Pretenţii. Decizia nr. 870/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 870/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 17761/3/2012
Dosar nr._
(915/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.870
Ședința publică de la 22.05.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele reclamante T. L. M. și S. E., împotriva sentinței civile nr. 1986 din 12.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul I. Friedmann-N., în calitate de reprezentant al recurentelor reclamante T. L. M. și S. E., în baza împuternicirii avocațiale de substituire, eliberată de Baroul București – Cabinet de Avocat T. I. C., pe care o depune la dosar, însoțită de împuternicirea avocațială . nr._/2014, eliberată de Baroul București – Cabinet de Avocat T. I. C., lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentelor reclamante arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentelor reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii, constatării caracterului politic al măsurii arestării dispuse împotriva autorului părților pe care le reprezintă, respectiv a defunctului S. G., precum și împotriva recurentei S. E..
Solicită a se avea în vedere faptul că măsura privind condamnarea autorului recurentelor reclamante nu reprezintă rezultatul unei erori judiciare, întrucât anchetatorii cunoșteau faptul că S. G. și S. E. nu sunt vinovați, ci a fost rezultatul unei înscenări comise de regimul comunist.
În ceea ce privește perioada petrecută în detenție, învederează faptul că autorul recurentelor a fost supus la numeroase umilințe și torturi, fiind de notorietate toate tratamentele la care au fost supuși deținuții politici în perioada respectivă. Pe de altă parte, urmează a se avea în vedere faptul că fiica defunctului, fiind minoră la momentul la care tatăl său a fost arestat, a fost internată într-un stabiliment de psihiatrie, situație care a afectat-o de-a lungul vieții.
Consideră că daunele morale solicitate de cele două reclamante reprezintă o reparație morală pecuniară rezonabilă, având în vedere traumele autorul acestora a fost supus, față de împrejurarea că întreaga familie a suferit de pe urma măsurii dispuse de către regimul comunist. Suferințele fizice și psihice îndurate de fostul deținut nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, despăgubirile solicitate reprezentând aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin arestarea abuzivă asupra vieții sale sociale și care a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale autorului recurentelor reclamante.
Cu privire la neconstituționalitatea art. 5 din Legea nr. 221/2009, constată prin decizia nr. 1358/2010 de către Curtea Constituțională, consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Constituția României privitoare la faptul că toți cetățenii români sunt egali în fața legii.
Totodată, solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd dreptul tuturor cetățenilor la un proces echitabil, respectiv a art. 15, în care se prevede dreptul oricărui cetățean de a nu fi supus discriminării de către o autoritate publică.
Arată că, în opinia sa, hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești până la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 reprezintă probe în dovedirea acțiunii și nu practică judiciară pentru instanță.
Consideră că obiectul prezentei cauze se încadrează în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, deoarece condamnarea defunctului S. G. reprezintă o acțiuni de reprimare a regimului comunist a căror victime au căzut soți S. pentru faptul că doreau să dea un exemplu opiniei publice, deși se cunoștea că de către anchetatori că aceste persoane erau nevinovate.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 221/2009. În acest sens, urmează a se avea în vedere faptul că autorul recurentelor reclamante a fost condamnat pentru săvârșirea unor infracțiuni de violență și nu ca urmare a desfășurării unor activități de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 16.05.2012, sub nr._ reclamantele T. L.-M. (fostă S.) și S. E. au chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: constatarea caracterului politic al măsurii arestării luate împotriva autorului lor - defunctul S. G. decedat la data de 24.09.2006; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de despăgubiri morale pentru perioada de arest din 15 iulie 1977 până în data de 23 ianuarie 1981 respectiv 3 ani și 6 luni și 8 zile pentru activitatea infracțională împotriva statului comunist; obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro, cu titlul de despăgubiri morale pentru perioada de arest din 22 august 1977 până în data de 09 mai 1978, respectiv 8 luni și 17 zile, pentru activitate infracțională împotriva Statului comunist, perioadă pe care reclamanta S. E. a petrecut-o în închisorile comuniste; cu cheltuieli de judecată.
In fapt, s-a arătat ca în data de 15 iulie 1977, S. G., decedat la data de 24.09.2006 a fost arestat pentru comiterea unor infracțiuni de omor deosebit de grav, art. 174 Cod penal, viol art. 197 alin. 1 Cod penal, tâlhărie 211 alin 1 Cod penal și profanarea de cadavre art. 319 Cod penal, fiind închis la Penitenciarul Jilava.
Condamnarea defunctului S. G., decedat la data de 24.09.2006 a expirat în data de 23 ianuarie 1981, așa cum a reieșit din sentința penală nr. 154/30.09.1978, pronunțată în dosarul nr. 1574/1978 al Tribunalului Municipiului București, Secția a II-a Penală.
Reclamanta S. E. a fost cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor complicitate la omor deosebit de grav și mărturie mincinoasă, fapte prevăzute de art. 26 raportat la art. 174-176 lit. a Cod penal și art. 260 Cod penal, așa cum a reieșit din copia de pe biletul de eliberare nr. 179 din 9 mai 1978.
Reclamantele au considerat că măsurile luate reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic, întrucât condamnarea defunctului S. G. nu reprezintă rezultatul unei erori judiciare, ci a fost rezultatul unei oribile înscenări comise de organele de miliție, de procuratură, judecători și experți criminaliști.
Reclamantele au considerat că daunele morale solicitate prin prezenta acțiune reprezintă o reparație morală pecuniară rezonabilă având în vedere traumele la care defunctul S. G. și reclamanta S. E. au fost supuși.
In ceea ce privește privarea de libertate a defunctului și a reclamantei S. E. și copii acestora au suferit de pe urma condamnării politice a tatălui și mamei lor, fiind instituționalizați începând cu data de 23.08.1977, iar conform Hotărârii nr. 67/26.04.1978 de Comisia pentru ocrotirea minorilor de pe lângă Consiliul Popular Sector 2 București minora L. - M. a fost transferată în altă instituție, respectiv Casa de Copii Școlari nr. 1 Sf. M. până în data de 26.05.1978, când prin Hotărârea nr. 113/26.05.1978 a fost reintegrată. Alături de aceasta și ceilalți doi copii ai defunctului S. G. și ai reclamantei S. E. au fost instituționalizați pe perioada arestării acestora, respectiv S. D.-A. și S. și S. Siviu C..
In toată aceasta perioada de instituționalizare, minorii au fost lipsiți de căminul familial de dragostea și afecțiunea părinților săi, fiind doar niște copii de numai 8 ani, 3 ani și 8 luni perioadă care le-a afectată dezvoltarea și creșterea ulterioară, motiv pentru care se impune acordarea de daune morale și pentru aceasta suferință și pentru perioada în care copii lor au fost instituționalizați forțat, fără acordul părinților săi, care au fost reținuți pe nedrept.
Prin lipsirea de libertate pe o perioada de 3 ani, 6 luni și 8 zile, tatălui reclamantei și reclamantei S. E. pe o perioadă de 8 luni și 17 zile s-au adus atingere reputației, iar traumele psihice provocate de o asemenea măsură pot fi reparate prin acordarea de despăgubiri bănești.
In ceea ce privește neconstituționalitatea art. 5 din Legea 221/2009, așa cum s-a pronunțat Curtea Constituțională, în Decizia nr. 1358/21.10.2010, consideră că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 20 din Constituția României privitoare la faptul că toți cetățenii romani sunt egali în fata legii, articol care garantează faptul că tuturor cetățenilor României li se vor aplica, în mod egal și corect, prevederile legale ale României. Până la pronunțarea Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, instanțele de judecată au pronunțat hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile prin care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au fost despăgubiți cu sume de bani a căror cuantum era diferit de la caz la caz. Aceste hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești până la data pronunțării Deciziei 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale reprezintă probe în dovedirea acțiunii și nu practică judiciară pentru instanță, probe pe care instanța trebuie să le analizeze și să le ia în considerare în vederea pronunțării unei hotărâri corecte și legale.
In drept, s-au invocat dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, Legea nr. 221/2009, art. 20 din Constituția României, rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, rezoluția nr._, art. 5 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr. 1986/12.11.2012 Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată formulată de reclamantele T. L. M. (fostă S.) și Samioilescu E..
Tribunalul a reținut din înscrisurile depuse la dosar că prin sentința penală nr. 154/30.09.1978 pronunțată de Tribunalul Municipiului București - Secția a II a Penala în dos. nr. 1574/1978 defunctul S. G. a fost condamnat la 25 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 174, 176 lit. a C.pen., 197 al. 1 C.pen. și 211 al. 1 C.pen.
Sentința penală nr. 154/30.09.1978 pronunțată de Tribunalul Municipiului București Secția a II a Penală în dos.nr. 1574/1978 a rămas definitivă în urma respingerii recursului prin decizia nr. 268/07.02.1979 a Tribunalului Suprem Secția penală.
Prin decizia civila nr. 75/10.07.1981 pronunțată în dos.nr. 54/1981 de Tribunalul Suprem s-a admis recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva sentinței penale nr. 154/30.09.1978 pronunțată de Tribunalul Municipiului București Secția a II a Penală în dos.nr. 1574/1978 și a deciziei nr. 268/07.02.1979 a Tribunalului Suprem, s-a dispus casarea celor două hotărâri, s-a trimis cauza la Procuratura Municipiului București pentru completarea urmăririi penale.
Prin Ordonanța din 15.07.1981 emisă în dos. nr. 2636/II/12/1977 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui S. G. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 174- 176 lit. a C.pen., 197 al. 1 C.pen., 211 al. 1 și 319 C.pen. întrucât faptele au fost săvârșite de altă persoană precum și a lui S. E. pentru infracțiunile de complicitate la omor deosebit de grav și mărturie mincinoasa prev. de art. 26-174-176 lit. a și 260 C.pen, fapte care nu au fost comise.
In ședința publică din data de 02.1.2012, reprezentantul reclamantelor a precizat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl constituie Legea nr.221/2009.
În drept:
Art. 1. - (1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.
(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a) art. 185-187, 190, 191, 1931, 194, 1941-1944, 196/1, 197, 207-209, 2091-2094, 210-218, 2181, 219-222, 224, 225, 227, 227/1, 228, 228/1, 229, 230, 2311, 258-261, 267, 2687, 2688,_,_,_,_, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;
c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;
d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;
e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;
f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;
g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;
h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;
i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;
j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.
Potrivit art. 4 al. 1din Legea nr. 221/2009 persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Potrivit art. 5 al. 4 din legea nr. 221/2009 prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
S-a observat că infracțiunile pentru care defunctul S. G. a fost condamnat nu se regăsesc printre cele menționate în art. 2 lit. a - j. Infracțiunile pentru care a fost condamnat defunctul S. G. au fost prevăzute în Codul penal al României ce a intrat în vigoare la data de 21 iunie 1968 și a fost abrogat de Codul Penal 1973 la data de 23 aprilie 1973, iar infracțiunile menționate în art. 2 lit. a sunt cele prevăzute în Codul penal din 1936, intrat în vigoare la data de 18 martie 1936 și abrogat de Lege nr. 30/1968 la data de 13 noiembrie 1968.
Astfel, infracțiunile pentru care a fost condamnat S. G. și pentru care acesta și soția sa au fost încarcerați, nu se încadrează în categoria acțiunilor ce au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.
În ceea ce privește cererea în despăgubiri, fondată pe legea specială (Legea 221/2009) Tribunalul a reținut că recunoașterea de către statul român a abuzurilor și crimelor regimului comunist, făcută prin Legea 221/2009, atrage posibilitatea reparării prejudiciului doar în condițiile acestei legi. Insă, pentru a se putea bucura de prevederile acestei legi, trebuie să se facă dovada că s-au împotrivit regimului totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.
Având în vedere că reclamantele nu au făcut dovada faptului că arestarea soților S. a fost ca urmare a activităților acestora de opunere de rezistență față de regimul comunist și că circumstanțele speței nu se circumscriu ipotezei normei, nu se pot aplica prevederile Legii nr. 221/2009 .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele T. L. M. și S. E., recurs ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 14.04.2014.
Prin motivele de recurs recurentele-reclamante solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul constatării caracterului politic al măsurii arestării luate împotriva autorului recurentei-reclamante, defunctului S. G., decedat la data de 24.09,2006 si recurentei-reclamante S. E. și obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro, cu titlul de despăgubiri morale pentru perioada din 15 iulie 1977 până în data de 23 ianuarie 1981, respectiv de 3 ani, 6 luni și 8 zile, pentru activitate infracțională împotriva Statului comunist, perioadă pe care tatăl recurentei-reclamante, defunctul S. G. a petrecut-o în închisorile comuniste și obligarea intimatului - părât la plata sumei de 300.000 Euro, cu titlul de despăgubiri morale pentru perioada din 22 august 1977 până în data de 09 mai 1978, respectiv 8 luni si 17 zile, pentru activitate infracțională, împotriva Stalului comunist, perioadă pe care recurenta-reclamanta S. E. a petrecut-o în închisorile comuniste, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
In fapt, prin sentința civilă nr. 1986 din 12.11.2012, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă s-a dispus, în mod eronat, respingerea acțiunii ca neîntemeiate pe considerentul că condamnările suferite de recurenta - reclamanta S. E. și a defunctului S. G. nu sunt condamnări cu caracter politic, respectiv nu s-au împotrivit regimului comunist.
Potrivit art. l alin. l din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după aceasta dată și cane au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar potrivit alin. 3 din Legea nr. 221/2009, de asemenea, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, condamnări politice.
Prin urmare, chiar daca infracțiunile pentru care a fost condamnat defunctul S. G. și reclamanta S. E. nu sunt pintre cele prevăzute expres de alin. 2 fit. a -j din din Legea nr. 221/2009, totuși săvârșirea altor infracțiuni decât cele enumerate expres sunt considerate cu caracter politic dacă au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar, ceea ce este cazul defunctului S. G. și reclamantei S. E..
Având în vedere dispozițiile art. l alin. 2 din Legea nr. 221/2009, măsurile luate reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic, întrucât condamnarea acestuia nu reprezintă rezultatul unei erori judiciare, întrucât anchetatorii știau că defunctul S. G. și reclamanta S. E. nu sunt vinovați, ci a fost rezultatul unei oribile înscenări comise de organele de miliție, de procuratură, judecători si experți criminalist!, pentru că generalul maior G. B. și-a luat angajamentul în fața Președintelui N. C. care îl chemase la "raport" că va face totul pentru a rezolva cu putința acest caz. Acest "totul" avea să distrugă viețile mai multor nevinovați și avea să rămână o pată neagră în istoria criminalisticii din România.
Prin urmare, recurentele reclamante consideră că se încadrează în prevederile art. l din Legea nr. 221/2009, fiind vorba de o condamnare pentru a apăra interesele Stalului, interesele regimului comunist, pentru ca criminalul să fie prins și condamnat, ca să nu mai facă și alte victime ca în cazul Râmaru, chiar dacă condamnatul nu era vinovat s-a urmărit doar rezolvarea cazului indiferent de adevăr și consecințe.
In consecință, condamnarea defunctului S. G. și arestarea reclamantei S. Rlisabeta reprezintă o acțiune de reprimarea a regimului comunist a căror victime au căzut soți S. pentru faptul că se dorea să se dea un exemplu opiniei publice, indiferent de adevăr că sistemul comunist este intransigent și represiv față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, deși se cunoștea de către anchetatori că aceste persoane erau nevinovate.
In data de 15 iulie 1977, tatăl recurentei-reclamante, defunctul S. G., decedat la data de 24.09.2006, a fost arestat pentru comiterea unor infracțiuni de omor, art. 174 Cod penal, viol art. 197 alin. 1 Cod penal, tâlhărie 211 alin. 1 Cod penal și profanarea de cadavre art. 319 Cod penal, fiind închis la Penitenciarul Jilava.
Condamnarea defunctului S. G., decedat la data de 24.09.2006 a expirat în data de 23 ianuarie 1981.
Se arată în continuare că recurenta-reclamanta S. E. a fost cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor complicitate la omor deosebit de grav și mărturie mincinoasă, fapte prevăzute de art. 26 raportat la art. 174-176 lit. a Cod penal și art. 260 Cod pena!.
Fostul deținut S. G. a decedat la data de 24.09.2006, motiv pentru care reclamanta în calitate de fiică, era îndreptățită la aceste despăgubiri morale, fiind moștenitoarea defunctului S. G..
Consideră că aceste daune morale solicitate de reclamante prin prezenta acțiune reprezintă o reparație morală pecuniară rezonabilă având în vedere traumele la care tatăl reclamantului, defunctul S. G. și reclamanta S. E. au fost supuși. Solicită recurentele - reclamante să se aibă în vedere și faptul că prin arestarea lor a avut de suferit și familia acestora.
In ceea ce privește perioada petrecută în detenție, acesta a fost supus la numeroase umilințe și torturi. Este deja de notorietate toate tratamentele la care au fost supuși deținuții politici în aceea perioadă. Absolut toți deținuții politici au fost maltratați si umiliți în aceea perioada, unii dintre ei au reușit să scape și să povestească iadul din penitenciare.
Foști deținuți povesteau că nu beneficiau de asistență medicală, că mâncarea era insuficientă și că de obicei primeau treci slab caloric, iarna nu existau lemne pentru încălzirea celulelor, însă cel mai greu de suportat erau bătăile și izolarea în carcere. Pentru orice i se părea gardianului a fi în neregulă, deținutul era închis cu lunile într-o cutie de lemn în care era obligat să stea și să doarmă în picioare.
Contactul între deținuți era interzis, condamnații urmând a fi pedepsiți cu reducerea porțiilor de mâncare timp de 5 - 10 zile și trimiterea la carceră.
Celulele erau supra aglomerate, aerul fiind, de cele mai multe ori, irespirabil.
Defunctul S. G. a fost în timpul anchetei a fost torturat cu sălbăticie într-o pădure la de marginea București-ului de către vechiul torționar T. Stanica. La 16 ore de anchetă, defunctul avea voie să doarmă 4 ore numai cu aprobarea generalului V. B.. Defunctul era pisat bucată cu bucată, dar beneficia de prezența doctorului la căpătâi, care le spunea anchetatorilor daca putea continua sau trebuie să mai ia o pauză. Când defunctul leșina, doctorii îi mai luau tensiunea ca nu cumva suspectul să se prefacă și să se sustragă de la actul juridic. Dacă era pe bune era dus în celulă cu pătura. Mai mult defunctul era încătușat în poziția ghemuit, iar pe sub genunche se trecea o bară de fier, care era sprijinită pe două birouri. Astfel, suspendat nici nu mai știa de unde primea loviturile, care-l dădeau de-a dura în jurul barei.
Arată recurentele-reclamante că în timpul anchetei defunctul S. G. a mai fost torturat prin celebrele metode "Macavela", "Hamul" și "Ruleta rusească" pe o perioada de 6 luni. După 2 săptămâni după ce defunctul S. G. a fost arestat, tatăl său, care era ofițer superior, aflând că fiul său era considerat "cel mai odios criminal de după Râmaru" s-a spânzurat, neputând suporta rușinea, iar mama vitregă a defunctului S. G. s-a sinucis prin electrocutare cu fire electrice și aceasta după ce a fost anchetată, lăsând un bilet că n-a putut suporta teroarea anchetei. Aceste două sinucideri ale părinților defunctului S. G. au fost considerate un triumf al anchetatorilor, considerând aceasta o dovadă a vinovăției defunctului S. G., iar pentru defunctul S. G. reprezintă cea mai neagră zi a vieții sale.
In ceea ce privește recurenta-reclamanta T. L.-M. (fostă S.), și aceasta a suferit de pe urma condamnării politice a tatălui său, fiind instituționalizată începând cu data de 23.08.1977, iar conform Hotărârii nr. 67/26.04.1978 de Comisia pentru ocrotirea minorilor de pe lângă Consiliul Popular Sector 2 București a fost transferată în altă instituție, respectiv Casa de Copii Școlari nr. 1 Sf. M. până în data de 26.05.1978, când prin Hotărârea nr. 113/26.05.1978 a fost reintegrată. Alături de aceasta și ceilalți doi copii ai defunctului S. G. și ai recurentei-reclamante S. E. au fost instituționalizați pe perioada arestării acestora.
Se mai arată că în toată această perioadă de instituționalizare, minorii au fost lipsiți de căminul familial de dragostea și afecțiunea părinților săi, fiind doar niște copil de numai 7 ani, 2 ani perioada care le-a afectat dezvoltarea și creșterea ei ulterioară, motiv pentru care se impune acordarea de daune morale și acestora si pentru perioada în care copii lor au fost instituționalizați forțat, fără acordul părinților săi, care au fost reținuți pe nedrept.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România a întocmit un Dicționar al Penitenciarelor, în care s-a reținut, pentru fiecare penitenciar în parte, abuzuri comise de autoritățile comuniste împotriva deținuților politici. Aceste abuzuri au fost condamnate în "Raportul final" întocmit de Comisia Prezidențială pentru analiza Dictaturii Comuniste din România, raport prezentat în Parlamentul României.
Pe tema ororilor comuniste petrecute în închisorile acestui regim s-au făcut mai multe documentare.
Consideră recurentele-reclamante că suma solicitată respecta raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârșite de stat ți suferințele morale produse tatălui reclamantului și familiei acestuia.
Solicită să se aibă în vedere și recenta jurisprudență a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Civilă, care prin decizia civilă nr. 148/2009, pronunțată în dosarul nr. 26._, i-a fost recunoscut fostului deținut politic L. O. dreptul de a încasa despăgubiri în cuantum de 500.000 Euro. Mai mult, la data de 10.11.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat într-o altă cauză privind deținuții politici, respectiv pe V. C., hotărând și, în acest caz, a se acorda despăgubiri morale în cuantum de 350.000 Euro, pentru 5 ani și opt luni, păstrând același calcul de 70.000 Euro pentru fiecare an de detenție.
Deși Legea nr. 221/2009, lasă la latitudinea și aprecierea instanțelor de judecată să cuantifice aceste daune morale, considera ca toate deciziile mai sus amintite reprezintă pentru toate instanțele de judecată din România un punct de plecare.
Suferințele fizice și psihice îndurate de fostul deținut nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, despăgubirile solicitate de către recurente reprezintă aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin arestarea abuzivă asupra vieții sale sociale.
Arestarea abuzivă a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale tatălui nostru, respectiv onoarea, reputația, numele, încrederea acordată în societate.
Prin lipsirea de libertate pe o perioada de 3 ani, 6 luni și 8 zile, tatălui reclamantei i s-au adus atingere reputației, iar traumele psihice provocate de o asemenea măsură pot fi reparate prin acordarea de despăgubiri.
În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 5 din Legea 221/2009, așa cum s-a pronunțat Curtea Constituțională, în Decizia nr. 1358/21.10.2010, considerăm că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 20 din Constituția României privitoare la faptul că toți cetățenii români sunt egali în fața legii,articol care garantează faptul că tuturor cetățenilor României li se vor aplica, în mod egal și corect, prevederile legale ale României. Or, până la pronunțarea Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, instanțele de judecata au pronunțat hotărâri judecătorești rămase definitive și Irevocabile prin care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au fost despăgubiți cu sume de bani a căror cuantum era diferit de la caz la caz. Prin urmare, prin aplicarea egală și unitară a legilor unei țări, în speța noastră, art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu se poate ca până la pronunțarea Deciziei 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale instanțele să acorde diverse sume de bani reprezentând daune morale persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, iar după data de 21.10.2010, dată când s-a adoptat Decizia Curții Constituționale amintite anterior, instanțele judecătorești să nu mai acorde despăgubiri bănești reprezentând daune morale persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, întrucât s-ar ajunge implicit la o încălcare a art. 20 din Constituția României, articol referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii. Chiar în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 6 și 14 se prevede condamnarea Statelor care au ratificat prezenta Convenție pentru aplicarea inegală și diferențiat a legii față de unii cetățeni ai României.
Astfel, în art. 5 al în Convenția Europeană a Drepturilor Omului se prevede dreptul tuturor cetățenilor la un proces echitabil, ceea ce nu este cazul nostru, în prezenta speță, și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în care se prevede dreptul oricărui cetățean de a nu fi supus discriminării de către o autoritate publică, în cazul nostru de S. R., care a constatat că art. 5 din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional, deși înainte de declararea neconstituțională a art. 5, unii cetățeni români au beneficiat de prevederile acestui articol, primind efectiv despăgubiri bănești, iar altor cetățeni români li se aplica un tratament discriminatoriu pe motivul că art. 5 ar fi neconstituțional.
Aceste hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești până la data pronunțării Deciziei 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale reprezintă probe în dovedirea acțiunii și nu practică judiciară pentru instanță, probe pe care instanța trebuie să le analizeze și să le ia în considerare în vederea pronunțării unei hotărâri corecte și legale.
Consideră recurentele-reclamante că motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 alin. 1 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă instanța a interpretat greșit actul supus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și când hotărârea pronunțată este lipsit de temei legal ori a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deși fiind vorba de o hotărâre dată fără calea de atac a apelului, potrivit art. 304 Cod de procedură civilă nu sunt limitate la motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.
Prima instanță a interpretat, în mod greșit, sentința penala nr. 154/30.09.1978, pronunțată în dosarul nr. 1574/1978 al Tribunalului Municipiului București, Secția a II-a Penală, rămasă definitivă prin respingerea recursului formulat de defunctul S. G., prin decizia penală nr. 268/07.02.1979, pronunțată în dosarul nr. 2280/1978 al Tribunalului Suprem - Secția Penală considerând că condamnarea dată prin această sentință nu este una cu caracter politic.
De asemenea, prima instanță a făcut o aplicare greșită a legii, respectiv a art. l din Legea nr. 221/2009 prin care infracțiuni sunt cu caracter politic și care infracțiuni nemenționate expres sunt considerate cu caracter politic, ca în prezenta speță.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 299-316 Cod procedură civilă, Legea nr. 221/2009. art. 20 din Constituția Romanici, rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, rezoluția nr._, art. 5 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Nu s-a formulat întâmpinare și nu s-au depus înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză și de prevederile legale incidente, având în vedere dispozițiile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1 din legea menționată, constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
În aceeași măsură, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) din aceeași lege aplicându-se, și în această situație, în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că măsura administrativă trebuie să fi fost luată ca urmare a săvârșirii unei fapte prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989.
Prin urmare, Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Astfel cum rezultă și din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, ceea ce a determinat această inițiativă legislativă a fost tocmai faptul că, deși s-au adoptat cele două acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul-lege nr. 118/1990 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), totuși mai există numeroase persoane ale căror condamnări își produc în continuare efectele, fără ca acestea să beneficieze de minima reparație morală a ștergerii consecințelor penale ale condamnării lor. De asemenea, procedura constatării inopozabilității hotărârilor de condamnare cu caracter politic față de persoanele care au obținut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, a fost considerată nesatisfăcătoare, în raport cu vârsta înaintată a solicitanților și cu necesitatea ca măsurile reparatorii cu caracter simbolic să fie obținute de persoanele îndreptățite, cu un efort minim.
Având în vedere aceste texte legale, Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a lor în cauza dedusă judecății, reținând că infracțiunile pentru care a fost condamnat S. G. și pentru care acesta și soția sa au fost încarcerați (său pentru care s-a luat în cursul procesului penal măsura preventivă a arestării), nu se încadrează în categoria acțiunilor ce au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.
Curtea nu poate reține argumentul recurentelor referitor la faptul că măsurile luate împotriva autorului lor nu ar putea reprezenta rezultatul unei erori judiciare, ci doar o înscenare comisă de organele de miliție, recurentele ignorând împrejurarea că ceea ce prezintă relevanță din perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, lege pe care și-au întemeiat pretențiile, este exclusiv caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În cazul în speță, autorul recurentelor-reclamante nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca acestea din urmă să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supus, situație în care nu sunt îndreptățite să beneficieze nici de măsurile cu caracter reparator instituite prin același act normativ – măsuri care, oricum, nu mai cuprind și despăgubirile pentru daunele morale pretinse prin prezenta acțiune, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a teza I și-au încetat efectele ca urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010.
Privitor la acest aspect, Curtea nu poate primi susținerile recurentelor privind încălcarea dreptului cetățenilor români la un proces echitabil, și va constata în acest sens că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.
Or, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: ”decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin.1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de fond trebuia oricum să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză .
De altfel, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin admiterea recursului în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011 și care este obligatorie în condițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Din considerentele ce au fundamentat această soluție, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat atât la cadrul normativ intern, cât și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.
Astfel, pe de o parte, din punctul de vedere al dreptului intern, s-a concluzionat că „judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională”.
Pe de altă parte, s-a arătat expres că, „prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale”.
In consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentele-reclamante T. L. M. și S. E., împotriva sentinței civile nr. 1986 din 12.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. D. M. I. M.-A.
N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red. M.
Tehnored. M./GIA
2 ex./
TB - S. a IV-a civ. - L. F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 243/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Suspendare provizorie. Decizia nr. 1218/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
