că, în mod legal a fost constatat de către instanța de fond caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților.
Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul București au declarat recurs și reclamanții pentru aprecierea greșită a instanței de fond asupra aplicării dispozițiilor art. 998 - 999 cod civil invocate în completarea dispozițiilor speciale ale Legii nr. 221/2009, în baza art. 3 Cod civil și a art. 21 din Constituția României. De asemenea, reclamanții au cerut aplicarea tratatelor internaționale la care România este parte și a jurisprudenței CEDO în baza art. 20 din Constituția României.
Recursul nu este fondat.
În scopul unificării practicii judiciare ca urmare a pronunțării deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 de către Curtea Constituțională, pentru declararea neconstituționalității art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în interesul legii, decizia nr. 12/2011 prin care a stabilit că, urmare a deciziilor susmenționate, pronunțate de Curtea Constituțională, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Având în vedere că motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinde în considerentele expuse argumente de drept referitoare nu numai la cadrul legislativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, prezenta instanță face trimitere la decizia pronunțată în interesul legii, în scopul de a înlătura argumentele prezentate de reclamanți în cererea de recurs.
De asemenea, sub aspectul despăgubirilor materiale ce pot fi solicitate în baza Legii nr. 221/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 6/15.04. 2013 dată în interesul legii, în conformitate cu care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație. De aceea, în mod legal a stabilit instanța de fond că cererea reclamanților privind plata unor despăgubiri materiale nu se încadrează în dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, deoarece nu au precizat că solicită despăgubiri pentru bunuri imobile ce fac obiectul Legii de reparație nr. 10/2001și nu au depus probe privind bunurile și modalitatea în care acestea au trecut în proprietatea statului.
Pronunțând hotărârea de respingerea a cererii reclamanților, instanța de fond nu a încălcat reglementările internaționale la care România este parte și nici Convenția E.D.O., iar pentru argumentarea acestei afirmații instanța face trimitere la Cauza D. și alții împotriva României pronunțată de Curtea E.D.O. la 4.09.2012 prin care au fost respinse plângerile adresate de petiționarii aflați într-o situație similară cu cea a reclamanților.
În cauza menționată, Curtea EDO a reținut că, prin respingerea cererilor având ca obiect obligarea Statului Român la despăgubiri morale, după pronunțarea deciziei de neconstituționalitate a dispozițiilor legale incidente, instanțele nu au încălcat dispozițiile art. 6 alin. 1 sau pe cele ale art. art. 14 din Convenția E.D.O. sau dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția E.D.O., astfel că, prezenta instanță observă că nici aplicarea cu prioritate a dispozițiilor legale internaționale la care România este parte nu ar putea avea ca efect modificarea sentinței instanței de fond.
Recurenții au susținut că Legea specială nr. 221/2009 a repus în termen persoanele îndreptățite de a solicita despăgubiri morale în baza dreptului comun, însă interpretarea legală propusă încalcă principiul specialia generalibus deorgant, deoarece legea specială derogă de la dreptul comun și nu se completează cu dreptul comun, deoarece legea specială nu prevede expres completarea ei cu dispozițiile dreptului comun, iar completarea implicită este inadmisibilă, de vreme ce Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile legii speciale referitoare la acordarea unor despăgubiri morale pentru persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sau pentru urmașii lor sunt neconstituționale.
Efectele juridice ale dispozițiilor declarate neconstituționale nu ar putea fi recunoscute în baza dispozițiilor dreptului comun, deoarece Curtea Constituțională, în decizia nr. 1358/2010 a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse, iar legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează aceste despăgubiri și anume cel al echității și dreptății, realizând o diluare a scopului pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, deoarece nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale ca și predecesorii lor. Prin punerea la îndoială a valorii supreme de dreptate, astfel cum ea a fost analizată de Curtea Constituțională, prin decizia menționată,în raport de efectul dispozițiilor legale declarate neconstituționale, instanța menționată a exclus implicit, dar foarte clar, orice posibilitate legală de completare, prin excepție, a legii speciale cu legea generală, în cazurile în care legea specială nu prevede expres această completare.. De aceea, realizarea efectului juridic al dispozițiilor declarate neconstituționale, în baza dispozițiilor dreptului comun, prin completarea legii speciale declarată neconstituțională, cu dispoziții ale dreptului comun, având aceeași finalitate cu dispozițiile declarate neconstituționale este inadmisibilă, deoarece ar conduce la realizarea efectelor legale declarate neconstituționale.
De aceea, legea specială nr. 221/2009 nu se completează cu legea generală și cu dispozițiile art. 998-999 Cod civil, iar persoanele îndreptățite la reparații morale potrivit Legii speciale au fost repuse în termenul de prescripție pentru valorificarea drepturilor pe care legea specială le prevede și nu pentru valorificarea drepturilor prevăzute de alte legi, fie ele și legi generale,
Cu privire la rezoluțiile la care reclamanții fac referire în motivele de recurs, instanța reține că acestea au caracter de recomandare pentru statele semnatare și nu pot fi aplicate de către instanță, de vreme ce nu au fost transpuse într-o lege internă, a cărei aplicare este imediată și obligatorie, iar instanța nu poate obliga pe pârât în baza rezoluțiilor menționate, ci numai în baza unei legi, potrivit art. 124 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care justiția se înfăptuiește în numele legii.
De aceea, recursul analizat în baza art. 304/1 Cod procedură civilă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului declarat de S. Român.
Respinge, ca nefondate, cererile de recurs formulate de recurenții-reclamanți C. M. R., F. G. I., F. I. și F. N.-V. și de recurentul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.1372/26.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P. A. V. D. Z.
GREFIER
G. M. V.
Red. R.P.
Tehnored. T.I.
2 ex./24.01.2014
Jud. fond:
S. V.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 351/2014. Curtea de Apel... | Strămutare. Sentința nr. 52/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
